ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1569/2016

Decizia nr. 1569/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 21 iunie 2001 înregistrată pe rolul secției comerciale a Tribunalului București, reclamantele A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâtele G., SC D. SA, SC E. SA, F., ca reprezentant al Statului Român, solicitând următoarele: 1. să se restituie în natură imobilul compus din parter, 2 etaje și mansardă și a terenului aferent de 1.024 mp teren situat în București, sector 5; 2.să se constate că imobilul revendicat se află la adresa actuală din sector 5, București.

3.să se anuleze hotărârea Adunării Generale a Asociațiilor din 14 mai 2001 din cadrul SC D. SA, prin care s-a decis respingerea cererii sale de restituire în natură a imobilului; 4. să fie obligate pârâtele SC D. SA și SC E. SA la plata sumei de 1.000 dolari SUA lunar, despăgubiri pentru lipsa de folosință și folosul nerealizat, începând cu 19 martie 2001 și până la restituirea efectivă a imobilului; 5. în subsidiar, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 500.000 dolari SUA la valoarea actualizată, la data plății alături de despăgubirea pentru lipsa de folosință și beneficiul nerealizat. Dosarul a fost trimis secției civile a Tribunalului București, fiind înregistrat sub nr. x/2001 la secția a III-a civilă.

Prin cererea precizatoare depusă la filele 10-12 din dosarul menționat, s-a solicitat angajarea răspunderii Statului pentru vânzarea care s-a realizat, în frauda intereselor reclamantelor și, pe cale de consecință, obligarea Statului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 19 martie 2001-august 2008, în temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ. Prin sentința civilă nr. 469 din 6 mai 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă acțiunea ca nefondată, reținându-se că este imposibilă restituirea în natură. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, pe considerentul că acesta nu a analizat și celelalte capete de cerere ale acțiunii precizate și completate.

Prin Decizia civilă nr. 7200 din 19 septembrie 2006, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respins recursul declarat de pârâtele SC D. SA și SC E. SA, reținându-se că prima instanță nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind anularea hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 14 mai 2001 pronunțată de SC D. SA și nici asupra pretențiilor în despăgubiri.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 7200 din 19 septembrie 2007 a constatat transmisă calitatea procesuală activă către H., ca urmare a încheierii cu reclamantele a contractului de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase din 02 martie 2006. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3/2007, la data de 05 noiembrie 2007. În rejudecarea cauzei, prin sentința civilă nr. 184 din 10 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității, a prematurității și a lipsei calității procesuale pasive a pârâților I., J. și SC E. SA, dar și acțiunea în raport de aceleași pârâte, ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul I., ca reprezentant al Statului Român, în sensul că s-a dispus obligarea acestuia la plata către reclamantul H. a sumei de 3.959.550,60 lei cu titlu de despăgubire. Celelalte capete de cerere formulate împotriva I., ca reprezentant al Statului Român, au fost respinse, ca neîntemeiate. Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei SC D. SA suma de 1.800 lei, iar pârâtei SC E. SA suma de 2.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pârâtul I. a fost obligat să plătească reclamantului suma de 6.905 lei, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul H. și F. Prin Decizia civilă nr. 684 din 22 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul H. și pârâții K. București, F. împotriva sentinței civile nr. 1840 din 10 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2007, în contradictoriu cu intimații-pârâți J., SC D. SA și SC E. SA, a desființat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. Curtea a reținut că tribunalul nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind nulitatea actelor de privatizare și înstrăinare. Totodată, a constatat, în analiza motivului de apel privind lipsa calității procesuale pasive invocată de F., că acesta din urmă nu a fost citat în proces în calitate de reprezentant al statului, după casarea cu trimitere spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, s-a pus în discuție temeiul juridic al eventualei răspunderi a statului, care nu poate sta în proces decât în cadrul răspunderii civile delictuale. S-a constatat însă că F. a fost obligat la despăgubiri, în baza art. 998 C. civ., pentru neîndeplinirea obligației de a emite legi clare și previzibile și neaducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse prin acestea și nu pentru că a permis vânzări frauduloase de bunuri, cum a pretins reclamantul prin precizarea acțiunii (altă faptă pretins ilicită). De asemenea, s-a constatat că reclamantul nu a renunțat la judecata primelor capete de cerere principale ale acțiunii precizate și nici la obligarea tuturor părților în temeiul răspunderii civile delictuale, iar aceasta din urmă reprezintă o pretenție subsidiară, în raport de pretenția principală de constatare a nulității actelor de privatizare și vânzare și de repunere în situația anterioară, respectiv restituirea în natură a bunurilor.

