ÎCCJ, decizie (scj.ro #134786)

Acțiune în constatarea uzucapiunii de lungă durată. Imobil aflat în administrarea unei întreprinderi de stat. Detenție precară. Neîndeplinirea condiției posesiei utile.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic

: uzucapiune

-drept de administrare

-certificat de atestare a dreptului de proprietate

-posesie

-detentor precar

C.civ. din 1864, art. 1847, art. 1853, art. 1855, art. 1858

Anterior anului 1990, prin raportare la dispozițiile legale care reglementau dreptul de proprietate, stăpânirea bunurilor aflate în exploatarea unităților de stat nu prezenta caracteristicile posesiei apte să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci pe cele ale detenției precare.

Având în vedere că autoarea reclamantei, fostă unitate economică de stat, a deținut

un drept de administrare asupra terenului în litigiu, dreptul de proprietate aparținând Statului Român, posesia exercitată de către aceasta nu a fost o posesie utilă, ci o posesie caracteristică dreptului de administrare, care era reglementat ca un drept real ce se exercita în numele statului, neavând, deci, posibilitatea de a transmite dreptul de proprietate succesoarei sale. Ca atare, în mod corect, s-a constatat că nu este întrunită condiția existenței posesiei de 30 de ani și nici aceea a existenței unei posesii utile, adică continue, neîntrerupte, netulburate, publice și sub nume de proprietar.

Secția I civilă, decizia nr.1880 din 12 octombrie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 20.04.2011, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și Primăria Municipiului București, să se constate că este proprietara terenului în suprafață de 1.420 m.p. din București, prin efectul uzucapiunii și proprietara construcției edificate pe teren, prin efectul accesiunii imobiliare.

Prin sentința nr.1553 din 16.12.2015, Tribunalul București, Secția III-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr.243/A din 19.04.2016, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 3.08.1938 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, E. și F. au dobândit imobilul - teren și construcții - situat în București.

Conform procesului-verbal din 22.10.1941 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București, imobilul era compus din teren în suprafață de 1.450 m.p. și un corp de casă compus din parter și etaj.

Potrivit raportului de expertiză întocmit la data de 14.03.1945 de inginer G., în calitate de expert pentru stabilirea și evaluarea pagubelor cauzate de bombardamentul din 04.04.1944, imobilul compus din

subsol, parter și etaj, construit în anul 1930 din zidărie și beton armat, a fost complet distrus.

Conform adresei din 12.01.1998 emise de Primăria Municipiului București, ca urmare a verificării documentelor din arhivă s-a constatat că în perioada 1943 - 1955 nu figurează ca emisă autorizație de construcție pentru imobilul situat în București.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 27.05.1949 de Tribunalul Ilfov, Secția I civilă comercială, H. și I. - autorii intimaților-pârâți B., C. și D. - au dobândit de la F. și J. imobilul compus din teren și construcția „la roșu”, situat în București.

Prin sentința civilă nr.10156 din 29.11.1956 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu a fost admisă acțiunea introdusă de Sfatul Popular al Capitalei, Secția Financiară și a fost trecut în proprietatea statului imobilul teren situat în București, fost proprietatea E. și F., conform art.1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951.

Prin Ordinul nr.38213/1961 emis de Vicepreședintele Consiliului de Miniștri al R.P.R. și Ministrul Afacerilor Interne, în baza Decretului nr.409/1955, imobilul s-a transmis din administrarea Ministerului Afacerilor Interne în administrarea Ministerului Metalurgiei și Construcțiilor de Mașini pentru Institutul X.

Ca urmare a cererii adresate de Institutul X., Consiliul Popular al Capitalei - Comitetul Executiv a emis autorizația pentru executare de lucrări nr. x/1963, prin care a autorizat „supraetajarea porțiunei de construcție parter cu încă 2 nivele - până la cornișa generală a imobilului”.

Prin H.G. nr.29/1991 a fost înființată apelanta-reclamantă S.C. A. S.A. (poziția 55 din anexa nr.1), prin reorganizarea fostei unități economice de stat (Institutul X.), conform art.1.

