ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6880/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6880/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă

nr. 1432 din 30 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

admis în parte contestația formulată de reclamantul R.A.M. în contradictoriu cu

pârâtul Ministerul Administrației și Internelor și în consecință:

- a anulat Decizia

nr. 381 din 31 decembrie 2007 emisă de pârât;

- a dispus

restituirea în natură a imobilului situat în București, str. GC, sector 5,

imobil format din construcții situate pe teren și a instituit asupra terenului

aferent construcției, în suprafață de 520,6 mp, un drept de folosință special

în favoarea reclamantului;

- a obligat pe

reclamant să mențină afectațiunea imobilului, pe o perioadă de 3 ani de la

rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri;

- a respins cererea

de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor pentru folosirea, anterioară

prezentei cereri, a imobilului, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

În temeiul Legii nr.

10/2001, prin Notificarea nr. 96/2001 înregistrată la BEJ V.P., autoarea

reclamantului, M.R., a solicitat restituirea imobilului situat în București,

str. GC, sector 5.

Prin Dispoziția nr.

381 din 31 decembrie 2007, pârâtul a respins notificarea întrucât nu s-a făcut

dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, prin Decretul-lege nr.

119/1948 acest imobil fiind naționalizat de la S.R.

Din actele depuse la

dosar atât în fața instanței, cât și în dosarul administrativ, rezultă însă o

altă situație de fapt decât cea stabilită de pârât.

Astfel, în

Procesul-verbal de Carte Funciară nr. 48421/1940, la data de 26 noiembrie 1941

figurau ca proprietari ai imobilului situat în str. GC, București, compus din

teren de 325 mp și o casă cu parter și etaj, numiții G.D.M., în cotă de 1/3,

G.D.H., în cotă de 1/3 și M.F.R., născută G., în cotă de 1/3. În acest

proces-verbal s-a consemnat că înscrierea în cartea funciară s-a efectuat în

baza posesiunii și cu titlu de moștenire de la tatăl lor, D.G., decedat în

februarie 1941, precum și în baza Jurnalului de omologare nr. 10299 din 19

iunie 1941 al Tribunalului Ilfov.

Deși la dosarul

cauzei nu a fost depus actul prin care D.G. a devenit proprietar al imobilului,

totuși urmează a se constata că acesta a fost proprietar, așa cum rezultă atât

din procesul-verbal de carte funciară, cât și din Autorizația de construire nr.

39873 eliberată la data de 14 iunie 1921, prin care acestuia i s-a aprobat

construirea unui imobil cu subsol, parter și etaj pe str. GC.

Ulterior, imobilul

și-a schimbat adresa poștală, așa încât cel puțin de la nivelul anului 1932

rezultă că acesta purta nr. X pe str. GC (cerere prin care D.G. solicită

eliberarea unei copii a Autorizației nr. 39873 din 14 iunie 1921 pentru

Administrația Financiară). Și în prezent imobilul are același număr poștal,

potrivit adresei de la fila nr. ..... .

Aceeași concluzie se

desprinde și din raportul de expertiză-construcții efectuat în cauză, rezultând

că imobilul solicitat a fi restituit este identic cu cel ce a aparținut

autorului reclamantului.

În ceea ce privește

susținerile pârâtului cu privire la preluarea imobilului de la frații R.,

această situație rezultă din anexa la Decretul de preluare nr. 119/1948 invocat

și din adresa comunicată de către Evidența Imobiliară din cadrul Primăriei

Municipiului București.

Însă, prin Adresa nr.

2690 din 6 aprilie 1949, Întreprinderea naționalizată Gavana Argeș i-a

comunicat numitei M.G., soția defunctului D.G. și mama autoarei reclamantului,

că imobilul din str. GC, ce fusese închiriat acestei fabrici de fam. G., a fost

naționalizat prin Legea nr. 119/1948, fiind trecut în inventarul

întreprinderii.

Ca atare, rezultă că

deși imobilul la momentul preluării aparținea moștenitorilor lui D.G., totuși

acesta fusese preluat prin Decretul nr. 119/1948 de la fosta fabrică textilă

Gavana-Argeș, care aparținea fraților R., însă nu aceștia erau proprietarii

imobilului.

Așa cum rezultă din

certificatele de moștenitor depuse la dosar, nr. 251 din 7 mai 1998 emis de BNP

M., nr. 170/1996 emis de BNP L.C., și ordinul de aducere la îndeplinire a

moștenirii defunctului M.G., rezultă că M.R. a devenit moștenitoare și a

fraților săi.

