ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1033/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1033/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1033/2016

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, la data de 17 septembrie 2009,

reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al

Municipiului București și primarul general al Municipiului

București și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe

care o va pronunța, să stabilească, în principal, în

condițiile Legii nr. 10/2001, că are calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent

bănesc pentru terenul în suprafață de 793,77 mp situat în

București, sector 1 și construcția demolată, și

să oblige autoritatea competentă în condițiile legii speciale

să-i acorde efectiv echivalentul bănesc stabilit ca măsură

reparatorie.

În subsidiar, reclamantul a solicitat

să fie obligat primarul Municipiului București să emită

dispoziția prin care să stabilească dreptul reclamantului de a

beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru

imobilul litigios și să înainteze autorității competente,

potrivit legii speciale, propunerea de acordare a despăgubirilor

bănești cuvenite.

În drept, acțiunea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, art.

6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe parcursul soluționării

litigiului, reclamantul A. a decedat, fiind introduși în proces, în

calitate de moștenitori, B., C., D. și E.

Prin sentința civilă nr. 569

din 21 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au

formulat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 730/A din 03

decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul, a anulat în tot sentința civilă apelată și a

reținut cauza pentru evocarea fondului.

Instanța de apel a reținut

că tribunalul nu a pus în discuția părților calificarea

juridică a acțiunii, sub aspectul respectării dispozițiilor

înscrise în art. 129 alin. (4) C. proc. civ. coroborat cu art. 84 C. proc. civ.,

iar încălcarea principiului rolului activ al judecătorului a produs

apelanților-reclamanți o vătămare procesuală constând

în încălcarea dreptului de acces la justiție prevăzut de

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât se impune anularea

în tot a procedurii urmate și rejudecarea în fond a pricinii.

Prin Decizia civilă nr. 815/A din

21 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

după evocarea fondului, a admis acțiunea formulată de

reclamantele B., C., D. și E., a obligat pârâții Consiliul General al

Municipiului București și primarul general al Municipiului

București să plătească reclamantelor suma de 2.062.205 lei

reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire în natură

s-a dispus prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, rămasă

definitivă și irevocabilă, respectiv „teren în

suprafață de 793,77 mp și construcțiile existente” situat

în București, sector 1, ca urmare a imposibilității obiective de

executare silită a respectivei hotărâri și a dispus omologarea

raportului de expertiză întocmit de expert F.

Instanța de apel a reținut

că, prin Dispoziția nr. 1707 din 05 noiembrie 2003 a Primăriei

Municipiului București s-a respins notificarea formulată de G.

privind imobilul situat în, sector 6. În urma contestației formulate,

dispoziția a fost anulată prin sentința civilă nr. 176 din 04

martie 2005, pronunțată de Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 20 din 27 ianuarie 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

și irevocabilă prin nerecurare, instanța dispunând obligarea

Primăriei Municipiului București, prin primarul general, să

emită o nouă dispoziție de restituire în natură a

imobilului situat în București, sector 1 compus din teren în

suprafață de 793, 77 mp și construcție, cu excepția a

două apartamente înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/2005.

Prin Hotărârea nr. 160 din 06

iulie 2006, întemeiată pe dispozițiile art. 10 din Legea nr. 33/1994

privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Consiliul

General al Municipiului București a declarat de utilitate publică locală

zona cuprinsă între Bd. ... - Șos. ... - Intersecția Calea ... -

Calea ... - Șos. .... Din tabelul cu proprietățile afectate de

expropriere întocmit de Comisia de cercetare prealabilă constituită

în baza Dispoziției primarului general nr. 730 din 01 mai 2006, s-a

reținut că imobilul situat în sectorul 1, figurează la poz. 63

printre imobilele supuse exproprierii.

Totodată, din procesul-verbal din

08 iunie 2006 întocmit de Comisia pentru efectuarea cercetării prealabile

în vederea declarării utilității publice de interes local „Pasaj

rutier denivelat, superior - Basarab - Sector 1-6” rezultă că

imobilul cu privire la care s-a dispus restituirea în natură prin

sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, figurează la poz. 19 printre

imobilele supuse exproprierii.

În executarea hotărârii

judecătorești de restituire în natură a imobilului, respectiv a

sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă, Primăria Municipiului București a emis

Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 prin care a fost revocată Dispoziția

nr. 1707/2003 și s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat

în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 793,77

mp și construcție, cu excepția apartamentelor înstrăinate în

condițiile Legii nr. 112/2005.