Din considerentele deciziei nr.2208 din 30.09.1999 pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, Secția de contencios administrativ rezultă că Ministerul Industriilor a emis în favoarea apelantei-reclamante certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18.10.1996 privind terenul în suprafață de 2.631,07 m.p. situat în București.

Prin decizia sus-menționată, certificatul de atestare a dreptului de proprietate respectiv a fost anulat, la solicitarea reclamanților din acea cauză B., C. și D.

Prin decizia nr.1666 din 06.05.2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, a fost admisă contestația la executare formulată de S.C. A. S.A. și s-au lămurit înțelesul și întinderea titlului executoriu (decizia nr.2208 din 30.09.1999) în sensul că a fost anulat în parte certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18.10.1996, în ce privește suprafața de 1.420 m.p. teren situat în București.

Ca răspuns la solicitarea intimatei-pârâte C., cu adresa din 9.10.2001, Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidență Proprietăți, Cadastru i-a comunicat că în evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declarații la nivelul anului 1986, pe str. N. nu figurează nr.x5, ci nr.x3-x5. Conform acelorași evidențe, imobilul din str. N. nr.  x3-x5, figura înscris cu teren în suprafață de 2.690 m.p., din care 1.196 m.p. construcții, proprietate de stat, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Institutul X.

Ca răspuns la solicitarea apelantei-reclamante, cu adresa din 08.03.2011, Direcția Venituri Buget Local Sector 2 i-a comunicat că aceasta figurează înregistrată ca proprietar al imobilului situat în str. N. nr. x3-x5, începând din anul 1966, așa cum reiese din adresa din 14.02.1991 emisă de Administrația Financiară Sector 2, aflată la dosarul fiscal al societății. Totodată, i-a comunicat că nu deține documente care să ateste dreptul de proprietate al S.C. A. S.A. asupra construcției, iar pentru teren deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18.11.1996.

Din considerentele deciziei civile nr.219 din 10.12.2009 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, rezultă că prin dispoziția nr.10161 din 11.09.2008 emisă de Primarul General al Municipiului București în temeiul Legii nr.10/2001 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea contestatorilor B., C. și D.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr.128/A din 21.09.2012, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul formulat de Primăria Municipiului București și a respins contestația formulată împotriva acestei dispoziții ca neîntemeiată. Această hotărâre judecătorească a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2896 din 28.05.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă.

De asemenea, la data de 3.12.1997, reclamanții I., B., C. și D. au chemat în judecată pârâtul Institutul X., pentru a fi obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul format din teren în suprafață de 1.420 m.p. și construcție.

Și acțiunea în revendicare a fost respinsă prin sentința civilă nr. 770 din 22.06.2000 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr.571/A din 06.10.2000 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și irevocabilă prin decizia nr. 5358 din 20.11.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamanților nu este garantat de prevederile art.1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1” (

decizia X., Y., Z. c. Germaniei din 4 octombrie 1977

).

„Cu toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv Protocolul nr.1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de articolul 1 din Protocolul nr.1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile prevăzute în vederea restituirii” (

cauza Atanasiu și alții c. României, hotărârea din 12 octombrie 2010

, paragraful 136).

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea bunului” (

cauza Atanasiu și alții c. României, hotărârea din 12 octombrie 2010

, paragraful 140).

O asemenea hotărâre judecătorească nu a fost însă pronunțată în favoarea intimaților-pârâți B., C. și D., regăsindu-se astfel în cauza de față cealaltă ipoteză, aceea în care, în temeiul dispoziției emise în baza Legii nr.10/2001, a avut loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține măsuri reparatorii în temeiul notificării - a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării - de care vorbește instanța de contencios european în continuare în aceeași hotărâre, paragraful 142.

Din această perspectivă, pe tot intervalul la care s-a referit apelanta-reclamantă în cererea de chemare în judecată, dreptul de proprietate s-a aflat în patrimoniul unui singur subiect de drept (statul, în sens larg).

