ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2028/2015

Decizia nr. 2028/2015 După deliberare, asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 04 iunie 2015, sub nr. x/1/2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, contestatoarele A. și B. au formulat, în contradictoriu cu intimata RA C. SA, contestație în anulare, solicitând admiterea cererii, anularea parțiala a Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, numai cu privire la cererea de revizuire care vizează contrarietatea dintre Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și sentința nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, judecată cu încălcarea dreptului petentelor la apărare, care nu au fost citate pentru a formula apărări și a pune concluzii și pe această cerere cu care instanța s-a învestit, cu încălcarea principiului disponibilității și a dispozițiilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor.

Totodată, contestatoarele au solicitat dezînvestirea instanței de soluționarea cererii de revizuire înregistrată la data de 18 noiembrie 2014, ca cerere distinctă ce trebuia să fie repartizată aleatoriu, iar nu preferențial, prin eludarea dispozițiilor art. 98 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, completului deja învestit cu judecarea unei alte cereri de revizuire între aceleași părți, având aceeași calitate, dar un alt obiect (contrarietatea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012* cu sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, irevocabilă pe aspectul obligării pârâtei RA C. SA la acordarea de teren în compensare încă din primul ciclu procesual) și restituirea acestei cereri președintelui instanței pentru a fi repartizată aleatoriu altui complet de judecată.

În motivarea cererii, contestatoarele au arătat că, la data de 14 noiembrie 2014, au solicitat revizuirea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012* ca fiind potrivnică sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în același dosar, în primul ciclu procesual, între aceleași persoane, având aceeași calitate, cerere înregistrată sub nr. x/1/2014. Cunoscând practica Înaltei Curți de a respinge toate cererile de revizuire pentru hotărârile potrivnice date în același dosar (deși textul de lege - art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

- nu impune), la data de 18 noiembrie contestatoarele au înregistrat o nouă cerere de revizuire a Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, aceasta fiind potrivnică altei sentințe intrate sub puterea lucrului judecat, nr. 174 din 03 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, într-un alt dosar, în aceeași pricina și între aceleași persoane. Înalta Curte de Casație și Justiție, încălcând dispozițiile art. 96 alin. (1) și (2) și art. 98 alin. (1) și (2) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, a atașat a doua cerere de revizuire, cea depusă la 18 noiembrie 2014, direct la Dosarul nr. x/1/2014, fără a justifica în vreun fel motivul pentru care aceasta nu a primit număr nou de dosar și nici nu a fost repartizată aleatoriu.

De încălcarea principiului disponibilității, care a condus la lărgirea sferei procesului fără ca instanța să fi fost învestită de revizuiente și cu cererea înregistrată la data de 18 noiembrie 2014, dar și a dispozițiilor art. 96 și 98 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor de judecată contestatoarele au luat cunoștință după soluționarea Dosarului nr. x/1/2014, când, nedumerite că a doua cererea de revizuire nu a primit număr de dosar și nici nu a fost pusă pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție timp de 3 luni, au făcut verificări și au aflat că - din motive necunoscute - cu încălcarea liberului acces la justiție, și aceasta cerere a ajuns tot la primul dosar.

Instanța care s-a învestit cu o nouă cerere de revizuire le-a citat pe contestatoare în data de 9 ianuarie 2015 pentru termenul din 14 ianuarie 2015 numai pentru judecarea unei singure cereri de revizuire, pentru decizia pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012*, nicidecum și pentru cea de-a doua cerere de revizuire, lucru reieșit cu claritate atât din practicaua hotărârii, cât și din dispozitiv, unde se fac trimiteri în mod constant la „cererea de revizuire” și nu la „cererile de revizuire”.

Dacă instanța, deși nu a fost învestită legal, a luat în examinarea și cea de a doua cerere de revizuire în lipsa contestatoarelor, hotărârea este lovită de nulitate absolută în ceea ce privește contrarietatea hotărârilor din 27 octombrie 2014 și din 03 februarie 2011, întrucât a fost încălcat dreptul la apărare câtă vreme petentele nu puteam ghici că cererea de revizuire înregistrată la data de 18 noiembrie 2014 a ocolit circuitul birocratic al instanței și a ajuns, pe căi neștiute, în dosarul aflat deja pe rol; de altfel, la primul și singurul termen de judecată din 14 ianuarie 2015 contestatoarele au solicitat amânarea judecații, deoarece, până la data respectivă, la dosarul Înaltei Curți nu fuseseră atașate dosarele în care se pronunțaseră hotărârile potrivnice, Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 și sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012. Contestatoarele au mai precizat că, dacă se va aprecia că prin Decizia nr. 293 din 28 ianuarie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra celor două cereri de revizuire, solicită să se constate că subzistă motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., dat fiind faptul că revizuientele nu au avut cunoștință că cea de a doua cerere de revizuire se va judecata în dosarul având ca obiect cererea de revizuire înregistrată la 14 noiembrie 2014. Au susținut, de asemenea, că subzistă și motivul prevăzut de art. 318 C. proc.