De asemenea, prin Dispoziția nr. 9286

din 13 decembrie 2007, Primăria Municipiului București a respins

notificarea privind restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza

Legii nr. 112/1995, pentru acestea propunându-se autorului reclamantelor

măsuri reparatorii în echivalent.

Potrivit adresei din 22 ianuarie 2008

emisă de SC H. SRL, înregistrată la Primăria Municipiului

București sub nr. 1713 din 22 ianuarie 2008, pentru apartamentele vândute

de Statul Român în baza Legii nr. 112/1995 situate în sectorul 1, au fost

încheiate acte translative de proprietate și au fost acordate

despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994.

În schimb, pentru imobilul restituit

în natură în proprietatea autorului reclamantelor prin sentința

civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, autoritățile cu atribuții în aplicarea Legii

nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică au

stabilit faptul că nu pot fi acordate despăgubiri, cu motivarea

că terenul în litigiu se afla la data declarării utilității

publice, respectiv 06 iulie 2006, în proprietatea Municipiului București,

iar construcția a fost demolată de către antreprenorul general

al obiectivului de interes local „Pasaj denivelat superior Basarab”, în baza

Hotărârii nr. 160 din 06 iulie 2006 a Consiliului General al Municipiului

București.

Acțiunea formulată de

autorul reclamantelor în contradictoriu cu Primăria Municipiului

București și Consiliul General al Municipiului București, prin

care acesta a solicitat obligarea pârâților la plata unei juste

despăgubiri pentru exproprierea proprietății sale, a fost

respinsă ca inadmisibilă de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, prin sentința civilă nr. 316 din 09 martie 2009, cu

motivarea că, prin Hotărârea Consiliul General al Municipiului

București nr. 160 din 06 iulie 2006 s-a dispus numai asupra

utilității publice a lucrării de interes local „Pasaj denivelat

superior Basarab”, nu și asupra exproprierii propriu-zise a imobilului

situat în sector 1. Prin urmare, instanța a reținut că cererea

de stabilire a despăgubirilor este inadmisibilă, deoarece nu s-a

dispus exproprierea imobilului.

În faza de apel, apelantele-reclamante

au depus la dosar Raportul de specialitate privind înaintarea către

Guvernul României a solicitării de emitere a unei hotărâri de guvern

referitoare la procedura de expropriere pentru imobilele rămase de

expropriat în vederea continuării și finalizării lucrării de

interes public local „Pasaj rutier denivelat superior Basarab”, expunerea de

motive întocmită de Primăria Municipiului București,

Hotărârea Consiliul General al Municipiului București nr. 50 din 24

februarie 2009 și M. Of. nr. 143 din 09 martie 2009 în care a fost

publicată O.U.G. nr. 12/2009 privind declanșarea procedurilor de

expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor

proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes

local „Pasaj denivelat superior Basarab”, cuprinzând în anexă lista

imobilelor supuse exproprierii pentru cauză de utilitate publică, din

a căror examinare reiese că imobilul în litigiu, situat în, sector 1,

nu face parte dintre imobilele rămase de expropriat în vederea

continuării și finalizării lucrării de interes public local

„Pasaj rutier denivelat superior Basarab”.

Prin Decizia de desființare

intermediară nr. 730/A din 03 decembrie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, instanța de

apel a calificat acțiunea reclamanților ca fiind o acțiune în

pretenții pentru imposibilitatea obiectivă de predare a bunului

imobil determinat prin dispozitivul sentinței civile nr. 176 din 04 martie

2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Curtea a reținut astfel că

reclamantele se află în faza de executare a unei hotărâri

judecătorești rămase definitive și irevocabile prin care

s-a dispus, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, obligarea

entității investite cu soluționarea notificării, respectiv

Primăria Municipiului București, la restituirea în natură a

imobilului în litigiu, compus din teren în suprafață de 793,77 mp

și construcția existentă pe terenul respectiv.

Instanța a apreciat că, în

speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, deoarece Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 a

Primăriei Municipiului București nu a fost emisă în temeiul art.

25 din Legea nr. 10/2001, ci reprezintă un act administrativ prin care s-a

pus în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă, înrucât,

după rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 176 din 4

martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

urmată de punerea în executare a acesteia prin emiterea Dispoziției

nr. 9285 din 13 decembrie 2007, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001

s-a finalizat.

