ÎCCJ, decizie (scj.ro #81854)

1.

Dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren

prin invocarea uzucapiunii de lungă durată.  Sarcina dovedirii

viciilor posesiei.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

uzucapiune

-

accesiune imobiliară

-

posesie

-

vicii

Cod

civil, art.492, art. 1890

Legea nr. 455/2006

Uzucapiunii lungi nu i se cere, pentru a-și produce

efectele, decât îndeplinirea unei singure condiții: exercitarea pe durata

termenului de 30 de ani, prevăzută de lege, a unei posesii

veritabile, neviciate. Ceea ce trebuie să dovedească posesorul care

invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este că

stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv

a fost o adevărată posesie, respectiv reunirea elementelor

constitutive precum și toate calitățile cerute ca posesia

să fie utilă.

Cel care se prevalează de prescripția achizitivă

nu are sarcina de a dovedi că posesia sa a întrunit toate

calitățile cerute de lege spre a fi utilă ad uzucapionem, revenind

adversarului său, dacă le invocă, să dovedească

viciile care ar împiedica-o să fie utilă.

ICCJ, Secția I-a Civilă,

decizia civilă nr. 7038 din 11 octombrie 2011

R

eclamanta

Parohia Sf. G.V. a chemat în

judecată Municipiul

Ploiești - prin primar, solicitând să se constate dobândirea prin

uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în

suprafață de aproximativ 3.094 m.p.

precum și constatarea dobândirii

prin

accesiune a dreptului de proprietate asupra bisericii, clopotniței și

casei parohiale.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că a stăpânit de peste

30 de

ani imobilele bisericești - terenuri și construcții - conform

registrelor de inventar pe care le deține,

exercitând o posesie utilă,

continuă,

pașnică, neîntreruptă, netulburată, publică și

sub nume de

proprietar, situație față de care a solicitat

să se pronunțe o hotărâre

prin

care să se dispună admiterea acțiunii formulate și constatarea

dobândirii prin uzucapiune, respectiv prin prezumția de proprietate

instituită de art. 492 C.civ. cu privire la

construcții (accesiune) a

dreptului

de proprietate al reclamantei asupra imobilelor bisericești sus

menționate.

În drept reclamanta și-a întemeiat cererea pe

dispozițiile art.

111 C.proc.civ.,

art. 644, art.1836, art.1837, art.1847, art.1890 și art.1890, art.482,

art.492

C.civ. și Legea nr.

455/2006.

Judecătoria Ploiești prin sentința nr. 10025/2009

a

declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Prahova, constatând

că valoarea imobilelor teren și construcții

depășea suma de 500.000 lei,

caz în care competența în primă

instanță aparține tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 672 din 13.05.2010,

Tribunalul a admis acțiunea precizată și a constatat dreptul de

proprietate al reclamantei asupra terenului în

suprafață de 3.046 mp.

situat

în Ploiești

și asupra

construcțiilor situate pe acest teren,

respectiv biserică, casa parohială,

clopotniță

.

Curtea de Apel Ploiești, Secția

civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, învestită cu soluționarea apelului

declarat de pârât, a respins

calea de

atac, ca nefondată, prin decizia nr.241 din 16.11.2010, pentru

următoarele motive

:

Primul motiv de apel, prin care se

invocă prematuritatea acțiunii

întrucât

era necesară apariția unei legi care să reglementeze regimul

juridic al lăcașelor de cult, este nefondat

având în vedere prevederile

Legii nr.455/2006 pentru

stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în

justiție formulate  de cultele religioase recunoscute în România, care dau

posibilitatea cultelor religioase să promoveze

acțiuni în justiție pentru constatarea dobândirii prin

uzucapiune a

dreptului de proprietate asupra terenurilor libere, lege

care face

trimitere la dreptul comun,

respectiv art. 111 C.proc.civ., art. 1837, art.

1847, art.1890 C.civ.

Cât privește critica formulată

în sensul că nu s-a făcut dovada

edificării construcțiilor de către

intimata-reclamantă, Curtea a constatat

că și aceasta este nefondată având în

vedere că în mod corect instanța

de fond a constatat că, în speță, sunt

incidente dispozițiile art. 492 C.

civ.,

dreptul de proprietate asupra construcțiilor fiind dobândit prin

accesiune.

