ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1569/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1569/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1569/2016

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată formulată la data de 21 iunie 2001 înregistrată pe

rolul secției comerciale a Tribunalului București, reclamantele A., B.

și C. au chemat în judecată pe pârâtele G., SC D. SA, SC E. SA, F.,

ca reprezentant al Statului Român, solicitând următoarele:

restituie în natură imobilul compus din parter, 2 etaje și mansardă

și a terenului aferent de 1.024 mp teren situat în București, sector

5;

2.să se

constate că imobilul revendicat se află la adresa actuală din

sector 5, București.

3.să se anuleze

hotărârea Adunării Generale a Asociațiilor din 14 mai 2001 din

cadrul SC D. SA, prin care s-a decis respingerea cererii sale de restituire în

natură a imobilului;

fie obligate pârâtele SC D. SA și SC E. SA la plata sumei de 1.000 dolari

SUA lunar, despăgubiri pentru lipsa de folosință și folosul

nerealizat, începând cu 19 martie 2001 și până la restituirea efectivă

a imobilului;

subsidiar, în situația în care restituirea în natură nu este

posibilă, să fie obligați pârâții, în solidar, la plata

sumei de 500.000 dolari SUA la valoarea actualizată, la data plății

alături de despăgubirea pentru lipsa de folosință și

beneficiul nerealizat.

Dosarul a

fost trimis secției civile a Tribunalului București, fiind

înregistrat sub nr. x/2001 la secția a III-a civilă.

Prin cererea

precizatoare depusă la filele 10-12 din dosarul menționat, s-a

solicitat angajarea răspunderii Statului pentru vânzarea care s-a

realizat, în frauda intereselor reclamantelor și, pe cale de

consecință, obligarea Statului la plata contravalorii lipsei de

folosință pentru perioada 19 martie 2001-august 2008, în temeiul

răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ. Prin

sentința civilă nr. 469 din 6 mai 2003, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost

respinsă acțiunea ca nefondată, reținându-se că este

imposibilă restituirea în natură.

Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr.

1573 din 14 decembrie 2005, a admis apelul declarat de reclamanți, a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului București, pe considerentul că acesta nu a analizat

și celelalte capete de cerere ale acțiunii precizate și

completate.

Prin Decizia civilă

nr. 7200 din 19 septembrie 2006, pronunțată de către Înalta

Curte de Casație și Justiție, a fost respins recursul declarat

de pârâtele SC D. SA și SC E. SA, reținându-se că prima

instanță nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind

anularea hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 14 mai

2001 pronunțată de SC D. SA și nici asupra pretențiilor în

despăgubiri.

Totodată,

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr.

7200 din 19 septembrie 2007 a constatat transmisă calitatea

procesuală activă către H., ca urmare a încheierii cu

reclamantele a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase din

02 martie 2006.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

sub nr. x/3/2007, la data de 05 noiembrie 2007.

În

rejudecarea cauzei, prin sentința civilă nr. 184 din 10 decembrie 2008,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității, a

prematurității și a lipsei calității procesuale pasive

a pârâților I., J. și SC E. SA, dar și acțiunea în raport

de aceleași pârâte, ca neîntemeiată.

A fost

admisă în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul I., ca

reprezentant al Statului Român, în sensul că s-a dispus obligarea acestuia

la plata către reclamantul H. a sumei de 3.959.550,60 lei cu titlu de despăgubire.

Celelalte capete de cerere formulate împotriva I., ca reprezentant al Statului

Român, au fost respinse, ca neîntemeiate.

Reclamantul a

fost obligat să plătească pârâtei SC D. SA suma de 1.800 lei, iar

pârâtei SC E. SA suma de 2.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâtul I. a

fost obligat să plătească reclamantului suma de 6.905 lei,

cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantul H. și F.

