ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1880/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1880/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr.
1880/2016
Asupra
recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de
20 aprilie 2011, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu
pârâții B., C., D. și Primăria Municipiului București,
să se constate că este proprietara terenului în suprafață
de 1.420 mp din București, prin efectul uzucapiunii, și proprietara
construcției edificate pe teren, prin efectul accesiunii imobiliare.
Prin
Sentința nr. 1.553 din 16 decembrie 2015, Tribunalul București,
secția III-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Prin Decizia
nr. 243 A din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins,
ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței
tribunalului.
Pentru a
decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
În fapt, prin
Contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 3 august 1938 de
Tribunalul Ilfov, secția notariat, E. și F. au dobândit imobilul -
teren și construcții - situat în București.
Conform
Procesului-verbal din 22 octombrie 1941 întocmit de Comisiunea pentru
înființarea cărților funciare în București, imobilul situat
în București, era compus din teren în suprafață de 1.450 mp
și un corp de casă compus din parter și etaj.
Potrivit
raportului de expertiză întocmit la data de 14 martie 1945 de inginer G.
în calitate de expert pentru stabilirea și evaluarea pagubelor cauzate de
bombardamentul din 4 aprilie 1944, imobilul compus din subsol, parter și
etaj, construit în anul 1930 din zidărie și beton armat, a fost
complet distrus.
Conform
Adresei din 12 ianuarie 1998 emise de Primăria Municipiului
București, ca urmare a verificării documentelor din arhivă s-a
constatat că în perioada 1943 - 1955 nu figurează ca emisă
autorizație de construcție pentru imobilul situat în București.
Prin Actul de
vânzare-cumpărare din 27 mai 1949 de Tribunalul Ilfov, secția I-a
civilă comercială, H. și I. - autorii
intimaților-pârâți B., C. și D. - au dobândit de la F. și
J. imobilul compus din teren și construcția "la roșu",
situat în București.
Prin
Sentința civilă nr. 10.156 din 29 noiembrie 1956 pronunțată
de Tribunalul Popular al Raionului Tudor Vladimirescu în Dosarul nr. x/1956 a
fost admisă acțiunea introdusă de Sfatul Popular al Capitalei,
secția financiară, și a fost trecut în proprietatea Statului
imobilul teren situat în București, fost proprietatea E. și F.,
conform art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951.
Prin Ordinul
nr. 38.213 din 30 decembrie 1961 emis de Vicepreședintele Consiliului de
Miniștri al R.P.R. și M.A.I., în baza Decretului nr. 409/1955,
imobilul s-a transmis din administrarea M.A.I. în administrarea M.M.C.M. pentru
I.P.L.
Ca urmare a
cererii adresate de I.P.L., Consiliul Popular al Capitalei - Comitetul Executiv
a emis Autorizația pentru executare de lucrări din 26 aprilie 1963,
prin care a autorizat "supraetajarea porțiunei de construcție
parter cu încă 2 nivele - până la cornișa generală a
imobilului".
Prin H.G. nr.
29/1991 a fost înființată apelanta-reclamantă SC A. SA
(poziția 55 din anexa nr. 1), prin reorganizarea fostei unități
economice de stat (I.P.L.), conform art. 1.
Din
considerentele Deciziei nr. 2.208 din 30 septembrie 1999 pronunțate de
Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,
în Dosarul nr. x/1998 rezultă ca M.I. a emis în favoarea
apelantei-reclamante Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 18
octombrie 1996 privind terenul în suprafață de 2.631,07 mp situat în
București.
Prin decizia
sus-menționată, certificatul de atestare a dreptului de proprietate
respectiv a fost anulat, la solicitarea reclamanților din acea cauză
B., C. și D. Prin Decizia nr. 1.666 din 6 mai 2003 pronunțată de
Curtea Supremă de Justiție în Dosarul nr. x/2002, a fost admisă
contestația la executare formulată de SC A. SA și s-au lămurit
înțelesul și întinderea titlului executoriu (Decizia nr. 2.208 din 30
septembrie 1999) în sensul că a fost anulat în parte Certificatul de
atestare a dreptului de proprietate din 18 octombrie 1996, în ce privește
suprafața de 1.420 mp teren situat în București.