Cel de-al treilea motiv de apel prin care

se susține faptul că

reclamanta nu poate să

invoce o posesie utilă având în vedere

destinația

acestuia, Curtea a constatat că este nefondat în raport de

dispozițiile

art. 41 și art.43 din H.G. nr.53/2008 privind recunoașterea

statului bisericii ortodoxe române, care definesc

parohia ca fiind „o

persoană

juridică de drept privat și utilitate publică...".

Prin urmare, prin admiterea acțiunii

nu se schimbă destinația

imobilelor

de a servi unui interes general și public, având în vedere că

însăși parohia este o persoană juridică de utilitate

publică.

Împotriva deciziei a declarat recurs

pârâtul Municipiul Ploiești,

prin primar, întemeiat pe

dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se

arată că reclamanta nu a

făcut dovada

calităților posesiei, aceasta neîndeplinind condiția

precarității, neputându-se stabili cu

certitudinea dacă a stăpânit pentru sine și sub nume de

proprietar în condițiile în care cultul religios este o organizație

de utilitate publică al cărui scop trebuie să fie exercitat în

folosul comunității, iar parohia este o persoană fizică de

drept privat și

de utilitate publică.

Nici cu privire la accesiunea

imobiliară a construcțiilor edificate

nu s-au făcut dovezi că reclamanta a exercitat

posesia sub nume de

proprietar și

nici dovada edificării acestora din fonduri proprii, în

condițiile în care lăcașurile de cult nu

pot fi apropriate de reclamantă în

interesul său

personal.

Înalta Curte, analizând decizia prin

prisma criticilor formulate, a

probatoriilor

administrate și a temeiurilor de drept incidente cauzei,

reține caracterul nefondat al recursului pentru

argumentele ce succed :

Reclamanta Parohia Sf. G.V., cu încuviințarea Patriarhiei

Române, Mitropolia Munteniei și Dobrogei, Arhiepiscopia Bucureștilor,

Protoieria Ploiești, a solicitat în temeiul Legii nr.455/2006 pentru

stabilirea unor măsuri privind acțiunile și cererile în

justiție formulate de cultele religioase recunoscute din România, cu

referire la art.1890 și art.492 C.civ., să se constate dobândirea

prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului în

suprafață de 3.046 m.p. precum și a dobândirii dreptului prin

accesiune imobiliară asupra bisericii, clopotniței și casei

parohiale, imobil situat în Ploiești.

Uzucapiunii lungi, invocată de reclamantă, nu i se

cere, pentru a-și produce efectele, decât îndeplinirea unei singure

condiții: exercitarea pe durata termenului de 30 de ani,

prevăzută de lege, a unei posesii veritabile, neviciate.

Ceea ce trebuie să dovedească posesorul care

invocă în favoarea sa efectele uzucapiunii de 30 de ani este că

stăpânirea pe care a exercitat-o pe toată durata termenului respectiv

a fost o adevărată posesie, respectiv reunirea elementelor

constitutive precum și toate calitățile cerute ca posesia să

fie utilă.

Elementul material al posesiei, actele materiale de

stăpânire efectivă, a fost probat de reclamantă, astfel cum au

reținut ambele instanțe de fond. Actele materiale de stăpânire

au demonstrat intenția reclamantei de a se comporta ca titular al dreptului.

Cel care se prevalează de prescripția achizitivă

nu are sarcina de a dovedi că posesia sa a întrunit toate

calitățile cerute de lege spre a fi utilă

ad uzucapionem

,

revenind adversarului său, dacă la invocă, să

dovedească viciile care ar împiedica-o să fie utilă.

Recurentul, invocă lipsa calităților posesiei,

fără a indica în mod real și pertinent care sunt acelea.

Motivele de recurs privind caracterul inalienabil, insesizabil și

imprescriptibil al bunurilor sacre nu au fost invocate și în calea devolutivă

de atac, așa încât ele nu pot fi analizate,

omisso medio

, direct în

recurs.

Cu referire la motivul de recurs privind absența dovezilor

asupra edificării lăcașului de cult din fondurile proprii ale

reclamantei, Înalta Curte reține că în cauză instanțele au

avut în vedere accesiunea ca prezumție de proprietate, așa încât

probele prin care se răstoarnă prezumția relativă de

proprietate trebuiau făcute de recurent.

Înalta Curte, reținând că dispozițiile legale au

fost aplicate corespunzător situației de fapt stabilite de ambele

instanțe de fond, a respins recursul ca nefondat în temeiul

dispozițiilor art.312 alin.l C.proc.civ.