Ca atare, reclamantul,

pe cale de moștenire, are calitatea de persoană îndreptățită la restituire,

conform Legii nr. 10/2001, iar respingerea notificării prin decizia contestată

este nelegală.

Reținând că trecerea

în proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a dispus prin Decretul nr.

119/1948, însă de la o persoană care nu era proprietar al bunului, această

calitate având-o la momentul respectiv autoarea reclamantului și frații

acesteia, se constată că această preluare a fost abuzivă, așa cum arată

dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Imobilul se află în

administrarea pârâtului, iar potrivit art. 16 alin. (1), în situația imobilelor

având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă

din lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes

public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau,

după caz, moștenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu

obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru

cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a) de la data emiterii deciziei sau

a dispoziției.

Se impune, așadar,

anularea deciziei contestate, reclamantul având dreptul la restituirea în

natură a imobilului construcție (identificat prin raportul de expertiză

întocmite în cauză de expertul N.N.), în condițiile arătate anterior.

În ceea ce privește

terenul (identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul B.S.),

având în vedere că reclamantul este cetățean străin, se va institui în favoarea

acestuia doar un drept de folosință special, potrivit dispozițiilor art. II

alin. (1) din O.G. nr. 184/2002.

Cât privește cererea

de obligare a pârâtului la plata daunelor constând în contravaloarea lipsei de

folosință, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, aceasta este

neîntemeiată, în cauză nefiind întrunite condițiile răspunderii civile

delictuale, deoarece folosirea de către pârât a imobilului și nerezolvarea

favorabilă a notificării formulate de către reclamant nu reprezintă o faptă ilicită

care să fi cauzat reclamantului un prejudiciu. Ca atare, nu există nici culpă

și nici legătură de cauzalitate.

Prin Decizia civilă

nr. 901A din 13 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de pârât împotriva

sentinței sus-menționate.

Pentru a respinge

apelul reclamantului, curtea a reținut că menținerea afectațiunii imobilului

este prevăzută de art. 16 din Legea nr. 10/2001, urmând ca noul proprietar să

fie beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului.

În cazul în care

această hotărâre judecătorească va rămâne irevocabilă, reclamantul va deveni

proprietarul imobilului, în baza hotărârii, care este constitutivă de drepturi,

potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel că el nu are dreptul

la despăgubiri pentru o perioadă anterioară formulării cererii de chemare în

judecată, deoarece dreptul său de proprietate asupra bunului este constituit

prin prezenta hotărâre, iar dreptul său la folosința imobilului nu a existat

până la data pronunțării prezentei hotărâri. De aceea, în mod legal a fost

respinsă de către instanța de fond cererea de obligare a pârâtului la

despăgubiri materiale pentru folosința imobilului pe o perioadă anterioară prezentei

hotărâri.

Pentru a respinge

apelul pârâtului, curtea a reținut că, din expertiza efectuată în faza apelului

de către expertul O.C. a rezultat că imobilul ce a aparținut autorilor

reclamantului, pentru care aceștia au primit autorizație de construire în anul

1921, este similar cu cel ocupat în prezent de Ministerul de Interne, iar

corpul principal se identifică în mod clar ca fiind fosta proprietate a

autorilor reclamantului. De asemenea, din fișa imobilului bombardat rezultă că

imobilul a fost folosit de o circumscripție de poliție și anterior datei

naționalizării, deși el aparținea în proprietate autorilor reclamantului.

Astfel, identitatea imobilului este clar stabilită, în sensul că Ministerul de

Interne ocupă în prezent imobilul care a fost preluat de stat din patrimoniul

autorilor reclamantului.

Nu are relevanță în

speță pe numele cărui proprietar a trecut imobilul în proprietatea statului,

deoarece potrivit Legii nr. 119/1948 întreprinderile prevăzute în listele anexă

se considerau naționalizate chiar dacă denumirea sau adresa erau indicate

greșit, parțial sau inexact și, de asemenea, dacă și-au schimbat denumirea sau

adresa.

Imobilul revendicat

de reclamant a fost înscris în Cartea Funciară la adresa din strada GC, în anul

1941, pe numele autorilor săi - G. - în cote părți și nu există nicio dovadă a

înstrăinării lui înainte de naționalizare, astfel că prezumția preluării

bunului de către stat din patrimoniul persoanelor fizice menționate este bine

stabilită.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârât, care a formulat

următoarele critici:

fond, cât și cea de apel nu au făcut o apreciere corectă a actelor din dosar.