Prin Decizia civilă

nr. 684 din 22 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul H. și pârâții

K. București, F. împotriva sentinței civile nr. 1840 din 10 decembrie

2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în Dosarul nr. x/3/2007, în contradictoriu cu intimații-pârâți J., SC

D. SA și SC E. SA, a desființat sentința civilă

atacată și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

Curtea a reținut

că tribunalul nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind

nulitatea actelor de privatizare și înstrăinare. Totodată, a constatat,

în analiza motivului de apel privind lipsa calității procesuale pasive

invocată de F., că acesta din urmă nu a fost citat în proces în

calitate de reprezentant al statului, după casarea cu trimitere spre

rejudecare.

Cu ocazia

rejudecării, s-a pus în discuție temeiul juridic al eventualei

răspunderi a statului, care nu poate sta în proces decât în cadrul

răspunderii civile delictuale.

S-a constatat

însă că F. a fost obligat la despăgubiri, în baza art. 998 C.

civ., pentru neîndeplinirea obligației de a emite legi clare și

previzibile și neaducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse prin

acestea și nu pentru că a permis vânzări frauduloase de bunuri,

cum a pretins reclamantul prin precizarea acțiunii (altă faptă

pretins ilicită).

De asemenea,

s-a constatat că reclamantul nu a renunțat la judecata primelor

capete de cerere principale ale acțiunii precizate și nici la

obligarea tuturor părților în temeiul răspunderii civile

delictuale, iar aceasta din urmă reprezintă o pretenție

subsidiară, în raport de pretenția principală de constatare a

nulității actelor de privatizare și vânzare și de repunere

în situația anterioară, respectiv restituirea în natură a bunurilor.

Numai în

condițiile clarificării temeiului juridic pentru fiecare capăt de

cerere, instanța poate stabili dacă Statul Român, reprezentat prin F.,

are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pentru aceste

considerente apelul F. a fost admis, sentința a fost desființată,

iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe.

Întrucât de

soluționarea aspectelor sesizate prin prezenta hotărâre depinde și

soluția dată pretențiilor din apelul formulat de reclamant,

și acesta din urmă a fost admis, urmând ca susținerile sale

să fie avute în vedere în rejudecare.

Împotriva

deciziei pronunțate de către Curtea de Apel București a fost

exercitată calea de atac a recursului de către pârâtele SC D. SA

și SC E. SA.

Prin Decizia nr.

4450 din 15 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

s-a admis recursul declarat de pârâtele SC D. SA și SC E. SA împotriva Deciziei

nr. 684 din 22 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, a fost casată decizia și trimisă cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte

de Casație și Justiție a avut în vedere faptul că, pronunțând

decizia de desființare cu trimitere, instanța de apel și-a

fundamentat soluția pe următoarele considerente principale: pe de o

parte, prima instanță nu ar fi analizat toate capetele de cerere care

au învestit-o lăsând pretenții nesoluționate; pe de altă

parte, tribunalul nu s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a F., neobservând că acesta nu a

fost chemat în judecată în nume propriu, ci ca reprezentant al Statului

Român.

În

rejudecarea apelurilor, ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare,

dispuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

civilă nr. 4450 din 2010, a fost înregistrat Dosarul pe rolul Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2/2010.

Prin Decizia civilă

nr. 338 din 25 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul H.,

a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin F., a fost

schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost

admisă acțiunea în contradictoriu cu pârâtul J. și a fost

obligată pârâta J. să propună măsuri reparatorii pentru

imobilul situat în sector 5 București, compus din parter, 2 etaje și

mansardă și teren în suprafață de 1.024 mp în

condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. De asemenea, a

fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul

Român, având ca obiect plata valorii de circulație a imobilului și au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost

administrată, în conformitate cu dispozițiile art. 295 coroborate cu art.

167 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., proba cu înscrisuri, constând în

relații privind conținutul Dosarului administrativ nr. x și

modul de soluționare al notificării de către J.

Au fost

depuse la dosarul cauzei relațiile solicitate prin adresa din 2001

emisă de către J., acestea aflându-se la dosarul cauzei filele 45-60

din prezentul dosar de apel.