Numai în condițiile clarificării temeiului juridic pentru fiecare capăt de cerere, instanța poate stabili dacă Statul Român, reprezentat prin F., are calitate procesuală pasivă în cauză. Pentru aceste considerente apelul F. a fost admis, sentința a fost desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe. Întrucât de soluționarea aspectelor sesizate prin prezenta hotărâre depinde și soluția dată pretențiilor din apelul formulat de reclamant, și acesta din urmă a fost admis, urmând ca susținerile sale să fie avute în vedere în rejudecare. Împotriva deciziei pronunțate de către Curtea de Apel București a fost exercitată calea de atac a recursului de către pârâtele SC D. SA și SC E. SA.

Prin Decizia nr. 4450 din 15 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de pârâtele SC D. SA și SC E. SA împotriva Deciziei nr. 684 din 22 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere faptul că, pronunțând decizia de desființare cu trimitere, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe următoarele considerente principale: pe de o parte, prima instanță nu ar fi analizat toate capetele de cerere care au învestit-o lăsând pretenții nesoluționate; pe de altă parte, tribunalul nu s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a F., neobservând că acesta nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci ca reprezentant al Statului Român.

În rejudecarea apelurilor, ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare, dispuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 4450 din 2010, a fost înregistrat Dosarul pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2/2010. Prin Decizia civilă nr. 338 din 25 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul H., a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin F., a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost admisă acțiunea în contradictoriu cu pârâtul J. și a fost obligată pârâta J. să propună măsuri reparatorii pentru imobilul situat în sector 5 București, compus din parter, 2 etaje și mansardă și teren în suprafață de 1.024 mp în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, având ca obiect plata valorii de circulație a imobilului și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost administrată, în conformitate cu dispozițiile art. 295 coroborate cu art. 167 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., proba cu înscrisuri, constând în relații privind conținutul Dosarului administrativ nr. x și modul de soluționare al notificării de către J. Au fost depuse la dosarul cauzei relațiile solicitate prin adresa din 2001 emisă de către J., acestea aflându-se la dosarul cauzei filele 45-60 din prezentul dosar de apel. În rejudecare, instanța de apel a constatat că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea dată de către prima instanță cu privire la natura juridică a deciziei adoptate în data de 14 mai 2001 în urma Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor SC D. SA.

Astfel, prima instanță a statuat că aceasta nu reprezintă o soluționare a notificării, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece nu poate fi privită ca o decizie motivată. În lipsa unei decizii în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a apreciat că refuzul de restituire a imobilului notificat reprezintă un refuz de soluționare a notificării în sensul art. 26 din Legea nr. 10/2001 și că, în virtutea deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, prima instanță este competentă să soluționeze pe fond cererea de restituire în natură a imobilului notificat. În raport de aceste constatări, care nu au fost criticate în calea de atac a apelului nici de către H., succesorul cesionar al reclamantelor, și nici de către Statul Român prin F., prima instanță a analizat cererea de restituire a imobilului notificat din prisma dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 și a Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008.