Astfel, din analiza

documentelor aferente notificării rezultă următoarele aspecte:

Prin Notificarea nr.

96/2001, M.R., autoarea reclamantului, a solicitat restituirea în natură a

imobilului compus din construcție și teren în suprafață de 325 mp, situat în

București, str. GC, sector 5. Aceasta a arătat că imobilul a aparținut antecesorului

său, D.G., până în anul 1948, când în baza Legii nr. 119/1948 a fost

naționalizat și trecut în proprietatea Statului Român.

Prin Legea nr.

119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor, imobilul litigios a fost

naționalizat și trecut în proprietatea Statului Român și în administrarea

M.A.I., în baza Deciziei nr. 1828 din 27 mai 1964 a Comitetului Executiv al

fostului Sfat Popular al Capitalei R.P.R.

În baza Ordinului

M.A.I. nr. 372 din 31 mai 1969, imobilul a fost transmis în administrarea

Oficiului Național de Turism și retransmis în administrarea M.A.I. prin Ordinul

nr. 926 din 31 decembrie 1970 al președintelui Oficiului Național de Turism.

Cu Adresa nr.

540937/8673 din 21 iunie 2006, Primăria municipiului București. Direcția

evidență imobiliară și cadastrală. Serviciul evidență proprietăți a comunicat

că imobilul care face obiectul notificării a intrat în proprietatea statului în

baza Decretului-lege nr. 119/1948, pe numele „Frații R.”.

Din înscrisurile

depuse de M.R. au rezultat unele neclarități, inadvertențe cu privire la

identificarea imobilului, precum și la numele antecesorului acesteia, care nu

corespunde cu cel al proprietarului individualizat în actul normativ prin care

s-a dispus măsura preluării abuzive.

Astfel, prin

Autorizația de construire nr. 185G din data de 14 iulie 1921 eliberată de

Primăria București, s-a autorizat domnul D.G. pentru a construi la imobilul din

str. GC, sectorul 1, un corp subsol, parter și etaj.

De asemenea, prin

Autorizația de construcție nr. 161G din data de 2 noiembrie 1920 eliberată de

Primăria București, au fost autorizați frații G. să construiască un grajd la

proprietatea din str. GC colț cu Bd. E.

Referitor la

autorizațiile de construire sus-menționate, cu Adresa nr. 569591/15253 din 30

octombrie 2006, Primăria municipiului București. Direcția evidență imobiliară

și cadastrală. Serviciul nomenclatură urbană a comunicat că „imobilul vecin

celui în cauză figurează în evidențele deținute cu adresa veche nr. 2 pe str.

GC; amplasamentul descris în autorizația de construire ca fiind situat pe str.

GC colț cu B-dul E, din confruntarea planurilor anexă la autorizația de

construire și planul topografic de la nivelul anului 1940 (carte funciară), se

constată că, pe planul întocmit la nivelul anului 1940, imobilul-teren este

afectat de imobilul (parcela 10) înscris pe plan cu nr. 7 pe str. GC și nr. 57

pe B-dul E și secțiune din imobilul (parcela 11) înscris cu nr. 59 pe B-dul E”.

Din Procesul-verbal

nr. 48421/1940 privind înscrierea în Cartea Funciară a imobilului situat în

București, str. GC nr. 5, sector 5, rezultă că acesta era compus din teren în

suprafață de 325 mp și construcție (parter + etaj).

Din Adresele nr.

540937/8673 din 21 iunie 2006 și nr. 588960/20428 din 15 ianuarie 2007 emise de

Primăria municipiului București rezultă că, în evidențele cadastrale, imobilul

cu adresa str. GC nr. 5, sector 5 a fost înscris cu teren în suprafață de 533

mp, din care construcții cu 3 nivele în suprafață de 228 mp.

Având în vedere

necesitatea lămuririi aspectelor legate de identificarea suprafeței de teren,

precum și de caracterul construcțiilor existente pe teren (demontabile sau nu),

curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare.

Din concluziile

raportului de expertiză rezultă că, expertul ing. L.V.I. „consideră că

expertiza anterioară efectuată de ing. S.B. este corectă și că a fost făcută

identificarea imobilului revendicat din str. GC”.