Prin Decizia civilă nr. 730/A din

03 decembrie 2010, instanța de apel a constatat că obstacolele în

punerea în executare a unei hotărâri judecătorești - prin care

s-a soluționat în mod irevocabil notificarea reclamantului - nu pot fi

analizate de instanță prin acțiunea de față, însă

prin respingerea acțiunii se încalcă dreptul reclamantelor la

executarea hotărârii judecătorești, componentă a dreptului

de acces la justiție garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește dreptul reclamantelor

la executarea sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2006 a Tribunalului

București, curtea a reținut că ingerința în dreptul de

proprietate al reclamantelor, recunoscut prin această hotărâre

judecătorească rămasă definitivă și

irevocabilă, este similară unei privări de proprietate în

condițiile în care prerogativele dreptului lor de proprietate au fost

suprimate, întrucât imobilul în litigiu a fost declarat de utilitate

publică de interes local pentru realizarea lucrării „Pasaj denivelat

superior Basarab” prin Hotărârea nr. 160 din 06 iulie 2006 a Consiliul

General al Municipiului București, fiind ulterior intabulat în

proprietatea Municipiului București, în calitate de expropriator. Prin

urmare, curtea a asimilat situația din speță unei exproprieri de

facto, raționament bazat pe jurisprudența Înaltei Curți de

Casație și Justiție, cât și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului la care face trimitere.

Din expunerea situației de fapt,

în baza coroborării probelor administrate în cauză, curtea a

reținut că reclamantele sunt titularele unui bun actual în

accepțiunea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, recunoscut prin

sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, prin care s-a dispus restituirea

în natură, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în

proprietatea autorului reclamantelor, a imobilului compus din teren în

suprafață de 793,77 mp și construcțiile existente pe teren,

situat în, sector 1.

Ingerința a constat în

dispoziția autorității luată la data de 6 iulie 2006,

constând în declararea utilității publice de interes local a

imobilului și intabularea dreptului de proprietate asupra acestuia în

favoarea Municipiului București. În baza Hotărârii Consiliul General

al Municipiului București nr. 160 din 06 iulie 2006, terenul a fost

expropriat, însă nu pe numele autorului reclamantelor, ci ca teren

proprietatea Municipiului București, iar construcțiile existente pe

acest teren au fost demolate. Prin urmare, prin luarea acestei măsuri, reclamantele

au fost lipsite de prerogativele dreptului lor de proprietate recunoscut prin

sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului

București.

În condițiile în care, pe cale

jurisdicțională, s-a stabilit că măsura litigioasă nu

este prevăzută de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică, iar procedura Legii nr. 10/2001 a fost

epuizată la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr.

176 din 04 martie 2006 a Tribunalului București, urmată de punerea în

executare formală prin Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007

emisă de Primăria Municipiului București, instanța de apel

a constatat că măsura dispusă prin Hotărârea Consiliul

General al Municipiului București nr. 160 din 06 iulie 2006 asupra

imobilului proprietatea reclamantelor nu are o bază legală în dreptul

intern.

Pentru acoperirea integrală a

prejudiciului suferit de reclamante, instanța de apel a obligat

pârâții la plata valorii de piață a imobilului stabilită

prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert F., respectiv

la suma de 2.062.205 lei, ca urmare a imposibilității obiective de

executare silită a sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2005 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin Decizia nr. 6302 din 17 octombrie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a respins excepția lipsei calității de reprezentant a

directorului executiv al Direcției Juridice din cadrul Primăriei

Municipiului București, invocată de intimatele B., C. și E., a

admis recursul declarat de pârâții Consiliul General al Municipiului

București și primarul general al Municipiului București

împotriva Deciziei nr. 815/A din 21 octombrie 2011 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată

și a trimis cauza spre rejudecarea fondului la Curtea de Apel

București.

Înalta Curte a constatat că

instanța de prim control judiciar nu a lămurit sub toate aspectele

cadrul procesul din perspectiva examinării legitimității

procesuale pasive a celor obligați în raportul juridic de drept material

dedus judecății. Instanța ar fi avut obligația

verificării admisibilității acțiunii raportat la

existența unui „bun” în patrimoniul reclamanților derivat atât din

sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului

București și Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 a primarului

general al Municipiului București, cât și a măsurilor dispuse

prin Hotărârea nr. 160 din 06 iulie 2006 a Consiliul General al

Municipiului București emisă în aplicarea dispozițiilor Legii nr.

33/1994 în privința imobilelor supuse exproprierii.

