ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5527/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5527/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin acțiunea înregistrată la data de 17

decembrie 2009, sub nr. 49961/3/2009, pe rolul Tribunalului București, secția a

V-a civilă, reclamanta N.E. (născută R.) a chemat în judecată pe pârâta

A.V.A.S., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate

calitatea sa de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru cota de ½ din terenul în suprafață de 3641 m.p.,

situat în sectorul 2, București, obligarea pârâtei la emiterea unei decizii

prin care să propună acordarea acestor despăgubiri și la înaintarea deciziei

împreună cu dosarul administrativ către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în vederea emiterii titlului de despăgubire, cu cheltuieli de

judecată.

În timpul

soluționării prezentei acțiuni, reclamanta a decedat, acțiunea acesteia fiind

însușită și continuată de succesoarea E.E. (căsătorită L.).

Prin sentința civilă nr.

1200 din 27 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis

acțiunea reclamantei, a dispus restituirea în natură către succesoarea acesteia

a cotei ideale de ½ din terenul menționat în acțiune, imobil evidențiat

în patrimoniul SC I. SA, ca făcând parte integrantă din imobilul situat la

adresa din sectorul 2, București, a respins cererea reclamantei privind acordarea

unor despăgubiri prin echivalent pentru cota de ½ din teren și a obligat

pârâta A.V.A.S. la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta inițială, N.E. (fostă R.) a

fost fiica numitului M.R., care era acționar la S.I.N.C. C. H.G. și M.R.,

proprietarii imobilului litigios, ce a făcut obiectul naționalizării, conform

Decretului nr. 92/1950.

Din înscrisurile

referitoare la proprietatea terenului, situat în prezent la adresa din sectorul

2, tribunalul a reținut că imobilul a fost dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1946 de către S.I.N.C. C., la care era

acționar și autorul reclamantei, pentru cota de ½ din terenul în

suprafață totală de 3641 m.p.

Din autorizația de

construire din 3 mai 1947 și planul de situație anexă la această autorizație,

instanța a reținut că cei doi acționari, M.R. și H.G. au edificat pe teren două

corpuri de clădire, în care societatea a desfășurat diverse activități

lucrative, conform obiectului de activitate, respectiv atelier de lacuri,

vopsele și alte produse chimice industriale.

Din relațiile oferite

de Arhivele Naționale s-a reținut că până în anul 1950 S.I.N.C. C. nu s-a

dizolvat, astfel că la data aplicării Decretului de naționalizare nr. 92/1950

și tatăl reclamantei – M.R. – era acționar al acestei societăți pentru o cotă

de ½, reclamanta inițială, iar în prezent succesoarea acesteia, fiind

îndreptățită să obțină despăgubiri prin echivalent pentru această cotă din

teren și pentru construcțiile demolate, contrar punctului de vedere exprimat de

A.V.A.S., care consideră că reclamanta nu are un astfel de drept, deoarece, în

Decretul de naționalizare a fost consemnat doar numele asociatului H.G.

În continuare,

tribunalul a reținut, potrivit actelor depuse la dosar și raportului de

expertiză tehnică întocmit în cauză, că terenul și clădirile preluate de la

S.I.N.C. Cometa au fost atribuite fostei Întreprinderi Izolatorul, actuala SC I.

SA, care în prezent este o unitate privatizată. Această societate a demolat o

parte din clădiri, astfel că în prezent, corpul de clădire nu mai există, iar

corpul de clădire nr. 2 a fost demolat parțial, fiind amenajată o spălătorie

auto, construcție ușoară care funcționează și în prezent.

Fiind vorba de un

imobil trecut abuziv în patrimoniul statului, astfel cum rezultă din

dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că

reclamanta este îndreptățită la restituirea acestuia.

Conform dispozițiilor

legii speciale, cuprinse în art. 18 și art. 29 din Legea nr. 10/2001,

tribunalul a considerat că reclamanta este îndreptățită la acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, deoarece imobilul se află în prezent în

patrimoniul unei societăți privatizate.

