ÎCCJ, decizie (scj.ro #81851)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81851) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cerere în
constatarea dobândirii
dreptului de proprietate prin uzucapiune și
accesiune a unui imobil
– lăcaș de cult. Admisibilitate în raport de actele normative
speciale.
Cuprind pe materii :
Drept civil. Drepturi reale. Proprietate
Index alfabetic :
uzucapiune
- accesiune imobiliară
- drept de proprietate
C.civ
., art.
1890
Cererea formulată de o parohie prin care a solicitat
pronunțarea unei hotărâri vizând recunoașterea dobândirii
dreptului de proprietate asupra
bisericii
și casei parohiale
, ca efect al
uzucapiunii și respectiv, al accesiunii imobiliare, nu este
inadmisibilă în raport cu
împrejurarea că există un
act
normativ special (O.U.G. nr. 94/2000) privind retrocedarea
imobilelor aparținând cultelor
religioase.
Cererea în
retrocedarea unui lăcaș de cult și cea în
constatarea dobândirii
dreptului de proprietate prin uzucapiune sau
accesiune au finalități diferite, astfel încât
nu se poate pune problema
raportului dintre norma specială și cea generală, pentru
a se trage
concluzia
inadmisibilității demersului judiciar
.
Asemenea hotărâri, deși
bazate pe fapte juridice anterioare -
faptul
posesiei și în mod corespunzător, al edificării
construcției - au sub aspectul dovedirii dreptului, efect constitutiv în
patrimoniul celui care le pretinde, căci în absența invocării
lor și a constatării de către
instanță a
îndeplinirii condițiilor legale, cel care se prevalează de
existența uzucapiunii sau accesiunii
nu-și poate demonstra dreptul de
proprietate
.
ICCJ, Secția
I-a Civilă, decizia civilă nr. 6783 din 5 octombrie 2011
R
eclamanta Parohia Bisericii M. a
chemat în judecata Municipiul București
,
solicitând
să se constate
existența dreptului său de proprietate
asupra unui teren în suprafață de
1500 mp,
dobândit prin uzucapiune și
asupra construcțiilor edificate pe teren,
respectiv Biserica M.
și casa
parohială M., drept dobândit prin accesiune imobiliară.
Prin sentința civilă
nr.757/2010, Tribunalul București
a admis cererea
și a constatat
că reclamanta a dobândit dreptul
de proprietate prin uzucapiune asupra
terenului
în suprafață de 1531 mp
și respectiv, prin
accesiune
imobiliară asupra construcțiilor edificate pe acesta.
Tribunalul
a reținut că
reclamanta este
posesoarea unor imobile constând
în
teren care, potrivit planului de amplasament, are o suprafață de 1531
m.p. și asupra construcțiilor edificate pe acesta,
constând în
biserică și casa parohială.
S-a constatat că, potrivit procesului verbal nr.
16511/1940 al
Comisiunii pentru înființarea
Cărților Funciare în București, s-a dispus
înscrierea dreptului
de proprietate asupra imobilului teren de 1441 m.p. având pe el Biserica M.
și casa parohială, pe baza posesiunii din 1734, cu titlul de
donație.
Față de aceste împrejurări și de
dispozițiile art. 1890
C.civ
.,
constatând că în cauză sunt îndeplinite cerințele legale
pentru a opera
uzucapiunea de 30 de ani, respectiv faptul
că reclamanta posedă de mai
bine de 30 de ani imobilul în litigiu,
iar posesia a fost una utilă, exercitată sub nume de proprietar,
regularitatea posesiei fiind
prezumată
de lege și neexistând o dovadă contrară în cauză,
tribunalul
a apreciat întemeiată cererea reclamantei.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București
Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia
civilă nr.
235/A/2010 a Curții de
Apel București.
I
nstanța
de apel a
găsit ca neîntemeiată critica
vizând neexercitarea unei posesii utile
.
S-a apreciat în schimb, că susținerile
reclamantei privind calitatea
sa de posesor sunt
confirmate, pe de o parte, de conținutul procesului-verbal nr. 16511/1940,
din care rezultă că Parohia Bisericii M.
a
declarat la înființarea Cărților Funciare în București,
că imobilul
este proprietatea sa, fiind primit cu titlu de donație de
la M.C.
Din
probatoriul administrat a rezultat că
stăpânirea imobilului de către reclamantă s-a făcut sub
nume de proprietar și nu ca detentor precar.
A fost găsită neîntemeiată și critica
vizând soluția dată capătului
de cerere privind
constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin
accesiune, întrucât consecința admiterii
primului
capăt al acțiunii și al constatării dobândirii de
către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului prin
prescripția achizitivă de
30
de ani, constă și în incidența dispozițiilor art. 492
C.civ
.
Decizia a fost atacata cu
recurs de către pârât care a formulat
critici sub următoarele aspecte:
Instanța a apreciat greșit asupra lipsei
calității procesuale a
pârâtului-recurent,
față de împrejurarea că nu s-a dovedit că terenul ar
face parte din
domeniul privat al Municipiului București, singura
instituție care ar avea calitate în cauză fiind Statul Român
reprezentat
de Ministerul Finanțelor.
În mod asemănător, pe capătul de cerere
privind accesiunea
imobiliară, în principal,
trebuia să se rețină că pârâtul nu avea calitate
procesuală, iar în secundar, solicitarea este neîntemeiată
deoarece nu se
încadrează în prevederile art. 489
C.civ
.