În legătură cu această chestiune, Curtea mai reține că pentru stabilirea regimului juridic al imobilului în litigiu anterior adoptării actualei Constituții, trebuie avut în vedere faptul că dreptul de proprietate a intrat într-adevăr la momentul preluării în patrimoniul statului, deoarece potrivit art.6 din Constituția din 1952, proprietatea putea aparține statului sau organizațiilor cooperative sau particularilor, persoane fizice sau juridice, iar unitățile administrativ-teritoriale nu se încadrează în niciuna din aceste două categorii. Transmiterea dreptului de administrare a bunurilor proprietatea statului între instituțiile centrale de stat, sfaturile populare și unitățile tutelate de acestea se făcea în condițiile Decretului Consiliului de Stat nr.409/1955.

După intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, pornind de la dispozițiile art.136 alin.(2), bunurile care până la acel moment erau proprietate socialistă de stat au fost însă împărțite în bunuri proprietate (publică sau privată) de stat, respectiv bunuri proprietatea (publică sau privată) unităților administrativ-teritoriale.

În acest context, dreptul de proprietate privată asupra imobilului în litigiu poate aparține, potrivit art.4 din Legea nr.213/1998, domeniului privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale, în speță intimatul-pârât Municipiul București. Întrucât, pe de o parte, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de cel al unităților administrativ teritoriale, și anume interesul, național sau local, al acestor bunuri, conform art.3 din același act normativ și, pe de altă parte, nu există nicio rațiune pentru a aprecia că bunul care face obiectul litigiului ar fi de interes național și deci proprietatea ar aparține Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se impune concluzia că acesta se află în prezent în patrimoniul recurentului-pârât Municipiul București.

Totodată, dacă sub imperiul Constituției din anul 1952 unitățile administrativ-teritoriale nu aveau calitatea de subiecte de drept, iar Sfaturile Populare erau doar organele locale ale puterii de stat (art.51), în prezent art.21 din Legea nr.215/2001 prevede că: „Unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu”, ceea ce înseamnă că sunt subiecte de drept distincte de stat.

De altfel, acestea sunt considerentele în baza cărora pentru bunurile preluate de stat (inclusiv în temeiul Decretului nr.111/1951), Legea nr.10/2001 a recunoscut prin art.21, calitatea de unitate deținătoare unității administrativ-teritoriale, iar nu Statului, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Imobilul în litigiu nu a făcut parte din proprietatea publică a statului, ci din proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în legislația românească prin Constituția României din anul 1991.

Distincția dintre domeniul public și domeniul privat al statului a fost făcută inițial de Codul civil care, dispunând prin art.1844 că „nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”, creează un regim juridic preferențial numai bunurilor care fac parte din domeniul public al statului și unităților administrativ-teritoriale, pe care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.

O asemenea distincție nu a mai fost făcută după 1948, Constituția intrată în vigoare în acel an referindu-se în art.8-9 numai la proprietatea particulară și la proprietatea statului. De asemenea, Constituția din 1952, ca și cea din 1965, se refereau în art. 5 - 9, respectiv art. 6 - 9, la proprietatea particulară, precum și la proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat și cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte normative nu cuprindea nicio dispoziție prin care să declare proprietatea de stat, care nu mai era deci împărțită în două categorii, publică și privată, ca fiind imprescriptibilă, inalienabilă și insesizabilă.

În aceste condiții, nu s-ar justifica asimilarea proprietății de stat domeniului public din legislația anterioară și supunerea acesteia regimului juridic instituit de Codul civil.

Tocmai pentru că legislația din perioada 1948-1991 nu cunoștea conceptul de proprietate publică, bunul care face obiectul cererii de chemare în judecată nu putea avea un asemenea caracter. Din contră, el s-a aflat în proprietatea statului, devenită ulterior proprietate socialistă de stat, supusă regulilor generale prevăzute de Codul civil în materia uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art.1844.

