ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1033/2016

Decizia nr. 1033/2016 Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 17 septembrie 2009, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și primarul general al Municipiului București și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să stabilească, în principal, în condițiile Legii nr. 10/2001, că are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul în suprafață de 793,77 mp situat în București, sector 1 și construcția demolată, și să oblige autoritatea competentă în condițiile legii speciale să-i acorde efectiv echivalentul bănesc stabilit ca măsură reparatorie.

În subsidiar, reclamantul a solicitat să fie obligat primarul Municipiului București să emită dispoziția prin care să stabilească dreptul reclamantului de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul litigios și să înainteze autorității competente, potrivit legii speciale, propunerea de acordare a despăgubirilor bănești cuvenite. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe parcursul soluționării litigiului, reclamantul A. a decedat, fiind introduși în proces, în calitate de moștenitori, B., C., D. și E. Prin sentința civilă nr. 569 din 21 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 730/A din 03 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a anulat în tot sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru evocarea fondului. Instanța de apel a reținut că tribunalul nu a pus în discuția părților calificarea juridică a acțiunii, sub aspectul respectării dispozițiilor înscrise în art. 129 alin. (4) C. proc. civ. coroborat cu art. 84 C. proc. civ., iar încălcarea principiului rolului activ al judecătorului a produs apelanților-reclamanți o vătămare procesuală constând în încălcarea dreptului de acces la justiție prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât se impune anularea în tot a procedurii urmate și rejudecarea în fond a pricinii.

Prin Decizia civilă nr. 815/A din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, după evocarea fondului, a admis acțiunea formulată de reclamantele B., C., D. și E., a obligat pârâții Consiliul General al Municipiului București și primarul general al Municipiului București să plătească reclamantelor suma de 2.062.205 lei reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire în natură s-a dispus prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă, respectiv „teren în suprafață de 793,77 mp și construcțiile existente” situat în București, sector 1, ca urmare a imposibilității obiective de executare silită a respectivei hotărâri și a dispus omologarea raportului de expertiză întocmit de expert F. Instanța de apel a reținut că, prin Dispoziția nr. 1707 din 05 noiembrie 2003 a Primăriei Municipiului București s-a respins notificarea formulată de G. privind imobilul situat în, sector 6. În urma contestației formulate, dispoziția a fost anulată prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005, pronunțată de Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 20 din 27 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă prin nerecurare, instanța dispunând obligarea Primăriei Municipiului București, prin primarul general,

să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a imobilului situat în București, sector 1 compus din teren în suprafață de 793, 77 mp și construcție, cu excepția a două apartamente înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/2005. Prin Hotărârea nr. 160 din 06 iulie 2006, întemeiată pe dispozițiile art. 10 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Consiliul General al Municipiului București a declarat de utilitate publică locală zona cuprinsă între Bd… - Șos… - Intersecția Calea ... - Calea ... - Șos… Din tabelul cu proprietățile afectate de expropriere întocmit de Comisia de cercetare prealabilă constituită în baza Dispoziției primarului general nr. 730 din 01 mai 2006, s-a reținut că imobilul situat în sectorul 1, figurează la poz.

63 printre imobilele supuse exproprierii. Totodată, din procesul-verbal din 08 iunie 2006 întocmit de Comisia pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilității publice de interes local „Pasaj rutier denivelat, superior - Basarab - Sector 1-6” rezultă că imobilul cu privire la care s-a dispus restituirea în natură prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, figurează la poz. 19 printre imobilele supuse exproprierii.

În executarea hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului, respectiv a sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, Primăria Municipiului București a emis Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 prin care a fost revocată Dispoziția nr. 1707/2003 și s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 793,77 mp și construcție, cu excepția apartamentelor înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/2005. De asemenea, prin Dispoziția nr. 9286 din 13 decembrie 2007, Primăria Municipiului București a respins notificarea privind restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru acestea propunându-se autorului reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent.

