ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1048/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1048/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 28854/3 din 28 iulie 2008,

reclamanta P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin

Primar General, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să

se constate dreptul de proprietate dobândit prin uzucapiune asupra terenului în

suprafața de 2.087 m.p., asupra construcției, reprezentate de biserică, în

suprafață de 193,40 m.p., asupra construcției (reprezentate de casa parohiala),

în suprafață de 59 m.p. și asupra terenului, în suprafață de 59 m.p., situate

în București, C.V., sector 3; să se pronunțe o hotărâre care să țină loc

act/titlu de proprietate asupra terenului, în suprafață de 2.087 m.p., asupra construcției (reprezentate de biserică), în suprafață de 193,40 m.p., asupra construcției (reprezentate de casa parohială), în suprafață de 59 m.p. asupra terenului, în suprafață de 59 m.p., situate în București, C.V., sector 3, cu

cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr.

736 din 27 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

fost admisă cererea reclamantei și s-a constatat că reclamanta P.A. a dobândit

dreptul de proprietate, prin uzucapiune, asupra imobilului situat în București,

C.V., sector 3, compus din teren, în suprafață de 2267,86 mp și construcțiile

edificate pe acesta, biserică, casă parohială, anexă (antreu) casa parohială,

lumânărar, magazie și wc, identificat prin raportul de expertiză extrajudiciară

efectuat de SC I.C. SRL.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Imobilul în litigiu,

situat în București, C.V., sector 3, compus din teren în suprafață de cca. 2000

m.p. și construcții, formate din biserică, casă parohială și anexe, se află în

posesia reclamantei, cel puțin din anul 1940, așa cum rezultă din procesul -

verbal, emis Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București, din

procesul-verbal, încheiat, la data de 9 mai 1940, de Primăria Municipiului

București, Sectorul II Negru Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice și

procesul-verbal din 8 iulie 1944, încheiat de Parohia Bisericii A..

Prin procesul -

verbal, emis de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare în București,

s-a dispus înscrierea, în cartea funciară provizorie a Municipiului București,

a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, C.V., compus

din teren în suprafață de cca. 2132 m.p., biserica Sfinții A.C.E., casa

parohială având trei camere și antreu, în favoarea Parohiei Sfinții A.C.E.,

făcându-se mențiunea că a fost dobândit pe baza posesiunii și cu titlu de

prescripție.

Prin procesul -

verbal, încheiat, la data de 9 mai 1940, de Primăria Municipiului București -

Sectorul II Negru Comisia de Inventariere a Imobilelor Publice, s-a constatat

că biserica a fost clădită în anul 1753, fiind din zid de cărămidă, cu turlele

din lemn, făcute în anii 1864-1866, acoperișul învelit cu tablă, iar casa

parohială a fost clădită cu aproximativ 150 de ani în urmă, fiind zidită din

cărămidă și lemn și având acoperișul învelit cu tablă.

Potrivit procesului-verbal

din 8 iulie 1944, încheiat de Parohia Bisericii A., se afla în posesia

Bisericii A. un imobil compus din teren în suprafață de 2.146,9 mp și clădirile

edificate pe teren și anume: Biserica A., cu Hramul Sfinții Împărați C.E.,

construită, așa cum reiese din diferite însemnări aflate în cărțile vechi de

ritual ale bisericii, în anul 1743, fiind făcută din cărămidă (pereții, boitele

și baza turlelor) și având două turle din lemn, făcute în anul 1863, și

îmbrăcate cu tablă de fier și casa parohială, formată din 6 încăperi (două

camere, antreu, sufragerie, bucătărie și cămară), menționată în Cartografia

Bisericii de la 1844.

Susținerile

reclamantei în legătură cu stăpânirea îndelungată a terenului și a

construcțiilor edificate pe acesta și comportarea acesteia ca un adevărat

proprietar, prin posesia de peste 30 de ani, și plata, pe această perioadă, a

taxelor și impozitelor aferente imobilului sunt susținute și de relațiile

comunicate de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3 privind istoricul

rolului fiscal al imobilului și cele comunicate de Primăria Municipiului

București, serviciul evidență proprietății privind situația juridică a

imobilului.