Având în vedere însă,

faptul că A.V.A.S. refuză să recunoască drepturile reclamantei și să o propună

pentru acordarea unor despăgubiri echivalente, Tribunalul a considerat că cea

mai bună reparație este pentru aceasta restituirea în natură a imobilului,

situație care este posibilă, în condițiile în care imobilul nu este afectat

unei utilități publice.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta A.V.A.S.

Prin Decizia civilă nr.

714/ A din 26 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de

reclamanta E.E. și de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, împotriva sentinței civile nr. 1200 din 27 septembrie 2010, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că:

A constatat calitatea

reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru cota de ½ din terenul în litigiu și construcțiile care

au existat pe teren și au fost demolate.

A obligat pârâta să

emită decizie prin care să propună în favoarea reclamantei, acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ din terenul în litigiu și

pentru construcțiile demolate.

A obligat pârâta să

înainteze decizia menționată anterior și dosarul administrativ la Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea emiterii titlurilor de

despăgubire.

S-au menținut restul

dispozițiilor sentinței și a fost obligată apelanta pârâtă la 4.000 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prima instanță a

reținut prin sentința apelată, calitatea reclamantei de persoană îndreptățită

la restituirea cotei de ½ din terenul în suprafață de 3641 m.p. situat

în str. X și clădirile edificate pe acest teren, care au aparținut fostei

societăți SINC C.H.G. și M.R., în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001,

situație de fapt și de drept necontestată în apel.

S-a reținut,

totodată, faptul că imobilul ce urmează a fi restituit este evidențiat în

prezent în patrimoniul SC I. SA, societate privatizată integral înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situație, de asemenea, necontestată de

apelanți.

Singura critică

formulată de părți în apel privește nelegalitatea soluției instanței fondului

cu privire la modalitatea de restituire a imobilului către reclamante și

aceasta este întemeiată, față de situația de fapt și de drept redată anterior

și de dispozițiile de drept material cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Conform art. 18 lit. a)

din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în

cazul în care persoana îndreptățită era asociat la persoana juridică

proprietară a imobilelor și a activelor la data preluării acestora în mod

abuziv, cu excepția cazului în care persoana îndreptățită era unic asociat sau

persoanele îndreptățite asociate erau membri ai aceleiași familii.

Din probele

administrate la instanța de fond s-a reținut că apelanta reclamantă este

persoană îndreptățită la restituirea cotei de 1/2 din imobilul solicitat prin

notificare, preluat abuziv de stat de la fosta societate SINC C.H.G. și M.R.,

în calitate de succesoare a unuia dintre asociații acesteia – M.R.

În lipsa

administrării unor probatorii din care să rezulte încadrarea apelantei reclamante

în una din situațiile de excepție prevăzute de art. 18 lit. a), respectiv

faptul că autorul ei ar fi fost asociat unic, sau cei doi asociați ar fi fost

membrii ai aceleiași familii, aceasta era îndreptățită, conform textului de

lege menționat anterior la restituirea imobilului prin echivalent și nu în

natură, cum în mod greșit a apreciat prima instanță.

Soluția era impusă și

de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, pentru

imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate,

altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele

îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind

regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate, despăgubiri

care se propun de instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat

privatizarea.

Din probele

administrate a rezultat că imobilul solicitat de autoarea reclamantei prin

notificare este evidențiat în prezent în patrimoniul SC I. SA, societate

privatizată de intimata pârâtă, apelanta reclamantă fiind îndreptățită la

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv,

despăgubiri care se propun de instituția publică care a efectuat privatizarea,

respectiv de intimata pârâtă A.V.A.S.

Neprocedând astfel și

dispunând restituirea în natură a imobilului către apelanta reclamantă,

instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale speciale

menționate anterior, precum și principiul disponibilității ce guvernează

procesul civil și care dă dreptul reclamantului să dispună de cadrul procesual

stabilit prin cererea de chemare în judecată, inclusiv de obiectul cererii.

Dispozițiile de drept

material cuprinse în articolele menționate anterior erau pe deplin aplicabile

în cauză și nu puteau fi înlăturate de faptul că apelanta pârâtă, în calitate

de instituție publică implicată în privatizare, a refuzat, să recunoască

drepturile autoarei reclamante și să o propună pentru acordarea unor

despăgubiri echivalente, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond.

