ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1387/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1387/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de 27 mai 2011, sub nr. 44078/3/2011, reclamanta Parohia Bisericii P.C. a

chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, reprezentat prin primarul

general, Primăria sectorului 2 București, Secretariatul de Stat pentru Culte și

A.F., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate

că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren situat

în București, sector 2, în suprafață de 499,41 mp, prin uzucapiunea de lunga durată,

precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta

Parohia Bisericii P.C. a arătat că deține în proprietate imobiiul-teren situat

în București, sector 2, încă de la construcția bisericii P.C. (edificată în

secolul al XVII-lea), care a fost înzestrată cu terenurile din jurul ei;

imobilul în cauză a fost dintotdeaima teren viran, neafectat de construcții,

deoarece aici se găsea amplasat cimitirul bisericii, astfel că nu era permisă

edificarea de construcții sau realizarea oricăror alte lucrări.

Reclamanta a mai menționat că în

perioada interbelică o parte din teren a fost separată de biserică, prin

construirea unei străzi circulare în jurul acesteia, precum și că bunurile

imobile deținute în proprietate sunt menționate, încă din anul 1905, în

inventarul Bisericii Parohiale P.C., printre ele regăsindu-se și terenul în

litigiu.

Din proceseie-verbale din 05 octombrie

1940 și din 11 decembrie 1940, ambele întocmite de Primăria Municipiului

București - Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, Sector I Galben,

rezultă că Biserica P.C. este proprietatea terenului din str. G., având o

suprafață, de circa 500 mp. Prin aceste înscrisuri, terenul a fost delimitat și

evaluat de către autoritățile vremii.

În anul 1941, prin procesul-verbai din

16 mai 1941, întocmit de judecătorul delegat, a fost înscris în cartea funciară

dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 490 mp (loc viran)

situat în str. B.P.C. nr. 10 și str. G.), în favoarea Parohiei Biserica P.C.,

pe baza posesiunii și cu titlu de preseripțiune prin posesiune de peste 30 de

ani. Totodată, în extrasul de carte funciară referitor la partea I („Date

privitoare la imobil") și partea a Il-a („Date privitoare la

proprietate") se atestă același lucru, respectiv că dreptul de proprietate

a aparținut reclamantei.

În inventarul întocmit la 31 decembrie

1958, la categoria „Terenuri - Curți", lapct. 4, parohia apare ca fiind

proprietara terenului viran care face obiectul prezentei cauze; aceeași

situație este reținută și în proceseie-verbale de inspecție generală din anii

1969, 1970, 1972,1974 și 1977.

De asemenea, din Adeverința din 1976,

emisă de Arhiepiscopia Bucureștilor - Sectorul Economic 1, rezultă că terenul

în cauză este în proprietatea Parohiei Bisericii P.C., fiind reînscrise în

inventarul parohial, atât în ce! de ia parohie, cât și în cei de îa

Arhiepiscopia Bucureștilor din anii 1944 și 1945.

A menționat reclamanta că încă din

anul 1976, atât terenul în litigiu, cât și întreaga sa proprietatea sunt

împrejmuite cu un gard din plăci din beton, înalt de 2 m. Acest fapt rezultă

din adresa întocmită în date de 15 iulie 1976 de către părintele paroh, prin

care a fost înaintat devizul de lucrări și au fost tăcute unele lămuriri cu

privire la împrejmuirea terenului viran; acest înscris se coroborează cu

procesul-verbal din 10 aprilie 1976 referitor la construirea gardului care

împrejmuiește terenul aflat în proprietatea bisericii. Faptul posesiei

terenului rezultă și din constatările unui inspector financiar, consemnate în

procesul-verbal din 27 aprilie 1982, de unde rezultă că biserica este

proprietara terenului viran de 503 mp.

S-a arătat, de asemenea, că la data de

14 mai 2003, reclamanta figura înscrisă Ia D.I.T.L. de pe lângă Primăria

sectorului 2 București cu teren în suprafață de 993 mp, situat în București,

sector 2, astfel cum rezultă din certificatul privind impozitele și taxele

locale pentru persoane juridice din 14 mai 2003; suprafața de teren de 993 mp,

reprezintă întreaga suprafață a curții aferente Bisericii P.C., terenul în

litigiu, în suprafață de 499, 41 mp, fiind o parte a acestuia. Aceeași

suprafața de teren de 993 mp, apare înscrisă și în adresa din 06 iunie 2003

emisă de D.V.B.L., Serviciul Impunere Persoane iuridice. În toată, această

perioadă reclamanta a plătit taxele și impozitele către stat, pentru

construcții șl terenuri și a avut posesia neîntreruptă asupra terenului situat

în București, sector 2, în suprafață de 499,41 mp, încă din anul 1905, astfel

cum rezultă din inventarul bisericii de la acea dată. De asemenea,

continuitatea posesiei reclamantei este reținută și prin procesul-verbal din 16

mai 1941, întocmit de către un judecător delegat, din care rezultă că

reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului pe baza

posesiunii și cu titlu de prescrîpțiune prin posesiune de peste 30 de ani.

A susținut reclamanta că, în mod cert,

în perioada 16 mai 1941-16 mai 1971, a stăpânit terenul în cauză (data de 16

mai 1941 fiind data procesului-verbal indicat mai sus, prin care s-a înscris în

cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, în favoarea

sa) astfel că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin

uzucapiunea de 30 de anî, având posesia imobilului dacă nu pentru întreaga

perioadă din 1905 și până în prezent, cel puțin pentru perioada 16 mai 1941 -

16 mai 1971, posesia fiind exercitată continuu, neîntrerupt, public și sub

numele de proprietar.

În continuare, reclamanta a arătat că,

imobilul teren în suprarață 499,51 mp a fost atribuit prin Ordinul Prefecturii

Municipiului București nr. 183 din 14 februarie 2003, în proprietatea pârâtei

A.F. fiind întocmit în acest sens Titlul de proprietate din 39 februarie 2003

în temeiul art. 13 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum și

unele drepturi ale invalizilor și văduvelor de război și procesul-verbal de

punere în posesie din 04 martie 2003, deși Statul Român nu avea niciun drept de

proprietate asupra terenului atribuit.