Astfel, din adresa din

17 noiembrie 2008, emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 3,

rezultă că, în evidențele acestei instituții, reclamanta figurează, pe rolul

fiscal al imobilului, situat în București, C.V., ca plătitoare de impozit

pentru teren și construcție, începând cu anul 1952; începând cu anul 2004 și

până în prezent, reclamanta figurează pe rolul fiscal al imobilului, ca

plătitoare de impozit pentru construcție (biserica), în suprafață de 193,4 mp

și teren, în suprafață de 2087 mp, construcție (casa parohială), în suprafață

de 59 mp și teren, în suprafață de 59 mp.

Din adresa din 10

noiembrie 2008, emisă de Primăria Municipiului București, serviciul evidență

proprietății, reiese că, în evidențele cadastrale din anul 1986, figurează

înscris imobilul din C.V., sector 3, cu teren în suprafață de 2.121 mp, din

care construcție în suprafață de 270 mp, ca proprietate religioasă, categoria

de folosință „culte”, posesor la data întocmirii evidențelor fiind înregistrată

Arhiepiscopia Ortodoxă București; potrivit datelor transmise de către

Administrația Financiară a Sectorului 3, la nivelul anului 1992, titular de rol

fiscal, la adresa poștală C.V., sector 3, figurează înscrisă Parohia Bisericii A.,

cu o suprafață de 1.351 mp teren în proprietate.

Afirmațiile

reclamantei privind posesia utilă de peste 30 de ani asupra imobilului sunt susținute

și de declarațiile martorilor audiați în cauză, M.G. și P.L.A.

Imobilul în litigiu a

fost identificat prin raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de SC I.C. SRL

(ale cărei concluzii nu au fost contestate de pârât, deși, prin adresele

comunicate la 25 februarie 2009 și 08 aprilie 2009, i s-a solicitat punctul de

vedere cu privire la acest raport). S-a concluzionat că imobilul situat în

București, C.V., sector 3 este compus din teren, în suprafață de 2.267,80 mp,

biserică (C1), suprafață construită la sol de 203,12 mp, casă parohială (C2),

cu o suprafață construită la sol de 78,03 mp, anexă (antreu), casa parohială

(C3), suprafață construită la sol de 5,70 mp și lumânărar, magazie și WC (C4),

suprafață construită la sol de 72,53 mp și are următoarele vecinătăți: la nord,

nr. poștal 141 din C.V., la est, terenul aferent blocului de locuințe M 34 din

str. N.T. nr. 18, la sud - teren viran, la vest - teren viran.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termenul legal, pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General.

În motivarea

apelului, s-au susținut, în esență, următoarele:

În mod greșit, s-a

considerat de către instanța fondului că sunt îndeplinite cumulativ condițiile

uzucapiunii, respectiv posesia a fost exercitată în mod continuu, neîntrerupt,

pașnic, public și sub nume de proprietar. Din actele depuse la dosar, nu

rezultă cu claritate faptul că terenul se află în proprietatea municipalității,

s-a prezumat că orice teren fără stăpân este trecut în proprietatea statului,

instanța de fond considerând că Municipiul București este singurul care are

calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru a putea fi

obiect al uzucapiunii, terenul trebuie să fie susceptibil de posesie utilă,

fiind necesar în același timp să nu fie scos din comerț, astfel cum prevăd

dispozițiile art. 1844 C. civ.

Apelantul a arătat

faptul că numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular,

pot fi dobândite prin uzucapiune, aceste prevederi legale

coroborându-se cu

prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

S-a invocat de către

apelant faptul că, anterior Constituției din 1991, nu există distincția între

domeniul privat și cel public al statului, bunurile enumerate în art. 7 și art.

9 alin. (1) și (2) din Constituția din 1965, precum și bunurile intrate în

proprietatea de stat, în baza altor acte normative, formau obiectul dreptului

de proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă). Astfel, aceste bunuri nu

puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, fiind

scoase afară din comerț, în sensul art. 1844 C. civ., și, în consecință, nu

puteau fi dobândite prin prescripție achizitivă, astfel că terenul în litigiu

nu este susceptibil de a fi uzucapat.

S-a susținut că nu se

poate reproșa municipalității pasivitatea în conservarea dreptului său,

întrucât, la acea dată, nu exista posibilitatea dobândirii proprietății prin

uzucapiune, de către terți.

Intimata P.A. a depus

întâmpinare la cererea de apel, solicitând, în esență, respingerea acestuia ca

nefondat.

