ÎCCJ, decizie (scj.ro #81854)

1. Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren prin invocarea uzucapiunii de lungă durată. Sarcina dovedirii viciilor posesiei. Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate. Index alfabetic : uzucapiune - accesiune imobiliară - posesie - vicii Cod civil, art.492, art. 1890 Legea nr. 455/2006 Uzucapiunii lungi nu i se cere, pentru a-și produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiții: exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii veritabile, neviciate. Ceea ce trebuie să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv reunirea elementelor constitutive precum și toate calitățile cerute ca posesia să fie utilă.

Cel care se prevalează de prescripția achizitivă nu are sarcina de a dovedi că posesia sa a întrunit toate calitățile cerute de lege spre a fi utilă ad uzucapionem, revenind adversarului său, dacă le invocă, să dovedească viciile care ar împiedica-o să fie utilă. ICCJ, Secția I-a Civilă, decizia civilă nr. 7038 din 11 octombrie 2011 R eclamanta Parohia Sf. G.V. a chemat în judecată Municipiul Ploiești - prin primar, solicitând să se constate dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de aproximativ 3.094 m.p. precum și constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra bisericii, clopotniței și casei parohiale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a stăpânit de peste 30 de ani imobilele bisericești - terenuri și construcții - conform registrelor de inventar pe care le deține, exercitând o posesie utilă, continuă, pașnică, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, situație față de care a solicitat să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună admiterea acțiunii formulate și constatarea dobândirii prin uzucapiune, respectiv prin prezumția de proprietate instituită de art. 492 C.civ. cu privire la construcții (accesiune) a dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor bisericești sus menționate. În drept reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 111 C.proc.civ., art. 644, art.1836, art.1837, art.1847, art.1890 și art.1890, art.482, art.492 C.civ.

și Legea nr. 455/2006. Judecătoria Ploiești prin sentința nr. 10025/2009 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, constatând că valoarea imobilelor teren și construcții depășea suma de 500.000 lei, caz în care competența în primă instanță aparține tribunalului. Prin sentința civilă nr. 672 din 13.05.2010, Tribunalul a admis acțiunea precizată și a constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului în suprafață de 3.046 mp.

situat în Ploiești și asupra construcțiilor situate pe acest teren, respectiv biserică, casa parohială, clopotniță . Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârât, a respins calea de atac, ca nefondată, prin decizia nr.241 din 16.11.2010, pentru următoarele motive : Primul motiv de apel, prin care se invocă prematuritatea acțiunii întrucât era necesară apariția unei legi care să reglementeze regimul juridic al lăcașelor de cult, este nefondat având în vedere prevederile Legii nr.455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute în România, care dau posibilitatea cultelor religioase să promoveze acțiuni în justiție pentru constatarea dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenurilor libere, lege care face trimitere la dreptul comun, respectiv art. 111 C.proc.civ., art. 1837, art. 1847, art.1890 C.civ.

Cât privește critica formulată în sensul că nu s-a făcut dovada edificării construcțiilor de către intimata-reclamantă, Curtea a constatat că și aceasta este nefondată având în vedere că în mod corect instanța de fond a constatat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 492 C. civ., dreptul de proprietate asupra construcțiilor fiind dobândit prin accesiune. Cel de-al treilea motiv de apel prin care se susține faptul că reclamanta nu poate să invoce o posesie utilă având în vedere destinația acestuia, Curtea a constatat că este nefondat în raport de dispozițiile art. 41 și art.43 din H.G. nr.53/2008 privind recunoașterea statului bisericii ortodoxe române, care definesc parohia ca fiind „o persoană juridică de drept privat și utilitate publică...". Prin urmare, prin admiterea acțiunii nu se schimbă destinația imobilelor de a servi unui interes general și public, având în vedere că însăși parohia este o persoană juridică de utilitate publică.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul Municipiul Ploiești, prin primar, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că reclamanta nu a făcut dovada calităților posesiei, aceasta neîndeplinind condiția precarității, neputându-se stabili cu certitudinea dacă a stăpânit pentru sine și sub nume de proprietar în condițiile în care cultul religios este o organizație de utilitate publică al cărui scop trebuie să fie exercitat în folosul comunității, iar parohia este o persoană fizică de drept privat și de utilitate publică. Nici cu privire la accesiunea imobiliară a construcțiilor edificate nu s-au făcut dovezi că reclamanta a exercitat posesia sub nume de proprietar și nici dovada edificării acestora din fonduri proprii, în condițiile în care lăcașurile de cult nu pot fi apropriate de reclamantă în interesul său personal.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a temeiurilor de drept incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed : Reclamanta Parohia Sf. G.V., cu încuviințarea Patriarhiei Române, Mitropolia Munteniei și Dobrogei, Arhiepiscopia Bucureștilor, Protoieria Ploiești, a solicitat în temeiul Legii nr.455/2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România, cu referire la art.1890 și art.492 C.civ., să se constate dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 3.046 m.p. precum și a dobândirii dreptului prin accesiune imobiliară asupra bisericii, clopotniței și casei parohiale, imobil situat în Ploiești.

Uzucapiunii lungi, invocată de reclamantă, nu i se cere, pentru a-și produce efectele, decât îndeplinirea unei singure condiții: exercitarea pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii veritabile, neviciate. Ceea ce trebuie să dovedească posesorul care invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este că stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv a fost o adevărată posesie, respectiv reunirea elementelor constitutive precum și toate calitățile cerute ca posesia să fie utilă. Elementul material al posesiei, actele materiale de stăpânire efectivă, a fost probat de reclamantă, astfel cum au reținut ambele instanțe de fond. Actele materiale de stăpânire au demonstrat intenția reclamantei de a se comporta ca titular al dreptului.

Cel care se prevalează de prescripția achizitivă nu are sarcina de a dovedi că posesia sa a întrunit toate calitățile cerute de lege spre a fi utilă ad uzucapionem , revenind adversarului său, dacă la invocă, să dovedească viciile care ar împiedica-o să fie utilă. Recurentul, invocă lipsa calităților posesiei, fără a indica în mod real și pertinent care sunt acelea. Motivele de recurs privind caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al bunurilor sacre nu au fost invocate și în calea devolutivă de atac, așa încât ele nu pot fi analizate, omisso medio , direct în recurs. Cu referire la motivul de recurs privind absența dovezilor asupra edificării lăcașului de cult din fondurile proprii ale reclamantei, Înalta Curte reține că în cauză instanțele au avut în vedere accesiunea ca prezumție de proprietate, așa încât probele prin care se răstoarnă prezumția relativă de proprietate trebuiau făcute de recurent.

Înalta Curte, reținând că dispozițiile legale au fost aplicate corespunzător situației de fapt stabilite de ambele instanțe de fond, a respins recursul ca nefondat în temeiul dispozițiilor art.312 alin.l C.proc.civ.