Procesul-verbal de punere în posesie

din 04 martie 2003, încheiat între Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului

de proprietate asupra Terenurilor de pe lângă Primăria sectorului 2 București

și A.F. a fost încheiat numai scriptic, părțile nedeplasându-se la fața locului

pentru punerea în posesie, astfel că nu au fost trasate semne de hotar și nu a

fost Individualizată faptic parcela de teren în litigiu, care s-a aflat mereu

în posesia reclamantei.

În drept, cererea de chemare în

judecată a fost "întemeiată pe disp. art. 1890, art. 1846 și următoarele

C. civ. de la 1864 (în continuare C. civ.).

La data de 29 august 2011, reclamanta

a depus o cerere completatoareprin care a solicitat să se dispună și radierea

din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei A.F. asupra

imobihdui-teren situat în București, sector 2 în suprafață de 499,48 mp.

Pârâta A.F. a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca

neîntemeiată, arătând că litigiile dintre aceasta și reclamanta Parohia

Bisericii P.C. au început la scurt timp după ce Prefectura Municipiului.

București a emis Titlul de proprietate din 19 februarie 2003, prin care i-a

fost constituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 499,51 mp,

în temeiul disp. Legii nr. 44/1994, în calitate de moștenitor al unui veteran

de război. Propunerea de atribuire a terenului făcută de către Primăria

sectorului 2 București a fost validată de Prefectul Municipiului București, iar

alegerea terenului disponibil s-a făcut de autorități cu respectarea

dispozițiilor legale.

A mai susținut această pârâtă că

cererea de chemare în judecată este intitulată de reclamantă ca fiind o cerere

provocatorie, care poate fi exercitată doar de "titularul unui drept care

cheamă în judecată pe cel care prin atitudinea sa sau prin actele sale, îi tulbură

exercițiul dreptului sau" or, condițiile prezentate de reclamantă, care

este nemulțumită că i s-a emis un titlu de proprietate pe o suprafață vizată de

ea, nu pot fi apreciate ca definitorii pentru acțiunea provocatorie, întrucât

pe de o parte reclamanta nu este titularul dreptului de proprietate asupra

terenului în suprafață de 449,51 mp, iar pe de altă parte pârâta nu a avut, nu

are și nu a manifestat nicio atitudine, prin acte sau fapte, care să tulbure

exercitarea vreunui drept de proprietate invocat de către reclamantă.

Prin urmare, reclamanta nu a dovedit

dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu, spre deosebire de

pârâtă care se află în posesia Titlului de proprietate din 19 februarie 2003,

astfel că reclamantă este cea care tubură exercitarea dreptului de proprietate

asupra terenului în litigiu.

În opinia pârâtei, cererea de chemare

în judecată este inadmisibilă, întrucât aceasta considerându-se proprietar al

terenului, a exercitat o acțiune în constatare, deși avea deschisă calea acțiunii

în revendicare.

Cu referire la dovada dreptului de

proprietate a arătat că dacă Biserica P.C. a fost înzestrată cu terenurile din

jurul ei, atunci ar trebui să existe actul prin care terenul a intrat în

proprietatea acesteia, iar reclamanta are obligația de a prezenta actul de

înzestrare și de a dovedi cum, când și în ce condiții a pierdut proprietatea

asupra terenului și cine a preluat terenul.

A mai susținut pârâta A.F. că în urma

administrării probei cu expertiză în dosarul având ca obiect revendicare

imobiliară, nu au fost identificate la nivelul solului sau în subsol morminte

sau oseminte umane, care să conducă la concluzia că terenul a fost folosit de

reclamantă ca cimitir; expertiza a identificat pe terenul în litigiu, doar la

nivelul soiului, existența unor construcții care ocupă terenul pe o suprafață

de aproximativ 100 mp.

În ceea ce privește mențiunile

cuprinse în registrele de transcripțiuni și inscripîiuni, pârâta A.F. a arătat

că toate consemnările au avut un caracter provizoriu iar înscrierea în temeiul

Procesului-verbal din 1940 al Comisiei pentru înființarea Cărților Funciare din

București nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât cărțile funciare

provizorii din municipiul București nu au fost transformate în cărți de publicitate

funciară; pe cale de consecință, înscrierile în cartea funciară cu privire la

imobilele aflate pe raza municipiului București nu erau constitutive de

drepturi.

Pârâtul Secretariatul de Stat pentru

Culte, prin reprezentant legal, a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât reclamantă nu a probat că

bunul revendicat se află în proprietatea sau administrarea sa.

Primăria sectorului 2 București a

depus o cerere prin care a menționat că achiesează la pretențiile reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 2135 din 09

decembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 44078/3/2011, Tribunalul București,

secția a IV-a civilă,: a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Secretariatul de Stat pentru Culte; în consecință, a respins cererea

formulata împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei capacității procesuale

de folosință a pârâtei Primăria sectorului 2 București, astfel ca cererea

formulata împotriva acestei pârâte a fost respinsă pentru acest considerent; a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București, reprezentat prin primarul general, pe capătul de cerere având ca

obiect radiere din cartea funciara a dreptului de proprietate al pârâtei A.F.

și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul

București pe capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului de

proprietate ca efect al uzucapiunii de lungă durată,

Pe cale de consecință, a respins al

doilea capăt de cerere, formulat împotriva pârâtului Municipiul București, ca

fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă,

A respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei A.F. pe primul capăt de cerere.

A admis cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta Parohia

Bisericii P.C., în contradictoriu cit pârâții Municipiul București, reprezentat

prin Primarul General, și A.F., a constatat că reclamanta a dobândit, prin

efectul prescripției achizitive de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra

imobilului - teren situat în București, sector 2, în suprafață de 503 mp

identificat în planul de amplasament rezultat în urma măsurătorilor, anexa 11,

scara 1:250, în raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul

A.M. și depus la dosar la filele 345-352; a dispus radierea din C.F. a

dreptului de proprietate al pârâtei A.F. asupra imobilului - teren situat în

București, sector 2, în suprafață de 499,41 m.p. și l-a obligat pe pârâtul

Municipiul București la plata către reclamantă a sumei de 2 000 lei cu titlul

de cheltuieli de judecată constând în onorariul expertului,

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, astfel cum a fost completată, cererea prin care s-a solicitat să

se constate dobândirea dreptului de proprietate de către Parohia Bisericii P.C.

asupra imobilului (compus din teren situat în București, sector 2), în

suprafață de 499,41 mp, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, este

admisibilă deoarece reclamanta nu este proprietara imobilului sus-menționat.