În

rejudecare, instanța de apel a constatat că a intrat în puterea

lucrului judecat dezlegarea dată de către prima instanță cu

privire la natura juridică a deciziei adoptate în data de 14 mai 2001 în

urma Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor SC D. SA.

Astfel, prima

instanță a statuat că aceasta nu reprezintă o

soluționare a notificării, în conformitate cu dispozițiile Legii

nr. 10/2001, deoarece nu poate fi privită ca o decizie motivată. În

lipsa unei decizii în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a apreciat

că refuzul de restituire a imobilului notificat reprezintă un refuz

de soluționare a notificării în sensul art. 26 din Legea nr. 10/2001

și că, în virtutea deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, prima

instanță este competentă să soluționeze pe fond

cererea de restituire în natură a imobilului notificat.

În raport de

aceste constatări, care nu au fost criticate în calea de atac a apelului

nici de către H., succesorul cesionar al reclamantelor, și nici de

către Statul Român prin F., prima instanță a analizat cererea de

restituire a imobilului notificat din prisma dispozițiilor art. 29 din

Legea nr. 10/2001 și a Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008.

În urma

analizării posibilității de restituire în natură a

imobilului de către unitatea deținătoare, respectiv cele

două societăți comerciale SC D. SA, SC E. SA, s-a statuat

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat, ca urmare a

faptului că imobilul preluat a fost înglobat în alt imobil,

pierzându-și existența de sine stătătoare.

Problema de

drept privind imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat

a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a împrejurării că

această dezlegare nu a format obiectul criticilor nici în calea de atac a

apelului și nici în calea de atac a recursului.

Ca urmare a

imposibilității de restituire în natură, prima

instanță a reținut, pe de o parte, că nu se pot acorda

măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece reclamantul nu

a solicitat acest lucru în contradictoriu cu J., iar, pe de altă parte,

că măsurile reparatorii în echivalent sunt iluzorii. În

consecință, a constatat că sunt întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român și a dispus

obligarea acestuia la plata valorii de circulație a imobilului notificat,

în temeiul art. 998-999 C. civ.

Această

modalitate de soluționare a cauzei de către prima instanță a

constituit motiv de apel în calea de atac exercitată de către Statul

Român prin F., iar instanța de apel a găsit critica întemeiată.

Instanța

de apel a constatat că prima instanță a statuat asupra

existenței unui drept de indemnizare, care se naște în favoarea

persoanei, care și-a dovedit calitatea de persoană

îndreptățită, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 10/2001

și preluarea abuzivă a bunului, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În virtutea

acestui drept de indemnizare, care s-a născut în temeiul legii de

restituire a imobilelor naționalizate, ca urmare a

imposibilității de retrocedare, prima instanță s-a

pronunțat cu privire la dreptul persoanei îndreptățite de a

primi despăgubiri.

Instanța

de apel a achiesat la opinia primei instanțe în sensul că

reclamantul, în calitate de cesionar al persoanelor îndreptățite, are

un drept de indemnizare ca urmare a imposibilității de restituire a

imobilului preluat abuziv și notificat, însă apreciază că,

cuantumul și valorificarea acestui drept de indemnizare, care s-a

născut în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuie să se realizeze în

conformitate cu regimul special de stabilire a despăgubirilor în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Dreptul de

indemnizare al apelantului-reclamant s-a născut, însă, în temeiul

Legii nr. 10/2001, iar modalitatea de cuantificare și valorificare a

acestuia trebuie să se realizeze în conformitate cu legislația

specială adoptată de către Statul Român.

Astfel, prima

instanță trebuia să constate că autoarele reclamantului au

calitatea de persoane îndreptățite, că imobilul a fost preluat

abuziv și că imobilul notificat este imposibil de restituit, motiv

pentru care trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 29 alin.