În concepția Codului civil român, posesia presupune existența a două elemente: un element material (

corpus

), adică faptele materiale de deținere și de folosire a lucrului, exercitarea în fapt a atributelor dreptului real asupra lucrului, inclusiv săvârșirea de acte juridice privind dreptul de proprietate și un element intențional (

animus

), care constă în aceea că cel ce săvârșește actele materiale de deținere sau de întrebuințare a lucrului are intenția de a le face pentru sine, adică așa cum le-ar fi exercitat titularul dreptului de proprietate.

Elementul intențional al posesiei rezultă din art.1847 C.civ. care arată că posesia se exercită sub nume de proprietar și din art.1853 care prevede că în cazul precarității nu este posesie „sub nume de proprietar”. Prin urmare, simpla deținere a unui bun, fără intenția de a se comporta ca proprietar și de a poseda pentru sine, ci numai cu îngăduința proprietarului, nu este suficientă pentru invocarea uzucapiunii.

În speță, autoarea apelantei-reclamante a intrat în stăpânirea imobilului, fiind astfel întrunit elementul material al posesiei, ca urmare a Ordinului nr. 38213 din 30.12.1961 emis de Vicepreședintele Consiliului de Miniștri al R.P.R. și Ministrul Afacerilor Interne.

Pe de altă parte, această intrare în stăpânire s-a realizat în baza Decretului Consiliului de Stat nr.409/1955, prin care se realiza transmiterea dreptului de administrare a bunurilor proprietatea statului între instituțiile centrale de stat, sfaturile populare și unitățile tutelate de acestea.

Este adevărat că art.1854 C.civ. prevede că elementul intențional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material al posesiei.

În cauză însă, prezumția instituită de art.1847 C.civ. este înlăturată pentru perioada anterioară anului 1991 de faptul că bunul a fost preluat de Institutul X. cu titlu de administrare, deci ca detentor precar în sensul art. 1853 C.civ., ceea ce atrage incidența art.1855 C.civ.: „Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie”. Această „probă contrarie” implică aplicarea art.1858 C.civ.

Astfel, era necesar ca apelanta-reclamantă să facă dovada că autorul său, Institutul X., a intervertit precaritatea, adică a transformat precaritatea în posesie utilă, așa cum a reținut și prima instanță de fond, singura ipoteză din art.1858 C.civ. care ar putea fi incidentă în cauză fiind cea de la pct.2: „când deținătorul neagă dreptul celui de la care ține posesiunea prin acte de rezistență la exercițiul dreptului său”.

Or, în condițiile istorice de notorietate din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, era de neconceput ca persoanele din conducerea unei întreprinderi de stat să conteste dreptul statului asupra bunurilor proprietate de stat aflate în administrarea întreprinderii, de teama justificată a represaliilor pe care le-ar fi suportat dacă ar fi procedat astfel.

De altfel, în evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declarații la nivelul anului 1986, imobilul figura înscris cu teren în suprafață de 2.690 m.p., din care 1.196 m.p. construcții, proprietate de stat, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Institutul X. Deci, persoanele din conducerea Institutului X. au recunoscut oficial dreptul statului asupra bunurilor proprietate de stat aflate în administrarea întreprinderii.

Pe de altă parte, faptul că Institutul X. figurează în autorizația de construire se explică prin aceea că autorizația nu se elibera numai proprietarilor, ci tuturor celor interesați (art.4 din Decretul nr.144/1958), iar statul nu putea să se ocupe în nume propriu de toate lucrările de construcție aparținând sectorului socialist.

Tot astfel, înscrierea Institutului X. la rolul fiscal se explică prin aceea că potrivit art.9 din Decretul nr.18/1952: „Impozitul se plătește: a) Pentru clădirile aparținând întreprinderilor de locuințe și localuri, instituțiilor bugetare, întreprinderilor și organizațiilor de orice fel din sectorul socialist, de către administrațiile de imobile, iar în lipsa acestora, de către instituțiile, întreprinderile și organizațiile cărora le aparțin clădirile”.