În apel, a fost administrată

proba cu înscrisul reprezentat de adresa din 27 octombrie 2008 și alte

înscrisuri (f. 16-18 dosar apel).

Prin decizia civilă

nr. 172/ A din 9

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

fost respins apelul, ca

nefondat.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

S-a constatat că o

primă critică a vizat împrejurarea că nu s-a făcut proba că terenul s-ar afla în

„proprietatea” municipalității, critică ce ar viza calitatea procesuală pasivă a

Municipiului București, în cauză.

Referitor la acest

aspect, Curtea a expus următoarele:

Uzucapiunea

reprezintă un mod de dobândire a proprietății, ca efect al posesiei utile, pe

toată durata prescrisă de lege, anume 30 ani sau 10-20 ani, după caz. Odată împlinit

termenul uzucapiunii, proprietatea se dobândește automat, de la lege, cererea

de chemare în judecată, prin care posesorul solicită să se constate aceasta,

având doar efect declarativ, fiind o acțiune în constatare cu caracter

interogativ sau provocator, prin care pârâtul este pus în situația de a-și

manifesta poziția.

Așadar, uzucapiunea

conduce la dobândirea proprietății, prin exercitarea posesiei utile, iar nu

prin transmiterea dreptului de proprietate de la un proprietar către altul, ca

în cazul actelor juridice.

Ca atare, calitatea

de proprietar a posesorului imobilului anterior posesiei exercitate de

uzucapant rămâne irelevantă, atunci când se analizează îndeplinirea, în

persoana uzucapantului, a condițiilor legale de dobândire a dreptului de proprietate

prin uzucapiune.

Nici măcar în cazul

uzucapiunii scurte de 10-20 ani, nu este cerută, legal, calitatea de proprietar

a autorului uzucapantului, dimpotrivă, prin definiție, de esența acestui mod de

dobândire a proprietății, această calitate de proprietar a înstrăinătorului nu

există, căci altfel dobândirea proprietății ar avea loc nu prin uzucapiune, ci

prin transmitere, prin act juridic - contract de vânzare - cumpărare, mod

distinct de dobândire a proprietății.

Fără îndoială,

calitatea procesuală pasivă trebuie justificată și în cazul cererii prezente,

însă aceasta semnifică nu dovedirea dreptului de proprietate al pârâtului, ci

dovedirea împrejurării că pârâtul este cel care ar putea invoca drepturi asupra

imobilului și ar putea contesta drepturile pretins dobândite de reclamantă.

Așadar, Curtea a

constatat că, invocând dobândirea proprietății prin uzucapiune, reclamanta nu

are a proba proprietatea propriu-zisă a Municipiului București asupra

imobilului, această probă impunându-se numai în situația în care se invocă un

mod de dobândire a proprietății pe cale de transmitere prin act juridic (când

are a se verifica dacă transmițătorul a avut, în patrimoniul său, dreptul pe

care l-a transmis), ci reclamanta are sarcina doar să probeze că cererea de chemare

în judecată se justifică a fi formulată, în contradictoriu cu pârâtul, întrucât,

în raport de circumstanțele cauzei, acestea ar putea invoca vreun drept de

proprietate asupra imobilului sau ar putea contesta dreptul de proprietate

dobândit de reclamantă prin uzucapiune.

În cauză, având în

vedere faptul că, potrivit Legii nr. 213/1998, bunurile aflate pe teritoriul

unității administrativ-teritoriale (și care nu sunt proprietate privată a unor

persoane fizice sau juridice sau proprietatea statului) se prezumă a fi

proprietatea unității administrativ-teritoriale, chemarea în judecată a Municipiului

București se justifică, acesta având calitatea de a contesta dreptul

reclamantei sau de a invoca vreun drept de proprietate asupra imobilului, acțiunea

în constatarea uzucapiunii fiind o acțiune în constatare provocatorie, în care

pârâtul este chemat să își declare poziția față de pretențiile reclamantului.

A doua critică

formulată de apelant se referă la faptul că imobilul în cauză nu putea fi

uzucapat de către intimata reclamantă, întrucât, anterior Constituției din 1991,

acesta nu era proprietate privată, ci proprietate de stat, și era scos din

circuitul civil.