(1) coroborate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a

dispozițiilor art. 29.2 din Normele Metodologice de Aplicare a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul de a dispune obligarea

entității învestite cu soluționarea notificării, respectiv

a entității care a efectuat privatizarea, anume a pârâtei J., să

propună măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, în

condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Convenția

europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de

creanță), ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților

ocrotite de aceasta. De aceea, în măsura în care partea nu face dovada

existenței unui bun actual în patrimoniu, reclamantul nu poate pretinde

obligarea statului la despăgubiri pentru că i-ar fi fost nesocotit un

drept.

În cauza de

față, partea se poate prevala doar de un drept de creanță,

care nu poate fi considerat „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât

dacă este constatat sau stabilit printr-o decizie judiciară.

Prezenta

hotărâre judecătorească prin care se constată dreptul de indemnizare

al reclamantului, în temeiul Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005,

constituie însă un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, drept de care se poate prevala

reclamantul.

Pe de

altă parte, acțiunea în răspundere civilă delictuală

formulată de către reclamant urmărește tragerea la

răspundere a Statului ca urmare a comiterii faptei ilicite constând în

înstrăinarea imobilului prin fraudarea legii.

Instanța

de apel a constatat că fapta ilicită reclamată nu a fost

probată, atâta timp cât au fost respinse capetele de cerere având ca

obiect constatarea nulității absolute pentru fraudă la lege a

contractelor de vânzare de acțiunii și de leasing.

În

această situație, inexistența faptei ilicite nu poate atrage

obligarea statului la plata contravalorii imobilului, ca urmare a

imposibilității de restituire în natură, imposibilitate determinată

prin fraudarea legii.

Cât

privește stabilirea de către instanțe a cuantumului

despăgubirilor, instanța de apel a apreciat că stabilirea

efectivă a acestora revine în sarcina L., în condițiile titlului VII

din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 142/2010,

la propunerea J., în calitate de unitate învestită cu soluționarea

notificării.

A reținut

și că nestabilirea cuantumului exact al despăgubirii nu poate fi

considerată o nesoluționare pe fond a cauzei, deoarece indicarea

acestuia reprezintă o operație, care a fost stabilită de

către legiuitor în sarcina L.

Posibilitatea

statului de a reglementa această modalitate de stabilire a

despăgubirilor este recunoscută de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, fiind reiterată în cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României (parag. 162-169), prin care se recunoaște

posibilitatea statelor membre de a adopta măsurile legislative necesare

pentru stabilirea despăgubirilor, aferente imobilelor naționalizate.

Stabilirea

despăgubirilor de către Comisia din cadrul Secretariatului General se

circumscrie dreptului statului de a reglementa o anumită modalitate de

stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Având în

vedere toate aceste considerente, instanța de apel a constatat că

sunt întemeiate criticile formulate de către Statul Român, prin F.

referitoare la lipsa îndatoririi sale de a fi obligat la plata valorii de

circulație a imobilului, în condițiile existenței Legii nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 247/2005 și a admis apelul acestei

părți împotriva sentinței civile nr. 1840 din 10 decembrie 2008 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a schimbat în

parte sentința apelată în sensul că a admis acțiunea în

contradictoriu cu pârâta J. și a obligat-o să propună

măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu în condițiile art. 16 din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005. De asemenea, a respins acțiunea formulată

în contradictoriu cu Statul Român, având ca obiect plata valorii de

circulație a imobilului.

Apelul

declarat de către H. a fost respins, nefondat.

Curtea de

apel a reținut că autoarele reclamantului H. nu mai aveau în

patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece

acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lor, ca

urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950

și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă

a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Totodată, în patrimoniul acestora nu a existat nici un „bun” sau a unei

„speranțe legitime”, în sensul existenței unui drept de proprietate

asupra imobilului preluat în perioada comunistă, ci doar vocația de a

dobândi, în temeiul legislației speciale de retrocedare a imobilelor

preluate abuziv, fie un nou drept de proprietate, fie un drept de

creanță, în cazul imposibilității de restituire în

natură.