Ca
răspuns la solicitarea intimatei-pârâte C., cu Adresa din 9 octombrie
2001, Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu,
Evidență Proprietăți, Cadastru i-a comunicat că în
evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declarații la nivelul
anului 1986, pe str. ... nu figurează nr. 25, ci nr. 23-25. Conform
acelorași evidențe, imobilul din str. ... nr. 23-25, figura înscris
cu teren în suprafață de 2.690 mp, din care 1.196 mp
construcții, proprietate de stat, cu posesor de parcelă la data
întocmirii evidențelor I.P.L.
Ca
răspuns la solicitarea apelantei-reclamante, cu Adresa din 8 martie 2011,
Direcția Venituri Buget Local i-a comunicat că aceasta figurează
înregistrată ca proprietar al imobilului situat în str. ... nr. 23-25,
începând din anul 1966, așa cum reiese din Adresa din 14 februarie 1991
emisă de Administrația Financiară, aflată la dosarul fiscal
al societății. Totodată, i-a comunicat că nu deține
documente care să ateste dreptul de proprietate al SC A. SA asupra
construcției, iar pentru teren deține Certificatul de atestare a
dreptului de proprietate din 18 noiembrie 1996.
Din
considerentele Deciziei civile nr. 219 din 10 decembrie 2009 pronunțate de
Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru
cauze privind proprietatea intelectuală, în Dosarul nr. x/3/2008,
rezultă că prin Dispoziția din 11 septembrie 2008 emisă de
Primarul General al Municipiului București în temeiul Legii nr. 10/2001
s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea
contestatorilor B., C. și D.
În al doilea
ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 128A din 21 septembrie 2012
pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008*, Curtea de Apel București,
secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală, a admis apelul formulat de Primăria Municipiului
București și a respins contestația formulată împotriva
acestei dispoziții ca neîntemeiată. Această hotărâre
judecătorească a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2.896
din 28 mai 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția I civilă.
De asemenea,
la data de 3 decembrie 1997, reclamanții I., B., C. și D. au chemat
în judecată pârâtul I.P.L., pentru a fi obligat să le lase în
deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în
București, format din teren în suprafață de 1.420 mp și
construcție.
Și
acțiunea în revendicare a fost respinsă prin Sentința
civilă nr. 770 din 22 iunie 2000 pronunțată de Tribunalul
București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/1999,
rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 571A din 6
octombrie 2000 pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2000 și irevocabilă
prin Decizi nr. 5.358 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în
Dosarul nr. x/1/2000.
Potrivit
jurisprudenței Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor
Omului, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul
autorilor reclamanților nu este garantat de prevederile art. 1 din
Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă
din anii 1970: "Speranța de a vedea renăscută
supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp
imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un
"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (decizia X., Y, Z.
împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).
"Cu
toate acestea, în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat
Convenția și inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație
care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor
confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi
considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de
art. 1 din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc
condițiile prevăzute în vederea restituirii" (cauza Atanasiu
și alții împotriva României, Hotărârea din 12 octombrie 2010,
parag. 136).
În
jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai
stabilit că existența unui "bun actual" cu înțelesul
de drept de proprietate "în patrimoniul unei persoane ființează
manifest fără nicio îndoială dacă, printr-o hotărâre
definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia
calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au
decis restituirea bunului" (cauza Atanasiu și alții împotriva
României, Hotărârea din 12 octombrie 2010, parag. 140).
O asemenea
hotărâre judecătorească nu a fost însă pronunțată
în favoarea intimaților-pârâți B., C. și D., regăsindu-se
astfel în cauza de față cealaltă ipoteză, aceea în care, în
temeiul dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, a avut loc o
transformare într-o "valoare patrimonială" - respectiv dreptul
de a obține măsuri reparatorii în temeiul notificării - a
interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a
ilegalității naționalizării - de care vorbește
instanța de contencios european în continuare în aceeași
hotărâre, parag. 142.
Din
această perspectivă, pe tot intervalul la care s-a referit
apelanta-reclamantă în cererea de chemare în judecată, dreptul de
proprietate s-a aflat în patrimoniul unui singur subiect de drept (Statul, în
sens larg).