Potrivit adresei din 22 ianuarie 2008 emisă de SC H. SRL, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. 1713 din 22 ianuarie 2008, pentru apartamentele vândute de Statul Român în baza Legii nr. 112/1995 situate în sectorul 1, au fost încheiate acte translative de proprietate și au fost acordate despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994.

În schimb, pentru imobilul restituit în natură în proprietatea autorului reclamantelor prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, autoritățile cu atribuții în aplicarea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică au stabilit faptul că nu pot fi acordate despăgubiri, cu motivarea că terenul în litigiu se afla la data declarării utilității publice, respectiv 06 iulie 2006, în proprietatea Municipiului București, iar construcția a fost demolată de către antreprenorul general al obiectivului de interes local „Pasaj denivelat superior Basarab”, în baza Hotărârii nr. 160 din 06 iulie 2006 a Consiliului General al Municipiului București.

Acțiunea formulată de autorul reclamantelor în contradictoriu cu Primăria Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București, prin care acesta a solicitat obligarea pârâților la plata unei juste despăgubiri pentru exproprierea proprietății sale, a fost respinsă ca inadmisibilă de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 316 din 09 martie 2009, cu motivarea că, prin Hotărârea Consiliul General al Municipiului București nr. 160 din 06 iulie 2006 s-a dispus numai asupra utilității publice a lucrării de interes local „Pasaj denivelat superior Basarab”, nu și asupra exproprierii propriu-zise a imobilului situat în sector 1. Prin urmare, instanța a reținut că cererea de stabilire a despăgubirilor este inadmisibilă, deoarece nu s-a dispus exproprierea imobilului.

În faza de apel, apelantele-reclamante au depus la dosar Raportul de specialitate privind înaintarea către Guvernul României a solicitării de emitere a unei hotărâri de guvern referitoare la procedura de expropriere pentru imobilele rămase de expropriat în vederea continuării și finalizării lucrării de interes public local „Pasaj rutier denivelat superior Basarab”, expunerea de motive întocmită de Primăria Municipiului București, Hotărârea Consiliul General al Municipiului București nr. 50 din 24 februarie 2009 și M. Of. nr. 143 din 09 martie 2009 în care a fost publicată O.U.G.

nr. 12/2009 privind declanșarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de interes local „Pasaj denivelat superior Basarab”, cuprinzând în anexă lista imobilelor supuse exproprierii pentru cauză de utilitate publică, din a căror examinare reiese că imobilul în litigiu, situat în, sector 1, nu face parte dintre imobilele rămase de expropriat în vederea continuării și finalizării lucrării de interes public local „Pasaj rutier denivelat superior Basarab”. Prin Decizia de desființare intermediară nr. 730/A din 03 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, instanța de apel a calificat acțiunea reclamanților ca fiind o acțiune în pretenții pentru imposibilitatea obiectivă de predare a bunului imobil determinat prin dispozitivul sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Curtea a reținut astfel că reclamantele se află în faza de executare a unei hotărâri judecătorești rămase definitive și irevocabile prin care s-a dispus, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, obligarea entității investite cu soluționarea notificării, respectiv Primăria Municipiului București, la restituirea în natură a imobilului în litigiu, compus din teren în suprafață de 793,77 mp și construcția existentă pe terenul respectiv.

Instanța a apreciat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 a Primăriei Municipiului București nu a fost emisă în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001, ci reprezintă un act administrativ prin care s-a pus în executare o hotărâre judecătorească irevocabilă, înrucât, după rămânerea irevocabilă a sentinței civile nr. 176 din 4 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, urmată de punerea în executare a acesteia prin emiterea Dispoziției nr. 9285 din 13 decembrie 2007, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 s-a finalizat.