Însă, expertul nu a

ținut cont de obiecțiunile formulate de M.A.I. la raportul de expertiză

întocmit de expertul B.S. Astfel:

- deși M.R. a

revendicat un imobil compus din construcție (parter și etaj) și teren în

suprafață de 325 mp, instanța a dispus restituirea în natură a unui imobil

compus din construcții și un teren în suprafață de 520,61 mp;

- raportul de

expertiză topografică depus la dosarul cauzei nu a răspuns principalului

obiectiv și anume identificarea fostei proprietăți revendicate. În cuprinsul

acestei expertize, precum și a completărilor ulterioare, s-a realizat doar o

ridicare topografică a imobilului situat în București, str. GC, sector 5 și nu

o identificare a fostei proprietăți cu imobilul aflat în administrarea M.A.I.;

- raportul de

expertiză nu a fost însoțit de documente sau planuri de situație din care să

rezulte identificarea imobilului revendicat cu cel situat în str. GC. Planul

furnizat de către Oficiul de Cadastru, la care face referire expertul, confirmă

doar actualul amplasament al imobilului.

Având în vedere că

diferența între suprafața de teren revendicat inițial (325,00 mp), conform

Notificării nr. 96/2001 și Procesului-verbal nr. 48421/1941 privind înscrierea

în Cartea funciară partea I-a, și cea măsurată (520,23 mp) este considerabilă

(63%), este necesar ca reclamanții să justifice, prin prezentare de documente,

că fosta lor proprietate se întindea pe suprafața de 520 mp.

De asemenea, expertul

trebuia să argumenteze afirmația că „suprafața terenului menționată în

Procesul-verbal din data de 26 noiembrie 2941 pentru înființarea Cărții

Funciare se referă în mod exclusiv la curte și nu include suprafața construită

a clădirii”.

Având în vedere

caracteristicile construcției prezentate în Autorizațiile de construire nr.

185G/1921 și nr. 161G/1920 eliberate de Primăria București, Procesul-verbal nr.

48421/1940 privind înscrierea în Cartea Funciară a imobilului situat în

București, str. GC și Adresele nr. 540937/8673/2006, nr. 588960/20428/2007, nr.

822174/5630/2009 și nr. 772692/2008 emise de Primăria Municipiului București,

era necesar ca expertul să prezinte mai multe elemente de identificare a construcției

revendicate.

Intimatului-reclamant

nu i se poate restitui ceea ce bunicul său, D.G., nu a avut în proprietate,

adică actualul imobil, întrucât ar însemna o îmbogățire fără just temei pentru

acesta.

instanței, potrivit căreia „nu are relevanță în speță pe numele cărui

proprietar a trecut imobilul în proprietatea statului .... întrucât imobilul

revendicat de reclamant a fost înscris în Cartea Funciară la adresa din strada

GC, în anul 1941, pe numele autorilor săi - G. - în cote părți și nu există

nicio dovadă a înstrăinării lui înainte de naționalizare, astfel că prezumția

preluării bunului de către stat din patrimoniul persoanelor fizice menționate

este bine stabilită”, este greșită.

Potrivit art. 24

alin. (1) Legea nr. 10/2001, republicată, în absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi

cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate în care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare aceasta.

Alin. (2) al

aceluiași articol, dispune că în aplicarea prevederilor alin. (1), în absența

unor probe contrare, persoanele individualizate în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus, sau după caz, s-a pus în executare măsura

preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Prin urmare, aceste

texte instituie trei prezumții legale privind existența, întinderea dreptului

de proprietate și calitatea de proprietar, la data preluării, a persoanei

menționate în actul de preluare sau de punere în executare a măsurii.

Decretul-lege nr.

119/1948, prin care a fost naționalizat și trecut în proprietatea statului

imobilul situat în București, str. GC, sector 5, proprietatea lui S.R., ar

conduce la aplicarea și reținerea a două dintre prezumțiile enunțate, respectiv

cea cu privire la calitatea de proprietar a celui menționat în actul de

preluare și cea cu privire la existența dreptului de proprietate în patrimoniul

acestuia la momentul exproprierii, fiind inoperantă prezumția cu privire la

întinderea dreptului de proprietate.

În consecință, având

în vedere Procesul-verbal nr. 48421/1940 privind înscrierea în Cartea Funciară

a imobilului situat în București, str. GC, sector 5, compus din teren în

suprafață de 325 mp și construcție (parter + etaj), aparținând în indiviziune

și părți egale lui G.D.M. (1/3 parte), G.D.H. (1/3 parte) și M.F.R., născută G.