În
legătură cu această chestiune, Curtea mai reține că
pentru stabilirea regimului juridic al imobilului în litigiu anterior
adoptării actualei Constituții, trebuie avut în vedere faptul că
dreptul de proprietate a intrat într-adevăr la momentul preluării în
patrimoniul Statului, deoarece potrivit art. 6 din Constituția din 1952,
proprietatea putea aparține Statului sau organizațiilor cooperative
sau particularilor, persoane fizice sau juridice, iar unitățile
administrativ-teritoriale nu se încadrează în niciuna din aceste două
categorii. Transmiterea dreptului de administrare a bunurilor proprietatea
statului între instituțiile centrale de stat, sfaturile populare și
unitățile tutelate de acestea se făcea în condițiile
Decretului Consiliului de Stat nr. 409/1955.
După
intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, pornind de la
dispozițiile art. 136 alin. (2), bunurile care până la acel moment
erau proprietate socialistă de stat au fost însă împărțite
în bunuri proprietate (publică sau privată) de stat, respectiv bunuri
proprietatea (publică sau privată) unităților
administrativ-teritoriale.
În acest
context, dreptul de proprietate privată asupra imobilului în litigiu poate
aparține, potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniului privat al
statului sau al unității administrativ-teritoriale, în
speță intimatul-pârât Municipiul București. Întrucât, pe de o
parte, se impune aplicarea prin analogie a criteriului de delimitare a domeniului
public al statului de cel al unităților administrativ teritoriale,
și anume interesul, național sau local, al acestor bunuri, conform
art. 3 din același act normativ și, pe de alta parte, nu există
nicio rațiune pentru a aprecia că bunul care face obiectul litigiului
ar fi de interes național și deci proprietatea ar aparține
Statului Român, prin M.F.P., se impune concluzia că acesta se află în
prezent în patrimoniul recurentului-pârât Municipiul București.
Totodată,
dacă sub imperiul Constituției din anul 1952 unitățile
administrativ-teritoriale nu aveau calitatea de subiecte de drept, iar
Sfaturile Populare erau doar organele locale ale puterii de Stat (art. 51), în
prezent art. 21 din Legea nr. 215/2001 prevede că: "Unitățile
administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate
juridică deplină și patrimoniu propriu", ceea ce
înseamnă că sunt subiecte de drept distincte de stat.
De altfel,
acestea sunt considerentele în baza cărora pentru bunurile preluate de
stat (inclusiv în temeiul Decretului nr. 111/1951), Legea nr. 10/2001 a
recunoscut prin art. 21, calitatea de unitate deținătoare
unității administrativ-teritoriale, iar nu Statului, prin M.F.P.
Imobilul în
litigiu nu a făcut parte din proprietatea publică a Statului, ci din
proprietatea privată a acestuia, ultimul concept fiind reintrodus în
legislația românească prin Constituția României din anul 1991.
Distincția
dintre domeniul public și domeniul privat al statului a fost
făcută inițial de C. civ. care, dispunând prin art. 1844 că
"nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie,
sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiect de proprietate
privată, ci sunt scoase afară din comerț", creează un
regim juridic preferențial numai bunurilor care fac parte din domeniul
public al statului și unităților administrativ-teritoriale, pe
care le declară astfel imprescriptibile achizitiv.
O asemenea
distincție nu a mai fost făcută după 1948, Constituția
intrată în vigoare în acel an referindu-se în art. 8-9 numai la
proprietatea particulară și la proprietatea statului. De asemenea.
Constituția din 1952, ca și cea din 1965, se refereau în art. 5-9,
respectiv art. 6-9, la proprietatea particulară, precum și la
proprietatea socialistă, care era de două tipuri, de stat și
cooperatistă-colectivistă. De asemenea, niciunul din aceste acte
normative nu cuprindea nicio dispoziție prin care să declare
proprietatea de stat, care nu mai era deci împărțită în
două categorii, publică și privată, ca fiind
imprescriptibilă, inalienabilă și insesizabilă.
În aceste
condiții, nu s-ar justifica asimilarea proprietății de stat
domeniului public din legislația anterioară și supunerea
acesteia regimului juridic instituit de C. civ.
Tocmai pentru
că legislația din perioada 1948 - 1991 nu cunoștea conceptul de
proprietate publică, bunul care face obiectul cererii de chemare în
judecată nu putea avea un asemenea caracter. Din contră, el s-a aflat
în proprietatea Statului, devenită ulterior proprietate socialistă de
stat, supusă regulilor generale prevăzute de C. civ. în materia
uzucapiunii, iar nu aceleia speciale instituite de art. 1844.
