ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4450/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4450/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21

iunie 2001, reclamantele P.P., C.E. și C.I. au chemat în judecată A.N.A.P.A.P.S.,

SC A. SA, SC C.F. SA și Ministerul Finanțelor, ca reprezentant al Statului

Român, solicitând: restituirea în natură a imobilului compus din parter, 2

etaje și mansardă și a terenului aferent de 1.024 mp, teren situat în

București, sector 5; anularea hotărârii Adunării Generale a Asociațiilor din 14

mai 2001 din cadrul SC A. SA, prin care s-a decis respingerea cererii sale de

restituire în natură a imobilului; - obligarea pârâtelor SC A. SA și SC C.F. SA

la plata sumei de 1000 dolari SUA lunar, despăgubiri pentru lipsa de folosință

și folosul nerealizat, începând cu 19 martie 2001 și până la restituirea

efectivă a imobilului.

În subsidiar, pentru situația în

care restituirea în natură nu va fi găsită posibilă, s-a cerut obligarea

pârâților, în solidar, la plata sumei de 500.000 dolari SUA la valoarea

actualizată la data plății, alături de despăgubirea pentru lipsa de folosință

și beneficiul nerealizat.

În motivele de fapt ale cererii,

reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele autorilor lor R.A. și R.E., care

au deținut proprietatea imobilului situat la adresa din str. S. nr. 6, conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. 7447 din 04 martie 1941, transcris sub

nr. 2762 din 04 martie 1941.

Imobilul a făcut obiectul naționalizării

prin Decretul nr. 92/1950 și a suferit modificări substanțiale, în prezent

fiind înglobat în imobilul de la nr. 8 pe aceeași stradă și folosit ca spațiu

administrativ și de producție de către pârâtele SC A. SA și SC C.F. SA.

Preluarea de către stat s-a făcut

abuziv și nelegal, întrucât autorii lor se încadrau în excepțiile prevăzute de

art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Prin precizarea de acțiune formulată

ulterior s-a solicitat să se constate nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între F.P.S. și SC C.F. SA la 24 mai 2000 pentru

84,4% din valoarea capitalului social subscris cât și a oricărui act încheiat

F.P.S., SC A. SA și SC C.F. SA, arătându-se totodată, că Ministerul Finanțelor

trebuie să răspundă delictual pentru vânzarea care s-a făcut în fraudarea

intereselor lor.

SC C.F. SA a chemat în garanție Ministerul

Finanțelor și A.N.P.A.P., care prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

i-a vândut 84,417 din patrimoniul SC A. SA și i-a garantat dreptul de

proprietate asupra imobilului.

Prin sentința civilă nr. 469 din 6

mai 2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea ca

nefondată, reținând că este imposibilă restituirea în natură.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005 prin

care a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare primei instanțe, pe considerentul că aceasta nu a

analizat și celelalte capete de cerere ale acțiunii precizate și completate.

Soluția a fost confirmată prin decizia

civilă nr. 7200 din 19 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care

a respins recursul declarat de pârâtele SC A. SA și SC C.F. SA.

Totodată, s-a constatat transmisă

calitatea procesuală activă către R.V.C. , ca urmare a încheierii contractului

de vânzare cumpărare de drepturi litigioase nr. 435 din 02 martie 2006, cu

reclamantele.

Rejudecând cauza, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 184 din 10

decembrie 2008, prin care a respins ca neîntemeiate excepțiile

inadmisibilității, prematurității și lipsei calității procesuale pasive a

pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor, A.V.A.S. și SC C.F. SA, dar și

acțiunea în raport de aceiași pârâți, ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea în

raport de Ministerul Economiei și Finanțelor, în sensul că l-a obligat pe

acesta să plătească reclamantului C.R.V. suma de 3.959.550,60 lei cu titlu de

despăgubire. Celelalte capete de cerere formulate împotriva Ministerului

Economiei și Finanțelor au fost respinse, ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că prin decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005, a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea

recursului, s-a stabilit calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite în

baza Legii nr. 10/2001, ca moștenitoare ale defuncților R.A. și R.E., foști

proprietari ai imobilului situat în București, compus din suprafața de 1024 mp

teren și construcție (în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentic).