Pentru a face obiectul uzucapiunii, imobilul
trebuie să fie
susceptibil de posesie utilă,
fiind necesar în același timp, să nu fie scos
din comerț, având
în vedere dispozițiile art. 1844
C.civ
.
Analizând criticile deduse judecații, Înalta
Curte constată următoarele:
Este neîntemeiată
susținerea vizând
inadmisibilitatea demersului
reclamantei, dedusă din
aplicarea
principiului
specialia
generalibus
derogant
și
din împrejurarea că există un
act normativ special (O.U.G. nr.
94/2000) privind retrocedarea
imobilelor
aparținând cultelor religioase.
În speță, astfel cum a fost formulată
pretenția dedusă judecății,
nu
este vorba de solicitarea de retrocedare a unor imobile - ceea ce ar
presupune ca reclamanta să dețină îh patrimoniu dreptul
de proprietate
dar bunul să-i fi ieșit din
posesie prin preluarea abuzivă de către stat -,
ci de pronunțarea
unei hotărâri vizând recunoașterea dobândirii dreptului de proprietate,
ca efect al uzucapiunii și respectiv, al accesiunii imobiliare.
Asemenea
hotărâri, deși bazate pe fapte juridice anterioare -
faptul posesiei și în mod corespunzător,
al edificării construcției - au sub aspectul dovedirii dreptului,
efect constitutiv în patrimoniul celui care le pretinde, căci în
absența invocării lor și a constatării de către
instanță
a îndeplinirii condițiilor legale, cel care se prevalează de
existența uzucapiunii sau accesiunii
nu-și poate demonstra dreptul de
proprietate
(este așa-numitul caracter sau efect mixt al hotărârii,
deopotrivă declarativ, bazat pe fapte
anterioare judecății, și constitutiv
al dreptului).
Rezultă că cererea în retrocedarea unui
lăcaș de cult și cea în
constatarea
dobândirii dreptului
de
proprietate prin uzucapiune sau
accesiune au
finalități diferite, astfel încât nu se poate pune problema
raportului dintre norma specială și cea generală, pentru
a se trage
concluzia inadmisibilității
demersului judiciar al reclamantei, astfel cum
pretinde recurentul.
Au însă caracter fondat și vor determina
admiterea recursului,
criticile vizând domeniul lucrurilor
care pot face obiect al prescripției
achizitive și
implicit, al accesiunii.
Astfel, în mod constant pârâtul s-a apărat pe
parcursul procesului
arătând că prin natura lor,
fiind
scoase din circuitul civil, asemenea bunuri cum sunt cele care fac obiectul
procesului, sunt
inalienabile
și
imprescriptibile.
Instanțele de fond nu s-au preocupat să
lămurească această stare
de fapt, limitându-se să statueze,
de o manieră contradictorie, că
Parohia
M. apare înscrisă la nivelul anului 1940, cu drept de
proprietate asupra terenului, pe care se află
Biserica M. și casa
parohială, ceea ce ar fi pus în
discuție însuși interesul promovării acțiunii.
Necesitatea lămuririi regimului juridic al
imobilului și verificării
astfel, a apărării pârâtului, se
impunea cu atât mai mult, cu cât din acte rezultă că în 1969, pe
lista de inventariere a
Arhiepiscopiei
Bucureștilor, apare ca monument istoric, Biserica
M.,
construită în 1734 și restaurată în 1924 - 1930.
De
asemenea, biserica apare pe lista monumentelor de cultură de pe teritoriul
R.P.R.
Or,
potrivit art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind
protejarea monumentelor istorice, „monumentele istorice aparțin fie
domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau
comunelor,
fie sunt proprietatea privată a persoanelor fizice sau
juridice (1) Monumentele istorice proprietate
publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale
sunt inalienabile, imprescriptibile și
insesizabile; aceste monumente istorice pot fi date în administrare
instituțiilor publice, pot fi concesionate,
date în folosință gratuită
instituțiilor de
utilitate publică sau închiriate, în condițiile legii, cu
avizul Ministerului Culturii și Cultelor
sau, după caz, al serviciilor
publice deconcentrate ale
Ministerului Culturii și Cultelor (2)
Monumentele
istorice aparținând domeniului privat pot face obiectul
circuitului civil în condițiile stabilite
prin prezenta lege".
Față
de această reglementare legală care impune și anumite
măsuri privind protecția monumentelor
istorice (conținute de același act normativ), trebuia
lămurită situația juridică în prezent, respectiv dacă
imobilul a fost inventariat și clasat ca monument istoric, cărei
grupe clasificate îi aparține, dacă
este instituită zonă de protecție sau
servituți de utilitate publică (potrivit
art. 9 din Legea nr. 422/2001,
republicată).
De asemenea, trebuia verificat și stabilit dacă
este vorba de un
monument istoric proprietate publică sau privată,
regim juridic în funcție de care se poate aprecia asupra
imprescriptibilității sau inalienabilității bunului.
Toate aceste elemente de fapt rămânând neelucidate,
pun în
imposibilitate instanța de recurs
să statueze asupra corectei aplicări a
legii în cauză.
Față
de
dispoz
. art. 314
C.pr.civ
.
și având în vedere că
împrejurările
de fapt nu au fost pe deplin stabilite, recursul a fost
admis, au fost
casate ambele hotărâri ale instanțelor de fond și cauza
trimisă spre rejudecare la tribunal.