În primul rând,

Curtea a constatat că apelantul nu a făcut dovada că imobilul (teren și/ sau

construcție) ar face parte din domeniul public, la momentul actual sau la un

moment anterior, în conformitate cu dispozițiile art. 135 din Constituția României

și ale Legii nr. 213/1998. Conform acestor dispoziții, fac parte din domeniul

public al statului bunurile care au asemenea caracter, fie ca urmare a naturii

acestuia și uzului public, fie prin declararea, ca atare, prin lege.

În cauză, apelantul

susține că imobilul nu putea fi susceptibil de posesia utilă necesară pentru a

uzucapa, datorită faptului că, anterior anului 1991, nu a fost proprietate

privată, fără să susțină că, și ulterior anului 1991, acesta ar fi fost

proprietate publică și fără să probeze, cu atât mai mult, că, ulterior anului

1991, acesta ar fi fost proprietate publică. De fapt, apelantul susține că, pe

perioada regimului comunist și până la adoptarea Constituției din anul 1991,

care a modificat cadrul legal cu privire la proprietate, imobilele terenuri

puteau fi susceptibile de posesie de către particulari, fiind scoase din circuitul

civil, proprietatea fiind de stat, fără distincție între proprietate privată si

publică.

Deci, problema pusă în

discuție este de a determina care a fost situația, anterior anului 1991.

Astfel cum a rezultat

din probele administrate, si cum s-a reținut de către instanța de fond, fără a

fi combătute aceste aspecte de către apelantă prin cererea de apel, posesia

intimatei reclamante asupra imobilului în discuție a început, cel mai târziu în

anul 1940, proprietatea, la acel moment, asupra imobilului fiind privată, atât

timp cât nu s-a făcut dovada că ar fi fost de altă natură.

Curtea a constatat că,

și sub imperiul legislației în vigoare, în regimul comunist, exista

proprietatea privată (personală) a particularilor asupra terenurilor și

construcțiilor, cu un regim juridic care comporta mari limitări, iar nu numai

proprietatea de stat.

Curtea a constatat că

imobilul din prezenta cauză nu cade sub incidența dispozițiilor art. 7 și 9 alin.

(1) si (2) din Constituția din anul 1965, deci nu poate fi considerat că a

făcut obiectul proprietății de stat, în baza acestor texte.

În același sens, nu

s-a făcut dovada de către apelantul pârât că imobilul în discuție ar fi făcut

obiectul proprietății socialiste, fiind dobândit, în orice alt mod, de către

acesta.

Or, având în vedere

că, și pe durata regimului comunist, dispozițiile Codului civil referitoare la

uzucapiune au fost în vigoare, producându-și pe deplin efectele, se constată că

nu poate fi identificată o cauză pentru care posesia reclamantei, începută cel

mai târziu în anul 1940, ar fi fost întreruptă, pe durata regimului comunist.

Dispozițiile art. 1844

C. civ. reglementează că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura

lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate

privată, ci sunt scoase afară din comerț ”.

În cauză, nu s-a

făcut dovada că imobilul în discuție ar fi fost proprietate socialistă, pe

durata regimului comunist, iar, prin natura lui proprie, imobilul poate face

obiectul proprietății private, astfel că nu s-a făcut dovada incidenței art. 1844

C. civ.

În concluzie, imobilul

a fost proprietate privată la momentul începerii posesiei de către reclamantă,

cel mai târziu în anul 1940, iar, ulterior instaurării regimului comunist, nu a

fost trecut în altă formă de proprietate, astfel că posesia reclamantei a

continuat până în prezent cu toate calitățile cerute pentru a uzucapa.

Au fost respinse, în

consecință, criticile apelantului în acest sens, constatându-se că imobilul în litigiu

nu a fost scos din circuitul civil, astfel că era susceptibil de posesie utilă

de către reclamantă și, în final, pentru a fi uzucapat.

Astfel, este

neîntemeiat și argumentul susținut de apelant, în sensul că nu poate fi

sancționat pentru pasivitate, de vreme ce imobilul nu putea, legal, sa fie

uzucapat și este neîntemeiată și susținerea că termenul de 30 ani poate fi

calculat numai începând cu anul 1991, susținere făcută cu aceeași argumentare, iar

nu în sensul că stăpânirea propriu-zisă de către reclamantă ar fi început în

anul 1991.