Având în vedere ca uzucapîunea este

instituită de lege ca o sancțiune împotriva proprietarului (care, dând dovadă

de lipsă de diligentă, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei

persoane), ce reprezintă., în același timp, un beneficiu acordat de lege

posesorului (care a stăpânit bunul o perioadă de timp stabilită de lege, ca un

adevărat proprietar), acțiunea pentru constatarea uzucapiunii trebuie îndreptată

împotriva adevăratului proprietar.

Referitor la legitimarea procesuală

pasivă, tribunalul a apreciat că, pe primul capăt de cerere, are calitatea

procesuală pasivă pârâtul Municipiul București reprezentat prin primarul

general, prin prisma faptului ca este unitatea administrativ teritorială care a

deținut terenul, termenul uzucapiunii de 30 de ani fiind calculat și îndeplinit

numai cu acest pârât, înainte de emiterea Titlului de proprietate din 19

februarie 2003; de asemenea, are calitate procesuală pasivă și pârâta A.F.,

care în prezent este în posesia unui titlu de proprietate asupra terenului ce

face obiectul uzucapiunii, în scop de opozabilitate, termenul de uzucapiune

fiind îndeplinit anterior dobândirii de către aceasta a dreptului de

proprietate,

S-a arătat, de asemenea, că imobilul

ce face obiectul litigiului se află în raza teritorială a Municipiului

București, unitate administrativ-teritonală cu personalitate juridică conform

art. 21 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, reprezentată

injustiție de primar.

A reținut tribunalul că potrivit

situației juridice înaintate de Primăria Municipiului București cu adresa din

16 iulie 2012, în cartea funciară din anul 1940 a fost înscris, cu procesul

verbal din 19403 imobilul cu adresa str. Biserica P.C. nr. 10 comun cu str. X,

iar la nivelul anului 1986 imobilul a fost înscris în evidențele cadastrale ale

orașului București la adresa poștală, sector 2, cu suprafața de 403,500 mp

teren, ca proprietate de stat (categoria de folosință - construcții și curți),

cu posesor de parcele la data întocmirii evidentelor - Consiliul Popular sector

2 București.

Tribunalul a apreciat că în cauza sunt

incidente dispozițiile art. 36 și 26 din Legea nr. 18/1991, precum și

prevederile art. 477 C. civ., ale Legii nr. 213/1998 și ale Legii nr. 215/2001.

Pe fondul cauzei, tribunalul a

apreciat că posesia exercitată de reclamantă îndeplinește condițiile prevăzute

de lege, fiind o posesie utilă, care a fost exercitată pe o perioada de 30 de

ani, astfel că pretențiile reclamantei sunt întemeiate.

Având în vedere și considerentele

Deciziei civile nr. 85 din 22 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apei

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în

Dosarul nr. 6985/2/2006, tribunalul a reținut că reclamanta nu este proprietara

terenului, înzestrarea sa fa momentul clădirii bisericii neîmbrăcând forma unui

act apt să permită transmiterea dreptului de proprietate. De asemenea, nici

procesul verbal de intabulare prezentat în cadrul probei cu înscrisuri, nu face

dovada dreptului de proprietate, întrucât înscrierea respectivă, avea în baza

legii aplicabile în momentul înscrierii, efecte declarative de drepturi, nu

constitutive.

Posesia exercitată de reclamantă

asupra terenului nu a fost întreruptă de proprietarul terenului, a fost publică

și sub nume de proprietar iar din probele administrate în cauză a rezultat că

terenul se află în continuare în folosința reclamantei, fiind îngrădit de către

aceasta.

Împrejurarea că reclamanta a folosit

terenul în cauză în suprafață de cea 500 mp încă din anul 1905 rezultă din

inventarul Bisericii Parohiale P.C., acest teren fiind menționat și în

procesul-verbal din 05 octombrie 1940, respectiv în procesul-verbal de

revizuire din 11 decembrie 1940, întocmite de Primăria Municipiului București -

Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, Sector I Galben, în care se

menționează că Biserica P.C. folosea terenul din București în

procesul-verbal din 05 octombrie 1940 și procesul-verbal de revizuire din 11

decembrie 1940 apare menționat terenul viran cu suprafața de 500 mp cu

următoarele vecinătăți - la N - str. G. - teren viran; la S - str. B.P.C.; la E

- proprietatea bisericii și la V - proprietatea P.

Terenul a mai fost menționat și în

procesul-verbal din 16 mai 1941, fiind înscris în cartea funciară un drept de

proprietate pe baza posesiunii și cu titlu de prescripțîune prin posesiune de

peste 30 de ani. Acest proces verbal, care a fost însoțit și de o schiță, nu a

avut efect constitutiv de drepturi, dar instituie o prezumție privind existența

dreptului de proprietate.

De asemenea, terenul în suprafață de

cea 500 mp apare și în Inventarul întocmit în 31 decembrie 1958 la categoria

„Terenuri - Curți" și în procesele-verbale de inspecție generală din anii

1969,1970, 1972, 1974, 1976 și 1977.

El este menționat și în Adeverința din

1976, emisă de Arhiepiscopia Bucureștilor - Sectorul Economic I, și a fost

înscris în inventarul parohial, atât în cel de Ia parohie, cât și în cei de la

Arhiepiscopia Bucureștilor din anii 1944, 1945 și alții.