civ., generat de greșelile materiale repetate săvârșite de către instanța care, în considerentele hotărârii atacate, a reținut că dosarul în care s-a pronunțat sentința nr. 174 din 03 februarie 2011 a avut ca obiect obligația de a face, în timp ce dosarul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire s-a cerut privea o contestație împotriva deciziei administrative emisă în executarea primei hotărâri; dacă instanța supremă ar fi avut la dispoziție dosarele atașate în ultimul moment sau dacă ar fi avut timpul necesar să le studieze, ar fi aflat, poate, că în Dosarul nr. x/3/2012 au existat mai multe capete de cerere: un capăt care viza contestația împotriva deciziei RA C. SA de acordare de despăgubiri bănești în locul unui teren în compensare, soluționată irevocabil prin anularea respectivei decizii administrative în primul ciclu procesual și un capăt care privea acordarea unui teren în compensare, potrivit dispozițiilor sentinței nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, intrată sub puterea de lucru judecat, care a fost soluționat irevocabil prin sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 dată în primul ciclu procesual.

Or, la rejudecarea în fond a Dosarului nr. x/3/2012, instanța a fost învestită numai cu identificarea și evaluarea imobilelor ce urmau să fie acordate în compensare reclamantelor, în niciun caz cu „contestația împotriva deciziei administrative”, cum greșit a reținut Înalta Curte în considerentele Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015. Au mai invocat contestatoarele că o altă greșeală materială gravă a instanței supreme privește confuzia între ordinea de preferință la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013 și „bunul-chef” al deținătorilor imobilelor ce fac obiectul reparațiilor prevăzute de lege.

Astfel, pentru a justifica încălcarea puterii de lucru judecat a două hotărâri judecătorești de către doi judecători ai Curții de Apel București, alți doi magistrați ai Înaltei Curți au ajuns la concluzia că „întrucât, în cauza de față, pârâta nu a formulat nicio ofertă în sensul compensării în natură a reclamantelor, nu poate opera compensarea în natură, iar toate indicațiile procedurale impuse prin decizia de casare, rămân fără obiect”. Mai mult decât atât, prin nesocotirea dispozițiilor legilor speciale de reparații cei doi judecători ai instanței supreme au hotărât că ordinea de preferință la acordarea măsurilor reparatorii nu este imperativă, fapt care ar justifica înlăturarea puterii de lucru judecat a două hotărâri judecătorești, de către instanța de recurs.

Examinând contestația în anulare formulată, în raport de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 14 noiembrie 2014 sub nr. x/1/2014, revizuentele au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012*, ca fiind potrivnică sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în același dosar, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

În motivare, revizuentele au arătat că Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București a fost pronunțată cu nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012, cu încălcarea principiului disponibilității părților și a ordinei de preferință la acordarea măsurilor reparatorii prevăzută de art. 1 alin. (2) teza I din Legea nr. 165/2013, modificată și completată prin Legea nr. 368/2013, și art. 221 din H.G. nr. 89/2014 pentru modificarea și completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013. Revizuentele au mai susținut că, prin sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012, Tribunalul București a admis cererea acestora de anulare a Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 emisă de RA C. SA, a obligat pârâta să restituie reclamantelor (revizuentele din cauză) în natură prin compensare terenul în suprafață de 564,02 mp situat în București, sector 1, identificat ca disponibil la poziția nr. 122/218 din Anexa nr. 3 la O.U.G.

nr. 101/2011. Această sentință a fost casată în parte prin Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel București, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanța de fond numai în scopul identificării unui alt teren liber și stabilirea echivalenței valorice cu terenul ce nu mai putea fi restituit în natură. Prin sentința nr. 2098 din 16 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/372012* în rejudecare, Tribunalul București a obligat pârâta RA C. SA să propună măsuri reparatorii prin puncte conform Legii nr. 165/2013, cu ignorarea deciziei de casare și aplicarea retroactivă a art. 4 din Legea nr. 165/2003 unei cauze soluționate irevocabil prin două hotărâri judecătorești intrate sub autoritatea lucrului judecat.