S-a dispus ca, în rejudecare,

instanța de apel să aibă în vedere și aspectele de drept

statuate prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, precum și dispozițiile consacrate

prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă

nr. 460/A din 19 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul

Municipiul București prin primarul general la plata sumei de 1.535.716

lei, reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire în

natură s-a dispus prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie

2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ca urmare a

imposibilității de executare a respectivei hotărâri judecătorești,

și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București pentru lipsa capacității de

folosință.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În raport cu împrejurările

faptice, pe de-o parte, prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu

sunt aplicabile cauzei, deoarece procedura administrativă

reglementată de acest act normativ s-a epuizat anterior sesizării

instanței, prin emiterea de către primarul general a unei

dispoziții de restituire în natură a imobilului în litigiu în

favoarea autorului reclamantelor.

Pe de altă parte, nici

dispozițiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII nu sunt aplicabile speței,

deoarece acestea se referă la situația când, în parcursul procedurii

administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, se constată că

imobilul nu poate fi restituit în natură și se propune acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent. Or, în cauză nu s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ci restituirea în

natură a imobilului.

Nu sunt relevante pentru cauză

nici chestiunile dezlegate de Înalta Curte prin decizia dată în recurs în

interesul Legii nr. 27/2011, întrucât autorul reclamantelor nu se încadra în

prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru partea de imobil ce

a fost restituită în natură și nici nu solicită plata de

despăgubiri de către Statul Român pentru un imobil în privința

căruia s-au prevăzut măsuri reparatorii prin echivalent în

Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Dimpotrivă, autorul reclamantelor

a obținut titlul de proprietate asupra imobilului (respectiv

dispoziția de restituire în natură) în anul 2007, iar municipalitatea

a demolat imobilul în cadrul unei proceduri de expropriere desfășurată,

deși pentru imobilul în discuție nu s-a acordat despăgubirea

prealabilă și justă prevăzută de lege pentru motivul

că la data declarării zonei de utilitate publică (în anul 2006)

imobilul figura ca fiind proprietatea municipalității.

Or, în aceste condiții,

reclamantele se găsesc în situația în care obligația pârâtului

Municipiul București de predare către ele a bunului imobil în

discuție, rezultată din sentința civilă nr. 176 din 04

martie 2005 și din Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 a primarului

general al Municipiului București, nu poate fi adusă la îndeplinire

în natură, din motivul că imobilul clădire nu mai există,

iar terenul a fost afectat lucrărilor de utilitate publică mai sus

amintite.

Rezultă că entitatea care

era obligată a preda bunul, municipalitatea, este ținută și

la despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat,

astfel încât acest pârât justifică legitimarea procesuală pasivă

în cauza pendinte.

Față de dispozițiile art.

21 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, instanța

a reținut că pârâtul Consiliul General al Municipiului București

nu are personalitate juridică și, în consecință, nu poate sta

în judecată ca pârât, neavând capacitate de folosință, astfel

încât, în temeiul art. 41 alin. (1) C. proc. civ. a respins acțiunea

față de Consiliul General al Municipiului București pentru lipsa

capacității de folosință.

Constatând că acțiunea

autorităților de a lipsi reclamantele de posesia și proprietatea

bunului lor (recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă

și apoi prin chiar actul autorității deținătoare),

fără o despăgubire, constituie o ingerință în dreptul

lor fundamental recunoscut de art. 44 din Constituție și de art. 1

din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, curtea de apel a constatat că reclamantele sunt

îndreptățite la o indemnizare echivalentă cu valoarea bunului de

care au fost lipsite.

Potrivit probei cu expertiză

administrată la rejudecare, valoarea imobilului (teren în

suprafață de 793,77 mp și construcții, inclusiv magazie în

suprafață de 27 mp) a cărui restituire s-a dispus prin

sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, este de 1.535.716 lei, urmând

ca pârâtul Municipiului București să fie obligat la plata acestei

sume.