Curtea a constatat,

totodată, că apelantul nu aduce niciun fel de critici sentinței tribunalului,

referitor la modul în care aceasta a apreciat probele administrate, pentru a

ajunge la concluzia că reclamanta a exercitat o stăpânire continuă, neîntreruptă,

publică și sub nume de proprietar asupra imobilului, începând cel mai târziu cu

anul 1940, sau referitor la alte aspecte de fapt, astfel că, asupra acestor

aspecte, instanța de apel nu are a se pronunța, față de dispozițiile art. 295 alin.

(1) C. proc. civ. Apelantul face referire la neîndeplinirea condițiilor

uzucapiunii, însă referirea este generică, singurele critici formulate în

concret fiind cele de mai sus, cărora Curtea le-a răspuns în cele ce preced.

Instanța de apel a

apreciat, de altfel, că tribunalul a făcut o analiza foarte exactă și completă

a probatoriului și a situației de fapt, cu probele administrate în cauză -

înscrisuri și martori - făcându-se dovada posesiei utile a reclamantei, începând

cu anul 1940, fiind astfel îndeplinite condițiile art. 1837, 1847 și 1890 C.

civ. Sub aceste aspecte, Curtea și-a însușit pe deplin constatările instanței

de fond, necontestate prin apelul formulat.

Curtea a considerat

necesar să arate că, în ce privește adresa poștală a imobilului, aceasta poate

fi actualizată, în raport de noua configurație a zonei, imobilul în sine fiind

clar identificat și delimitat, prin raportul de expertiză efectuat, la care

face trimitere expresă sentința tribunalului, astfel că acest aspect nu ridică

probleme de identificare a imobilului.

Împotriva acestei

decizii, în termenul legal, a declarat recurs Municipiul București, prin

Primarul General, solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii

recurate, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Un prim motiv de recurs,

întemeiat pe art. 304 pct. 9 Cod procedura civilă (hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii), s-a raportat la faptul că, pentru a putea face obiectul uzucapiunii,

terenul trebuie să fie susceptibil de posesie utilă, fiind necesar, în același

timp, să nu fie scos din comerț.

În acest sens sunt

dispozițiile art. 1844 C. civ., conform cărora „nu se poate prescrie domeniul

lucrurilor car, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot

fi obiect de proprietate private, ci sunt scoase din comerț, limitându-se

domeniul bunurilor supuse prescripției achizitive”.

Având în vedere

aceste dispoziții legale, rezultă că numai bunurile imobile proprietate privată,

indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune, prevederile legale

amintite coroborându-se cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În același sens, s-a

susținut că, anterior Constituției din 1991, nu exista distincție între

domeniul privat și cel public al statului, bunurile enumerate în art. 7 si art.

9 alin. (1) si (2) din Constituția din 1965, precum si bunurile intrate în

proprietatea de stat, în baza altor acte normative, formau obiectul dreptului

de proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă). Astfel, aceste bunuri nu

puteau face obiectul dreptului de proprietate personală sau individuală, fiind

scoase afară din comerț, în sensul art. 1844 C. civ. și, în consecință, nu

puteau fi dobândite prin prescripție achizitivă, astfel că terenul în litigiu

nu este susceptibil de a fi uzucapat.

Având în vedere

aceste considerente, s-a opinat că termenul de prescripție asupra terenului nu

putea să înceapă sa curgă după anul 1991. În consecința, în mod greșit, s-a

apreciat de instanța de fond că uzucapiunea de 30 de ani s-a activat în cazul

imobilului în cauză.

Tot astfel, s-a susținut

că, în perioada în care s-au aflat în vigoare Legile nr. 58/1974 si 59/1974, doctrina

și practica instanțelor judecătorești au apreciat unanim că dreptul de

proprietate asupra terenurilor nu se mai poate dobândi prin uzucapiune, întrucât,

prin legile amintite, terenurile de orice fel au fost scoase practic din

circuitul civil.

După abrogarea Legii nr.

58/1974 si, parțial, a Legii nr. 59/1974, s-a pus problema dacă, pentru perioada

1974 - 1991, se poate considera că respectivele legi au avut un efect întreruptiv

al prescripției achizitive, recurentul împărtășind ideea că aceste acte

normative au întrerupt natural cursul prescripției în perioada în care s-au

aflat în vigoare.