Instanța

de apel a reținut că, în cauză de față, aplicând

principiile Curții Europene a Drepturilor Omului, reclamantul H. nu mai

are în patrimoniul lui un drept la restituirea efectivă a bunului preluat

abuziv, însă în patrimoniul acestuia s-a născut în temeiul

legislației speciale adoptate de către Statul român dreptul de

indemnizare, ca o consecință a pronunțării prezentei

hotărâri.

În

condițiile, în care în patrimoniul apelantului s-a născut numai un

drept de creanță, instanța de apel a constatat că

solicitarea sa cu privire la acordarea lipsei de folosință a

imobilului notificat este neîntemeiată.

Cu privire la

cea de-a doua critică referitoare la cuantumul cheltuielilor de

judecată stabilite de către prima instanță, instanța

de apel a constatat că au fost aplicate, în mod corect dispozițiile art.

274 și art. 276 C. proc. civ., având în vedere că acțiunea

formulată a fost admisă în parte, motivul de apel fiind neîntemeiat.

Decizia

pronunțată în apel a fost atacată cu recurs de către

reclamant și pârâta J., iar prin Decizia civilă nr. 2365 din 30

martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ambele

recursuri.

Prin cererea

de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele și

dispozitivul Deciziei nr. 338/A din 25 martie 2011, pronunțată în Dosarul

nr. x/2/2010 de către Curtea de Apel București, s-a solicitat

îndreptarea hotărârii în sensul de a se menționa obligarea pârâtului

să propună măsuri de despăgubire și pentru subsolul

imobilul situat în sector 5, București, nu numai pentru parter, cele 2

etaje, mansarda și terenul aferent de 1.024 mp situat în București,

sector 5, așa cum s-a dispus de către instanța de apel, prin

hotărârea pronunțată.

Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, prin încheierea

pronunțată în data de 22 aprilie 2016, a respins cererea de

îndreptare a erorii materiale, ca neîntemeiată.

Pentru a se

pronunța astfel, Curtea a reținut că potrivit art. 281 C. proc.

civ., procedura îndreptării poate fi uzitată ori de câte ori

există o eroare materială cu privire la erorile de calcul evidente

sau la numele și calitatea părților.

Pe calea

îndreptării, hotărârea instanței nu poate fi modificată, cu

privire la întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului, așa cum

solicită petentul.

Astfel, a

reținut instanța, prin cererea formulată s-a urmărit, în

realitate, recunoașterea dreptului de proprietate asupra subsolului

imobilului situat în București, sector 5, care nu a făcut obiectul

notificării, al cererii de chemare în judecată și, implicit, al

judecății în primă instanță, apel sau recurs.

Din

verificările realizate de către instanță, s-a constatat

că prin cererea de chemare și precizările reclamantului nu s-a

indicat niciodată și subsolul imobilului. De asemenea, în cursul

judecății, în toate ciclurile procesuale, reclamantul nu a invocat

niciodată faptul că solicită constatarea dreptului de

proprietate și asupra subsolului imobilului său.

Curtea a

apreciat că aceste susțineri nu pot fi primite pe calea procedurii

reglementate de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., deoarece se pune în

discuție un aspect important care vizează fondul cauzei deduse

judecății, și anume întinderea dreptului de proprietate.

Pentru clarificarea

întinderii dreptului de proprietate era necesar ca petentul să exercite

calea de atac a recursului, dacă ar fi fost nemulțumit de

soluția pronunțată de către instanța de apel.

Curtea a

constatat că împotriva deciziei s-a exercitat calea de atac a recursului

de către reclamant, care, însă, nu a criticat și întinderea

dreptului de proprietate.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ. reclamantul H.

A

susținut că în mod eronat i-a fost respinsă cererea de

îndreptare a erorii materiale privind omisiunea descrierii corecte a

imobilului, întrucât pe parcursul întregii proceduri judiciare referitoare la

imobil care a făcut obiectul cauzei s-au făcut referințe la

imobilul care a fost dobândit de către autorii săi prin contractul de

vânzare-cumpărare din 4 martie 1941, în cadrul căruia

construcția era descrisă ca fiind compusă din subsol, parter, 2

etaje și mansardă.