Prin Decizia civilă nr. 730/A din 03 decembrie 2010, instanța de apel a constatat că obstacolele în punerea în executare a unei hotărâri judecătorești - prin care s-a soluționat în mod irevocabil notificarea reclamantului - nu pot fi analizate de instanță prin acțiunea de față, însă prin respingerea acțiunii se încalcă dreptul reclamantelor la executarea hotărârii judecătorești, componentă a dreptului de acces la justiție garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește dreptul reclamantelor la executarea sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2006 a Tribunalului București, curtea a reținut că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantelor, recunoscut prin această hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, este similară unei privări de proprietate în condițiile în care prerogativele dreptului lor de proprietate au fost suprimate, întrucât imobilul în litigiu a fost declarat de utilitate publică de interes local pentru realizarea lucrării „Pasaj denivelat superior Basarab” prin Hotărârea nr. 160 din 06 iulie 2006 a Consiliul General al Municipiului București, fiind ulterior intabulat în proprietatea Municipiului București, în calitate de expropriator.

Prin urmare, curtea a asimilat situația din speță unei exproprieri de facto, raționament bazat pe jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la care face trimitere.

Din expunerea situației de fapt, în baza coroborării probelor administrate în cauză, curtea a reținut că reclamantele sunt titularele unui bun actual în accepțiunea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, recunoscut prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin care s-a dispus restituirea în natură, în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în proprietatea autorului reclamantelor, a imobilului compus din teren în suprafață de 793,77 mp și construcțiile existente pe teren, situat în, sector 1. Ingerința a constat în dispoziția autorității luată la data de 6 iulie 2006, constând în declararea utilității publice de interes local a imobilului și intabularea dreptului de proprietate asupra acestuia în favoarea Municipiului București.

În baza Hotărârii Consiliul General al Municipiului București nr. 160 din 06 iulie 2006, terenul a fost expropriat, însă nu pe numele autorului reclamantelor, ci ca teren proprietatea Municipiului București, iar construcțiile existente pe acest teren au fost demolate. Prin urmare, prin luarea acestei măsuri, reclamantele au fost lipsite de prerogativele dreptului lor de proprietate recunoscut prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București.

În condițiile în care, pe cale jurisdicțională, s-a stabilit că măsura litigioasă nu este prevăzută de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar procedura Legii nr. 10/2001 a fost epuizată la momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2006 a Tribunalului București, urmată de punerea în executare formală prin Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 emisă de Primăria Municipiului București, instanța de apel a constatat că măsura dispusă prin Hotărârea Consiliul General al Municipiului București nr. 160 din 06 iulie 2006 asupra imobilului proprietatea reclamantelor nu are o bază legală în dreptul intern.

Pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamante, instanța de apel a obligat pârâții la plata valorii de piață a imobilului stabilită prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert F., respectiv la suma de 2.062.205 lei, ca urmare a imposibilității obiective de executare silită a sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Prin Decizia nr. 6302 din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția lipsei calității de reprezentant a directorului executiv al Direcției Juridice din cadrul Primăriei Municipiului București, invocată de intimatele B., C. și E., a admis recursul declarat de pârâții Consiliul General al Municipiului București și primarul general al Municipiului București împotriva Deciziei nr. 815/A din 21 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea fondului la Curtea de Apel București. Înalta Curte a constatat că instanța de prim control judiciar nu a lămurit sub toate aspectele cadrul procesul din perspectiva examinării legitimității procesuale pasive a celor obligați în raportul juridic de drept material dedus judecății.