Prin încheierea pronunțată

la data de 19 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis cererea formulată de reclamante și a dispus

îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul deciziei

pronunțate, cu privire la prenumele reclamantei E., la cuantumul

cheltuielilor de judecată și la cel al despăgubirilor cuvenite

pentru imobilul format din teren și construcție. Sub acest ultim

aspect, instanța de apel a precizat că valoarea despăgubirilor

cuvenite reclamantelor este de 1.811.590 lei, iar nu de 1.535.716 lei, cum din

eroare s-a consemnat în decizia pronunțată deoarece, deși

acțiunea reclamantelor a fost admisă în totalitate, s-a omis a se

include valoarea construcției demolate în cuantumul despăgubirilor

acordate.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal au declarat recurs reclamantele C., D., B., E. și pârâtul primarul

general al Municipiului București.

următoarele motive de recurs, pe care le întemeiază pe prevederile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.:

Instanța de apel a statuat ca

valoarea imobilului teren și construcții pentru care reclamantele

sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri bănești

este în suma de 1.535.716 lei, conform expertizei tehnice efectuată de

expertul I., sumă care este însă în discordanță cu valoarea

de piață stabilită prin primul raport de expertiză efectuat

de expert F., prin care imobilul a fost evaluat la suma de 2.062.25 lei.

Pe parcursul ciclului procesual precedent,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

încuviințat o expertiză judiciară pentru stabilirea valorii de

piață a imobilului în litigiu. Lucrarea de specialitate a fost

efectuată de expert F., care a ajuns la concluzia că terenul în

suprafață de 793,77 mp are valoarea de 1.741.453 lei, iar

construcțiile demolate au valoarea de 320.516 lei.

Instanța de apel a omologat

aceasta expertiză tehnică și a soluționat cauza în sensul

obligării entității pârâte la plata despăgubirilor în

cuantumul evaluat prin expertiza tehnică menționată.

Soluția adoptată a fost atacată cu recurs de către

municipalitate, pe alte considerente decât evaluarea imobilului.

Înalta Curte de Casație și

Justiție a admis recursul declarat în cauză și a trimis cauza

spre rejudecare, fără să fi dat o îndrumare referitoare la

raportul de expertiză. În cadrul rejudecării, curtea de apel a dispus

a se efectua o noua expertiză, cu aceleași obiective ca cele din

ciclul procesual anterior. În acest scop, a fost desemnat ca expert I., care a

stabilit că imobilul în litigiu are valoarea de circulație de

1.811.590 lei, din care terenul - 1.523.246 lei și construcțiile -

288.345 lei. Instanța de apel a luat act de concluziile expertizei tehnice

efectuată de expert I. și a obligat Municipiul București, prin primarul

general, să acorde reclamantelor o despăgubire în suma de 1.535.293

lei.

Curtea de Apel București,

deși avea obligația de a statua asupra cuantumului

despăgubirilor în raport de ambele expertize tehnice, a ignorat expertiza

efectuată de expert F., în pofida faptului că nici entitatea recurentă

nu a formulat critici cu privire la acest raport de expertiză și nici

Înalta Curte nu a invocat vreun aspect de nelegalitate a evaluării.

Împrejurarea că în cadrul rejudecării

după casare s-a încuviințat efectuarea unei noi expertize, nu înseamnă

că aceasta din urma o înlătură pe prima. Dimpotrivă,

acestea au aceeași putere probatorie, situație în raport de care curtea

de apel avea obligația de a le analiza și de a și-o însuși

motivat, pe cea apreciată ca fiind mai judicioasă. Întrucât, în

speță, stabilirea valorii de piață a imobilului a

constituit principalul obiectiv al rejudecării cauzei, omisiunea

examinării comparative a ambelor expertize, ca premisă a

opțiunii pentru omologarea uneia dintre ele, echivalează cu nemotivarea

soluției pronunțate.

Motivarea hotărârii, inclusiv a

premiselor de fapt și de drept pe care se întemeiază situația

propriu-zisă, constituie un element esențial al judecații, în

primul rând pentru că previne judecata arbitrară, iar în al doilea

rând constituie o garanție a dreptului la apărare.

general, critică decizia instanței de apel, pentru următoarele

motive, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Față de data introducerii

cererii de chemare în judecată, 17 septembrie 2009, și fată de data

rămânerii definitive a sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2005 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr.

20 din 27 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă, acțiunea reclamantelor s-a prescris la data de 27

ianuarie 2009, având în vedere termenul general de prescripție de 3 ani.

Instanța de apel reține în

mod greșit faptul că în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe considerentul că procedura

administrativă reglementată de acest act normativ s-a epuizat

anterior sesizării instanței, prin emiterea unei dispoziții de

restituire în natură de către primarul general. O astfel de abordare

omite faptul că Dispoziția de restituire în natură nr. 9285 din 13

decembrie 2007 a primarului general al Municipiului București a fost

emisă în executarea sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2005 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ca o

obligație de punere în executare a acestei sentințe.