A

susținut că în cadrul raportului de expertiză efectuat în

cauză construcția a fost corect identificată și

descrisă ca fiind compusă din subsol, parter două etaje și

mansardă. Astfel, este incorect și nelegal să fie

despăgubit pentru întreg imobilul care a fost dobândit de către autoarele

sale prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 martie 1941 în cadrul

căruia construcția era compusă și din subsol, doar pentru

considerentul că în cadrul hotărârilor pronunțate

construcția nu a fost descrisă în mod complet, fiind omis subsolul

clădirii.

Solicită

admiterea recursului și modificarea încheierii recurate în sensul

admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale din Decizia nr. 338/A din 25

martie 2011 și, pe cale de consecință, descrierea imobilului în

litigiu să cuprindă și menționarea subsolului.

Prin

întâmpinare, pârâta J. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat,

arătând că pe cale îndreptării erorii materiale nu poate fi

modificată hotărârea instanței cu privire la întinderea

dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat. A precizat și

că în cursul judecății acestei cauze, în niciun ciclu procesual,

recurentul nu a formulat pretenții și cu privire la subsolul

imobilului revendicat.

A

susținut că recurentul-reclamant putea clarifica întinderea dreptului

său de proprietate în calea de atac a recursului, lucru pe care nu l-a făcut.

Înalta Curte,

analizând criticile de nelegalitate formulate de recurent le apreciază ca

fiind fondate, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor

hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate în situația în

care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin Decizia civilă

nr. 338 din 25 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul H.,

a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin F., a fost

schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost

admisă acțiunea în contradictoriu cu pârâta J. și a fost

obligată aceasta să propună măsuri reparatorii pentru

imobilul situat în sector 5 București, compus din parter, 2 etaje și

mansardă și teren în suprafață de 1.024 mp în

condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. De asemenea, a

fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul

Român, având ca obiect plata valorii de circulație a imobilului și au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin

încheierea recurată, pronunțată la data de 22 aprilie 2016,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de

către recurent.

Recursul este

un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii

atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs

verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu

pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale.

Înalta Curte

subliniază că prin instituția îndreptării unei

hotărâri judecătorești legiuitorul a urmărit repararea

omisiunilor instanței, atunci când îndreptarea vizează erori

materiale și nu are incidență asupra fondului dreptului

substanțial dedus judecății.

Totodată,

se impune subliniat că temeinicia unei cereri de îndreptare stă în

probatoriul administrat în cauză în care s-a pronunțat hotărârea

ce se cere a fi îndreptată.

Or, Înalta

Curte constată că în cadrul dosarului, în fiecare etapă

procesuală, se regăsesc înscrisuri din care rezultă că reclamantele

au solicitat restituirea întregului imobil ce le-a aparținut înainte de

naționalizare și că alcătuirea imobilului în litigiu

conținea inclusiv partea inferioară a clădirii denumită

subsol.

Dispozițiile

art. 281 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că erorile sau omisiunile cu

privire la numele, calitatea și susținerilor părților sau

cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau

încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Această

condiție este îndeplinită în cauză, întrucât mențiunea din

dispozitivul Deciziei nr. 338/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, în sensul că imobilul ce a

făcut obiectul cererii de revendicare, situat în sector 5 București,

este compus din parter, 2 etaje, mansardă și teren în

suprafață de 1.024 mp nu corespunde situației de fapt, așa

cum aceasta a fost configurată prin materialul probator administrat.

Astfel, prin

cererea introductivă de instanță, autoarele reclamantului H.,

subdobânditor cu titlu particular al tuturor drepturilor procesuale ce au

aparținut numitelor A., B. și C., au solicitat retrocedarea în

natură a imobilului situat în sector 5 București, imobil ce a fost

dobândit în timpul vieții lor prin contractul de vânzare-cumpărare

din 4 martie 1941, transcris în Registrul de Transcripțiuni al Grefei

Tribunalului Ilfov din 4 martie 1941 și care a fost naționalizat

abuziv prin Decretul nr. 92/1950.