În
concepția C. civ. român, posesia presupune existența a două
elemente; un element material (corpus), adică faptele materiale de
deținere și de folosire a lucrului, exercitarea în fapt a atributelor
dreptului real asupra lucrului, inclusiv săvârșirea de acte juridice
privind dreptul de proprietate și un element intențional (animus),
care constă în aceea că cel ce săvârșește actele
materiale de deținere sau de întrebuințare a lucrului are
intenția de a le face pentru sine, adică așa cum le-ar fi
exercitat titularul dreptului de proprietate.
Elementul
intențional al posesiei rezultă din art. 1847 C. civ. care arată
că posesia se exercită sub nume de proprietar și din art. 1853
care prevede că în cazul precarității nu este posesie "sub
nume de proprietar". Prin urmare, simpla deținere a unui bun,
fără intenția de a se comporta ca proprietar și de a poseda
pentru sine, ci numai cu îngăduința proprietarului, nu este
suficientă pentru invocarea uzucapiunii.
În
speță, autoarea apelantei-reclamante a intrat în stăpânirea
imobilului, fiind astfel întrunit elementul material al posesiei, ca urmare a
Ordinului nr. 38.213 din 30 decembrie 1961 emis de Vicepreședintele Consiliului
de Miniștri al R.P.R. și M.A.I.
Pe de
altă parte, această intrare în stăpânire s-a realizat în baza
Decretului Consiliului de Sfat nr. 409/1955, prin care se realiza transmiterea
dreptului de administrare a bunurilor proprietatea statului între instituțiile
centrale de stat, sfaturile populare și unitățile tutelate de
acestea.
Este
adevărat că art. 1854 C. civ. prevede că elementul
intențional al posesiei se prezumă, rezultând din cel material al
posesiei.
În cauză
însă, prezumția instituită de art. 1847 C. civ. este
înlăturată pentru perioada anterioară anului 1991 de faptul
că bunul a fost preluat de I.P.L. cu titlu de administrare, deci ca
detentor precar în sensul art. 1853 C. civ., ceea ce atrage incidența art.
1855 C. civ.: "Când posesorul a început a poseda pentru altul, se
presupune ca a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă
contrarie". Această "probă contrarie" implică
aplicarea an. 1858 C. civ.
Astfel, era
necesar ca apelanta-reclamantă să facă dovada că autorul
său, I.P.L., a intervenit precaritatea, adică a transformat
precaritatea în posesie utilă, așa cum a reținut și prima
instanță de fond, singura ipoteză din art. 1858 C. civ. care ar
putea fi incidentă în cauză fiind cea de la pct. 2: "când
deținătorul neagă dreptul celui de la care ține posesiunea
prin acte de rezistență la exercițiul dreptului său".
Or, în
condițiile istorice de notorietate din perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, era de neconceput ca persoanele din conducerea unei
întreprinderi de stat să conteste dreptul Statului asupra bunurilor
proprietate de stat aflate în administrarea întreprinderii, de teama
justificată a represaliilor pe care le-ar fi suportat dacă ar fi
procedat astfel.
De altfel, în
evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declarații la
nivelul anului 1986, imobilul din str. ... nr. 23-25, figura înscris cu teren
în suprafață de 2.690 mp, din care 1.196 mp construcții,
proprietate de stat, cu posesor de parcela la data întocmirii evidențelor
I.P.L., Deci, persoanele din conducerea I.P.L. au recunoscut oficial dreptul
Statului asupra bunurilor proprietate de stat aflate în administrarea
întreprinderii.
Pe de
altă parte, faptul că I.P.L. figurează în autorizația de
construire se explică prin aceea că autorizația nu se elibera
numai proprietarilor, ci tuturor celor interesați (art. 4 din Decretul nr.
144/1958), iar Statul nu putea să se ocupe în nume propriu de toate
lucrările de construcție aparținând sectorului socialist.
Tot astfel,
înscrierea I.P.L. la rolul fiscal se explică prin aceea că potrivit
art. 9 din Decretul nr. 18/1952: "Impozitul se plătește: a)
Pentru clădirile aparținând întreprinderilor de locuințe și
localuri, instituțiilor bugetare, întreprinderilor și
organizațiilor de orice fel din sectorul socialist, de către
administrațiile de imobile, iar în lipsa acestora, de către
instituțiile, întreprinderile și organizațiile cărora le
aparțin clădirile".