De altfel, aceste ultime două chestiuni ar fi avut relevanță numai în cazul în care nu ar fi incidente dispozițiile art.1855 și 1858 C.civ., pentru că precaritatea/ detenția precară exclude

de plano

posesia. În cazul exercitării unei posesii (iar nu detenții precare) ar fi avut importanță sub aspectul utilității acesteia din perspectiva caracterului său public.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut că stăpânirea materială exercitată de apelanta-reclamantă și de autoarea sa, deși se întinde pe durata impusă de lege (30 ani), anterior anului 1991 nu a putut constitui o posesie, singura aptă să fundamenteze dobândirea dreptului de proprietate și ulterior acestui moment pe de o parte nu este suficientă temporal, iar pe de altă parte a fost într-adevăr întreruptă în condițiile art.16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr.167/1958, prin introducerea de către intimații-pârâți B., C. și D. a acțiunii în urma căreia a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate, cu atât mai mult posesia începând din 30.09.1999, neîndeplinind criteriul temporal.

Față de aceste considerente, instanța de apel a reținut că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, constatând că nu sunt întrunite condițiile uzucapiunii de lungă durată pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, la rândul său premisă pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune imobiliară artificială (art.492 C.civ.).

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., invocând în drept dispozițiile art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ. și solicitând modificarea hotărârii atacate și pe fond, admiterea acțiunii.

În baza motivului prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ., reclamanta a arătat că în speță se regăsește situația unei proprietăți aparente, ce presupune desesizarea voluntară a adevăratului proprietar de exercitarea atributelor dreptului de proprietate, atribute ce sunt exercitate însă de proprietarul aparent.

Despre această realitate juridică care a subzistat pe toată durata uzucapiunii și care, la împlinirea termenului de uzucapiune, transforma proprietarul aparent în proprietar

de iure

, nu se face nicio referire în soluția instanței de apel, aceasta dând o interpretare greșită înscrisurilor depuse la dosar în susținerea acestui aspect, respectiv autorizația de construcție nr. x/1963, rolul fiscal și plata impozitului în numele societății, adresa din 08.03.2011 a Direcției Venituri pentru Buget Local Sector 2,  adresa din 09.10.2011.

Instanța de apel menționează aceste înscrisuri numai ca argument în susținerea tezei precarității posesiei și implicit, a calității reclamantei de detentor precar.

În jurisprudența instanței supreme s-a decis însă, că proba posesiei se face prin plata impozitelor și celorlalte taxe referitoare la imobil, înscrierea imobilului la Secția financiară pentru dobândirea rolului fiscal, respectivele acte de dispoziție constând în solicitarea și eliberarea unor autorizații de construcție în nume propriu, precum și executarea acelor construcții pe imobilul teren ce face obiectul uzucapiunii.

În baza motivului prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., reclamanta a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale din materia uzucapiunii – art.1854 C.civ. și art.1862 C.civ.

Atâta timp cât intimații-pârâți nu au adus probe care sa înlăture prezumția instituita de art.1854 C.civ., instanța de apel în mod greșit și-a motivat soluția de respingere a apelului reclamantei pe art.1853 C.civ. și respectiv, art.1855 C.civ.

Antecesoarea societății actuale A. S.A. a fost întreprindere de stat care a deținut în patrimoniu imobilul teren precum și construcțiile edificate pe acest teren, cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Instanța de apel, invocând dispozițiile Decretului nr. 144 din 1958 și Decretului nr.18 din1952, concluzionează că atât autorizația de construcție nr. x/1963 solicitată și eliberată pentru Institutul X., cât și înregistrarea acestuia la organele fiscale pentru deschiderea și obținerea rolului fiscal și plata impozitelor datorate pentru imobil, nu pot reprezenta probe pentru dovedirea elementului material al posesiei (corpus), atâta timp cât, pe de-o parte, posesia nu s-a dovedit a fi utilă, iar pe de altă parte, nu sunt acte ce pot fi făcute numai de proprietar. Interpretarea dată de curtea de apel celor două acte normative este greșită, atâta timp cât nu este susținută de nicio probă din dosar produsă de intimații-pârâți, care ar putea înlătura prezumția instituită de art.1854, respectiv art.1862 C.civ.