Că posesia exercitată de reclamantă a

fost publică și sub nume de proprietar, respectiv că reclamanta s-a manifestat

ca un proprietar diligent, rezultă din faptul că în anul 1976, atât terenul în

litigiu, cât și întreaga proprietatea a reclamantei au fost împrejmuite cu un

gard din plăci din beton, înalt de 2 metri, care există și în prezent, ce

delimitează proprietatea. Aceste aspecte rezultă din adresa din 15 iulie 1976

reprezentând devizul de lucrări și procesul-verbal din 10 aprilie 1976. Terenul

mai este menționat și în: memoriul de activitate pe anul 1981, procesul-verbal

din 27 aprilie 1982 și procesul verbal de inspecție generală din 22 august

1983.

A arătat, în continuare, tribunalul

că, întrucât se considera proprietara terenului, reclamanta și-a deschis rol

fiscal, figurând la D.I.T.L. de pe lângă Primăria sectorului 2 București cu

teren în suprafață de 993 mp, situat în București, sector 2, aspect ce rezultă

din certificatul emis la 14 mai 2003 de D.I.T.L. sector 2 București. Impunerea

s-a făcut având la bază declarația din 21 aprilie 1997 făcută de preotul paroh

Vasile Daia, clădirea bisericii având o suprafață de 308 mp iar curtea de 993

mp,

Constatând că în actele emise de

D.I.T.L. sector 2 București există neclarități privind momentul deschiderii

rolului fiscal, tribunalul a avut în vedere înscrisurile cu dată mai veche,

care au fost însoțite și de certificate privind impozitele precum și chitanțele

care fac dovada plății rolului fiscal începând cu anul 1994.

Cu privire la caracterul continuu și

neîntrerupt al posesiei, prima instanța a apreciat că, până la proba contrară,

posesorul actual care dovedește că a posedat la un moment dat mai înainte, este

presupus că a posedat în tot timpul intermediar, deci, că a avut o posesie continuă,

conform art. 1850 C. civ.; în speța, o astfel de probă contrară nu a fost

făcută de către pârâți.

Caracterul public și util al posesiei

a fost reținut pe baza depozițiilor martorilor audiați, care au declarat că

terenul a fost delimitat prin construirea unui gard în anii 1970, pe linia de

demarcație a terenului. Reclamanta era cunoscută de comunitatea locală ca

proprietară, nefiind netuiburată în stăpânirea imobilului.

Potrivit prevederilor art. 1854 C.

civ., posesorul este presupus că posedă pentru sine sub nume de proprietar,

dacă nu este probat că a început a poseda pentru altui, iar în cauză nu s-a

administrat vreo dovada contrară în acest sens, în persoana reclamantului fiind

întrunite ambele elemente ale posesiei, respectiv atât corpus, cât și animus.

Pentru considerentele expuse,

constatând că începând cu anii 1940 reclamanta a exercitat asupra terenului în

suprafață de 499,41 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de

expert A.M., o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume

de proprietar, care îndeplinește condițiile impuse de art. 1847 C. civ. pentru

a putea prescrie, în temeiul art. 1846 din același act normativ, tribunalul a

apreciat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu

prin efectul uzucapiunîî de lungă durată, termenul uzucapiunii îndeplinindu-se

în anii 1970 -1971.

Această instanță a menționat că a luat

ca punct de plecare ai termenului de prescripție achizitivă anii 1940, întrucât

terenul apare menționat cu vecinătăți în procesul-verbal din 05 octombrie 1940

și în procesul-verbal de revizuire din 11 decembrie 1940, ambele întocmite de

Primăria Municipiului București -Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice,

Sector I Galben, precum și în procesui-verbal din 16 mai 1941.

A subliniat tribunalul că termenul de

30 de ani s-a împlinit cu mult timp înainte de a se emite titlul de proprietate

pe numele pârâtei A.F.; de altfel, și în cazul în care s-ar fi luat ca punct de

plecare anii 1970 (când s-a realizat îngrădirea terenului, astfel cum a

rezultat din declarațiile martorilor) termenul de 30 de ani s-ar fi împlinit în

anii 2000, înainte de emiterea titlului de proprietate al pârâtei A.F.. în

acest context, existența Titlului de proprietate din 19 februarie 2003 al pârâtei

A.F. referitor la imobilul în litigiu - respectiv suprafața de 499,41 mp, nu

afectează termenul prescripției achizitive care s-a împiinit anterior emiterii

titlului, hotărârea ce se va pronunța în prezenta cauză urmând a constata, cu

efect retroactiv, existența dreptului de proprietate în patrimoniul

reclamantei.

De asemenea, împrejurarea că pârâta

A.F. și-a intabulat dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de

499,41 mp situat în București, nu afectează termenul de uzucapiune care

s-a împlinit anterior emiterii titlului de proprietate și înscrierii acestuia

în cartea funciară.

În consecință, Tribunalul București a

admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și

completată, dispunând și radierea din cartea funciară a dreptului de

proprietate al pârâtei A.F. asupra imobilului-teren situat în București, sector

2, în suprafață de 499,41 mp (ca o consecință a efectului retroactiv al

admiterii cererii de dobândire a dreptului de proprietate prin uzucapiune

asupra imobilului teren situat în București, sector 2, în suprafață de 503 mp)

și l-a obligat pe pârâtul Municipiul București la plata către reclamantă a

sumei de 2.000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată constând în onorariu de

expert.

Împotriva acestei sentințe a formulat

ape! pârâta A.F., solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței

apelate, în sensul admiterii excepției calității procesuale pasive a

Municipiului București, reprezentat prin primarul general, și respingerii

acțiunii formulate de Parohia Bisericii P.C., ca nefondată,

În motivarea apelului, apelanta-pârâtă

arătat, în esență, că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, în mod

greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a

Municipiului București, în condițiile în care aceasta este proprietar al

terenului în litigiu, conform Titluiui de proprietate din 19 februarie 2003,

iar potrivit art. 645 C. civ., uzucapiunea este o veritabilă sancțiune

împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care

este exercitată de o altă persoană, în condițiile art. 1890 C. civ.

Cu privire la soluția dată fondului

cererii de chemare în judecată, a arătat că în mod greșit a fost admisă cererea

de chemare în judecată și s-a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului teren situat în București, sector 2, în suprafață

de 503 mp.