Apărările apelantei

pârâte se impuneau a fi analizate de instanță, în raport de probele existente

la dosar și de dispozițiile legii speciale aplicabilă în cauză, iar în ipoteza

în care erau găsite ca fiind neîntemeiate se impuneau a fi înlăturate, cererea

de restituire formulată de reclamantă impunându-se a fi soluționată pe fond de

instanță, conform dispozițiilor obligatorii cuprinse în Decizia nr. 20/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar în conformitate cu dispozițiile Legii

nr. 10/2001.

În consecință,

apreciind că sentința instanței de fond este nelegală, Curtea a dispus, în baza

art. 296 C. proc. civ., admiterea apelurilor, schimbarea în parte a sentinței

apelate, în sensul că a constatat calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de

½ din terenul în litigiu și construcțiile care au existat pe teren și au

fost demolate, a obligat pârâta să emită decizie prin care să propună în

favoarea reclamantei, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

cota de ½ din terenul în litigiu și pentru construcțiile demolate și să

înainteze decizia menționată anterior și dosarul administrativ la Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea emiterii titlului de

despăgubire.

Restul dispozițiilor

sentinței privind admiterea acțiunii și identificarea imobilului restituit au

fost menținute ca fiind legale și temeinice.

În baza dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat apelanta pârâtă la 4.000 lei

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S.

Criticile formulate

prin motivele de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și vizează următoarele aspecte:

administrativă prealabilă reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu

modificările și completările ulterioare, are caracter obligatoriu în sensul că

de la data intrării în vigoare a acestei legi, cererile de restituire în natură

sau prin echivalent, inclusiv acțiunile în revendicare a imobilelor preluate

fără titlu valabil, formulate direct la instanțele judecătorești competente

sunt premature, dacă nu se face dovada parcurgerii procedurii prealabile

prevăzute de această lege, finalizată prin emiterea deciziei sau a dispoziției

motivate asupra cererii de restituire.

Obligațiile A.V.A.S.,

conform Legii nr. 10/2001/R, se limitează numai la emiterea unei decizii

motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri (obligație de a face) în

condițiile Legii speciale nr. 247/2005 privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

privește acordarea de măsuri reparatorii pentru construcțiile care au existat

pe teren și au fost demolate, se susține că nu poate subzista o astfel de

obligație în sarcina instituției pârâte, atât timp cât nu există prevederi

legale în acest sens.

Așadar dacă aceste

construcții nu mai există sau a fost demolate, competența de soluționare a

notificării, aparține Primăriei din a cărei rază teritorială se afla imobilul

și nu A.V.A.S.

Potrivit art. 32 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, republicată: „În situația imobilelor-construcții

demolate, notificarea formulată de persoana îndreptățită se soluționează

potrivit art. 10 sau art. 11 prin dispoziția motivată a primarului unității

administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv a

primarului general al municipiului București”.

Din analiza textului

de lege, se poate constata că pentru imobilele demolate, măsurile reparatorii

se stabilesc numai în echivalent, iar competența de soluționare a notificării

și emiterii unei decizii motivate cu propunerea de acordare a măsurilor

reparatorii/despăgubiri, revine primăriei unității administrativ teritoriale în

a cărei rază teritorială s-a aflat imobilul, respectiv Primăriei municipiului

București.

acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei, se solicită să se

constate că acestea au fost stabilite și acordate într-un cuantum nejustificat.

În speță, instanța de

judecată a admis apelurile declarate de apelanta reclamantă E.E. și de apelanta

pârâtă A.V.A.S., astfel că acordarea cheltuielilor de judecată nu se justifică,

atât timp cât nu s-a reținut în sarcina apelantei pârâte vreo culpă procesuală.

Principiul care

rezultă din dispozițiile înscrise în art. 274 C. proc. civ., la baza căruia stă

culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, precum și unicitatea

procesului civil impun ca aceste cheltuieli făcute cu procesul, să fie

suportate de către partea care a pierdut, ceea ce nu este cazul apelantei

pârâte.