Instanța ar fi avut obligația verificării admisibilității acțiunii raportat la existența unui „bun” în patrimoniul reclamanților derivat atât din sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București și Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 a primarului general al Municipiului București, cât și a măsurilor dispuse prin Hotărârea nr. 160 din 06 iulie 2006 a Consiliul General al Municipiului București emisă în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994 în privința imobilelor supuse exproprierii. S-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să aibă în vedere și aspectele de drept statuate prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și dispozițiile consacrate prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Rejudecând cauza, prin Decizia civilă nr. 460/A din 19 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul București prin primarul general la plata sumei de 1.535.716 lei, reprezentând contravaloarea imobilului a cărui restituire în natură s-a dispus prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ca urmare a imposibilității de executare a respectivei hotărâri judecătorești, și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București pentru lipsa capacității de folosință.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: În raport cu împrejurările faptice, pe de-o parte, prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cauzei, deoarece procedura administrativă reglementată de acest act normativ s-a epuizat anterior sesizării instanței, prin emiterea de către primarul general a unei dispoziții de restituire în natură a imobilului în litigiu în favoarea autorului reclamantelor. Pe de altă parte, nici dispozițiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII nu sunt aplicabile speței, deoarece acestea se referă la situația când, în parcursul procedurii administrative reglementate de Legea nr. 10/2001, se constată că imobilul nu poate fi restituit în natură și se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Or, în cauză nu s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ci restituirea în natură a imobilului. Nu sunt relevante pentru cauză nici chestiunile dezlegate de Înalta Curte prin decizia dată în recurs în interesul Legii nr. 27/2011, întrucât autorul reclamantelor nu se încadra în prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru partea de imobil ce a fost restituită în natură și nici nu solicită plata de despăgubiri de către Statul Român pentru un imobil în privința căruia s-au prevăzut măsuri reparatorii prin echivalent în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Dimpotrivă, autorul reclamantelor a obținut titlul de proprietate asupra imobilului (respectiv dispoziția de restituire în natură) în anul 2007, iar municipalitatea a demolat imobilul în cadrul unei proceduri de expropriere desfășurată, deși pentru imobilul în discuție nu s-a acordat despăgubirea prealabilă și justă prevăzută de lege pentru motivul că la data declarării zonei de utilitate publică (în anul 2006) imobilul figura ca fiind proprietatea municipalității. Or, în aceste condiții, reclamantele se găsesc în situația în care obligația pârâtului Municipiul București de predare către ele a bunului imobil în discuție, rezultată din sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 și din Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 a primarului general al Municipiului București, nu poate fi adusă la îndeplinire în natură, din motivul că imobilul clădire nu mai există, iar terenul a fost afectat lucrărilor de utilitate publică mai sus amintite.

Rezultă că entitatea care era obligată a preda bunul, municipalitatea, este ținută și la despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat, astfel încât acest pârât justifică legitimarea procesuală pasivă în cauza pendinte. Față de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, instanța a reținut că pârâtul Consiliul General al Municipiului București nu are personalitate juridică și, în consecință, nu poate sta în judecată ca pârât, neavând capacitate de folosință, astfel încât, în temeiul art. 41 alin. (1) C. proc. civ. a respins acțiunea față de Consiliul General al Municipiului București pentru lipsa capacității de folosință.

Constatând că acțiunea autorităților de a lipsi reclamantele de posesia și proprietatea bunului lor (recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă și apoi prin chiar actul autorității deținătoare), fără o despăgubire, constituie o ingerință în dreptul lor fundamental recunoscut de art. 44 din Constituție și de art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, curtea de apel a constatat că reclamantele sunt îndreptățite la o indemnizare echivalentă cu valoarea bunului de care au fost lipsite. Potrivit probei cu expertiză administrată la rejudecare, valoarea imobilului (teren în suprafață de 793,77 mp și construcții, inclusiv magazie în suprafață de 27 mp) a cărui restituire s-a dispus prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, este de 1.535.716 lei, urmând ca pârâtul Municipiului București să fie obligat la plata acestei sume.

Prin încheierea pronunțată la data de 19 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de reclamante și a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul deciziei pronunțate, cu privire la prenumele reclamantei E., la cuantumul cheltuielilor de judecată și la cel al despăgubirilor cuvenite pentru imobilul format din teren și construcție. Sub acest ultim aspect, instanța de apel a precizat că valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantelor este de 1.811.590 lei, iar nu de 1.535.716 lei, cum din eroare s-a consemnat în decizia pronunțată deoarece, deși acțiunea reclamantelor a fost admisă în totalitate, s-a omis a se include valoarea construcției demolate în cuantumul despăgubirilor acordate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamantele C., D., B., E. și pârâtul primarul general al Municipiului București. 1. Reclamantele formulează următoarele motive de recurs, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.: Instanța de apel a statuat ca valoarea imobilului teren și construcții pentru care reclamantele sunt îndreptățite la acordarea de despăgubiri bănești este în suma de 1.535.716 lei, conform expertizei tehnice efectuată de expertul I., sumă care este însă în discordanță cu valoarea de piață stabilită prin primul raport de expertiză efectuat de expert F., prin care imobilul a fost evaluat la suma de 2.062.25 lei. Pe parcursul ciclului procesual precedent, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a încuviințat o expertiză judiciară pentru stabilirea valorii de piață a imobilului în litigiu.