Preluarea imobilului la stat a fost

considerată fără titlu valabil, ca urmare a faptului că Decretul nr. 92/1950

este neconstituțional.

Deși inițial imobilul s-a aflat în

patrimoniul SC A. SA, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. B 057

din 24 mai 2000, F.P.S. a vândut către SC C.F. SA un număr de 78137 acțiuni

reprezentând 84,4% din valoarea capitalului social al SC A. SA.

S-a mai reținut că Hotărârea A.G.A.

a SC C.F. SA prin care s-a refuzat notificarea reclamantelor inițiale pentru

restituirea în natură a imobilului nu poate fi privită ca o decizie motivată,

dar reprezintă un refuz de soluționare a notificării ceea ce atrage

aplicabilitatea art. 26 din Legea nr. 10/2001 și a deciziei în interesul legii

nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că tribunalul este

competent de a soluționa pe fond cererea de restituire în natură.

În consecință excepțiile

inadmisibilității și prematurității acțiunii invocate de Ministerul Economiei

și Finanțelor au fost găsite neîntemeiate.

Pe de altă parte, excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost

respinsă având în vedere precizarea acțiunii și temeiul invocat, respectiv art.

998 C. civ.

Excepțiile inadmisibilității și

lipsei calității procesuale pasive invocate de A.V.A.S. au fost respinse, având

în vedere stabilirea persoanei juridice care are calitatea de unitate

deținătoare/unitate învestită cu soluționarea notificării precum și stabilirea

eventualei culpe în nesoluționarea în termen a notificării ce reprezintă

probleme de fond în procedura Legii nr. 10/2001 iar nu excepții în sensul art.

137 C. proc. civ.

De asemenea, a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA prin raportare la faptul

că s-a solicitat constatarea nulității unor acte juridice încheiate/emise de

această societate.

În ceea ce privește nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. B057 din 24 mai 2000,

tribunalul a constatat că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu sunt

aplicabile, întrucât acestea privesc acele acte juridice de înstrăinare care au

ca obiect bunuri ut singuli, ceea ce nu este cazul, contractul în speță privind

transferul dreptului de proprietate asupra unui pachet de acțiuni și nu asupra

unor bunuri individualizate din patrimoniu.

În ceea ce privește nulitatea

contractului de leasing imobiliar, tribunalul a constatat, prin raportare la

art. 45 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și la probele administrate în cauză, că

nu s-a făcut dovada relei-credințe a pârâtei SC C.F. SA, întrucât buna-credință

se prezumă, iar reclamantul nu a dovedit contrariul.

Potrivit art. 29 din Legea 10/2001,

pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2),

persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubirii în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor

solicitate.

Față de redactarea inițială a

dispoz. art. 27 din Legea nr. 10/2001 (anterioară declarării

neconstituționalității modificărilor textului prin decizia nr. 830/2008 a

Curții Constituționale) s-a constatat că, de principiu, când imobilul a fost

preluat fără titlu, restituirea în natură este posibilă, dar în speță aceasta nu

se poate realiza față de conținutul raportului de expertiză întocmit (din care

rezultă că cele două corpuri de clădire au o structură de rezistență și

funcțională comună, separarea lor presupunând demolarea scării, cu consecințe

referitoare la proiectarea și execuția altor scări de acces).

Nefiind dispusă restituirea în

natură, nici solicitarea c/valorii lipsei de folosință nu poate fi primită, iar

față de dispoz. art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, persoanele îndreptățite

pot primi măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005.

Pe acest ultim aspect, tribunalul a

constatat că măsurile reparatorii prevăzute de legea specială sunt iluzorii

întrucât Fondul Proprietatea nu funcționează efectiv.

În condițiile inconsecvenței și

deficiențelor legislative, a lipsei de diligență a statului și punerea în

practică a măsurilor adoptate în vederea acordării de reparații, tribunalul a

considerat că singura modalitate de acoperire a prejudiciului în dreptul intern

este cea reprezentată de răspunderea civilă delictuală în condițiile art. 998

C. civ.

În consecință și constatând că sunt

întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana statului,

tribunalul a admis în parte acțiunea, în contradictoriu cu Ministerul Economiei

și Finanțelor, ca reprezentant al statului, pe care l-a obligat la plata sumei

de 3.959.550 lei, cu titlu de despăgubiri (valoarea de circulație a imobilului,

conform raportului de expertiză).