(1/3 parte), precum și Decretul-lege nr. 119/1948, prin care a fost

naționalizat și trecut în proprietatea statului imobilul situat în București,

str. GC, sector 5, proprietatea lui S.R., în cauză funcționează o prezumție

privind existența dreptului de proprietate și calitatea de proprietar asupra

aceluiași imobil în favoarea numitului S.R. și nicidecum în favoarea

antecesoarei reclamantului.

Având în vedere

faptul că prin Decretul-lege nr. 119/1948 a fost naționalizat și trecut în

proprietatea statului imobilul situat în București, str. GC, sector 5,

proprietatea lui S.R., hotărârile judecătorești au fost pronunțate atât de

către instanța de fond, cât și de cea de apel cu încălcarea flagrantă a

prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care dispun

că persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a

dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este

presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Prezumția care

operează în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că S.R.

a fost proprietarul imobilului în litigiu, nu este răsturnată prin probe

contrare, deoarece toate actele depuse de antecesoarea reclamantului sunt

încheiate în anii 1920, 1921 și 1940, anterior momentului naționalizării

(1948), așa încât nu pot constitui „o probă contrară” în sensul textului de

lege menționat.

În consecință, în

absența unor probe contrare, S.R., persoana înscrisă în anexa decretului de

naționalizare, este presupus că deține imobilul sub nume de proprietar,

întinderea dreptului de proprietate rezultând, de asemenea, din actul normativ

de preluare.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Examinând recursul

sub aspect formal, din punctul de vedere al posibilității de încadrare a

criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., chestiune supusă

dezbaterii contradictorii a părților în ședința publică din 29 octombrie 2012,

Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art.

304 C. proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face

posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres

și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este

nulitatea recursului.

În speță, deși

recurentul-pârât și-a întemeiat cererea de recurs pe pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care

să se subsumeze ipotezelor reglementate de acest caz de nelegalitate - lipsa de

temei legal a hotărârii atacate, pronunțarea acesteia cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

Astfel, în cadrul

primului motiv de recurs, s-a arătat că instanța de apel a făcut o apreciere

greșită a probelor administrate, pe baza cărora a stabilit eronat că în cauză

s-a făcut dovada calității de proprietar a autorului reclamantului asupra

imobilului litigios, a identității între imobilul litigios și cel care a

aparținut autorului reclamantului, precum și a întinderii dreptului de

proprietate al autorului reclamantului în limitele în care s-a dispus

restituirea.

În acest scop,

recurentul a procedat la evocarea înscrisurilor administrate, susținând că

acestea ar conduce la concluzia că imobilul litigios a fost proprietatea

fraților R., de la care a fost preluat prin naționalizare în baza Legii nr.

119/1948, iar nu proprietatea bunicului reclamantului, D.G., care a deținut un

imobil cu o suprafață de teren mai mică decât cea restituită, respectiv 325 mp

față de 520,61 mp cât s-a restituit, precum și o construcție doar cu subsol,

parter și etaj, nu cu 3 nivele cât are imobilul revendicat.

Prin aceste critici,

recurentul tinde, practic, la reevaluarea probelor în scopul de a obține

schimbarea situației de fapt reținute prin hotărârea recurată, ceea ce nu este

posibil în calea extraordinară de atac a recursului.

Modul în care

instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala

reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.,

singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor

în faza procesuală anterioară, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000.

Recurentul a

contestat și omologarea de către instanța de apel a raportului de expertiză pe

care aceasta și-a fundamentat concluzia că există identitate între imobilul

revendicat și cel care a aparținut autorului reclamantului, susținând că

respectiva lucrare nu este argumentată, că nu ține seama de obiecțiunile sale

și că planurile avute în vedere de expert confirmă doar actualul amplasament al

imobilului, iar nu identitatea dintre imobilul revendicat și cel deținut de

autorul reclamantului.

Nici această critică

nu poate face obiect de analiză în recurs, neputându-se încadra în nici unul

din cazurile de casare și modificare prevăzute expres și limitativ de art. 304

C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Aceasta deoarece,

validarea de către instanță a unui raport de expertiză ține tot de aprecierea

probelor, or o asemenea chestiune este sustrasă competenței instanței de recurs

față de actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea

unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de

netemeinicie.