Prin Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în soluționarea recursului formulat de reclamante împotriva sentinței mai sus-menționate s-a casat această hotărâre, cauza fiind reținută spre rejudecare în fond. Prin Decizia nr. 1598/R din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel București, preluând toate erorile din hotărârea pe care tocmai o casase, a respins cererea reclamantelor privind acordarea în compensare a unui teren și a constatat, fără ca reclamantele să fi cerut, că acestea au dreptul la măsuri compensatorii prin puncte conform art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013. Prin urmare, această decizie este contradictorie cu sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012, în sensul că prin aceasta din urmă s-a acordat, irevocabil, reclamantelor teren în compensare, iar prin decizia supusă revizuirii s-au acordat măsuri reparatorii prin puncte conform Legii nr. 165/2013.

La data de 18 noiembrie 2014, revizuentele au formulat, pentru aceleași considerente, o cerere de revizuire a aceleiași decizii ca fiind potrivnică și sentinței nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, irevocabilă sub aspectul obligării pârâtei RA C. SA la acordarea unui teren în compensare. Prin Decizia civilă nr. 293 din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în majoritate, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A. și B. împotriva Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În considerentele hotărârii, instanța de revizuire a reținut următoarele: În cazul prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc.

civ., pentru ca acesta să fie admisibil, este necesar ca hotărârile care conțin dispoziții contrare să fie pronunțate în dosare diferite însă cu identitate de părți, obiect și cauză și ca, în al doilea proces, să nu se fi discutat și înlăturat excepția autorității de lucru judecat. În cazul în care ultima instanță a înlăturat motivat aspectele ce țin de puterea lucrului judecat, calea extraordinară de atac nu este admisibilă, întrucât ar însemna o rejudecare a ultimei hotărâri, ceea ce revizuirea nu permite. A considerat că acest caz de revizuire a fost reglementat pentru a înlătura doar situațiile de încălcare a puterii de lucru judecat în manifestarea sa negativă, de excepție procesuală care se opune inițierii unui al doilea litigiu identic ca părți, obiect și cauză.

Verificând îndeplinirea acestor condiții, raportat la cele două hotărâri de a căror autoritate de lucru judecat s-au prevalat revizuentele, Înalta Curte a constatat că, în niciuna dintre cele două situații supuse analizei, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cazului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, prin sentința nr. 174 din 03 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a dispus obligarea pârâtei RA C. SA să emită, în favoarea reclamantelor, o decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii, constând în compensarea cu un alt teren sau în despăgubiri pentru suprafața de 479,60 mp, situată în București, imposibil de restituit în natură.

În executarea acestei sentințe a fost emisă Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012, prin care RA C. SA a stabilit acordarea de despăgubiri prin echivalent. Împotriva acestei decizii reclamantele au formulat contestație, solicitând anularea deciziei și obligarea pârâtei la acordarea de teren în compensare din lista terenurilor disponibile prevăzute în anexele nr. 2 și 3 ale O.U.G. nr. 101/2011, potrivit obligațiilor stabilite prin sentința nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului București. Prin sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prima instanță a anulat Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012, a obligat pârâta să le restituie reclamantelor, în natură prin compensare, terenul de 562,04 mp situat în București, sectorul 1, identificat la poziția 122/218 în Anexa nr. 3 la O.U.G.

nr. 101/25 noiembrie 2011. S-a apreciat în considerentele acestei hotărâri că, în mod nelegal și netemeinic, prin Decizia nr. 15 s-au acordat reclamantelor despăgubiri prin echivalent, fiind încălcate atât dispozițiile legale prevăzute de art. 1 alin. (5) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât și dispozițiile trasate prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă. Părțile au declarat recurs, iar, prin Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis atât recursul formulat de reclamante, cât și pe cel formulat de pârâta RA C. SA; a casat sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 în parte și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii având ca obiect acordarea de teren în compensare, menținând restul dispozițiilor sentinței referitoare la anularea Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 și la cheltuielile de judecată.

S-a mai reținut în cuprinsul deciziei că, în măsura în care cel îndreptățit optează pentru o anumită formă de reparație, posibilă din perspectiva actului normativ de reparație, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația de a acorda, cu prioritate, forma de reparație cerută. Numai în cazul în care se face dovada că entitatea notificată nu deține bunuri care pot fi acordate în compensare sau a existenței unui refuz nejustificat al titularului dreptului de opțiune de a i se acorda anumite bunuri în compensare, bunuri aflate la dispoziția entității învestite cu soluționarea notificării și disponibile în sensul legii speciale de reparație, aceasta are posibilitatea de a propune măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Ulterior, prin sentința nr. 2098 din 16 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a obligat pârâta RA C. SA să propună acordarea, în favoarea reclamantelor, de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013. Această instanță a reținut, pe de o parte, că rejudecarea cauzei a urmat și ca o consecință a admiterii căii de atac a părții adverse, respectiv a recursului declarat de pârâta RA C. SA împotriva sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012, așadar nefiind incidentă ipoteza neagravării situației în propria cale de atac, iar, pe de altă parte, prin sentința nr. 174 din 03 februarie 2011, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamantele urmează a fi beneficiarele unei decizii emise de RA C. SA, prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea cu alt teren sau constând în despăgubire.