Prin Decizia civilă nr. 579/A din 19

decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității

apelului; de asemenea, a respins, ca nefondat, apelul formulat de

apelanta-pârâtă, A.F. împotriva sentinței civile nr. 2135 din 09 decembrie

2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre,

curtea de apel a reținut că excepția inadmisibiîității apelului, invocată de

către intimata - reclamantă Parohia Bisericii P.C. este nefondată, întrucât

inadmisibilitatea nu este dată strict de raportul de drept substanțial care ar

fi vizat constatarea uzucapiunii de 30 de ani, doar față de Municipiul

București, termenul fiind împlinit în anul 1971., ci și de cadru! procesual

deschis, inclusiv în raport cu un proprietar deținător al unui titlu emis în

2003 pentru același imobil (pârâta A.F.) care, la rândul sau, și-a susținut în

cauză, în mod firesc, propriile apărări întemeiate pe dreptul de proprietate

decurgând din titlul său de proprietate.

Opozabilitatea reținută de către prima

instanță nu vizează o atitudine procesuală pur pasivă a celui chemat în

judecată în calitate de pârât, cu atât mai mult, când acesta invocă apărări

privitoare îa propriul drept, pe care instanțele sunt chemate să le analizeze,

în contextul probatoriului administrat.

A arătat instanța de apel (aceste

considerente având menirea de a completa, înlocui ori modifica motivarea primei

instanțe cu privire la aspectele cadrului procesual) că, în speță, contrar

celor reținute de prima instanță, chemarea pârâtei A.F. în judecată constituie

mai mult decât o simplă nevoie de opozabilitate a soluției instanțelor, dat

fiind că acțiunea în constatarea uzucapiunii, în raport de data formulării

acesteia, conferă legitimare procesuală pasivă nu doar Municipiului București,

ci și tuturor celor care au invocat ori invocă un drept de proprietate asupra

imobilului, așadar inclusiv apelantei -pârâte care este beneficiara unui titlu

de proprietate, emis în temeiul unei legi speciale și în executarea unei

hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește condițiile

uzucapiunii de lungă durată, curtea de apel a reținut că în cauză au fost

probate faptul posesiei și îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 1847 -

1890 C. civ., astfel că în mod temeinic și legal prima instanță a constatat că

reclamanta Parohia Bisericii P.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu.

Cu referire la identificarea terenului

în litigiu de către Comisia locală sector 2 București ca fiind un teren viran

și liber și adresa invocată de către apelantă emisă în acest sens (care a stat

la baza emiterii titlului de proprietate al pârâtei), instanța de apel a arătat

că s~au dovedit a fi eronate, astfel cum a confirmat chiar Primăria sectorului

2 București, prin adresa Direcției de urbanism, cadastru, fond funciar din 23

octombrie 2003, în sensul că faptic nu s-a identificat o astfel de parcelă, că

o astfel de operațiune nici nu era posibilă.

În condițiile în care terenul este

împrejmuit cu plăci de beton și că a fost sesizată Prefectura Municipiului

pentru găsirea unui ait amplasament spre a fi restituit pârâtei în executarea

unei hotărâri judecătorești.

Curtea de apel a constatat că lipsa

calității procesuale pasive a Municipiului București, invocata în criticile din

apel, nu poate fi reținută, pârâtul sus-menționat fiind chemat în judecată în

calitatea sa de reprezentant al statului, din punct de vedere administrativ, cu

privire la bunurile aflate în zona sa de administrare și asupra cărora statul

se poate pretinde proprietar, în perioada supusă analizei în acțiunea dedusă

judecății.

Cu referire la poziția procesuală a pârâtei

A.F., curtea de apel a reținut ca aceasta a fost chemată în judecată, alături

de Municipiul București, pentru a se constata, în favoarea reclamantei Parohia

Bisericii P.C., dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului disputat,

printr-o posesie îndelungată, de peste 30 de ani.

Examinând criticile prin care s-a

susținut că probele administrate în cauză au fost greșit interpretate, instanța

de apel a arătat că probele administrate la judecata în fond au fost analizate

în mod temeinic și au condus la soluția de admitere a cererii de chemare în

judecată.

Astfel, s-a constatat că, în toate

evidențele aflate la dispoziția reclamantei ori a Arhiepiscopiei Bucureștilor

Sectorul Economic din anii 1944 - 1945, terenul de cea 500 mp, identificat prin

raportul de expertiză topo efectuat în cauză, era înscris în inventarul

parohial cu titlu de proprietate. Acest aspect se regăsește și în procesele

verbale de inspecție de la nivelul anilor 1976 - 1983, în devizul de lucrări

din 1976 privind împrejmuirea terenului cu plăci de beton de doi metri și

delimitarea acestuia de vecini și în înscrisurile emise de D.T.I. sector 2

București, în care reclamanta Parohia Bisericii P.C. a fost menționată ca

proprietar al bunului.

Până la eliberarea titlului de

proprietate în favoarea apelantei-pârâte, nici un organ al statului ori vreo

persoană nu au tulburat-o pe reclamantă în exercitarea posesiei asupra

terenului în litigiu, care era cunoscut ca aparținând dintotdeauna bisericii.

A mai arătat curtea de apel că

echivocitatea echivalează cu precaritatea și exclude posesia, așadar și

uzucapiunea, însă, în speță, viciul echivocității nu se regăsește; contrar

opiniei apelantei, calculul termenului de 30 de ani nu are ca dată de început,

data introducerii acțiunii, care s-ar împlini astfel retroactiv, dar ar

cuprinde și perioada celor 10 ani scurși de la emiterea titlului de proprietate

al apelantei - pârâte (ceea ce, în opinia acestei părți ar constitui un element

de echivocitate a posesiei reclamantei Parohia Bisericii P.C. asupra terenului

în litigiu).

Astfel, susținerile apelantei-pârâte

contravin dispozițiilor art. 1889 și 1890 C. civ., dar și situației de fapt

reținute în cauză.

Or, echivocitatea este generată de

confuzia privind titularul exercitării posesiei, care în cauză lipsește,

posesorul fiind în continuare, intimata-reclamantă. Eliberarea titlului de

proprietate pe terenul în litigiu, constituie o veritabilă tulburare de drept,

însă punerea efectivă în posesie conform titlului de proprietate eliberat

apelantei, practic nu s-a realizat, astfel cum rezultă din probatoriul

administrat în cauză.