Lucrarea de specialitate a fost efectuată de expert F., care a ajuns la concluzia că terenul în suprafață de 793,77 mp are valoarea de 1.741.453 lei, iar construcțiile demolate au valoarea de 320.516 lei. Instanța de apel a omologat aceasta expertiză tehnică și a soluționat cauza în sensul obligării entității pârâte la plata despăgubirilor în cuantumul evaluat prin expertiza tehnică menționată. Soluția adoptată a fost atacată cu recurs de către municipalitate, pe alte considerente decât evaluarea imobilului. Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat în cauză și a trimis cauza spre rejudecare, fără să fi dat o îndrumare referitoare la raportul de expertiză. În cadrul rejudecării, curtea de apel a dispus a se efectua o noua expertiză, cu aceleași obiective ca cele din ciclul procesual anterior.

În acest scop, a fost desemnat ca expert I., care a stabilit că imobilul în litigiu are valoarea de circulație de 1.811.590 lei, din care terenul - 1.523.246 lei și construcțiile - 288.345 lei. Instanța de apel a luat act de concluziile expertizei tehnice efectuată de expert I. și a obligat Municipiul București, prin primarul general, să acorde reclamantelor o despăgubire în suma de 1.535.293 lei. Curtea de Apel București, deși avea obligația de a statua asupra cuantumului despăgubirilor în raport de ambele expertize tehnice, a ignorat expertiza efectuată de expert F., în pofida faptului că nici entitatea recurentă nu a formulat critici cu privire la acest raport de expertiză și nici Înalta Curte nu a invocat vreun aspect de nelegalitate a evaluării.

Împrejurarea că în cadrul rejudecării după casare s-a încuviințat efectuarea unei noi expertize, nu înseamnă că aceasta din urma o înlătură pe prima. Dimpotrivă, acestea au aceeași putere probatorie, situație în raport de care curtea de apel avea obligația de a le analiza și de a și-o însuși motivat, pe cea apreciată ca fiind mai judicioasă. Întrucât, în speță, stabilirea valorii de piață a imobilului a constituit principalul obiectiv al rejudecării cauzei, omisiunea examinării comparative a ambelor expertize, ca premisă a opțiunii pentru omologarea uneia dintre ele, echivalează cu nemotivarea soluției pronunțate. Motivarea hotărârii, inclusiv a premiselor de fapt și de drept pe care se întemeiază situația propriu-zisă, constituie un element esențial al judecații, în primul rând pentru că previne judecata arbitrară, iar în al doilea rând constituie o garanție a dreptului la apărare.

2. Municipiul București prin primarul general, critică decizia instanței de apel, pentru următoarele motive, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Față de data introducerii cererii de chemare în judecată, 17 septembrie 2009, și fată de data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 20 din 27 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, acțiunea reclamantelor s-a prescris la data de 27 ianuarie 2009, având în vedere termenul general de prescripție de 3 ani. Instanța de apel reține în mod greșit faptul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, pe considerentul că procedura administrativă reglementată de acest act normativ s-a epuizat anterior sesizării instanței, prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură de către primarul general.

O astfel de abordare omite faptul că Dispoziția de restituire în natură nr. 9285 din 13 decembrie 2007 a primarului general al Municipiului București a fost emisă în executarea sentinței civile nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ca o obligație de punere în executare a acestei sentințe. În cazul în care s-ar fi urmat procedura administrativă, ori în situația în care prin sentința civilă s-ar fi lăsat la latitudinea Municipiului București modalitatea de soluționare a notificării, soluția ar fi fost aceea de acordare de despăgubiri potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În speță, nu se poate pune problema unui „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât reclamantele nu au epuizat toate căile de atac.

Sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a rămas definitivă prin Decizia nr. 20 din 27 ianuarie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și, deși au constatat că hotărârea judecătorească nu putea fi pusă în executare, reclamantele nu au promovat calea de atac a revizuirii împotriva deciziei de mai sus, potrivit art. 322 pct. 3 C. proc. civ. De asemenea, nu se poate vorbi de un „bun actual” în condițiile în care acțiunea de convertire în despăgubiri a fost introdusă peste termenul legal de prescripție, și atâta timp cât reclamantele nu a formulat o acțiune de anulare a Dispoziției nr. 9285 din 13 decembrie 2007 a primarului general al Municipiului București și de acordare a despăgubirilor în momentul în care au constatat că aceasta nu poate fi pusă în executare.

Se mai arată că o acțiune în revendicare este inadmisibilă, având în vedere aplicabilitatea legilor speciale de reparație, iar prin raportare la art. 574 C. proc. civ., sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și-a pierdut puterea executorie. Potrivit art. 408 C. proc. civ., dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, prin împlinirea termenului do prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea executorie. Or, titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă prin Decizia nr. 20 din 27 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și-a pierdut puterea executorie.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele: Este indiscutabil în cauză că, prin Dispoziția nr. 1707 din 05 noiembrie 2003 a Primăriei Municipiului București, s-a respins notificarea formulată de G., în temeiul Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 6. Dispoziția a fost anulată prin sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005, pronunțată de Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasa definitivă prin Decizia nr. 20 din 27 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă prin nerecurare, instanța dispunând obligarea Primăriei Municipiului București, prin primarul general, să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a imobilului situat în București, sector 1 compus din teren în suprafață de 793, 77 mp și construcție, cu excepția a două apartamente ce fuseseră înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/2005.

Prin Hotărârea nr. 160 din 06 iulie 2006, Consiliul General al Municipiului București a declarat de utilitate publică locală zona cuprinsă între Bd… - Șos… - Intersecția ... - Calea ... - Șos… În executarea hotărârii judecătorești de restituire în natură a imobilului - sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, Primăria Municipiului București a emis Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 prin care a revocat Dispoziția nr. 1707 din 05 noiembrie 2003 și a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 793,77 mp și construcție, cu excepția apartamentelor înstrăinate în condițiile Legii nr. 112/2005, pentru aceste apartamente propunându-se autorului reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent.

Prin Decizia civilă intermediară nr. 730/A din 03 decembrie 2010, pronunțată în primul ciclu procesual, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a calificat acțiunea de față ca fiind o acțiune în pretenții pentru imposibilitatea obiectivă de predare a unui bun imobil precis determinat prin dispozitivul unei hotărâri judecătorești rămase irevocabile, întemeiată pe prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 6302 din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, admițând recursul declarat de pârâți împotriva Deciziei nr. 815/A din 21 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, (prin care a fost evocat fondul litigiului), a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, reținând că nu a fost lămurit cadrul procesul sub aspectul legitimității procesuale pasive a celor obligați în raportul juridic de drept material dedus judecății, al admisibilității acțiunii raportat la existența unui „bun” în patrimoniul reclamanților derivat atât din sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București și Dispoziția nr. 9285 din 13 decembrie 2007 a primarului general al Municipiului București, cât și a măsurilor dispuse prin Hotărârea nr. 160 din 06 iulie 2006 a Consiliul General al Municipiului București emisă în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 33/1994 în privința imobilelor supuse exproprierii.

Rejudecând cauza, instanța de apel, prin decizia recurată a reținut că în cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 deoarece procedura administrativă reglementată de acest act normativ s-a epuizat anterior sesizării instanței, nici dispozițiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, deoarece în cauză nu s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ci restituirea în natură a imobilului, astfel încât nu sunt relevante pentru cauză nici chestiunile dezlegate de Înalta Curte prin Decizia nr. 27/2011 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.