În cazul în care s-ar fi urmat

procedura administrativă, ori în situația în care prin sentința

civilă s-ar fi lăsat la latitudinea Municipiului București

modalitatea de soluționare a notificării, soluția ar fi fost

aceea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În speță, nu se poate pune

problema unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât

reclamantele nu au epuizat toate căile de atac. Sentința civilă nr.

176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

a rămas definitivă prin Decizia nr. 20 din 27 ianuarie 2006,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

și, deși au constatat că hotărârea judecătorească

nu putea fi pusă în executare, reclamantele nu au promovat calea de atac a

revizuirii împotriva deciziei de mai sus, potrivit art. 322 pct. 3 C. proc.

civ.

De asemenea, nu se poate vorbi de un „bun

actual” în condițiile în care acțiunea de convertire în

despăgubiri a fost introdusă peste termenul legal de

prescripție, și atâta timp cât reclamantele nu a formulat o

acțiune de anulare a Dispoziției nr. 9285 din 13 decembrie 2007 a primarului

general al Municipiului București și de acordare a

despăgubirilor în momentul în care au constatat că aceasta nu poate

fi pusă în executare.

Se mai arată că o

acțiune în revendicare este inadmisibilă, având în vedere

aplicabilitatea legilor speciale de reparație, iar prin raportare la art. 574

C. proc. civ., sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și-a pierdut

puterea executorie.

Potrivit art. 408 C. proc. civ.,

dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, în

cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de

prescripție este de 10 ani. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol,

prin împlinirea termenului do prescripție orice titlu executoriu își

pierde puterea executorie. Or, titlul executoriu reprezentat de sentința

civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 20 din 27 ianuarie 2006 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și-a

pierdut puterea executorie.

Analizând decizia recurată în

limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată

următoarele:

Este indiscutabil în cauză

că, prin Dispoziția nr. 1707 din 05 noiembrie 2003 a Primăriei

Municipiului București, s-a respins notificarea formulată de G., în

temeiul Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului

situat în București, sector 6.

Dispoziția a fost anulată

prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005, pronunțată

de Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasa

definitivă prin Decizia nr. 20 din 27 ianuarie 2006 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă prin

nerecurare, instanța dispunând obligarea Primăriei Municipiului

București, prin primarul general, să emită o nouă

dispoziție de restituire în natură a imobilului situat în

București, sector 1 compus din teren în suprafață de 793, 77 mp

și construcție, cu excepția a două apartamente ce

fuseseră înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/2005.

Prin Hotărârea nr. 160 din 06

iulie 2006, Consiliul General al Municipiului București a declarat de

utilitate publică locală zona cuprinsă între Bd. ... - Șos.

... - Intersecția ... - Calea ... - Șos. ....

În executarea hotărârii

judecătorești de restituire în natură a imobilului -

sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, Primăria Municipiului

București a emis Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 prin care

a revocat Dispoziția nr. 1707 din 05 noiembrie 2003 și a dispus

restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1,

compus din teren în suprafață de 793,77 mp și construcție,

cu excepția apartamentelor înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/2005,

pentru aceste apartamente propunându-se autorului reclamantelor măsuri

reparatorii în echivalent.

Prin Decizia civilă intermediară

nr. 730/A din 03 decembrie 2010, pronunțată în primul ciclu

procesual, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

calificat acțiunea de față ca fiind o acțiune în pretenții

pentru imposibilitatea obiectivă de predare a unui bun imobil precis

determinat prin dispozitivul unei hotărâri judecătorești

rămase irevocabile, întemeiată pe prevederile art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 6302 din 17 octombrie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

admițând recursul declarat de pârâți împotriva Deciziei nr. 815/A din

21 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, (prin care a fost evocat fondul litigiului), a casat decizia

recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de apel, reținând că nu a fost lămurit cadrul

procesul sub aspectul legitimității procesuale pasive a celor

obligați în raportul juridic de drept material dedus judecății,

al admisibilității acțiunii raportat la existența unui

„bun” în patrimoniul reclamanților derivat atât din sentința

civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București și

Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 a primarului general al

Municipiului București, cât și a măsurilor dispuse prin

Hotărârea nr. 160 din 06 iulie 2006 a Consiliul General al Municipiului

București emisă în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994 în

privința imobilelor supuse exproprierii.

Rejudecând cauza, instanța de

apel, prin decizia recurată a reținut că în cauză nu sunt

aplicabile nici prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 deoarece

procedura administrativă reglementată de acest act normativ s-a

epuizat anterior sesizării instanței, nici dispozițiile Legii nr.