De altfel,
aceste ultime două chestiuni ar fi avut relevanță numai în cazul
în care nu ar fi incidente dispozițiile art. 1855 și 1858 C. civ.,
pentru că precaritatea/ detenția precară exclude de plano
posesia. În cazul exercitării unei posesii (iar nu detenții precare)
ar fi avut importanță sub aspectul utilității acesteia din
perspectiva caracterului său public.
Prin urmare,
în mod corect prima instanță a reținut că stăpânirea
materială exercitată de apelanta-reclamantă și de autoarea
sa, deși se întinde pe durata impusă de lege (30 ani), anterior
anului 1991 nu a putut constitui o posesie, singura aptă să
fundamenteze dobândirea dreptului de proprietate și ulterior acestui
moment pe de o parte nu este suficientă temporal, iar pe de altă
parte a fost într-adevăr întreruptă în condițiile art. 16 alin.
(1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prin introducerea de către
intimații-pârâți B., C. și D. a acțiunii în urma
căreia a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate,
cu atât mai mult posesia începând din 30 septembrie 1999, neîndeplinind
criteriul temporal.
Față
de aceste considerente, instanța de apel a reținut că prima
instanță a făcut o corectă aplicare a legii, constatând
că nu sunt întrunite condițiile uzucapiunii de lungă durată
pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului, la rândul său
premisă pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției
prin accesiune imobiliară artificială (art. 492 C. civ.).
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA, invocând în drept
dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și. solicitând
modificarea hotărârii atacate și pe fond, admiterea acțiunii.
În baza
motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a
arătat că în speță se regăsește situația
unei proprietăți aparente, ce presupune desesizarea voluntară a
adevăratului proprietar de exercitarea atributelor dreptului de
proprietate, atribute ce sunt exercitate însă de proprietarul aparent.
Despre
această realitate juridică care a subzistat pe toată durata
uzucapiunii și care, la împlinirea termenului de uzucapiune, transforma
proprietarul aparent în proprietar de ture, nu se face nicio referire în
soluția instanței de apel, aceasta dând o interpretare
greșită înscrisurilor depuse la dosar în susținerea acestui
aspect, respectiv Autorizația de construcție nr. x/1963, rolul fiscal
și plata impozitului în numele societății, Adresa din 8 martie
2011 a Direcției Venituri pentru buget local sector 2, Adresa din 9
octombrie 2011.
Instanța
de apel menționează aceste înscrisuri numai ca argument în
susținerea tezei precarității posesiei și implicit, a
calității reclamantei de detentor precar.
În
jurisprudența instanței supreme s-a decis însă, că proba
posesiei se face prin plata impozitelor și celorlalte taxe referitoare la
imobil, înscrierea imobilului la Secția financiară pentru dobândirea
rolului fiscal, respectivele acte de dispoziție constând în solicitarea
și eliberarea unor autorizații de construcție în nume propriu,
precum și executarea acelor construcții pe imobilul teren ce face
obiectul uzucapiunii.
În baza
motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a
arătat că instanța de apel a aplicat greșit
dispozițiile legale din materia uzucapiunii - art. 1854 C. civ. și
art. 1862 C. civ.
Atâta timp
cât intimații-pârâți nu au adus probe care să înlăture
prezumția instituită de art. 1854 C. civ., instanța de apel în
mod greșit și-a motivat soluția de respingere a apelului
reclamantei pe art. 1853 C. civ. și respectiv, art. 1855 C. civ.
Antecesoarea
societății actuale SC A. SA a fost întreprindere de stat care a
deținut în patrimoniu imobilul teren din str. ... nr. 25, precum și
construcțiile edificate pe acest teren, cum rezultă din înscrisurile
depuse la dosar.
Instanța
de apel, invocând dispozițiile Decretului nr. 144 din 1958 și
Decretului nr. 18 din 1952, concluzionează că atât Autorizația
de Construcție nr. x/1963 solicitată și eliberată pentru
I.P.L., cât și înregistrarea acestuia la organele fiscale pentru
deschiderea și obținerea rolului fiscal și plata impozitelor
datorate pentru imobil, nu pot reprezenta probe pentru dovedirea elementului
material al posesiei (corpus), atâta timp cât, pe de-o parte, posesia nu s-a
dovedit a fi utilă, iar pe de altă parte, nu sunt acte ce pot fi
făcute numai de proprietar. Interpretarea dată de Curtea de Apel
celor două acte normative este greșită, atâta timp cât nu este
susținută de nicio probă din dosar produsă de
intimații-pârâți, care ar putea înlătura prezumția
instituită de art. 1854, respectiv art. 1862 C. civ.