În consecință, dacă o

persoană a intrat în posesia unui teren și nu se împlinise termenul uzucapiunii,

până la intrarea în vigoare a Legilor nr. 58/1974 și 59/1974, sau a intrat în

posesie, în perioada 1974 - 1991, pentru a dobândi dreptul de proprietate prin

uzucapiune asupra terenului, va trebui să se reia termenul prescripției de la

data abrogării Legii nr. 58 și 59/1974.

S-a susținut că

Legile nr. 58 și 59/1974 au scos parțial terenurile din circuitul civil, și

anume, în principiu, față de toate persoanele care nu aveau calitatea de

moștenitori legali, astfel încât, în speță, ne-am afla într-un caz de întrerupere

naturală a prescripției achizitive, conform art. 1864 pct. 2 C. civ.

De asemenea,

uzucapiunea are rolul de sancționare a proprietarului imobilului care, prin

pasivitatea lui, a făcut ca, timp îndelungat, bunul să se afle în posesia unei

alte persoane, care s-a comportat ca proprietar sau titular al unui alt drept

real, ceea ce nu este cazul în speță, deoarece nu i se poate reproșa

municipalității pasivitatea în exercitarea atributelor dreptului său de

proprietate, la acea dată, neexistând posibilitatea dobândirii dreptului de

proprietate de către terți, prin efectul uzucapiunii.

Recurentul a apreciat

astfel că nu sunt îndeplinite condițiile uzucapiunii, termenul de 30 de ani

nefiind încă împlinit, calculul acestuia începând a se face de la data când a încetat

cazul de întrerupere naturală a prescripției extinctive, respectiv, de la data

abrogării Legilor nr. 57/1974 si nr. 58/1974.

În ceea ce privește

dobândirea de către reclamanți, prin accesiune, a dreptului de proprietate asupra

construcției edificate pe teren, recurentul a solicitat respingerea acestuia ca

neîntemeiat, deoarece accesiunea, potrivit art. 494 C. civ., operează în

favoarea proprietarului terenului, acesta fiind cel care, în raport de buna sau

reaua - credință a constructorului, are facultățile prevăzute de acest text

legal, iar art. 492 C. civ., invocat ca temei al acțiunii, presupune existenta

dreptului de proprietate asupra terenului, pe care se construiește, ceea ce nu

se regăsește în speța de față.

Recurentul a

învederat că acest capăt de cerere este inadmisibil, față de principiul specialia

derogant generalia și O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Astfel, în toate

cazurile, cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot

depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de această ordonanță de

urgență, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare

a acesteia. După acest termen, nu se mai pot formula cereri de restituire sau

de retrocedare.

A considerat că nu

este încălcat accesul liber la justiție al reclamantei, prin excepția invocată,

deoarece legea specială are o procedură aparte și acest act normativ

reglementează, în prezent, revendicarea imobilelor de orice fel, preluate cu

titlu sau fără titlu, indiferent de destinația lor.

Astfel, chiar dacă

textul menționat este controversat, sub aspectul interpretării, instanțele

consideră că acest act normativ este aplicabil cauzelor aflate în curs de

judecată, inclusiv sub aspectul normelor de fond, de drept substanțial,

deoarece, în caz contrar, ar însemna să coexiste, în paralel, mai multe

reglementări ale acestor categorii de litigii, respectiv dreptul comun,

incluzând Legea nr. 213/1998, precum și O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea

unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ceea ce

nu este posibil, deoarece ar conduce la o practică judiciară neuniformă și la

soluționarea diferită a unor cazuri similare.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte consideră că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Asupra primului motiv

de recurs, prin care se invocă faptul că nu sunt îndeplinite, în cauză, cerințele

legale pentru a se putea uzucapa imobilul în litigiu, întemeiat, în esență, pe

dispozițiile Legilor nr. 58 și 59 din anul 1974 și ale articolelor 1864 pct. 2 și

1844 C. civ., instanța de recurs retine următoarele:

Sub aspectul

efectelor juridice pe care le-au avut Legile nr. 58 și 59 din anul 1974 asupra

prescripției achizitive, Înalta Curte apreciază că este incidentă în cauză decizia

nr. IV din 16 ianuarie 2006,

pronunțată

în recurs în interesul legii, cu privire la posibilitatea dobândirii dreptului

de proprietate asupra terenurilor prin uzucapiune, în cazul posesiilor începute

înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea

teritoriului și localităților urbane si rurale și a Legii nr. 59/1974 privind

fondul funciar

,

decizie publicată în M. Of. nr. 288/2006 si obligatorie pentru instanțe,

conform fostului art. 329 alin. (3) C. proc. civ., (dispoziție preluată în actualul

art. 330 alin. (4) C. proc. civ.), și care anihilează doctrina si jurisprudența

invocată de recurent în susținerea acestui motiv de recurs.