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamantul și Ministerul Finanțelor Publice.

1) În apelul său, reclamantul a

criticat sentința sub aspectul greșitei respingeri a capătului de cerere privind

contravaloarea lipsei de folosință calculată din data de 19 martie 2001 la zi

și a neacordării întregului onorariu avocațial.

2) Ministerul Finanțelor Publice, în

criticile privind nelegalitatea și netemeinicia sentinței , a susținut excepția

lipsei calității procesuale pasive în contextul Legii nr. 10/2001, pe

considerentul că nu este unitate deținătoare a bunului aflat în litigiu și nici

autoritate administrativă competentă să soluționeze notificare, astfel cum

pretind prevederile art. 1 alin. (2) și (3) și art. 20 alin. (5) din această

lege.

De asemenea, acordarea

despăgubirilor intra în competența Comisie Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, cu procedura specială, instituită prin Legea nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente.

Pe de altă parte, a pretins că el nu

a participat în judecată, în numele statului, căci prin art. 25 din Decretul

nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, statul

participă în proces ca subiect de drepturi și obligații, prin Ministerul

Finanțelor, în afară de cazurile în care legea stabilește anumite alte organe

în acest scop.

Prin decizia nr. 684 din 22

decembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelurile, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut, pe situația de fapt, că reclamantele (a căror calitate

procesuală a fost preluată de cesionar) au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite

(ca moștenitoare ale defuncților R.A. și R.E.) la măsuri reparatorii pentru

imobilul – construcție și teren în suprafață de 1024 mp – din București, preluat

de către stat conform Decretul nr. 92/1950.

Acest imobil a cunoscut de-a lungul

timpului o serie de modificări de regim juridic (fiind dat în administrarea I.T.T.G.,

care l-a transmis I.A. București, căreia i-a fost eliberat certificat de

atestare a dreptului de proprietate și care în anul 1999 a încheiat contract de

leasing imobiliar cu clauză de vânzare cu SC C.F. SA, aceasta din urmă

cumpărând în anul 2000, prin intermediul F.P.S., 84,4% din valoarea capitalului

social subscris), precum și de ordin structural (adăugirea corpului C, lipit de

corpul A ce se solicită a fi restituit, iar după anul 1990, i-au fost aduse

îmbunătățiri și s-au efectuat lucrări de întreținere).

S-a mai reținut că reclamantele nu

au primit dispoziție motivată cu privire la notificarea transmisă, situație

față de care și-au și modificat, completat acțiunea cu solicitarea de

constatare a nulității actelor de privatizare și vânzare-cumpărare pentru a fi

posibilă restituirea în natură a imobilului, precum și obligarea Ministerului

de Finanțe la plata de despăgubiri, în cadrul răspunderii civile delictuale

pentru vânzarea de acțiuni realizată în frauda intereselor lor.

Deși reclamantul și-a menținut toate

aceste pretenții inclusiv prin notele scrise, instanța de apel a constatat că

tribunalul nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere vizând nulitatea actelor

de privatizare și înstrăinare.

În același timp, s-a reținut, cu

referire la motivul de apel privind lipsa calității procesuale pasive invocată

de Ministerul Finanțelor că acesta nu a fost citat în proces în calitate de

reprezentant al statului, fiind chiar obligat în raportul juridic dedus

judecății în nume propriu, iar nu în numele statului.

Or, în condițiile în care

reclamantul a solicitat obligarea la despăgubiri a Statului Român, care deși a

fost astfel chemat în judecată, nu a fost citat, curtea nu putea suplini

această lipsă de procedură și nu putea complini cadrul procesual direct în

apel.

S-a apreciat astfel, că instanța de

apel nu are posibilitatea rezolvării direct, în calea de atac, a excepției

lipsei calității procesuale pasive invocate de Ministerul Finanțelor, sarcină

ce revine primei instanțe, care trebuie să pună aspectul în discuția

contradictorie cu Statul Român ce va fi citat în cauză.