Deși
instanța de apel reține că societatea reclamantă
împreună cu antecesoarea acesteia au exercitat stăpânirea
materială a imobilului pe toată durata impusă de lege, respectiv
30 de ani, necesară uzucapării dreptului de proprietate, Curtea a
considerat că, de fapt, aceasta a fost întreruptă în condițiile
art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prin introducerea de
către intimații-pârâți B., C. și D. a unei acțiuni
privind anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de
proprietate și că, de fapt, posesia ar fi început în data de 30 septembrie
1999.
În mod
greșit instanța de apel a considerat că posesia nu a fost
continuă, fiind întreruptă, deoarece la data introducerii
acțiunii în anulare parțială a Certificatului reclamantei de
atestare a dreptului de proprietate din 18 noiembrie 1996, de intimații
pârâți în anul 1998, termenul de 30 de ani necesar uzucapării era
împlinit din anul 1991.
Recursul este
nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Referitor la
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acest text
legal vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit
actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul
lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin urmare,
motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul
dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește
și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs
instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greșita
interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit
neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic
material.
Ca atare,
pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca "interpretarea
greșită" făcută de instanță să vizeze
un act juridic supus judecății, iar nu modalitatea de interpretare a
probelor administrate (autorizații de construcții, acte doveditoare
ale plății impozitelor, adrese emise de autorități publice
locale), ori considerentele reținute prin decizia recurată în ceea ce
privește aplicarea legii în materia uzucapiunii, așa cum, în mod
eronat, invocă recurenta-reclamantă.
Așadar,
în speță, criticile susținute în baza dispozițiilor art.
304 pct. 8 C. proc. civ. nu se circumscriu motivului de nelegalitate indicat.
În ceea de
privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
se invocă o greșită aplicare de către instanța de apel
a dispozițiilor legale din materia uzucapiunii, recurenta susținând
că, împreună cu antecesorul său, a exercitat stăpânirea
materială a bunului pe toată durata impusă de lege, termenul de
30 de ani necesar uzucapării fiind împlinit din anul 1991.
Sub acest
aspect, este de reținut că, cel ce pretinde că a dobândit
dreptul de proprietate sau alt drept real prin uzucapiunea de 30 de ani trebuie
să facă dovada că a posedat lucrul în timpul prevăzut de
lege, respectiv ca posesia a fost utila, adică a fost o posesie
propriu-zisă și nu o detenție precară și că
această posesie nu a fost viciată.
Simpla
detenție precară ori posesia viciată, oricât ar dura în timp, nu
poate duce niciodată la uzucapiune. Niciun efect al posesiei nu se produce
dacă posesia nu întrunește calitățile care îi definesc
utilitatea, cum rezultă din dispozițiile art. 1847 C. civ.
Absența
oricăreia dintre aceste calități împiedică producerea
oricărui efect al posesiei, deci efectul achizitiv de proprietate.
Așadar, pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune, posesia
trebuie să nu fie afectată de niciunul din viciile prevăzute de
art 1848 - 1952 C. civ., ceea ce în cauză nu s-a probat.
În
speță, instanța de apel a constatat ca posesia invocată de
reclamantă nu este o posesie utilă, nu a fost exercitată în nume
de proprietar, ci în calitate de detentor precar, aspecte ce rezultă din
situația de fapt dedusă judecății și care, în recurs,
nu poate fi reevaluată în raport de actuala reglementare a
dispozițiilor art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Analizând
probatoriul administrat în cauză, Curtea de Apel a reținut că
prin Ordinul nr. 38.213 din 30 decembrie 1961 emis de Vicepreședintele
Consiliului de Miniștri al R.P.R, și M.A.I., în baza Decretului nr.
409/1955, imobilul în litigiu s-a transmis din administrarea M.A.I. în
administrarea M.M.C.M. pentru I.P.L.