În considerentele

acestei decizii, s-a statuat că, din examinarea dispozițiilor art. 30 din Legea

nr. 58/1974 și ale art. 44 din Legea nr. 59/1974, rezultă că intrarea în

vigoare a acestor acte normative nu a determinat nicio modificare esențiala

asupra cursului posesiilor achizitive începute anterior.

Astfel, prevăzând, la

art. 30 alin. (1), că dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil

al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală,

fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor

terenuri, Legea nr. 58/1974 nu conține, în ansamblul său, nicio dispoziție

referitoare la posesiile exercitate până în acel moment asupra terenurilor.

Tot astfel, nici

Legea nr. 59/1974, care reglementează, în mod similar, dobândirea de terenuri

agricole, la art. 44, nu conține vreo prevedere referitoare la posesiile exercitate

asupra acelor terenuri până la data intrării ei în vigoare.

Caracterul real și

util al exercitării posesiei asupra terenurilor a fost confirmat de recunoașterea

și protecția acordată acțiunilor posesorii în întreaga perioadă de

aplicabilitate a Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974.

Pe de altă parte, în

raport cu dispozițiile legale aplicabile în materie, nu se poate considera că,

în perioada în care s-au aflat în vigoare Legile nr. 58/1974 si nr. 59/1974,

s-ar fi produs, astfel cum susține recurentul, o întrerupere naturală a

prescripției începute anterior asupra terenurilor ce au făcut obiectul acestor

legi.

In acest sens, este

de observat că, prin art. 1864 pct. 2 C. civ., se prevede că este întrerupere

naturală a prescripției, atunci când lucrul este declarat neprescriptibil ca

urmare a unei transformări legale a naturii sau destinației sale.

Or, prin dispozițiile

Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul

juridic civil, spre a li se transforma natura sau destinația legală, ci doar au

fost restrânse modalitățile de transmitere si dobândire a acestora, astfel că

nu se poate considera întreruptă prescripția pentru perioada în care acele legi

au fost în vigoare.

De altfel, în raport

cu dispozițiile art. 1844 C. civ., potrivit cărora nu se poate prescrie domeniul

lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu

pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț,

terenurile la care se referă reglementările din Legile nr. 58/1974 si nr. 59/1974

si-au păstrat apartenenta la domeniul proprietății private, atât timp cât nu au

fost trecute în altă formă de proprietate si, mai mult, au continuat să fie

susceptibile de a fi transmise si dobândite pe calea restrânsă a moștenirii

legale.

Or, din moment ce, în

perioada 1974 - 1989, în care au fost în vigoare dispozițiile Legilor nr. 58/1974

și nr. 59/1974, terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, ci doar s-au restrâns

modalitățile de transmitere și dobândire a lor, fără a se înlătura caracterul

privat al formei de proprietate, este evident că nu a putut avea loc o întrerupere

naturală a cursului prescripției acestora, în sensul prevederilor art. 1864 pct.

2 C. civ., care să poată fi invocată ca impediment legal la dobândirea

dreptului de proprietate, pe calea prescripției achizitive.

Rezultând, astfel, că

terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974

si nr. 59/1974 și-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de

proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumția de neprecaritate

prevăzută de art. 1854 C. civ., cât și de dispozițiile art. 1858 C. civ.

referitoare la prezumția de neintervertire de titlu, se impune concluzia că

intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul

prescripției începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp

necesare pentru constatarea prescripției achizitive asupra acelor terenuri.

Mai mult, fată de

caracterul in rem al întreruperii naturale a prescripției, dedus din

prevederile art. 1866 coroborate cu cele ale art. 1864 pct. 2 C. civ., care nu

se putea produce atât timp cât, în cazul terenurilor ce au făcut obiectul

prevederilor Legilor nr. 58/1974 si nr. 59/1974, se invocă o prescripție de

durată, bazată pe o posesie efectivă si necontestată, începută anterior adoptării

acestor legi și încheiată după abrogarea expresă a acestora, prin Decretele-lege

nr. 1/1989 din 26 decembrie 1989 si nr. 9/1989 din 31 decembrie 1989, constatarea

prescripției achizitive, în astfel de cazuri, devine de neînlăturat.

