ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3181/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3181/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8

decembrie 2007 reclamanta G.A.I.E. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

București pentru desființarea Deciziei nr. 9011 din 5 noiembrie 2007 emisă de

pârât în baza Legii nr. 10/2001 și obligarea pârâtului la atribuirea, în

natură, către reclamantă a imobilului teren situat în București, str. C.,

sector 2.

Prin Sentința civilă

nr. 823 din 13 mai 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

contestația reținând că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană

îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia civilă nr. 230

din 25 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă. Instanța de apel a reținut că reclamanta are calitate de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 și a trimis cauza

spre rejudecare instanței de fond.

Prin Sentința civilă

nr. 1431 din 30 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a

admis în parte contestația reclamantei;

A fost anulată Dispoziția

nr. 9011 din 5 noiembrie 2007 emisă de Municipiul București și a constatat că

reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent

bănesc pentru imobilele solicitate prin notificarea din 8 mai 2001, conform

art. 31 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 302/2009 pentru cota de

½

din acțiunile

deținute de N.G. la SC I.C. SAR, la data preluării prin Legea nr. 119/1948 a

imobilelor solicitate prin notificare;

A fost respinsă

cererea de restituire în natură a imobilului.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut că autorul reclamantei nu a fost

proprietarul imobilului a cărui restituire se cere în prezentul proces, ci a

fost acționarul societății comerciale în al cărui patrimoniu se afla imobilul,

astfel că, reclamanta nu poate obține restituirea bunului în natură, ci numai

despăgubiri constând în valoarea acțiunilor autorului ei.

Prin Decizia civilă

nr. 425 A din 20 aprilie 2011 apelul declarat de reclamantă împotriva

sus-menționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat.

A fost admis apelul

declarat de pârât împotriva aceleiași hotărâri, care a fost schimbată în parte,

în sensul că a fost obligat pârâtul să trimită notificarea reclamantei și

întreaga documentație a Autorității Naționale pentru Valorificarea Activelor

Statului, restul dispozițiilor sentinței fiind menținute.

Instanța de apel a

reținut următoarele:

Prima instanță de

apel a constatat calitatea reclamantei de moștenitor al autoarei sale O.G.,

care, la rândul ei, a avut calitatea de moștenitor a defunctului N.G. De aceea,

critica privind stabilirea unor alte aspecte de drept - cu autoritate de lucru

judecat - de către prima instanță și de instanța de apel, trebuie respinsă.

Reclamanta nu are

dreptul la restituirea în natură sau echivalent a vreunui bun din patrimoniul

societății SC I.C. SAR, deoarece autorul ei nu a avut niciun titlu de

proprietate asupra acelor bunuri. Calitatea de acționar a autorului reclamantei

nu a conferit autorului ei calitatea de proprietar asupra bunurilor imobile ale

societății comerciale, ci calitatea de proprietar asupra unor bunuri mobile

incorporale, care sunt acțiunile societății comerciale. Acest aspect a fost

reținut corect de către instanța de fond, care a respins cererea reclamantei de

restituire în natură a imobilelor, cu precizarea că, reclamanta nu are nici

dreptul la restituirea bunurilor în echivalent, ci numai la restituirea valorii

acțiunilor.

Instanța de fond a

explicat, pe larg, motivele pentru care a stabilit dreptul autorului

reclamantei asupra unei cote de 45% din acțiunile societății comerciale și a

analizat, în mod legal actul la care se referă și apelanta, în faza apelului.

De aceea, instanța de apel nu a mai analizat și acest aspect, având în vedere

atât motivarea instanței de fond, cât și împrejurarea că argumentele prezentate

de prima instanță nu au fost criticate, apelanta reluând aceleași aspecte

analizate deja de prima instanță.

Dispozițiile art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece

reclamantei i s-a transmis prin moștenire numai

½

din acțiunile defunctului N.G., prin

intermediul autoarei ei, de asemenea decedate, O.G.

Cealaltă cotă de

½

din acțiunile

societății, fiind moștenită de către fratele defunctului, asupra moștenirii

căruia, nici reclamanta și nici autoarea ei nu au nicio vocație, (sau cel puțin

acest aspect nu a fost dovedit) nu poate reveni reclamantei în baza art. 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Aceasta deoarece, textul de lege menționat are

în vedere cotele unor moștenitori legali sau testamentari pe care reclamanta

însăși le-ar fi putut moșteni - la care ar fi avut vocație - în cazul în care

acei moștenitori ar fi renunțat la moștenire, renunțarea implicită (prin

nedepunerea notificării) fiind justificarea existenței art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001. Aceeași soluție este propusă și prin H.G.nr. 250/2007 prin

care au fost aprobate Normele de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel

că, reclamanta nu poate beneficia de cota de moștenire cuvenită fratelui

autorului defunctei G.O., la rândul ei, autoarea reclamantei din prezentul

proces.