Potrivit art 1890 C. civ., cel ce

invocă prescripția de 30 de ani nu este obligat să producă vreun titlu și nici

nu i se poate opune reaua-credință. Acțiunea în constatarea uzucapiunii este

imprescriptibilă și nu poate fi invocată pasivitatea reclamantei în formularea

unei astfel de acțiuni, anterior eliberării titlului de proprietate al

apelantei.

Pe cale de consecință, curtea de apel

nu a primit susținerile apelantei-pârâte, în sensul că uzucapiunea constatată

în favoarea reclamantei ca fiind împlinită încă din anul 1971 (cu consecința

dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu, încă de la.

acel moment), nu-i poate fi opusă pentru cei 10 ani de când a dobândit titlul

de proprietate a bunului, arătând că ignoră situația juridică reală privind

imobilul care face obiectul cauzei pendinte și încalcă principiul stabilității

raporturilor civile.

Tot astfel, instanța de apel a

constatat ca fiind nerelevantă susținerea din apel, în sensul că apeianta nu ar

fi stat în pasivitate după obținerea titlului de proprietate emis de către

Prefectura Municipiului București și obținerea procesului verbal de punere în

posesie 04 martie din 2003, formulând acțiune în revendicare a terenului

împotriva reclamantei (din dosarul în curs de judecată) - Dosar nr.

27037.01/3/2008, înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, apreciind că aceasta nu este un argument pentru a șterge caracterul

util al posesiei exercitate de către reclamantă în timpul celor 30 de ani

necesari pentru împlinirea uzucapiunii - perioadă în care nu a fost contestată

de către nimeni, nici de organele statului, nicî de către vreo persoană -

posesia fiind una publică, neîntreruptă, exercitată în mod continuu, pașnic,

sub nume de proprietar și neechivocă.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, in termenul procedural reclamanta Parohia Bisericii P.C. și pârâta A.F.

Bisericii P.C. a solicitat admiterea recursului propriu, modificarea Deciziei

civile nr. 579/A din 19 decembrie 2014 în sensul admiterii excepției

madmisibilitățu apelului declarat de pârâta A.F., și, pe cale de consecință,

respingerea apelului declarat de aceasta ca fiind inadmisibil.

În dezvoltarea criticilor de recurs a

arătat ca apelul formulat de pârâta A.F. era admisibil întrucât apelant nu este

parte în raportul juridic de drept substanțial dedus judecății.P J C a

constatat ca Municipiului București este adevăratul proprietar față de care

parohia a uzucapat prisma faptului ca este unitatea administrați, teza a III-a,

care a deținut terenul, termenul uzucapiumi de 30 de ani fiind calculat și

îndeplinit numai cu acest, pârât, înainte de emiterea Titlului de proprietate

din 19 februarie 2003". întrucât raportul de drept substanțial dedus

judecății s-a născut numai între parohie și Municipiul București (pârâta A.F.

fiind un simplu terț), singura parte care putea să critice soluția primei

instanțe cu privire la fondul dreptului dedus judecății era Municipiul

București, care însă nu a formulat apel, achiesând la hotărârea Tribunalului

București. Prin urmare, sub aspectul dobândirii de către reclamantă a dreptului

de proprietate prin uzucapiune, hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă.

În opinia acestui recurent,

calificarea drept admisibil a apelului formulat de apelanta - pârâtă A.F. are

drept consecință încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii primei

instanțe care este definitivă și irevocabilă față de pârâtul Municipiul

București.

În plus, prima instanță a mai reținut

că A.F. are calitate procesuală pasivă doar în scop de opozabilitate. Prin

urmare, aceasta putea critica hotărârea primei instanței numai cu privire la

calitatea sa procesuală pasivă.

Instanța de apel a respins excepția

inadmisibilității reținând că atragerea în proces a apelantei A.F. depășește

sfera opozabilității, deoarece prezenta acțiune în constatarea uzucapiumi

conferă legitimare procesuală pasivă nu doar Municipiului București, ci și

tuturor celor care au invocat ori invocă un drept de proprietate asupra

imobilului, așadar inclusiv apelantei-pârâte A.F.

A susținut recurenta-reclamantă că

soluția instanței de apel este greșită întrucât legitimarea procesuală pasivă

în cadrul acțiunii în constatare o are adevăratul proprietar împotriva căruia a

curs și s-a împlinit termenul prescripției achizitive și, deci, față de care

s-a uzucapat. Or, în speță, adevăratul proprietar este Municipiul București,

deoarece în anii 1970-1971 (când s-a împlinit termenul uzucapiunii), pârâta

A.F. nu deținea niciun drept de proprietate asupra terenului în litigiu;

acesteia i s-a emis titlul de proprietate în anul 2003, după 30 de ani de la

momentul împlinirii termenului prescripției achizitive.

S-a mai arătat că, prin urmare,

calitatea de adevărat proprietar nu trebuie confundată cu cea de actual

proprietar, pentru acțiunea în constatarea uzucapiunii prezentând relevanță

proprietarul față de care a curs și s-a împlinit termenul prescripției

achizitive de lungă durată, respectiv Municipiul București.

Cu referire la împrejurarea că

apelanta-pârâtă A.F. este beneficiara, în temeiul unei legi speciale și în

executarea unei hotărâri judecătorești, a emiterii unui titlu de proprietate

pentru teren, recurenta-reclamantă a învederat că nici Legea nr. 44/1994 și nici

sentința civilă nr. 511 din 18 mai 1998, pronunțată de Curtea de Apel

București, nu prevăd ca apelantei - pârâte A.F. trebuie să i se atribuie

terenul situat în București, sector 2, ci un teren in abstracte, existând numai

obligația Consiliul Local al sectorului 2 București de a identifica un teren

liber în intravilan și de a înainta propunerea de emitere a titlului de

proprietate Prefecturii Municipiului București.