Deși instanța de apel reține că societatea reclamantă împreună cu antecesoarea acesteia au exercitat stăpânirea materială a imobilului pe toată durata impusă de lege, respectiv 30 de ani, necesară uzucapării dreptului de proprietate, curtea a considerat că, de fapt, aceasta a fost întreruptă în condițiile art.16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr.167/1958, prin introducerea de către intimații-pârâți B., C. și D. a unei acțiuni privind anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate și că, de fapt, posesia ar fi început în data de 30.09.1999.

În mod greșit instanța de apel a considerat că posesia nu a fost continuă, fiind întreruptă, deoarece la data introducerii acțiunii în anulare parțială a certificatului reclamantei de atestare a dreptului de proprietate din 18.11.1996, de intimații pârâți în anul 1998, termenul de 30 de ani necesar uzucapării era împlinit din anul 1991.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.8 C.proc.civ., acest text legal vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material.

Ca atare, pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca „interpretarea greșită” făcută de instanță să vizeze un act juridic supus judecății, iar nu modalitatea de interpretare a probelor administrate (autorizații de construcții, acte doveditoare ale plății impozitelor, adrese emise de autorități publice locale), ori considerentele reținute prin decizia recurată în ceea ce privește aplicarea legii în materia uzucapiunii, așa cum, în mod eronat, invocă recurenta-reclamantă.

Așadar, în speță, criticile susținute în baza dispozițiilor art.304 pct.8 C.proc.civ. nu se circumscriu motivului de nelegalitate indicat.

În ceea de privește motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., se invocă o greșită aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale din materia uzucapiunii, recurenta susținând că, împreună cu antecesorul său, a exercitat stăpânirea materială a bunului pe toată durata impusă de lege, termenul de 30 de ani necesar uzucapării fiind împlinit din anul 1991.

Sub acest aspect, este de reținut că, cel ce pretinde că a dobândit dreptul de proprietate sau alt drept real prin uzucapiunea de 30 de ani trebuie să facă dovada că a posedat lucrul în timpul prevăzut de lege, respectiv că posesia a fost utilă, adică a fost o posesie propriu-zisă și nu o detenție precară și că această posesie nu a fost viciată.

Simpla detenție precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune. Niciun efect al posesiei nu se produce dacă posesia nu întrunește calitățile care îi definesc utilitatea, cum rezultă din dispozițiile art.1847 C.civ.

Absența oricăreia dintre aceste calități împiedică producerea oricărui efect al posesiei, deci efectul achizitiv de proprietate. Așadar, pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune, posesia trebuie să nu fie afectată de niciunul din viciile prevăzute de art.1848-1952 C.civ., ceea ce în cauză nu s-a probat.

În speță, instanța de apel a constatat că posesia invocată de reclamantă nu este o posesie utilă, nu a fost exercitată în nume de proprietar, ci în calitate de detentor precar, aspecte ce rezultă din situația de fapt dedusă judecății și care, în recurs, nu poate fi reevaluată în raport de actuala reglementare a dispozițiilor art.304 pct.1 - 9 C.proc.civ..

Analizând probatoriul administrat în cauză, curtea de apel a reținut că prin Ordinul nr. 38213/1961 emis de Vicepreședintele Consiliului de Miniștri al R.P.R. și Ministrul Afacerilor Interne, în baza Decretului nr.409/1955, imobilul în litigiu s-a transmis din administrarea Ministerului Afacerilor Interne în administrarea Ministerului Metalurgiei și Construcțiilor de Mașini pentru Institutul X.

În evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declarații la nivelul anului 1986, imobilul figura înscris cu teren în suprafață de 2.690 m.p., din care 1.196 m.p. construcții, proprietate de stat, cu posesor de parcelă la data întocmirii evidențelor Institutul X.

