ÎCCJ, decizie (scj.ro #81851)

Cerere în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune și accesiune a unui imobil – lăcaș de cult. Admisibilitate în raport de actele normative speciale. Cuprind pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Proprietate Index alfabetic : uzucapiune - accesiune imobiliară - drept de proprietate C.civ ., art. 1890 Cererea formulată de o parohie prin care a solicitat pronunțarea unei hotărâri vizând recunoașterea dobândirii dreptului de proprietate asupra bisericii și casei parohiale , ca efect al uzucapiunii și respectiv, al accesiunii imobiliare, nu este inadmisibilă în raport cu împrejurarea că există un act normativ special (O.U.G. nr. 94/2000) privind retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase.

Cererea în retrocedarea unui lăcaș de cult și cea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune sau accesiune au finalități diferite, astfel încât nu se poate pune problema raportului dintre norma specială și cea generală, pentru a se trage concluzia inadmisibilității demersului judiciar . Asemenea hotărâri, deși bazate pe fapte juridice anterioare - faptul posesiei și în mod corespunzător, al edificării construcției - au sub aspectul dovedirii dreptului, efect constitutiv în patrimoniul celui care le pretinde, căci în absența invocării lor și a constatării de către instanță a îndeplinirii condițiilor legale, cel care se prevalează de existența uzucapiunii sau accesiunii nu-și poate demonstra dreptul de proprietate . ICCJ, Secția I-a Civilă, decizia civilă nr. 6783 din 5 octombrie 2011 R eclamanta Parohia Bisericii M. a chemat în judecata Municipiul București , solicitând să se constate existența dreptului său de proprietate asupra unui teren în suprafață de 1500 mp, dobândit prin uzucapiune și asupra construcțiilor edificate pe teren, respectiv Biserica M. și casa parohială M., drept dobândit prin accesiune imobiliară.

Prin sentința civilă nr.757/2010, Tribunalul București a admis cererea și a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafață de 1531 mp și respectiv, prin accesiune imobiliară asupra construcțiilor edificate pe acesta. Tribunalul a reținut că reclamanta este posesoarea unor imobile constând în teren care, potrivit planului de amplasament, are o suprafață de 1531 m.p. și asupra construcțiilor edificate pe acesta, constând în biserică și casa parohială. S-a constatat că, potrivit procesului verbal nr. 16511/1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare în București, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului teren de 1441 m.p.

având pe el Biserica M. și casa parohială, pe baza posesiunii din 1734, cu titlul de donație. Față de aceste împrejurări și de dispozițiile art. 1890 C.civ ., constatând că în cauză sunt îndeplinite cerințele legale pentru a opera uzucapiunea de 30 de ani, respectiv faptul că reclamanta posedă de mai bine de 30 de ani imobilul în litigiu, iar posesia a fost una utilă, exercitată sub nume de proprietar, regularitatea posesiei fiind prezumată de lege și neexistând o dovadă contrară în cauză, tribunalul a apreciat întemeiată cererea reclamantei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Municipiul București Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 235/A/2010 a Curții de Apel București.

I nstanța de apel a găsit ca neîntemeiată critica vizând neexercitarea unei posesii utile . S-a apreciat în schimb, că susținerile reclamantei privind calitatea sa de posesor sunt confirmate, pe de o parte, de conținutul procesului-verbal nr. 16511/1940, din care rezultă că Parohia Bisericii M. a declarat la înființarea Cărților Funciare în București, că imobilul este proprietatea sa, fiind primit cu titlu de donație de la M.C. Din probatoriul administrat a rezultat că stăpânirea imobilului de către reclamantă s-a făcut sub nume de proprietar și nu ca detentor precar.

A fost găsită neîntemeiată și critica vizând soluția dată capătului de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcțiilor prin accesiune, întrucât consecința admiterii primului capăt al acțiunii și al constatării dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului prin prescripția achizitivă de 30 de ani, constă și în incidența dispozițiilor art. 492 C.civ . Decizia a fost atacata cu recurs de către pârât care a formulat critici sub următoarele aspecte: Instanța a apreciat greșit asupra lipsei calității procesuale a pârâtului-recurent, față de împrejurarea că nu s-a dovedit că terenul ar face parte din domeniul privat al Municipiului București, singura instituție care ar avea calitate în cauză fiind Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor.