În consecință, s-a considerat că

soluția care se impune este de desființare a hotărârii cu trimitere spre

rejudecare, urmând ca la reluarea judecății să fie lămurite și aspectele vizând

temeiul juridic al pretențiilor formulate.

Decizia a fost atacată cu recurs de SC

A. SA și SC C.F. SA care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

au dezvoltat următoarele aspecte de nelegalitate:

- Motivele pe care se sprijină

hotărârea instanței de apel sunt contradictorii și străine de natura pricinii (

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, în al doilea ciclu

procesual, după o primă casare cu trimitere, cererea nu a fost precizată de

reclamant sub aspectul indicat de instanța de apel, iar față de calificarea

făcută de tribunal asupra obiectului cererii de chemare în judecată (fiind

asimilată hotărârea A.G.A. unui refuz de soluționare a notificării în sensul

art. 26 din Legea nr. 10/2001) nu au fost formulate motive de apel.

De asemenea, contrar considerentelor

deciziei atacate, Ministerul Finanțelor a fost chemat în judecată ca reprezentant

al Statului Român, așa cum rezultă din chiar cererea introductivă de instanță.

Totodată, prima instanță a analizat

excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către Ministerul

Finanțelor.

Deși în cuprinsul deciziei se reține

că Ministerul Finanțelor putea figura în proces numai în calitate de

reprezentant al statului, iar pe parcursul judecării cauzei la prima instanță

Ministerul Finanțelor a fost parte în proces tocmai ca reprezentant al Statului

Român, excepția lipsei calității procesuale pasive fiind rezolvată de tribunal

prin respingerea acesteia, se constată în același timp, în mod contradictoriu

și incorect, că „nu poate fi rezolvată în apel excepția lipsei calității

procesuale pasive invocate de Ministerul Finanțelor, sarcină ce revine primei

instanțe”.

S-a ajuns astfel, la distorsionarea

raționamentului judiciar al primei instanțe într-o manieră care contrazice

logica sentinței și care ignoră cadrul procesual configurat de reclamant.

- Hotărârea este nelegală, fiind

greșit interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente în cauză (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, în condițiile în care, în

apelul declarat de Ministerul Finanțelor, criticile acestuia au vizat soluția

dată excepției lipsei calității procesuale pasive pe două argumente -

respectiv, acordarea măsurilor reparatorii se face de către entitatea învestită

cu soluționarea notificării și pe de altă parte, regimul plății despăgubirilor este

reglementat de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - decizia pronunțată

nesocotește aceste argumente, fundamentând soluția pe alte considerente decât

cele care au fost supuse dezbaterii părților.

În felul acesta, este nesocotit

efectul devolutiv al apelului care, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C.

proc. civ. trebuie limitat la criticile deduse judecății (conform principiului

tantum

devolutum, quantum apellantum

).

Intimații nu au formulat întâmpinare

în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând criticile deduse

judecății, Înalta Curte urmează să constate caracterul fondat al acestora.

Astfel:

- Pronunțând decizia de desființare

cu trimitere, instanța de apel s-a fundamentat pe următoarele considerente

principale: pe de o parte, prima instanță nu ar fi analizat toate capetele de

cerere care au învestit-o, lăsând pretenții nesoluționate; pe de altă parte,

tribunalul nu s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Finanțelor Publice, neobservând că acesta nu a fost

chemat în judecată în nume propriu, ci ca reprezentant al Statul Român.

Asemenea considerente lipsesc

hotărârea de o bază legală, în condițiile în care ignoră limitele judecății

fixate în apel prin criticile formulate de către părți și în același timp,

nesocotesc dezlegările jurisdicționale date de prima instanță, prin soluția

adoptată, excepțiilor procesuale invocate de către părți.

În acest sens, se constată că,

procedând la o calificare a obiectului judecății, tribunalul a apreciat că

hotărârea A.G.A. (a cărei nulitate, împreună cu actele subsecvente, se

invocase) nu se încadrează în dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001

(nefiind o decizie motivată care să fie cenzurată), dar că este asimilabilă

unui refuz de restituire, așa încât instanța este competentă să soluționeze

cauza pe fond.