247/2005 Titlul VII, deoarece în cauză nu s-a propus acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, ci restituirea în natură a

imobilului, astfel încât nu sunt relevante pentru cauză nici chestiunile

dezlegate de Înalta Curte prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată în

soluționarea unui recurs în interesul legii.

În schimb, instanța de apel a

reținut că, deși autorul reclamantelor a obținut titlul de

proprietate asupra imobilului (dispoziția de restituire în natură) în

anul 2007, municipalitatea a demolat imobilul în cadrul unei proceduri de

expropriere, fără ca pentru imobilul în discuție să acorde

despăgubirea prealabilă și justă prevăzută de

lege deoarece la data declarării zonei de utilitate publică, în anul

2006, imobilul figura ca fiind proprietatea municipalității. Prin

urmare, a reținut instanța de apel, entitatea care era obligată

a preda bunul, municipalitatea, este ținută și la

despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat în

natură.

Exercitând controlul judiciar din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte

pornește de la premisa că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C.

proc. civ.

Art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

reglementează obligația de a arăta, în considerentele

hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate

cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale,

instanța este obligată să motiveze soluția

pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere.

Verificând decizia recurată,

Înalta Curte constată că motivarea hotărârii instanței de

apel nu respectă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage

nelegalitatea deciziei, în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, din motivarea deciziei

recurate, ar rezulta că instanța de apel a plasat litigiul în

domeniul executării indirecte (prin echivalent) a obligațiilor, de

vreme ce a reținut că „entitatea

care era

obligată a preda bunul, municipalitatea, este ținută și la

despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat în

natură”.

Când menționează „obligația

de a preda bunul”, drept obligație imposibil de executat din partea

debitoarei, curtea de apel pare a avea în vedere sentința civilă nr.

176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

rămasă definitivă și irevocabilă ca izvor al acestei

obligații, deși respectiva hotărâre judecătorească

stabilește în sarcina debitorului Municipiul București prin primarul

general obligația de a „emite o nouă dispoziție prin care

să dispună restituirea în natură a imobilului”.

Admițând că instanța de

apel a considerat că această hotărâre judecătorească

naște în sarcina debitorului o dublă obligație de a face,

respectiv pe aceea de a emite o nouă dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001,

act normativ în temeiul căruia s-a desfășurat acel litigiu,

și pe aceea de a preda imobilul identificat în dispozitivul

hotărârii, și că numai prima dintre aceste obligații a fost

executată voluntar, prin emiterea Dispoziției nr. 9285 din 13

decembrie 2007, rezultă că imposibilitatea de executare

menționată în cuprinsul deciziei se raportează exclusiv la

obligația de a preda bunul.

Obligația de a preda bunul este,

incontestabil, o obligație de a face și dacă instanța de

apel a avut în vedere drept izvor al acestei obligații sentința

civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, rezultă că obligația de predare

stabilită a sarcina debitorului a vizat atât terenul în

suprafață de 793,77 mp, situat în București, sector 1, cât

și construcțiile existente, așa cum rezultă din

dispozitivul hotărârii menționate.

Imposibilitatea de executare

reținută de instanța de apel drept cauză pentru admiterea cererii

de executare indirectă a obligației, a rezultat din demolarea

construcției, respectiv din afectarea terenului unor lucrări de

utilitate publică.

Înalta Curte apreciază, pe de o

parte, că deși este necontestat că pieirea bunului este o

cauză ce duce la imposibilitatea executării în natură a

obligației de predare a acestuia, urmând a se trece la executarea prin

echivalent, în cauză, în ceea ce privește modalitatea de executare

indirectă a obligației, nu poate fi ignorată împrejurarea

că litigiul din care s-a născut obligația debitorului a fost

guvernat de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Or, cât timp bunul a cărui

obligație de predare s-a născut în sarcina debitorului era supus

regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001 care stabilește

măsuri specifice de restituire prin echivalent, instanța de apel nu a

argumentat în nici un fel care este temeiul juridic care permite executarea

indirectă, prin echivalent a obligației de predare imposibil de

executat în natură în condițiile dreptului comun. Afirmația

potrivit căreia procedura administrativă s-ar fi epuizat anterior

sesizării instanței nu este un argument suficient de vreme ce

dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile, în principiu, nu numai

în procedura administrativă, ci și în procedura judiciară ce

urmează celei administrative. Mai mult, așa cum rezultă din

încheierea de la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2014, când a

dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, chiar instanța de

apel a fixat drept obiectiv „stabilirea valorii de piață conform

dispozițiilor art. 9-10 din Legea nr. 10/2001 pentru teren și pentru

construcțiile identificate și ulterior demolate.”