În speță sunt

aplicabile dispozițiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, iar competența pentru

propunerea măsurilor reparatorii prin echivalent aparține instituției publice

implicate în privatizarea societății comerciale, potrivit art. 31 alin. (2) din

legea menționată, adică Autorității Naționale pentru Valorificarea Activelor

Statului, conform Legii nr. 302/2009, menționată și de instanța de fond.

Conform art. III din

legea menționată, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii,

entitățile învestite cu soluționarea notificării (în speță Municipiul

București) trebuie să predea către Autoritatea Națională pentru Valorificarea

Activelor Statului notificările și documentația primită de la persoanele

îndreptățite și care nu au fost soluționate până la intrarea în vigoare a Legii

nr. 302/2009.

Municipiul București

a invocat, în faza apelului, dispozițiile art. III din Legea nr. 302/2009 în

sensul de a justifica lipsa competenței sale în soluționarea notificării.

Această critică este

întemeiată, iar instanța de apel a dat eficiență întregului text de lege și a

obligat pe Municipiul București să trimită notificarea și întreaga documentație

depusă de reclamantă, către Autoritatea Națională pentru Valorificarea Activelor

Statului, care este entitatea competentă pentru soluționarea notificărilor

privind valorificarea drepturilor de natura celui stabilit de instanța de fond

în favoarea reclamantei, sentința atacată fiind modificată în parte, în sensul

obligării pârâtului Municipiul București, să trimită notificare acestei

entități.

Împotriva

susmenționatei hotărâri a declarat recurs reclamanta G.A.I.E., criticând-o

pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., a susținut că în mod greșit a fost interpretată și aplicată în

cauză dispoziția art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precum și a celei

cuprinsă în art. 31 din aceeași lege, cu încălcarea limitelor învestirii sale

în conformitate cu prevederile acestui act normativ.

A susținut reclamanta

că în mod greșit au fost înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 4 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, text aplicabil raportului juridic litigios și în

baza căruia trebuia să i se recunoască vocația la cota de

½

din acțiunile

deținute de autorul său, N.G., la societatea naționalizată de stat.

Acțiunile deținute de

autorul său la întreprinderea SC I.C. SAR nu au intrat în patrimoniul

succesorilor săi prin efectul legii, ci prin exercitarea dreptului de opțiune

succesorală, în măsura în care aceștia au formulat notificare în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Sunt greșite

considerentele aceleiași instanțe, care în susținerea inaplicabilității

dispoziției legale enunțate, a reținut că „cealaltă cotă de

½

din acțiunile

societății, fiind moștenită de către fratele defunctului [..] nu poate reveni

reclamantei în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001".

Or, atâta timp cât

succesiunea defunctului N.G., autorul comun, nu a fost deschisă potrivit

normelor juridice de drept comun, ci printr-o ficțiune juridică (art. 3 teza

finală din Legea nr. 10/2001), ce conferă cererii de restituire valoare de

acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în

temeiul legii speciale, neformularea acestei cereri de către celălalt

comoștenitor, P.G., împiedică accesul acestora la dispozițiile legii speciale

și face pe deplin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, greșit înlăturate de instanțe.

Aplicarea acestor

dispoziții legale în speța dedusă judecății, are drept consecință recunoașterea

vocației reclamantei la totalitatea acțiunilor deținute de antecesorul său, iar

nu doar în limita cotei de

½

din aceasta, cum greșit au reținut cele două instanțe

(sens în care s-au și pronunțat instanțele în celelalte litigii purtate de

reclamantă în temeiul aceleași legi speciale, pentru celelalte bunuri preluate

de stat din patrimoniul acestuia).

Întrucât antecesorul

său a fost acționar majoritar la întreprinderea SC I.C., se justifică pretenția

sa de restituire în natură, cu respectarea principiului instituit de Legea nr.

10/2001, a imobilului pretins în cauză.

Greșit a fost

reținută în cauză incidența Legii nr, 302/2009 și astfel competența Autorității

Naționale pentru Valorificarea Activelor Statului în soluționarea notificării

sale, întrucât din analiza prevederilor art. 32, art. 21 alin. (4), art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, competența soluționării notificării sale în

temeiul art. 31 din Legea nr. 10/2001, aparține primarului unității

administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul. în temeiul

acestor dispoziții legale și întrucât societatea preluată de stat nu a făcut

obiectul unei privatizări realizate de către Autoritatea Națională pentru

Valorificarea Activelor Statului, în mod greșit s-a reținut competența acestei

entități în soluționarea notificării sale.

Dat fiind probațiunea

administrată care a relevat ca fiind posibilă restituirea în natură a unei

suprafețe de 1.143,24 mp, a solicitat ca, ia soluționarea notificării sale,

instanța să facă aplicarea principiului restituirii în natură cu privire la

această suprafață.

Recursul este fondat,

pentru considerentele ce succed:

Art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 stabilește că „de cotele moștenitorilor legali sau

testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită

ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea

de restituire".

Iar potrivit pct. 4.7

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin

H.G. nr. 250/2007, „comoștenitorul care a solicitat restituirea imobilului în

baza Legii nr. 10/2001 (considerat moștenitor acceptant) culege și cota

comoștenitorului care nu a acceptat moștenirea în termenul legal (care nu a

depus notificarea până la data de 14 februarie 2002 și care astfel a devenit

străin prin neacceptare)".