Prin H.G. nr.29/1991 a fost înființată S.C. A. S.A., prin reorganizarea fostei unități economice de stat (Institutul X.), conform art.1.

Ministerul Industriilor a emis în favoarea reclamantei certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18.10.1996 privind terenul în suprafață de 2.631,07 m.p. situat în București.

Instanța de apel a constatat, astfel, că „stăpânirea materială” a imobilului exercitată de

reclamantă nu poate constitui o posesie aptă, în condițiile în care anterior anului 1990, deținerea bunului nu s-a făcut prin exercitarea posesiei ca stare de fapt, ci a detenției precare în sensul art.1853 C.civ.

Din această perspectivă, se constată că recurenta-reclamantă s-a constituit prin reorganizarea fostei unități economice stat și, anterior anului 1990

,

prin raportare la dispozițiile legale care reglementau dreptul de proprietate, stăpânirea bunurilor aflate în exploatarea unităților de stat

,

nu prezenta caracteristicile posesiei apte să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ci pe cele ale detenției precare.

Astfel, Institutul X. a deținut un drept de administrare asupra terenului în litigiu, dreptul de proprietate aparținând Statului Român, conform evidențelor cadastrale de la nivelul anului 1986.

Or, posesia specifică dreptului de administrare prezintă caracterele juridice ale unei veritabile detenții precare.

Ca urmare, recurenta-reclamantă nu a exercitat o posesie utilă, ci o posesie caracteristică dreptului de administrare care era reglementat ca un drept real ce se exercita în numele statului, ceea ce atrage incidența art1855 C.civ.

Având în vedere că autoarea reclamantei era doar un administrator al imobilului, aceasta nu avea posibilitatea de a transmite dreptul de proprietate succesoarei sale, așa încât dispozițiile art.1847 și 1846 C.civ. au fost în mod just interpretate  și aplicate de instanța de apel, care a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor posesiei exercitate de reclamantă pentru ca starea de fapt să poată fi transformată în stare de drept, asupra imobilului în litigiu.

Astfel, în mod corect s-a constatat că nu este întrunită condiția existenței posesiei de 30 de ani și nici aceea a existenței unei posesii utile, adică continue, neîntrerupte, netulburate, publice și sub nume de proprietar, neputând fi primite criticile recurentei privind continuitatea posesiei și împlinirea termenului necesar uzucapării în anul 1991.

În ceea ce privește invocarea de către recurentă a exercitării unor operațiuni de către autoarea sa care fac dovada elementului material al posesiei, respectiv obținerea autorizațiilor de construcție, plata de taxe și impozite, aceste aspecte prezintă importanță, din punct de vedere probator, pentru dovedirea caracterului public al posesiei asupra bunului.

Or, în cauză, argumentele susținute nu au relevanță și nu pot fi reținute, atâta timp cât, astfel cum s-a arătat în precedent, reclamanta a fost doar un detentor precar al imobilului, ceea ce semnifică lipsa posesiei cu privire la imobilul litigios.

Referitor la perioada ulterioară anului 1990, în considerarea specificului fostei proprietăți de stat, legiuitorul a emis acte normative care permiteau persoanelor juridice constituite ca urmare a reorganizării fostelor unități de stat să dobândească, în condiții speciale, dreptul de proprietate asupra terenurilor, în speță fiind emis în anul 1996 certificatul de atestare a dreptului de proprietate de către Statul Român, prin reprezentantul său Ministerul Industriilor.

Acest titlu de proprietate a fost însă atacat în anul 1998, pe calea unei acțiuni în justiție și a fost anulat parțial, posesia fiind astfel întreruptă, și acest aspect având relevanță, în economia speței, din punct de vedere al neîndeplinirii criteriului termenului prevăzut de lege pentru intervenirea uzucapiunii.

Față de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul reclamantei fiind respins, cu aplicarea dispozițiilor art.312 alin.(1) C.proc.civ.