În schimb, instanța de apel a reținut că, deși autorul reclamantelor a obținut titlul de proprietate asupra imobilului (dispoziția de restituire în natură) în anul 2007, municipalitatea a demolat imobilul în cadrul unei proceduri de expropriere, fără ca pentru imobilul în discuție să acorde despăgubirea prealabilă și justă prevăzută de lege deoarece la data declarării zonei de utilitate publică, în anul 2006, imobilul figura ca fiind proprietatea municipalității. Prin urmare, a reținut instanța de apel, entitatea care era obligată a preda bunul, municipalitatea, este ținută și la despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat în natură. Exercitând controlul judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligația de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere. Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii instanței de apel nu respectă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage nelegalitatea deciziei, în raport de prevederile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Astfel, din motivarea deciziei recurate, ar rezulta că instanța de apel a plasat litigiul în domeniul executării indirecte (prin echivalent) a obligațiilor, de vreme ce a reținut că „entitatea care era obligată a preda bunul, municipalitatea, este ținută și la despăgubirea creditorului cu valoarea bunului imposibil de predat în natură”. Când menționează „obligația de a preda bunul”, drept obligație imposibil de executat din partea debitoarei, curtea de apel pare a avea în vedere sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă definitivă și irevocabilă ca izvor al acestei obligații, deși respectiva hotărâre judecătorească stabilește în sarcina debitorului Municipiul București prin primarul general obligația de a „emite o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a imobilului”.

Admițând că instanța de apel a considerat că această hotărâre judecătorească naște în sarcina debitorului o dublă obligație de a face, respectiv pe aceea de a emite o nouă dispoziție în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ în temeiul căruia s-a desfășurat acel litigiu, și pe aceea de a preda imobilul identificat în dispozitivul hotărârii, și că numai prima dintre aceste obligații a fost executată voluntar, prin emiterea Dispoziției nr. 9285 din 13 decembrie 2007, rezultă că imposibilitatea de executare menționată în cuprinsul deciziei se raportează exclusiv la obligația de a preda bunul.

Obligația de a preda bunul este, incontestabil, o obligație de a face și dacă instanța de apel a avut în vedere drept izvor al acestei obligații sentința civilă nr. 176 din 04 martie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rezultă că obligația de predare stabilită a sarcina debitorului a vizat atât terenul în suprafață de 793,77 mp, situat în București, sector 1, cât și construcțiile existente, așa cum rezultă din dispozitivul hotărârii menționate. Imposibilitatea de executare reținută de instanța de apel drept cauză pentru admiterea cererii de executare indirectă a obligației, a rezultat din demolarea construcției, respectiv din afectarea terenului unor lucrări de utilitate publică.

Înalta Curte apreciază, pe de o parte, că deși este necontestat că pieirea bunului este o cauză ce duce la imposibilitatea executării în natură a obligației de predare a acestuia, urmând a se trece la executarea prin echivalent, în cauză, în ceea ce privește modalitatea de executare indirectă a obligației, nu poate fi ignorată împrejurarea că litigiul din care s-a născut obligația debitorului a fost guvernat de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Or, cât timp bunul a cărui obligație de predare s-a născut în sarcina debitorului era supus regimului juridic reglementat de Legea nr. 10/2001 care stabilește măsuri specifice de restituire prin echivalent, instanța de apel nu a argumentat în nici un fel care este temeiul juridic care permite executarea indirectă, prin echivalent a obligației de predare imposibil de executat în natură în condițiile dreptului comun.

Afirmația potrivit căreia procedura administrativă s-ar fi epuizat anterior sesizării instanței nu este un argument suficient de vreme ce dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile, în principiu, nu numai în procedura administrativă, ci și în procedura judiciară ce urmează celei administrative. Mai mult, așa cum rezultă din încheierea de la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2014, când a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, chiar instanța de apel a fixat drept obiectiv „stabilirea valorii de piață conform dispozițiilor art. 9-10 din Legea nr. 10/2001 pentru teren și pentru construcțiile identificate și ulterior demolate.” În plus, în ceea ce privește terenul, instanța menționează o „procedură de expropriere desfășurată” și „lipsa unei despăgubiri prealabile și juste”, arătând că imposibilitatea de executare în natură a obligației de predare a bunului este determinată de lucrările de utilitate publică care afectează terenul.