A susținut, de asemenea,

recurenta-reclamantă că apărările formulate de pârâta A.F. privind propriul

drept nu pot face obiectul prezentului dosar, deoarece între părți există un

alt dosar civil care are ca obiect acțiunea în revendicare formulată de către

A.F. (Dosar nr. 27037.01/3/2008 aflat pe rolul Curți de Apel Brașov), care este

suspendat până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în constatarea dobândirii

dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii.

admiterea recursului propriu, modificarea deciziei civile atacate în sensul

admiterii apelului și schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii

cererii de chemare în judecata formulate de reclamanta Parohia P.C., ca

nefondată.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a

susținut că Decizia civilă nr. 579/A din 19 decembrie 2014 a fost dată cu

încălcarea textelor de lege aplicabile în cauză, respectiv că instanța de apel

nu a motivat hotărârea judecătorească în ceea ce privește aplicarea

dispozițiilor ăm Legea nr. 7/1996.

Cu referire la motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a

susținut că a învederat instanței de apel că tribunalul a dispus radierea

dreptului său de proprietate din cartea funciară, fără respectarea

dispozițiilor imperative, de ordine publică ale art. 26 și art. 34 din Legea

nr. 7/1996, care prevăd că, în cazul în care dreptul de proprietate al unei

părți este dobândit prin uzucapiune, neconcordanțele dintre situația de fapt și

cuprinsul cărții funciare, nu se înlătura prin rectificare, respectiv cazurile

limitativ prevăzute de Legea nr. 7/1996, în care poate fi dispusă rectificarea

de carte funciară.

Cu toate acestea, instanța de apel nu

a expus în decizia recurată considerente privitoare la aceste critici.

În dezvoltarea primului motiv de

recurs, această recurentă a formulat și critici privitoare la interpretarea și

aplicarea dispozițiilor art. 26 și art. 34 din Legea nr. 7/1996 (care intră în

sfera de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), arătând că,

atunci când provine din prescripția achizitivă, dreptul de proprietate este

opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară, iar potrivit

doctrinei, într-o asemenea ipoteză, neconcordanțele dintre situația de fapt și

cuprinsul cărții funciare, nu se înlătură prin rectificare, ci (după cum chiar

legea o spune în mod expres), prin înscrierea dreptului în baza procedurii

speciale.

Prin urmare, în situația în care

dreptul de proprietate al unei părți provine din prescripția achizitivă, se

derogă de la dispozițiile comune privind procedura înlăturării neconcordanțelor

din cartea funciară și se înscrie dreptul de proprietate în mod direct, în baza

procedurii speciale.

Faptul că, în speță, nu se aplică

procedura rectificării de cartea funciară rezultă și din art. 34 din Legea nr.

7/1996, care permite această procedură numai în situația în care valabilitatea

titlului de proprietate al celui înscris în cartea funciară este înlăturată

printr-o hotărâre judecătorească. Rectificarea de carte funciară se poate

dispune de către instanța de judecată numai în cazurile limitativ reglementate

de art. 34 din Legea nr. 7/1996, conform căruia: "Orice persoană

interesata poate cere rectificarea înscrierilor din cartea funciară daca

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a constatat că: 1)

înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost

valabil; 2) dreptul înscris a fost greșit calificat; 3) nu mai sunt întrunite

condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului

juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea; 4) înscrierea din cartea

funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a

imobilului."

Or, recurenta-pârâtă nu se află în

prezența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi apreciat asupra

valabilității titlului său de judecată, ci prin cererea de chemare în judecată

intimata-reclamantă, a solicitat, ca accesoriu al capătului principal privind

constatarea uzucapiunii, rectificarea înscrierilor de carte funciară.

Mai mult, nici în fața primei

instanțe, nici în fața curții de apel, intimata-reclamantă nu a adus critici cu

privire la valabilitatea titlului său de proprietate, împrejurare subliniată în

mod expres și de către reprezentatul Parohiei Bisericii P.C., la termenul din 05

decembrie 2014.

Recurent-pârâtă a expus și argumente

pentru care apreciază că niciuna dintre ipotezele art. 34 din Legea nr. 7/1996

nu sunt aplicabile în litigiul pendinte.

Cu privire la motivul de recurs

prevăzut de art 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă A.F. a arătat că

hotărârea judecătorească atacată a fost dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1847-1.890 C. civ., deoarece în cauză nu sunt îndeplinite

condițiile pentru ca uzucapiunea lungă sâ-și producă efectele.

În opinia acestei recurente, soluția

criticată este nelegală sub doua aspecte: 1) calitatea procesuală pasivă a

pârâtului Municipiului București și 2) îndeplinirea condițiilor uzucapiunii.

1) În ceea ce privește calitatea

procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București s-a arătat că instanța de

apel a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor care reglementează uzucapîunea

în sensul că nu a ținut cont de caracterul sancționatori u al prescripției

achizitive.

Astfel, uzucapiunea reprezintă o

sancțiune în ceea ce îl privește pe proprietarul neposesor care a stat în

pasivitate, motiv pentru care aceasta poate fi opusă numai proprietarului

actual al imobilului care, urmare admiterii acțiunii intimatei-reclamante, va

fi deposedat de bun. Prin urmare, în opinia acestei recurente, dacă

proprietarul actual nu este în culpă, împotriva acestuia nu poate fi invocată

uzucapiunea.

Pe baza acestui raționament,

recurenta-pârâtă a concluzionat că Municipiul București nu poate avea calitate

procesuală pasivă în cauză, deoarece acesta nu are bunul în proprietate

(respectiv posesie), și că, de vreme ce în prezent este proprietara imobilului,

condițiile uzucapiunii împreună cu toate efectele acesteia trebuiau analizate

numai în contradictoriu cu ea, nu cu Municipiul București care nici nu are vreun

interes de a face apărări în cauză.

2) Sub aspectul îndeplinirii

condițiilor uzucapiunii, recurenta-pârâtă a arătat că sentința atacată este

nelegală deoarece nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru ca

reclamanta să dobândească dreptul de proprietate prin efectul prescripției

achizitive.

Astfel, hotărârea atacată a fost

pronunțată cu încălcarea articolului 1847 C. civ. conform căruia "ca să se

poată prescrie se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică

și sub nume de proprietar".