În urma analizării posibilității de restituire în natură a imobilului de către unitatea deținătoare, respectiv cele două societăți comerciale SC D. SA, SC E. SA, s-a statuat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat, ca urmare a faptului că imobilul preluat a fost înglobat în alt imobil, pierzându-și existența de sine stătătoare. Problema de drept privind imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a împrejurării că această dezlegare nu a format obiectul criticilor nici în calea de atac a apelului și nici în calea de atac a recursului. Ca urmare a imposibilității de restituire în natură, prima instanță a reținut, pe de o parte, că nu se pot acorda măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece reclamantul nu a solicitat acest lucru în contradictoriu cu J., iar, pe de altă parte, că măsurile reparatorii în echivalent sunt iluzorii.

În consecință, a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român și a dispus obligarea acestuia la plata valorii de circulație a imobilului notificat, în temeiul art. 998-999 C. civ. Această modalitate de soluționare a cauzei de către prima instanță a constituit motiv de apel în calea de atac exercitată de către Statul Român prin F., iar instanța de apel a găsit critica întemeiată. Instanța de apel a constatat că prima instanță a statuat asupra existenței unui drept de indemnizare, care se naște în favoarea persoanei, care și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 10/2001 și preluarea abuzivă a bunului, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001.

În virtutea acestui drept de indemnizare, care s-a născut în temeiul legii de restituire a imobilelor naționalizate, ca urmare a imposibilității de retrocedare, prima instanță s-a pronunțat cu privire la dreptul persoanei îndreptățite de a primi despăgubiri. Instanța de apel a achiesat la opinia primei instanțe în sensul că reclamantul, în calitate de cesionar al persoanelor îndreptățite, are un drept de indemnizare ca urmare a imposibilității de restituire a imobilului preluat abuziv și notificat, însă apreciază că, cuantumul și valorificarea acestui drept de indemnizare, care s-a născut în temeiul Legii nr. 10/2001, trebuie să se realizeze în conformitate cu regimul special de stabilire a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Dreptul de indemnizare al apelantului-reclamant s-a născut, însă, în temeiul Legii nr. 10/2001, iar modalitatea de cuantificare și valorificare a acestuia trebuie să se realizeze în conformitate cu legislația specială adoptată de către Statul Român. Astfel, prima instanță trebuia să constate că autoarele reclamantului au calitatea de persoane îndreptățite, că imobilul a fost preluat abuziv și că imobilul notificat este imposibil de restituit, motiv pentru care trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) coroborate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 29.2 din Normele Metodologice de Aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul de a dispune obligarea entității învestite cu soluționarea notificării, respectiv a entității care a efectuat privatizarea, anume a pârâtei J., să propună măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Convenția europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta. De aceea, în măsura în care partea nu face dovada existenței unui bun actual în patrimoniu, reclamantul nu poate pretinde obligarea statului la despăgubiri pentru că i-ar fi fost nesocotit un drept. În cauza de față, partea se poate prevala doar de un drept de creanță, care nu poate fi considerat „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă este constatat sau stabilit printr-o decizie judiciară. Prezenta hotărâre judecătorească prin care se constată dreptul de indemnizare al reclamantului, în temeiul Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, constituie însă un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, drept de care se poate prevala reclamantul.

Pe de altă parte, acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către reclamant urmărește tragerea la răspundere a Statului ca urmare a comiterii faptei ilicite constând în înstrăinarea imobilului prin fraudarea legii. Instanța de apel a constatat că fapta ilicită reclamată nu a fost probată, atâta timp cât au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute pentru fraudă la lege a contractelor de vânzare de acțiunii și de leasing. În această situație, inexistența faptei ilicite nu poate atrage obligarea statului la plata contravalorii imobilului, ca urmare a imposibilității de restituire în natură, imposibilitate determinată prin fraudarea legii.