Înalta Curte constată că sub aspectul procedurii de expropriere invocată, curtea de apel nu a lămurit pe de plin situația de fapt. Astfel, pe o parte, instanța de apel reține o astfel de procedură, dar pe de altă parte constată că imobilul figura ca fiind proprietatea municipalității la data declarării utilității publice, ceea ce ar justifica lipsa despăgubirilor acordate autorului reclamanților. Altfel spus, faptul că imobilul nu s-ar fi aflat în proprietatea autorului reclamanților la data declarării utilității publice ar justifica numai neacordarea despăgubirilor, dar nu ar împiedica exproprierea.

Instanța de apel omite faptul că prin sentința civilă nr. 316 din 09 martie 2009, rămasă definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a reținut că, la data pronunțării acelei hotărâri nu avusese loc exproprierea, ci numai declararea utilității publice a lucrării de interes local „Pasajul denivelat superior Basarab”, prin Hotărârea nr. 160 din 06 iulie 2006 a Consiliul General al Municipiului București. Deși menționează o procedură de expropriere desfășurată, curtea de apel nu a verificat dacă aceasta a vizat într-adevăr și terenul în litigiu în condițiile în care, așa cum rezultă din actele dosarului, prin sentința civilă nr. 1176 din 09 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a anulat Hotărârea nr. 160/06 iulie 2006 a Consiliul General al Municipiului București.

În plus, împrejurarea că la data declarării utilității publice, imobilul s-ar fi aflat în proprietatea unității administrativ-teritoriale, impunea verificări de fapt cu privire la felul utilității publice pentru care s-a dispus exproprierea, întrucât dacă aceasta era una de interes național, bunul urma a fi supus exproprierii în condițiile art. 2 din Legea nr. 33/1994, iar dacă era una de interes local, bunul ar fi trebuit să facă obiectul unei decizii a organului competent de trecere din proprietatea privată în cea publică a unității administrativ teritoriale. Înalta Curte constată totodată că excepția inadmisibilității acțiunii, ca și cea a prescripției dreptului la acțiune, cuprinse în recursul declarat de pârât au fost invocate și în fazele procesuale anterioare (prin întâmpinarea aflată la fila 25 dosar apel, respectiv prin motivele de recurs formulate în primul ciclu procesual), fără ca ele să fi fost analizate de instanța de apel.

Pronunțarea asupra acestor excepții, omissio medio, direct în faza de judecată a recursului, în condițiile în care instanța de apel nu a efectuat o analiză a susținerilor pe care pârâtul întemeiază respectivele excepții, ar însemna încălcarea drepturilor procesuale ale părții. În ceea ce privește critica formulată de reclamanți privind eroarea asupra sumei acordate cu titlu de despăgubire, în sensul că această sumă acoperă numai valoarea terenului, nu și pe cea a construcțiilor, Înalta Curte constată că pretinsa eroare a fost îndreptată prin încheierea pronunțată la data de 19 februarie 2016 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, astfel încât reclamanții au declarat că nu mai susțin acest motiv de recurs.

Pe cale de consecință, dat fiind dreptul de dispoziție al părților, Înalta Curte nu va mai analiza critica menționată. Prin urmare, constatând că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită în cauză și că decizia instanței de apel este insuficient motivată sub aspectele menționate, ceea ce face imposibilă pentru instanța de recurs exercitarea controlului judiciar, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5), Înalta Curte va admite ambele recursuri declarate, va casa decizia atacată și va trimite cauza aceleiași curți de apel, spre rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamantele C., D., B., E. și de pârâtul primarul general al Municipiului București împotriva Deciziei civile nr. 460/A din 19 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2016.