Mai mult decât atât,

cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate

prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale

procesului, precum și cu munca prestată de avocat.

Examinând recursul

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că este fondat

pentru considerentele ce succed:

Referitor la prima

critică adusă în susținerea motivului de nelegalitate invocat, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este

fondată, urmând a fi înlăturată în consecință.

Astfel, susținerea că

de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu modificările și

completările ulterioare, cererile de restituire în natură sau prin echivalent,

inclusiv acțiunile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil,

formulate direct la instanțele judecătorești competente sunt premature, dacă nu

se face dovada parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de această lege,

finalizată prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivate asupra cererii de

restituire, nu poate fi primită, față de existența dispozițiilor obligatorii

cuprinse în decizia în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Potrivit acestei

decizii în interesul legii, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, republicată, instanța de judecată este competentă să

soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificarea părții interesate.

Prin urmare, nu poate

fi considerată prematură cererea de restituire în natură sau prin echivalent

formulată direct la instanța de judecată în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificare, față de dispozițiile

obligatorii ale deciziei în interesul legii, urmând a fi înlăturată, ca

nefondată, o asemenea susținere.

O altă critică

privește acordarea de măsuri reparatorii pentru construcțiile care au existat

pe teren și au fost demolate, caz în care competența de soluționare a

notificării aparține Primăriei din a cărei rază teritorială se află imobilul și

nu A.V.A.S.

Critica este

întemeiată, față de dispozițiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, potrivit cărora pentru imobilele-construcții demolate, notificarea

formulată de persoana îndreptățită se soluționează potrivit art. 10 sau 11 prin

dispoziția motivată a primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei

rază s-a aflat imobilul, respectiv a primarului general al municipiului București.

Constatând că

instanța de apel a încălcat dispozițiile legale aplicabile (art. 32 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată), atunci când a obligat apelanta pârâtă

A.V.A.S. să emită decizie prin care să propună în favoarea reclamantei, acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent și pentru construcțiile demolate, Înalta

Curte reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Drept consecință, în

baza art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. va admite recursul pârâtei,

va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va înlătura obligația

pârâtei de a emite decizie privind acordarea măsurilor reparatorii pentru

construcțiile demolate.

Totodată, va menține

restul dispozițiilor deciziei atacate.

Procedând astfel,

instanța de recurs a înlăturat și critica referitoare la acordarea

cheltuielilor de judecată în apel, cu privire la care recurenta pârâtă solicită

să se constate că au fost stabilite și acordate într-un cuantum nejustificat

(de 4.000 lei), aceasta nefiind în culpă procesuală.

Potrivit art. 274 alin.

(1) C. proc. civilă, „Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuielile de judecată”.

Înalta Curte constată

că dispozițiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menționează in terminis,

induc o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a

determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu

ocazia purtării procesului.

Cheltuielile de

judecată au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind

suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea,

aceasta fiind partea care a pierdut procesul.

Faptul că s-a admis

și apelul pârâtei în cauză, nu poate să justifice respingerea cererii de

stabilire a cheltuielilor de judecată, acordarea acestora bazându-se așa cum

s-a arătat, pe culpa procesuală a părții din vina căreia s-a purtat procesul,

neavând relevanță de la cine le solicită partea adversă care a efectuat

asemenea cheltuieli.

În ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor acordate, în conformitate cu dispozițiile art. 274 alin.

(3) C. proc. civ., instanța de judecată este competentă să reducă onorariul de

avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporționată în raport de

amplitudinea și complexitatea activității depuse. În speță, se constată că

onorariul de avocat în valoare de 4000 lei, achitat de apelanta reclamantă cu

chitanța din 20 mai 2011, nu este disproporționat în raport de munca depusă de

apărător în dosar și de complexitatea cauzei dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 714/ A din 26 septembrie 2011

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că înlătură obligația pârâtei de a emite decizie

privind acordarea măsurilor reparatorii pentru construcțiile demolate.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 septembrie 2012.