Din cuprinsul

înscrisurilor depuse la dosar, avute în vedere de către instanța de

apel, precum și cele atașate cererii de îndreptare a erorii

materiale, rezultă că imobilul în litigiu era compus din subsol,

parter, două etaje și mansardă.

Astfel, potrivit

contractului de vânzare - cumpărare încheiat la data de 4 martie 1941, a

cărui foto-copie a fost depusă în dosarul primei instanțe,

filele 36-37, vânzătorul SC M. SA din București a vândut

cumpărătorilor N. și O., imobilul situat în București,

compus din teren în suprafață de circa 1.024 mp și o

clădire construită în baza Autorizației de Construcție din

31 mai 1926 a Primăriei municipiului București, compusă din

subsol, una prăvălie parter și șase apartamente la etajul I

și II, iar în fundul curții două apartamente construcții

vecine și două magazii și cu toate îmbunătățirile

existente pe teren.

În primă

instanță, a fost efectuată o lucrare de specialitate, unul

dintre obiective fiind acela de a se stabili dacă modificările aduse

la imobilul revendicat din strada Sabinelor sunt structurale, în sensul că

au transformat acest imobil într-unul nou, diferit de cel inițial.

Așa cum

rezultă din raportul de expertiză tehnică imobiliară, aflat

la filele 179-191 Dosar nr. x/2001 al Tribunalului București, secția a

III-a civilă, ce a fost primită la dosar în data de 30 septembrie 2002,

pe aspectul identificării imobilului, la cap. V.I. - 2). Date despre

imobil din acte și declarații părți, expertul a

reținut că potrivit mențiunilor din contractul de vânzare-cumpărare

transcris din 4 martie 1941 la Grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat,

autorii reclamantelor, respectiv numiții N. și O. au cumpărat de

la SC M. SA din București, 8 imobilul situat în municipiul București,

care este compus dintr-un teren în suprafață de aprox. 1.024 mp, iar

pe acest teren se află o clădire construită în baza

Autorizației de construire din 31 mai 1926 a Primăriei municipiului

București, compusă din subsol, una prăvălie la parter

și șase apartamente la etajul I și II, iar în fundul curții

două apartamente construcție veche și două magazii din

scânduri și cu toate îmbunătățirile existente aflate pe

teren. La pct. 11) se precizează că la data efectuării

expertizei corpul de clădire „A” (corpul de clădire vechi sau

inițial) avea următoarele funcțiuni: „a. la subsol - depozit de

materiale și unelte (…).” La cap. V.3.-Date și informații

privind identificarea spațiilor existente inițial în corpul de

clădire A - pct. 2) se consemnează: „Corpul principal de clădire

era alcătuit inițial, din punct de vedere funcțional, pe nivele,

astfel, a) subsolul - a fost conceput ca un depozit general cu o cameră în

zona stâlpilor centrali cu funcțiunea de spații de vânzare (…).”

Expertiza

consemnează, la modificările efectuate asupra imobilului revendicat,

construirea în anul 1967 a unui corp nou de clădire „C” alipit structural

și funcțional de corpul de clădire vechi „A” printr-o

„plombă” în care s-au prevăzut casa scării și grupurile

sanitare comune pentru ambele corpuri de clădiri. Modificările

efectuate la corpul „A” de clădire au constat în obturarea ușii de

acces din interiorul curții la casa de scări ce deservea etajele 1

și 2 ale clădirii; demolarea scării interioare, accesul urmând a

se face printr-una nouă comună celor două corpuri de clădire

„A” și „C’; dezafectarea tunelului cu scara de acces la subsol pozată

în curtea interioară.

O nouă

expertiză efectuată de expert P., în apel în primul ciclu procesual, din

data de 15 septembrie 2004 - filele 75 și urm., consemnează că

imobilul era alcătuit din subsol, parter, 2 etaje și mansardă

și că nu au fost identificate modificări structurale la corpul

A, ci doar îmbunătățiri funcționale.