Prin urmare,

criticile referitoare la probe nu se pot încadra în nici unul dintre cazurile

de modificare sau casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304

C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs, vizând exclusiv

temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea ei.

În actuala

reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs

numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța

de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în

realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin

raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Nici criticile

subsumate celui de-al doilea motiv de recurs nu vizează o chestiune de

legalitate a hotărârii atacate, ci tot de temeinicie a acesteia.

Astfel, recurentul

susține că, concluzia instanței de apel potrivit căreia nu persoana pe numele

căreia s-a naționalizat imobilul litigios a fost proprietarul acestuia, ci

autorii reclamantului, este rezultatul încălcării prevederilor art. 24 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, deoarece prezumția de proprietate pe care textul o

instituie în favoarea persoanei individualizate în actul normativ prin care s-a

dispus măsura preluării abuzive nu a fost răsturnată în cauză. Mai precis, că

probele administrate de reclamant nu fac dovada că autorii săi erau

proprietarii imobilului litigios la data naționalizării, nefiind astfel „probe

contrare” în sensul textului menționat, de natură să răstoarne prezumția de

proprietate ce operează cu privire la imobilul litigios în favoarea lui S.R.,

persoana menționată în Legea nr. 119/1948 ca fiind cea de la care s-a

naționalizat imobilul litigios.

Rezultă că, nu modul

de funcționare al prezumției de proprietate instituite prin art. 24 din Legea

nr. 10/2001 este adus în discuție prin criticile formulate, spre a se pune o

problemă de legalitate a hotărârii atacate, ci modul de apreciere a probelor

administrate de către instanța de apel, care a reținut că nu are relevanță

persoana pe numele căreia figurează naționalizat imobilul litigios, cât timp

acest imobil a fost înscris în CF la adresa din str. GC, în anul 1941, pe

numele autorilor reclamantului și nu există nicio dovadă a înstrăinării lui

înainte de naționalizare.

Art. 24 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 prevede că, în absența unor probe contrare, persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar.

Textul instituie,

așadar, o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei

individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, ce poate fi răsturnată

prin probe contrare.

Prin modul în care

și-a argumentat soluția pe aspectul dreptului de proprietate în favoarea

autorilor reclamantului, instanța de apel nu a făcut altceva decât să înlăture

prezumția de proprietate instituită prin dispozițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001 în sensul în care textul o prevede, reținând ca fiind probe contrare

mențiunilor din actul normativ de preluare actele administrate de reclamant.

Or, numai acest din urmă aspect este contestat de recurent, dar cum el vizează

strict o chestiune de apreciere a probelor, iar nu de legalitate, instanța de

recurs nu poate proceda la reevaluarea probelor pentru a reține o altă situație

de fapt decât cea stabilită de instanța de apel pe aspectul calității de

proprietar a imobilului litigios, cum urmărește în realitate recurentul.

Așa cum s-a reținut

deja, modul de apreciere a probelor nu mai constituie motiv de recurs în

actuala reglementare, motivul reglementat în acest sens de pct. 11 al art. 304

C. proc. civ. fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Având în vedere că

recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc.

civ., iar criticile formulate de recurenți nu se circumscriu acestui cadru

legal, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului pârâtului, conform

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306

alin. (3) același cod.

Întrucât prin soluția

dată recursului, recurentul-pârât a pierdut procesul și a căzut astfel în

pretenții față de intimatul-reclamant, sunt îndeplinite condițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ. pentru obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată

suportate de acesta din urmă în faza procesuală a recursului. Cheltuielile de

judecată suportate de intimat în recurs reprezintă onorariu de avocat în sumă

de 9.000 RON, conform chitanței de la fila 27 dosar, dar acesta va fi redus, în

raport de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la

jumătate, respectiv la suma de 4.500 RON, apreciindu-se că onorariul total de

9.000 RON este nejustificat de mare în raport de complexitatea redusă a

pricinii și de munca îndeplinită de avocat, în condițiile în care recursul a

fost soluționat la primul termen de judecată pe excepția de nulitate a căii de

atac, invocată din oficiu de către instanță.

În consecință, în

temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat să

plătească intimatului-reclamant suma de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor împotriva Deciziei

nr. 901A din 13 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Obligă

recurentul-pârât Ministerul Administrației și Internelor să plătească

intimatului-reclamant R.A.M. 4.500 RON cheltuieli de judecată, reduse conform

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 12 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - LM