În plus, în ceea ce privește

terenul, instanța menționează o „procedură de expropriere

desfășurată” și „lipsa unei despăgubiri prealabile

și juste”, arătând că imposibilitatea de executare în

natură a obligației de predare a bunului este determinată de

lucrările de utilitate publică care afectează terenul.

Înalta Curte constată că sub

aspectul procedurii de expropriere invocată, curtea de apel nu a

lămurit pe de plin situația de fapt. Astfel, pe o parte,

instanța de apel reține o astfel de procedură, dar pe de

altă parte constată că imobilul figura ca fiind proprietatea

municipalității la data declarării utilității publice,

ceea ce ar justifica lipsa despăgubirilor acordate autorului

reclamanților. Altfel spus, faptul că imobilul nu s-ar fi aflat în

proprietatea autorului reclamanților la data declarării

utilității publice ar justifica numai neacordarea

despăgubirilor, dar nu ar împiedica exproprierea.

Instanța de apel omite faptul

că prin sentința civilă nr. 316 din 09 martie 2009,

rămasă definitivă și irevocabilă, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a reținut că, la data

pronunțării acelei hotărâri nu avusese loc exproprierea, ci

numai declararea utilității publice a lucrării de interes local

„Pasajul denivelat superior Basarab”, prin Hotărârea nr. 160 din 06 iulie 2006

a Consiliul General al Municipiului București.

Deși menționează o

procedură de expropriere desfășurată, curtea de apel nu a

verificat dacă aceasta a vizat într-adevăr și terenul în litigiu

în condițiile în care, așa cum rezultă din actele dosarului, prin

sentința civilă nr. 1176 din 09 aprilie 2008, Tribunalul

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a

anulat Hotărârea nr. 160/06 iulie 2006 a Consiliul General al Municipiului

București. În plus, împrejurarea că la data declarării

utilității publice, imobilul s-ar fi aflat în proprietatea

unității administrativ-teritoriale, impunea verificări de fapt

cu privire la felul utilității publice pentru care s-a dispus

exproprierea, întrucât dacă aceasta era una de interes național,

bunul urma a fi supus exproprierii în condițiile art. 2 din Legea nr. 33/1994,

iar dacă era una de interes local, bunul ar fi trebuit să facă

obiectul unei decizii a organului competent de trecere din proprietatea

privată în cea publică a unității administrativ

teritoriale.

Înalta Curte constată

totodată că excepția inadmisibilității acțiunii,

ca și cea a prescripției dreptului la acțiune, cuprinse în

recursul declarat de pârât au fost invocate și în fazele procesuale

anterioare (prin întâmpinarea aflată la fila 25 dosar apel, respectiv prin

motivele de recurs formulate în primul ciclu procesual), fără ca ele

să fi fost analizate de instanța de apel.

Pronunțarea

asupra acestor excepții, omissio medio, direct în faza de judecată a

recursului, în condițiile în care instanța de apel nu a efectuat o

analiză a susținerilor pe care pârâtul întemeiază respectivele

excepții, ar însemna încălcarea drepturilor procesuale ale

părții.

În ceea ce privește critica

formulată de reclamanți privind eroarea asupra sumei acordate cu

titlu de

despăgubire,

în sensul că această sumă acoperă numai valoarea terenului,

nu și pe cea a construcțiilor, Înalta Curte constată că

pretinsa eroare a fost îndreptată prin încheierea pronunțată la

data de 19 februarie 2016 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

astfel încât reclamanții au declarat că nu mai susțin acest

motiv de recurs. Pe cale de consecință, dat fiind dreptul de

dispoziție al părților, Înalta Curte nu va mai analiza critica

menționată.

Prin urmare, constatând că

situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită în cauză

și că decizia instanței de apel este insuficient motivată sub

aspectele menționate, ceea ce face imposibilă pentru instanța de

recurs exercitarea controlului judiciar, în temeiul art. 312 alin. (3) și

(5), Înalta Curte va admite ambele recursuri declarate, va casa decizia

atacată și va trimite cauza aceleiași curți de apel, spre

rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

reclamantele C., D., B., E. și de pârâtul primarul general al Municipiului

București împotriva Deciziei civile nr. 460/A din 19 noiembrie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de

apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 12 mai 2016.