A susținut această recurentă că în

fața instanțelor de fond a invocat viciul echivocității posesiei, despre care

în literatura de specialitate s-a arătat că este incident atunci când actele de

stăpânire exercitate de către posesor pot îl interpretate și altfel decât ca

fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei; cu alte cuvinte,

posesia este echivocă atunci când nu se poate ști dacă există sau nu animus

sihi hanbedi.

Cu referire ia dispozițiile art. 1864

alin. (2) C. civ. recurenta-pârâtă a arătat că posesia reprezintă deținerea

unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine

sau de altul în numele nostru și reprezintă o stare de fapt, spre deosebire de

proprietate care este o stare de drept. Pentru a exista posesia trebuie să fie

întrunite două elemente în persoana celui care o invocă, respectiv: intenția

deținătorului de a se comporta ca proprietar și deținerea bunului în puterea

sa.

Or, din considerentele hotărârii

atacate rezultă că a fost analizat elementul material al posesiei,

concluzionându-se că terenul ce face obiectul prezentei cererii de chemare în

judecată a fost, în fapt, în posesia reclamantei Parohia Bisericii P.C., însă

nu și elementul intențional ai posesiei, întrucât nu s-a arătat dacă intimata-reclamantă

deținea bunul pentru sine sau în calitate de detentor precar, pentru Statul

Român.

Prinfr-o altă critică,

recurenta-pârâtă a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege

pentru ca reclamanta Parohia Bisericii P.C. să poată dobândi dreptul de

proprietate, ca efect al uzucapiunii, în contradictoriu cu aceasta.

Astfel, de vreme ce uzucapiunea, ca

mod de dobândire ai dreptului de proprietate, este o veritabilă sancțiune

îndreptată împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului,

posesie care este exercitată de o altă persoană în condițiile art. 1890 și urm.

C. civ., aceasta poate fi opusă numai proprietarului care a avut o atitudine

pasivă față de bunul său. în consecință, termenul de 30 de ani nu poate fi

calculat din 1940, ci trebuie avută în vedere posesia reclamantei în ultimii 30

de ani anteriori introducerii acțiunii deoarece prin interpretarea contrară, ar

fi încălcat principiul egalității armelor, orice apărare a recurentei-pârâte

fiind inutilă.

Or, facându-se aplicarea greșită a

textului de lege evocat, s-a constatat că începând cu anii 1940,

intimata-reclamantă a exercitat asupra terenului, o posesie continuă,

neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, termenul

uzucapiunii împlinindu-se în 1970, anterior emiterii titlului de proprietate al

recurentei-pârâte.

În opinia acestei recurente, dacă

proprietarul neposesor poate fi sancționat pentru inactivitate și posesorul

neproprietar care posedă un bun timp de 106 de ani (așa cum pretinde intimata-reclamantă)

dar nu inițiază demersuri în vederea obținerii unui titlu de proprietate prin

uzucapiune, trebuie sancționat. Deși cererea privind constatarea dobândirii

unui bun prin uzucapiune este imprescriptibilă, în funcție de circumstanțele

cauzei trebuie apreciat dacă nu se încalcă un alt drept de proprietate

constituit și din vîna posesorului care a efectuat acte echivoce ce au condus

la situația ca terenul în discuție să aibă a situație juridică incertă.

Prin urmare, raportat la împrejurarea

că terenul a intrat în mod valabil în proprietatea sa, recurenta-pârâtă a

opinat că nu prezintă relevanță perioada anterioară emiterii titlului său de

proprietate în care intimata-reclamantă susține că ar fi posedat bunul.

S-a mai arătat că pasivitatea acestui

posesor este de natură să îi producă un prejudiciu iremediabil întrucât dacă

situația terenului nu ar fi fost incertă, păm în prezent ar fi fost pusă în

posesia unui teren ce nu ar fi făcut obiectul atâtor litigii între părți. Prin

urmare, pasivitatea Parohiei Bisericii P.C. de a obține o hotărâre

judecătorească prin care să i se valideze pretinsul drept de proprietate

trebuie sancționată, în caz contrar recurentei i s-ar crea un prejudiciu cel

puțin în valoare de 1.074.256,725 lei dacă se raportează la valoarea imobilului

astfel cum a fost stabilită prin raportul de expertiză ce se regăsește la

filele 91-97 din dosar.

Recurenta-pârâtă a apreciat că un

argument suplimentar pentru admiterea recursului său este acela că titlul său

de proprietate a fost eliberat în temeiul art. 13 din "Legea nr. 44/1994

privind veteranii de război, precum și unele drepturi ale invalizilor și

văduvelor de război, față de sentința civilă nr. 511 din 18 mai 1998 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin care a

fost obligat Consiliul Local al sectorului 2 București să identifice un teren

liber în intravilan și să înainteze propunerea de împroprietărire Prefecturii

Municipiului București.

Identificarea terenului în litigiu de

către Consiliul Local ai sectorului 2 București ca fiind liber contrazice

susținerile intimatei-recl amantei cu privire Ia publicitatea sau utilitatea

pretinsei posesii, fiind irelevant că în cursul procesului, Municipiul

București, sector 2 a achiesat la pretențiile intimatei-reclamante.

Recurenta-pârâtă A.F. a formulat

întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclarnantă Parohia Bisericii

P.C., solicitând respingerea acestuia, susținând, în esență, că opozabilitatea

reținută de prima instanță nu presupune o atitudine procesuală pur pasivă a

celui chemat în judecată în calitate de pârât, mai ales atunci când acesta

invocă un drept propriu pe care instanțele sunt chemate să îl analizeze, în

contextul probatoriului administrat; deși tribunalul a argumentat în sensul că

atragerea sa în proces s-a făcut numai în scop de opozabilitate, totuși a

dispus radierea din cartea funciară a dreptului său de proprietate.

Pe de altă parte, opozabilitatea unei

hotărâri judecătorești reprezintă efectul pe care acest act îl are fața de

părțile din dosar, în condițiile în care s-a dat eficiență dreptului acestora

la apărare, nefiind reglementată în dreptul procesual civil chemarea în

judecată a unei persoane doar pentru opzabilitate.

S-a arătat, de asemenea, că instanțele

d