În mod asemănător, pe capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, în principal, trebuia să se rețină că pârâtul nu avea calitate procesuală, iar în secundar, solicitarea este neîntemeiată deoarece nu se încadrează în prevederile art. 489 C.civ . Pentru a face obiectul uzucapiunii, imobilul trebuie să fie susceptibil de posesie utilă, fiind necesar în același timp, să nu fie scos din comerț, având în vedere dispozițiile art. 1844 C.civ . Analizând criticile deduse judecații, Înalta Curte constată următoarele: Este neîntemeiată susținerea vizând inadmisibilitatea demersului reclamantei, dedusă din aplicarea principiului specialia generalibus derogant și din împrejurarea că există un act normativ special (O.U.G.

nr. 94/2000) privind retrocedarea imobilelor aparținând cultelor religioase. În speță, astfel cum a fost formulată pretenția dedusă judecății, nu este vorba de solicitarea de retrocedare a unor imobile - ceea ce ar presupune ca reclamanta să dețină îh patrimoniu dreptul de proprietate dar bunul să-i fi ieșit din posesie prin preluarea abuzivă de către stat -, ci de pronunțarea unei hotărâri vizând recunoașterea dobândirii dreptului de proprietate, ca efect al uzucapiunii și respectiv, al accesiunii imobiliare.

Asemenea hotărâri, deși bazate pe fapte juridice anterioare - faptul posesiei și în mod corespunzător, al edificării construcției - au sub aspectul dovedirii dreptului, efect constitutiv în patrimoniul celui care le pretinde, căci în absența invocării lor și a constatării de către instanță a îndeplinirii condițiilor legale, cel care se prevalează de existența uzucapiunii sau accesiunii nu-și poate demonstra dreptul de proprietate (este așa-numitul caracter sau efect mixt al hotărârii, deopotrivă declarativ, bazat pe fapte anterioare judecății, și constitutiv al dreptului). Rezultă că cererea în retrocedarea unui lăcaș de cult și cea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune sau accesiune au finalități diferite, astfel încât nu se poate pune problema raportului dintre norma specială și cea generală, pentru a se trage concluzia inadmisibilității demersului judiciar al reclamantei, astfel cum pretinde recurentul.

Au însă caracter fondat și vor determina admiterea recursului, criticile vizând domeniul lucrurilor care pot face obiect al prescripției achizitive și implicit, al accesiunii. Astfel, în mod constant pârâtul s-a apărat pe parcursul procesului arătând că prin natura lor, fiind scoase din circuitul civil, asemenea bunuri cum sunt cele care fac obiectul procesului, sunt inalienabile și imprescriptibile. Instanțele de fond nu s-au preocupat să lămurească această stare de fapt, limitându-se să statueze, de o manieră contradictorie, că Parohia M. apare înscrisă la nivelul anului 1940, cu drept de proprietate asupra terenului, pe care se află Biserica M. și casa parohială, ceea ce ar fi pus în discuție însuși interesul promovării acțiunii.

Necesitatea lămuririi regimului juridic al imobilului și verificării astfel, a apărării pârâtului, se impunea cu atât mai mult, cu cât din acte rezultă că în 1969, pe lista de inventariere a Arhiepiscopiei Bucureștilor, apare ca monument istoric, Biserica M., construită în 1734 și restaurată în 1924 - 1930. De asemenea, biserica apare pe lista monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R.

Or, potrivit art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, „monumentele istorice aparțin fie domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor, fie sunt proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice (1) Monumentele istorice proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile; aceste monumente istorice pot fi date în administrare instituțiilor publice, pot fi concesionate, date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică sau închiriate, în condițiile legii, cu avizul Ministerului Culturii și Cultelor sau, după caz, al serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor (2) Monumentele istorice aparținând domeniului privat pot face obiectul circuitului civil în condițiile stabilite prin prezenta lege". Față de această reglementare legală care impune și anumite măsuri privind protecția monumentelor istorice (conținute de același act normativ), trebuia lămurită situația juridică în prezent, respectiv dacă imobilul a fost inventariat și clasat ca monument istoric, cărei grupe clasificate îi aparține, dacă este instituită zonă de protecție sau servituți de utilitate publică (potrivit art. 9 din Legea nr. 422/2001, republicată).

De asemenea, trebuia verificat și stabilit dacă este vorba de un monument istoric proprietate publică sau privată, regim juridic în funcție de care se poate aprecia asupra imprescriptibilității sau inalienabilității bunului. Toate aceste elemente de fapt rămânând neelucidate, pun în imposibilitate instanța de recurs să statueze asupra corectei aplicări a legii în cauză. Față de dispoz . art. 314 C.pr.civ . și având în vedere că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite, recursul a fost admis, au fost casate ambele hotărâri ale instanțelor de fond și cauza trimisă spre rejudecare la tribunal.