Cât privește stabilirea de către instanțe a cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a apreciat că stabilirea efectivă a acestora revine în sarcina L., în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 142/2010, la propunerea J., în calitate de unitate învestită cu soluționarea notificării. A reținut și că nestabilirea cuantumului exact al despăgubirii nu poate fi considerată o nesoluționare pe fond a cauzei, deoarece indicarea acestuia reprezintă o operație, care a fost stabilită de către legiuitor în sarcina L. Posibilitatea statului de a reglementa această modalitate de stabilire a despăgubirilor este recunoscută de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind reiterată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

162-169), prin care se recunoaște posibilitatea statelor membre de a adopta măsurile legislative necesare pentru stabilirea despăgubirilor, aferente imobilelor naționalizate. Stabilirea despăgubirilor de către Comisia din cadrul Secretariatului General se circumscrie dreptului statului de a reglementa o anumită modalitate de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Având în vedere toate aceste considerente, instanța de apel a constatat că sunt întemeiate criticile formulate de către Statul Român, prin F. referitoare la lipsa îndatoririi sale de a fi obligat la plata valorii de circulație a imobilului, în condițiile existenței Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 și a admis apelul acestei părți împotriva sentinței civile nr. 1840 din 10 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâta J. și a obligat-o să propună măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. De asemenea, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, având ca obiect plata valorii de circulație a imobilului.

Apelul declarat de către H. a fost respins, nefondat. Curtea de apel a reținut că autoarele reclamantului H. nu mai aveau în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar. Totodată, în patrimoniul acestora nu a existat nici un „bun” sau a unei „speranțe legitime”, în sensul existenței unui drept de proprietate asupra imobilului preluat în perioada comunistă, ci doar vocația de a dobândi, în temeiul legislației speciale de retrocedare a imobilelor preluate abuziv, fie un nou drept de proprietate, fie un drept de creanță, în cazul imposibilității de restituire în natură.

Instanța de apel a reținut că, în cauză de față, aplicând principiile Curții Europene a Drepturilor Omului, reclamantul H. nu mai are în patrimoniul lui un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul acestuia s-a născut în temeiul legislației speciale adoptate de către Statul român dreptul de indemnizare, ca o consecință a pronunțării prezentei hotărâri. În condițiile, în care în patrimoniul apelantului s-a născut numai un drept de creanță, instanța de apel a constatat că solicitarea sa cu privire la acordarea lipsei de folosință a imobilului notificat este neîntemeiată. Cu privire la cea de-a doua critică referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de către prima instanță, instanța de apel a constatat că au fost aplicate, în mod corect dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc.

civ., având în vedere că acțiunea formulată a fost admisă în parte, motivul de apel fiind neîntemeiat. Decizia pronunțată în apel a fost atacată cu recurs de către reclamant și pârâta J., iar prin Decizia civilă nr. 2365 din 30 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ambele recursuri. Prin cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 338/A din 25 martie 2011, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2010 de către Curtea de Apel București, s-a solicitat îndreptarea hotărârii în sensul de a se menționa obligarea pârâtului să propună măsuri de despăgubire și pentru subsolul imobilul situat în sector 5, București, nu numai pentru parter, cele 2 etaje, mansarda și terenul aferent de 1.024 mp situat în București, sector 5, așa cum s-a dispus de către instanța de apel, prin hotărârea pronunțată.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin încheierea pronunțată în data de 22 aprilie 2016, a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că potrivit art. 281 C. proc. civ., procedura îndreptării poate fi uzitată ori de câte ori există o eroare materială cu privire la erorile de calcul evidente sau la numele și calitatea părților. Pe calea îndreptării, hotărârea instanței nu poate fi modificată, cu privire la întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului, așa cum solicită petentul. Astfel, a reținut instanța, prin cererea formulată s-a urmărit, în realitate, recunoașterea dreptului de proprietate asupra subsolului imobilului situat în București, sector 5, care nu a făcut obiectul notificării, al cererii de chemare în judecată și, implicit, al judecății în primă instanță, apel sau recurs.