Compunerea

structurală inițială a imobilului nu a constituit obiect de

divergență între părțile cauzei în derularea prezentului

litigiu.

Din

această perspectivă, cererea de îndreptare a erorii materiale apare

ca fiind întemeiată, neexistând indicii în sens contrar celor afirmate de

recurent. Astfel, compunerea inițială a imobilului includea subsolul,

iar, ulterior, modificările structurale și funcționale nu au

determinat eliminarea acestui palier al construcției.

Contrar celor

reținute de instanța de apel în cuprinsul încheierii atacate prin prezentul

recurs, omisiunea menționării subsolului, în lumina considerentelor

precedente, poate fi asimilată noțiunii de greșeală

materială și, în consecință, poate fi îndreptată pe

calea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ., nefiind vorba de o

greșeală de judecată.

Pe de

altă parte, înlăturarea mențiunii greșite nu implică

un control judiciar de legalitate a deciziei și nu este de natură

să modifice în substanță dispoziția de propunere de

măsuri reparatorii pentru imobilul revendicat și imposibil de

restituit în natură, dimpotrivă, se bazează în totalitate pe

situația de fapt și de drept reținută prin Decizia nr. 338

din 25 martie 2011 având ca finalitate posibilitatea obținerii de

măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001, drept recunoscut

recurentului-reclamant prin decizie.

În acest

context al analizei, este lipsită de relevanță împrejurarea - pe

care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de îndreptare a erorii

materiale din decizia recurată în cauză - că reclamantele însele

(autoarele recurentului) nu au indicat în cererea introductivă și nu

au criticat, ulterior prin căile de atac, faptul că nu a fost

menționat subsolul imobilului, întrucât mențiunile dintr-o

hotărâre judecătorească trebuie să aibă corespondent

în probatoriul administrat, prin prisma căruia sunt cenzurate

pretențiile și susținerile părților, și să

fie conforme realității, făcând posibilă executarea

hotărârii.

Faptul

că reclamantele nu au specificat în mod distinct că imobilul a

cărui revendicare o solicitau includea și subsolul nu pune în

discuție soluția dată pe fondul cauzei, întrucât acestea au

pretins restituirea imobilului în ansamblul său și în alcătuirea

lui inițială.

De altfel, prin

Decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, rămasă

irevocabilă prin respingerea recursului, s-a statuat că reclamantele A.

B. și C. sunt moștenitoarele defuncților O. și N.,

foștii proprietari ai imobilului situat în București, în

suprafață de 1.024 mp teren și construcții conform actului

de vânzare-cumpărare  din 4 martie 1941) aflat la filele 36-37 Dosar fond nr.

x/2001 al Tribunalului București. Așa fiind, recunoașterea prin

hotărâre judecătorească a faptului că imobilul revendicat,

pentru care s-au propus la finele procedurilor judiciare masuri reparatorii în

condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se

identifică cu cel care a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din 4 martie 1941 și unde imobilul era descris ca

având și subsol, se află sub efectul puterii de lucru judecat, sens

în care nu se poate susține că reclamantul, prin cererea de

îndreptare a erorii materiale, a readus în discuție un aspect de fond al

judecății, fiind evidentă greșeala materială.

Față

de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul formulat

est fondat astfel încât îl va admite și, în temeiul art. 312 cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite cererea de îndreptare a erorii

materiale formulate de reclamantul H., în sensul că obligația

pârâtului J. de a propune măsuri reparatorii în echivalent vizează

și subsolul din imobilul situat în sector 5 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamantul H. împotriva încheierii de

ședință din 22 aprilie 2016 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2010.

Modifică

încheierea recurată, în sensul că:

Admite

cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamantul H., în sensul

că obligația pârâtului J. să propună măsuri

reparatorii în echivalent vizează și subsolul din imobilul situat în

sector 5 București.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2016.