În
evidențele cadastrale, întocmite pe bază de declarații la
nivelul anului 1986, imobilul din str. ... nr. 23-25, sector 2, figura înscris
cu teren în suprafață de 2.690 mp, din care 1.196 mp
construcții, proprietate de stat, cu posesor de parcelă la data
întocmirii evidențelor I.P.L.
Prin H.G. nr.
29/1991 a fost înființată SC A. SA, prin reorganizarea fostei
unități economice de stat (I.P.L.), conform art. 1.
M.I. a emis
în favoarea reclamantei Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din
18 octombrie 1996 privind terenul în suprafață de 2.631,07 mp situat
în București.
Instanța
de apel a constatat, astfel, că "stăpânirea materială"
a imobilului exercitată de reclamantă nu poate constitui o posesie
aptă, în condițiile în care anterior anului 1990, deținerea
bunului nu s-a făcut prin exercitarea posesiei ca stare de fapt, ci a
detenției precare în sensul art. 1853 C. civ.
Din
această perspectivă, se constată că recurenta-reclamanta
s-a constituit prin reorganizarea fostei unități economice stat
și, anterior anului 1990, prin raportare la dispozițiile legale care
reglementau dreptul de proprietate, stăpânirea bunurilor aliate în
exploatarea unităților de stat, nu prezenta caracteristicile posesiei
apte să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune, ci pe cele ale detenției precare.
Astfel,
I.P.L. a deținut un drept de administrare asupra terenului în litigiu,
dreptul de proprietate aparținând Statului Român, conform evidențelor
cadastrale de la nivelul anului 1986.
Or, posesia
specifică dreptului de administrare prezintă caracterele juridice ale
unei veritabile detenții precare.
Ca urmare,
recurenta-reclamantă nu a exercitat o posesie utilă, ci o posesie
caracteristică dreptului de administrare care era reglementat ca un drept
real ce se exercita în numele statului, ceea ce atrage incidența art. 1855
C. civ.
Având în
vedere că autoarea reclamantei era doar un administrator al imobilului,
aceasta nu avea posibilitatea de a transmite dreptul de proprietate succesoarei
sale, așa încât dispozițiile art. 1847 și 1846 C. civ. au fost
în mod just interpretate și aplicate de instanța de apel, care a
procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor posesiei exercitate de reclamantă
pentru ca starea de fapt să poată fi transformată în stare de
drept, asupra imobilului în litigiu.
Astfel, în
mod corect s-a constatat că nu este întrunită condiția
existenței posesiei de 30 de ani și nici aceea a existenței unei
posesii utile, adică continue, neîntrerupte, netulburate, publice și
sub nume de proprietar, neputând fi primite criticile recurentei privind
continuitatea posesiei și împlinirea termenului necesar uzucapării în
anul 1991.
În ceea ce
privește invocarea de către recurentă a exercitării unor
operațiuni de către autoarea sa care fac dovada elementului material
al posesiei, respectiv obținerea autorizațiilor de construcție,
plata de taxe și impozite, aceste aspecte prezintă importanță,
din punct de vedere probator, pentru dovedirea caracterului public al posesiei
asupra bunului.
Or, în
cauză, argumentele susținute nu au relevanță și nu pot
fi reținute, atâta timp cât, astfel cum s-a arătat în precedent,
reclamanta a fost doar un detentor precar al imobilului, ceea ce semnifică
lipsa posesiei cu privire la imobilul litigios.
Referitor la
perioada ulterioară anului 1990, în considerarea specificului fostei
proprietăți de stat, legiuitorul a emis acte normative care permiteau
persoanelor juridice constituite ca urmare a reorganizării fostelor
unități de stat să dobândească, în condiții speciale,
dreptul de proprietate asupra terenurilor, în speță fiind emis în
anul 1996 certificatul de atestare a dreptului de proprietate de către
Statul Român, prin reprezentantul său M.I.
Acest titlu
de proprietate a fost însă atacat în anul 1998, pe calea unei acțiuni
în justiție și a fost anulat parțial, posesia fiind astfel
întreruptă, și acest aspect având relevanță, în economia
speței, din punct de vedere al neîndeplinirii criteriului termenului
prevăzut de lege pentru intervenirea uzucapiunii.
Față
de cele ce preced, Înalta Curte constată că hotărârea
atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele
contestate, recursul reclamantei urmând a fi respins, cu aplicarea
dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 243 A
din 19 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a
civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 12 octombrie 2016.
Procesat de