Soluția prevăzută de

art. 4 alin. (4) din lege este în acord cu dispozițiile legale aplicabile în

materie de succesiuni (dreptul de acrescământ reglementat de art. 697 C. civ.,

potrivit căruia „partea renunțătorului profită coerezilor săi".

Or, în speță,

reclamanta, fiică a defunctei O.G., moștenitor al defunctului N.G., din al

cărui patrimoniu a fost preluată societatea la care deținea cota majoritară din

acțiunile societății, este, necontestat, unica persoană care a formulat

notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea măsurilor

reparatorii prevăzute de legea specială pentru bunul/acțiunile pretinse în

cauză.

Calitatea de succesor

al aceluiași defunct, antecesor comun, o are și numitul P.G., care însă, aspect

de asemenea necontestat, nu a formulat notificarea prevăzută de art. 22 din

Legea nr. 10/2001 și căruia instanța a reținut că i s-ar cuvenit cealaltă cotă

de

½

.

Calitatea de

moștenitor și cotele cuvenite acestora stabilite prin certificatul de moștenitor

nr. X/1962 emis în urma dezbaterii succesiunii defunctului N.G. nu a privit,

cum greșit au reținut instanțele, și imobilul în litigiu, aflat deja în acel

moment în patrimoniul statului prin naționalizare, redeschiderea acestei

succesiuni fiind rezultatul unei ficțiuni juridice instituite de Legea nr.

10/2001, tocmai în considerarea scopului și finalității legii de reparație,

care recunoaște notificării reglementate de legea specială valoare de acceptare

(ca manifestare a dreptului de opțiune succesorală) a succesiunii

proprietarului bunului/acțiunilor (bunuri mobile incorporale), preluate abuziv

de stat.

În același scop,

legiuitorul a procedat la transpunerea în această materie și a unei dispoziții

specifice dreptului succesoral comun, dreptul de acrescământ, recunoscând în

persoana notificatorilor (acceptanti ai succesiunii) dreptul de a culege și

cota comoștenitorului (legal sau testamentar), ce nu a uzat de vocația

conferită de această lege.

Or, în această

ipoteză tipică a legii se regăsește și reclamanta, context în care, reținând ca

fiind greșite, date cu încălcarea legii, dispozițiile instanțelor privind

recunoașterea doar a dreptului la măsuri reparatorii în limita cotei de

½

din bunurile

pretinse, iar nu a integralității acestora, în virtutea dreptului de

acrescământ, urmează ca reținând incidența motivului de recurs prevăzut de art.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârile să fie modificate în aceste limite.

Vor fi menținute

celelalte dispoziții ale deciziei și consecutiv ale sentinței, întrucât, art.

31 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 recunoaște în favoarea persoanelor arătate

la art. 3 alin. (1) lit b) doar dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Dispozițiile art. 31

alin. (3) din lege, dispune că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute

la alin. (1) din lege se vor propune prin decizia motivată a instituției

publice implicate în privatizarea societății care a preluat patrimoniul persoanei

juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanțelor publice pentru

celelalte ipoteze vizate de text (în prezent prin Legea nr. 302/2009 fiind

recunoscută în sarcina aceleiași autorități - Autoritatea Națională pentru

Valorificarea Activelor Statului atribuțiunea menționată și pentru această

teză).

Prin urmare, legea

recunoaște persoanelor fizice, acționari/asociați ai persoanei juridice care

deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în

mod abuziv, exclusiv dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, despăgubiri

în condițiile legii speciale, independent de ponderea deținută în structura

acționariatului societății, distincție pe care legea nu o face și astfel nu o

poate face nici interpretul, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec

nos distinguere debemus.

Din această

perspectivă criticile reclamantei privind nelegalitatea hotărârilor sub

aspectul soluției dată cererii de restituire în natură, se vădesc, în raport de

cele expuse, ca nefiind fondate.

Pentru aceleași

considerente sus arătate, nu sunt fondate nici criticile privind dispoziția

instanței de determinare a competenței Autorității Naționale pentru

Valorificarea Activelor Statului în soluționarea notificării reclamantei,

dispozițiile legale ce reglementează soluția legiuitorului în ipoteza dată,

astfel cum au fost relevate mai sus, fiind corect și legal aplicate și

interpretate.

Ca urmare, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi admis în

limitele celor consemnate în dispozitivul prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta G.A.I.E. împotriva Deciziei nr. 425A din 20 aprilie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică, în parte,

decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de reclamantă împotriva

Sentinței nr. 1431 din 30 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a

IlI-a civilă.

Schimbă, în parte,

sentința menționată și constată că reclamanta este persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii prin echivalent corespunzătoare cotei de

½

din acțiunile

deținute de N.G. la SC I.C. SAR.

Menține restul

dispozițiilor deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 mai 2012.

Procesat de GGC - AS