Din verificările realizate de către instanță, s-a constatat că prin cererea de chemare și precizările reclamantului nu s-a indicat niciodată și subsolul imobilului. De asemenea, în cursul judecății, în toate ciclurile procesuale, reclamantul nu a invocat niciodată faptul că solicită constatarea dreptului de proprietate și asupra subsolului imobilului său. Curtea a apreciat că aceste susțineri nu pot fi primite pe calea procedurii reglementate de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., deoarece se pune în discuție un aspect important care vizează fondul cauzei deduse judecății, și anume întinderea dreptului de proprietate. Pentru clarificarea întinderii dreptului de proprietate era necesar ca petentul să exercite calea de atac a recursului, dacă ar fi fost nemulțumit de soluția pronunțată de către instanța de apel.

Curtea a constatat că împotriva deciziei s-a exercitat calea de atac a recursului de către reclamant, care, însă, nu a criticat și întinderea dreptului de proprietate. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul H. A susținut că în mod eronat i-a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale privind omisiunea descrierii corecte a imobilului, întrucât pe parcursul întregii proceduri judiciare referitoare la imobil care a făcut obiectul cauzei s-au făcut referințe la imobilul care a fost dobândit de către autorii săi prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 martie 1941, în cadrul căruia construcția era descrisă ca fiind compusă din subsol, parter, 2 etaje și mansardă.

A susținut că în cadrul raportului de expertiză efectuat în cauză construcția a fost corect identificată și descrisă ca fiind compusă din subsol, parter două etaje și mansardă. Astfel, este incorect și nelegal să fie despăgubit pentru întreg imobilul care a fost dobândit de către autoarele sale prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 martie 1941 în cadrul căruia construcția era compusă și din subsol, doar pentru considerentul că în cadrul hotărârilor pronunțate construcția nu a fost descrisă în mod complet, fiind omis subsolul clădirii. Solicită admiterea recursului și modificarea încheierii recurate în sensul admiterii cererii de îndreptare a erorii materiale din Decizia nr. 338/A din 25 martie 2011 și, pe cale de consecință, descrierea imobilului în litigiu să cuprindă și menționarea subsolului.

Prin întâmpinare, pârâta J. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că pe cale îndreptării erorii materiale nu poate fi modificată hotărârea instanței cu privire la întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat. A precizat și că în cursul judecății acestei cauze, în niciun ciclu procesual, recurentul nu a formulat pretenții și cu privire la subsolul imobilului revendicat. A susținut că recurentul-reclamant putea clarifica întinderea dreptului său de proprietate în calea de atac a recursului, lucru pe care nu l-a făcut. Înalta Curte, analizând criticile de nelegalitate formulate de recurent le apreciază ca fiind fondate, având în vedere următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate în situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Prin Decizia civilă nr. 338 din 25 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul H., a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin F., a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost admisă acțiunea în contradictoriu cu pârâta J. și a fost obligată aceasta să propună măsuri reparatorii pentru imobilul situat în sector 5 București, compus din parter, 2 etaje și mansardă și teren în suprafață de 1.024 mp în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, a fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, având ca obiect plata valorii de circulație a imobilului și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Prin încheierea recurată, pronunțată la data de 22 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de către recurent. Recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Înalta Curte subliniază că prin instituția îndreptării unei hotărâri judecătorești legiuitorul a urmărit repararea omisiunilor instanței, atunci când îndreptarea vizează erori materiale și nu are incidență asupra fondului dreptului substanțial dedus judecății.