În același sens,

Înalta Curte apreciază că nu pot fi reținute, ca valide, argumentele

recurentului, în sensul că, până în anul 1989, nu se putea opune statului o

posesie utilă, deoarece proprietatea socialistă era insesizabilă,

imprescriptibilă și inalienabilă, întrucât, și în perioada 1974 - 1989 (cât

timp au fost în vigoare Legile nr. 58/1974 si 59/1974), cursul prescripției a

curs, prin cele doua legi interzicându-se numai transmiterea bunurilor prin

acte juridice între vii (inter vivos), or, uzucapiunea este un fapt juridic,

astfel că s-ar adăuga la lege, dacă s-ar susține că aceste legi au prohibit si

faptul juridic al uzucapiunii.

Cum, prin decizia nr.

IV din 16 ianuarie 2006,

pronunțată

în recurs în interesul legii,

s-a stabilit că, în cazul posesiilor începute înainte de

adoptarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, prescripția achizitivă asupra

terenurilor nu a fost întreruptă prin intrarea în vigoare a acestor legi,

astfel că, după abrogarea lor, prin Decretul-lege nr. 1/1989 si Decretul-lege nr.

9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanțelor de judecată să

constate că ei au dobândit dreptul de proprietate privind acele terenuri,

Înalta Curte, reținând că posesia reclamantei intimate P.A. a început cel mai

târziu în anul 1940, consideră că aceasta îndeplinește condițiile legale pentru

dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin prescripție

achizitivă, sub aspectul duratei posesiei și a calităților acesteia (asupra

cărora nu s-au enunțat critici de către recurent), urmând a verifica, din

perspectiva legalității, îndeplinirea, de către intimata reclamantă, și a celeilalte

cerințe legale, invocată de către recurent, privind apartenenta imobilului.

În acest sens, Înalta

Curte apreciază că este corectă susținerea instanței de apel, conform căreia nu

s-a făcut dovada apartenentei imobilului în litigiu la proprietatea socialistă,

anterior anului 1991, sau la domeniul public al statului, după această dată,

apartenentă ce ar fi împiedicat dobândirea dreptului de proprietate asupra

imobilului, prin prescripție achizitivă, astfel încât, acest teren, aparținând

domeniului privat al statului, este susceptibil de posesia cerută de lege

pentru a uzucapa si, în considerarea argumentelor deja expuse, poate face

obiectul unei acțiuni în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin

prescripție achizitivă, în care să se verifice, în procedură judiciară, calitățile

și durata acestei posesii.

Analizând motivul de

recurs, prin care se invocă O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri

imobile care au aparținut cultelor religioase din România și obligativitatea

parcurgerii procedurii speciale, derogatorii impuse de acest act normativ, Înalta

Curte constată că acesta reprezintă un motiv de recurs invocat omisso medio.

Or, având în vedere

atributul recursului de a fi o cale de atac subsecventă, ce survine numai după

judecarea apelului, evident, în ipoteza hotărârilor judecătorești susceptibile

de apel si de recurs, motivele de recurs, ce reprezintă cauza juridică a acestuia,

nu pot fi invocate direct în această cale de atac, decât dacă reprezintă motive

de ordine publică.

În cauza dedusă

judecății, recurentul Municipiul București, prin Primarul General, avea

posibilitatea de a invoca acest motiv prin cererea de apel, pentru a putea fi

examinat de instanța de apel și, ulterior, cenzurat, sub aspectul legalității,

de către instanța de recurs, dar, neprocedând în acest mod, și neputând fi

caracterizat acest motiv ca un motiv de ordine publică, este inadmisibil a fi

invocat direct în recurs.

Mai mult, domeniul de

aplicabilitate al

O.U.G.

nr. 94/2000 este expres delimitat în art. 1 și se referă la imobilele preluate

în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, aflate în patrimoniul statului, a unei

persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din

cele prevăzute la art. 2 al acestui act normativ, imobilul în litigiu neputând

fi circumscris acestui domeniu.

Pentru considerentele

expuse, constatând că motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. sunt nefondate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge

recursul

declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva

deciziei civile nr. 172/ A din 9 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

împotriva deciziei nr. 172/ A din 9 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 februarie 2011.