O asemenea calificare juridică dată

de instanță pretențiilor deduse judecății nu a făcut obiect de critică în apel,

reclamantul nesusținând că ar fi fost nesocotite limitele învestirii.

În aceste condiții, în care partea

care s-ar fi putut considera prejudiciată de încadrarea juridică a pretențiilor

sale, nu a atacat soluția primei instanțe, Curtea de apel nu putea decât prin

depășirea limitelor devoluțiunii (

tantum devolutum, quantum apellantum

)

să considere că tribunalul ar fi lăsat nerezolvate cereri deduse judecății și

aceasta ar impune soluția de desființare cu trimitere.

De asemenea, tot cu nesocotirea

cadrului judecății instanța de apel face aprecieri în legătură cu prezența în

proces a Ministerului Finanțelor și a calității procesuale pasive a acestuia.

Potrivit motivelor de apel formulate

de Ministerul Finanțelor Publice, obiectul criticilor acestuia a vizat

calitatea sa procesuală pe două aspecte: cel dedus din aplicarea dispoz. art. 1

din Legea nr. 10/2001 care presupune că acordarea măsurilor reparatorii în

echivalent se realizează de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării; cel referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor, așa

cum rezultă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Ignorând aceste argumente aduse în

sprijinul excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor, instanța de apel introduce în analiză – de o manieră neprocedurală,

încălcând principiul contradictorialității și al respectării dreptului de

apărare – elemente noi, neinvocate de părți, legate de modalitatea în care

Ministerul Finanțelor ar fi stat în proces (în nume propriu și nu ca

reprezentant al statului), trăgând consecințe și pe aspectul modalității de

îndeplinire a procedurii de citare.

Tot astfel, în mod eronat instanța

de apel apreciază că nu putea rezolva ea însăși excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, această sarcină revenind

primei instanțe.

Or, din considerentele sentinței

tribunalului rezultă că a fost analizată problema legitimării procesuale a

Ministerului Finanțelor, excepția fiind considerată neîntemeiată de către

instanță.

Dispozițiile art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., care permit instanței de apel să adopte soluția desființare cu

trimitere au în vedere ipoteza în care pricina a fost rezolvată în mod greșit

pe excepție, fără să se intre în cercetarea fondului, iar nu situația inversă,

în care judecata s-a realizat pe fond, fiind respinsă în prealabil o excepție

procesuală.

De aceea, instanța de apel nu putea

considera, decât cu nesocotirea dispozițiilor procedurale menționate, că nu

poate rezolva în calea de atac aspecte care, privind modalitatea de soluționare

a excepției de către prima instanță se constituiau în motive de apel, obiect al

judecății în această fază procesuală.

Rezultă, potrivit celor expuse,

caracterul întemeiat al criticilor din recurs, în condițiile în care instanța

de apel a analizat și soluționat cauza pe aspecte ce nu fuseseră deduse

judecății prin intermediul celor două apeluri exercitate în cauză, decizia

fundamentându-se astfel pe motive străine pricinii, de natură să atragă aplicabilitatea

dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea, hotărârea este lipsită

de bază legală, dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.,

întrucât a pronunțat desființarea cu trimitere în afara ipotezelor normei

legale, având în vedere că prima instanță realizase o judecată pe fondul

cauzei.

În ce privește lipsa de procedură cu

care s-ar fi desfășurat procesul, aceasta a fost o consecință trasă de instanța

de apel în legătură cu aspecte din afara cadrului judecății (a motivelor de

apel) vizând calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor.

Față de toate aceste considerente, constatându-se

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9, art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,

recursul va fi admis, casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare

aceleiași instanțe de apel pentru analiza, cu respectarea limitelor

devoluțiunii, a criticilor deduse judecății prin cele două apeluri exercitate

în cauză (și care nu pot face, conform solicitării recurentelor, obiect de

examinare direct în recurs, față de necercetarea lor de către instanța de

apel).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtele SC A. SA,

și SC C.F. SA împotriva deciziei nr. 684 din 22 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15

septembrie 2010.