Totodată, se impune subliniat că temeinicia unei cereri de îndreptare stă în probatoriul administrat în cauză în care s-a pronunțat hotărârea ce se cere a fi îndreptată. Or, Înalta Curte constată că în cadrul dosarului, în fiecare etapă procesuală, se regăsesc înscrisuri din care rezultă că reclamantele au solicitat restituirea întregului imobil ce le-a aparținut înainte de naționalizare și că alcătuirea imobilului în litigiu conținea inclusiv partea inferioară a clădirii denumită subsol. Dispozițiile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerilor părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Această condiție este îndeplinită în cauză, întrucât mențiunea din dispozitivul Deciziei nr. 338/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în sensul că imobilul ce a făcut obiectul cererii de revendicare, situat în sector 5 București, este compus din parter, 2 etaje, mansardă și teren în suprafață de 1.024 mp nu corespunde situației de fapt, așa cum aceasta a fost configurată prin materialul probator administrat. Astfel, prin cererea introductivă de instanță, autoarele reclamantului H., subdobânditor cu titlu particular al tuturor drepturilor procesuale ce au aparținut numitelor A., B. și C., au solicitat retrocedarea în natură a imobilului situat în sector 5 București, imobil ce a fost dobândit în timpul vieții lor prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 martie 1941, transcris în Registrul de Transcripțiuni al Grefei Tribunalului Ilfov din 4 martie 1941 și care a fost naționalizat abuziv prin Decretul nr. 92/1950.

Din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosar, avute în vedere de către instanța de apel, precum și cele atașate cererii de îndreptare a erorii materiale, rezultă că imobilul în litigiu era compus din subsol, parter, două etaje și mansardă. Astfel, potrivit contractului de vânzare - cumpărare încheiat la data de 4 martie 1941, a cărui foto-copie a fost depusă în dosarul primei instanțe, filele 36-37, vânzătorul SC M. SA din București a vândut cumpărătorilor N. și O., imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de circa 1.024 mp și o clădire construită în baza Autorizației de Construcție din 31 mai 1926 a Primăriei municipiului București, compusă din subsol, una prăvălie parter și șase apartamente la etajul I și II, iar în fundul curții două apartamente construcții vecine și două magazii și cu toate îmbunătățirile existente pe teren.

În primă instanță, a fost efectuată o lucrare de specialitate, unul dintre obiective fiind acela de a se stabili dacă modificările aduse la imobilul revendicat din strada Sabinelor sunt structurale, în sensul că au transformat acest imobil într-unul nou, diferit de cel inițial. Așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică imobiliară, aflat la filele 179-191 Dosar nr. x/2001 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, ce a fost primită la dosar în data de 30 septembrie 2002, pe aspectul identificării imobilului, la cap. V.I. - 2). Date despre imobil din acte și declarații părți, expertul a reținut că potrivit mențiunilor din contractul de vânzare-cumpărare transcris din 4 martie 1941 la Grefa Tribunalului Ilfov - Secția Notariat, autorii reclamantelor, respectiv numiții N. și O. au cumpărat de la SC M. SA din București, 8 imobilul situat în municipiul București, care este compus dintr-un teren în suprafață de aprox.

1.024 mp, iar pe acest teren se află o clădire construită în baza Autorizației de construire din 31 mai 1926 a Primăriei municipiului București, compusă din subsol, una prăvălie la parter și șase apartamente la etajul I și II, iar în fundul curții două apartamente construcție veche și două magazii din scânduri și cu toate îmbunătățirile existente aflate pe teren. La pct. 11) se precizează că la data efectuării expertizei corpul de clădire „A” (corpul de clădire vechi sau inițial) avea următoarele funcțiuni: „a.

la subsol - depozit de materiale și unelte (…).” La cap. V.3.-Date și informații privind identificarea spațiilor existente inițial în corpul de clădire A - pct. 2) se consemnează: „Corpul principal de clădire era alcătuit inițial, din punct de vedere funcțional, pe nivele, astfel, a) subsolul - a fost conceput ca un depozit general cu o cameră în zona stâlpilor centrali cu funcțiunea de spații de vânzare (…).” Expertiza consemnează, la modificările efectuate asupra imobilului revendicat, construirea în anul 1967 a unui corp nou de clădire „C” alipit structural și funcțional de corpul de clădire vechi „A” printr-o „plombă” în care s-au prevăzut casa scării și grupurile sanitare comune pentru ambele corpuri de clădiri.

Modificările efectuate la corpul „A” de clădire au constat în obturarea ușii de acces din interiorul curții la casa de scări ce deservea etajele 1 și 2 ale clădirii; demolarea scării interioare, accesul urmând a se face printr-una nouă comună celor două corpuri de clădire „A” și „C’; dezafectarea tunelului cu scara de acces la subsol pozată în curtea interioară. O nouă expertiză efectuată de expert P., în apel în primul ciclu procesual, din data de 15 septembrie 2004 - filele 75 și urm., consemnează că imobilul era alcătuit din subsol, parter, 2 etaje și mansardă și că nu au fost identificate modificări structurale la corpul A, ci doar îmbunătățiri funcționale. Compunerea structurală inițială a imobilului nu a constituit obiect de divergență între părțile cauzei în derularea prezentului litigiu.

Din această perspectivă, cererea de îndreptare a erorii materiale apare ca fiind întemeiată, neexistând indicii în sens contrar celor afirmate de recurent. Astfel, compunerea inițială a imobilului includea subsolul, iar, ulterior, modificările structurale și funcționale nu au determinat eliminarea acestui palier al construcției. Contrar celor reținute de instanța de apel în cuprinsul încheierii atacate prin prezentul recurs, omisiunea menționării subsolului, în lumina considerentelor precedente, poate fi asimilată noțiunii de greșeală materială și, în consecință, poate fi îndreptată pe calea procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ., nefiind vorba de o greșeală de judecată.

Pe de altă parte, înlăturarea mențiunii greșite nu implică un control judiciar de legalitate a deciziei și nu este de natură să modifice în substanță dispoziția de propunere de măsuri reparatorii pentru imobilul revendicat și imposibil de restituit în natură, dimpotrivă, se bazează în totalitate pe situația de fapt și de drept reținută prin Decizia nr. 338 din 25 martie 2011 având ca finalitate posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, drept recunoscut recurentului-reclamant prin decizie.

În acest context al analizei, este lipsită de relevanță împrejurarea - pe care s-a întemeiat soluția de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale din decizia recurată în cauză - că reclamantele însele (autoarele recurentului) nu au indicat în cererea introductivă și nu au criticat, ulterior prin căile de atac, faptul că nu a fost menționat subsolul imobilului, întrucât mențiunile dintr-o hotărâre judecătorească trebuie să aibă corespondent în probatoriul administrat, prin prisma căruia sunt cenzurate pretențiile și susținerile părților, și să fie conforme realității, făcând posibilă executarea hotărârii. Faptul că reclamantele nu au specificat în mod distinct că imobilul a cărui revendicare o solicitau includea și subsolul nu pune în discuție soluția dată pe fondul cauzei, întrucât acestea au pretins restituirea imobilului în ansamblul său și în alcătuirea lui inițială.

De altfel, prin Decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a statuat că reclamantele A. B. și C. sunt moștenitoarele defuncților O. și N., foștii proprietari ai imobilului situat în București, în suprafață de 1.024 mp teren și construcții conform actului de vânzare-cumpărare din 4 martie 1941) aflat la filele 36-37 Dosar fond nr. x/2001 al Tribunalului București.

Așa fiind, recunoașterea prin hotărâre judecătorească a faptului că imobilul revendicat, pentru care s-au propus la finele procedurilor judiciare masuri reparatorii în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se identifică cu cel care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 4 martie 1941 și unde imobilul era descris ca având și subsol, se află sub efectul puterii de lucru judecat, sens în care nu se poate susține că reclamantul, prin cererea de îndreptare a erorii materiale, a readus în discuție un aspect de fond al judecății, fiind evidentă greșeala materială. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul formulat est fondat astfel încât îl va admite și, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va admite cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamantul H., în sensul că obligația pârâtului J. de a propune măsuri reparatorii în echivalent vizează și subsolul din imobilul situat în sector 5 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul H. împotriva încheierii de ședință din 22 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2010. Modifică încheierea recurată, în sensul că: Admite cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamantul H., în sensul că obligația pârâtului J. să propună măsuri reparatorii în echivalent vizează și subsolul din imobilul situat în sector 5 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2016.