Or, noua procedură prin puncte din Legea nr. 165/2013 a înlocuit procedura acordării despăgubirilor în condițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, fiind similară în conținut, cu particularitatea participării la licitația de imobile din Fondul Național - art. 27-31 din Legea nr. 165/2013.

Prin Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul formulat de reclamante împotriva sentinței nr. 2098 din 16 decembrie 2013, a casat sentința și a reținut cauza spre rejudecare, cu motivarea că, obligând prin sentința recurată ca RA C. SA să propună acordarea de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, tribunalul a încălcat puterea de lucru judecat a sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012, precum și pe cea a sentinței nr. 174 din 03 februarie 2011. Prin Decizia nr. 1598/R din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu majoritate, în rejudecarea fondului după casarea cu reținere, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamante de acordare de teren în compensare.

S-a reținut că pârâta a fost obligată să despăgubească pe reclamante, prin compensare, în natură sau echivalent, prin hotărâre judecătorească, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul situat în București, sector 1, imposibil de restituit în natură. S-a apreciat că prin decizia de casare s-a dispus identificarea și evaluarea acelor imobile aflate la dispoziția pârâtei și care pot face obiect al compensării. Înalta Curte a constatat că revizuentele au susținut că această ultimă hotărâre prin care li s-a respins cererea de acordare a unui teren în compensare contravine unor dispoziții cuprinse în două hotărâri anterioare și care se bucură de autoritate de lucru judecat, prin care dreptul lor la acordarea măsurilor compensatorii sub forma unui teren era un drept câștigat și nu mai putea fi nesocotit în procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Prima hotărâre la care s-au raportat revizuentele este sentința nr. 174 din 03 februarie 2011, întrucât prin aceasta instanța judecătorească, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a stabilit ordinea de prioritate, respectiv a dispus acordarea unui teren în compensare și numai în măsura în care compensarea cu alte bunuri sau servicii s-ar dovedi imposibilă, a stabilit acordarea unor despăgubiri echivalente privind suprafața de 479,60 mp. Or, Înalta Curte a apreciat că pricinile în care s-au pronunțat cele două hotărâri nu sunt identice în sensul regăsirii între acestea a triplei identități despre care vorbește textul invocat.

În cauza pendinte, pe lângă faptul că obiectul ultimei hotărâri este diferit, s-a constatat că instanța nu a ignorat litigiul anterior, făcând referire la sentința nr. 174 din 03 februarie 2011, pe care a interpretat-o ca instituind și o obligație alternativă de despăgubire în echivalent, în cazul în care nu există teren disponibil pentru compensarea în natură. Cea de-a doua hotărâre la care revizuentele s-au raportat este sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012, prin care li s-a acordat, în contestația formulată împotriva deciziei administrative, un teren în compensare identificat în patrimoniul pârâtei. Sentința a fost parțial casată pentru identificarea cu claritate a unui alt teren ce ar putea fi atribuit, însă, în următorul ciclu procesual, instanța de fond a constatat intervenită Legea nr. 165/2013, de imediată aplicare, și a dispus acordarea măsurilor reparatorii reglementate de această lege, respectiv compensarea cu puncte.

Înalta Curte a statuat că această hotărâre nu poate constitui un reper pentru analiza contrarietății, cerută de cazul de revizuire ce constituie obiect al cercetării, pentru simplul fapt că a fost pronunțată în același dosar cu ultima hotărâre, cea a cărei revizuire se solicită. Or, una din condițiile esențiale, necesară pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este ca hotărârile potrivnice să fie pronunțate în dosare diferite. Înalta Curte a apreciat, în concluzie, că aspectele invocate prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de netemeinicie, prin care se urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești, revizuentele exprimându-și nemulțumirea față de soluția conținută de decizia irevocabilă atacată, iar un asemenea demers ar duce, contrar a ceea ce instituția revizuirii presupune și îngăduie, la o rejudecare a cauzei.

În speța de față, contestatoarele au solicitat anularea Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, numai cu privire la cererea de revizuire care vizează contrarietatea dintre Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și sentința nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, judecată cu încălcarea dreptului lor la apărare.

Au susținut că nu au fost legal citate pentru a formula apărări și a pune concluzii și pe cererea de revizuire formulată la data de 18 noiembrie 2014, cu care instanța s-ar fi învestit în mod nelegal, cu încălcarea principiului disponibilității și a dispozițiilor privind repartizarea aleatorie a cauzelor la momentul soluționării cererii de revizuire înregistrate la data de 14 noiembrie 2014. Înalta Curte constată că, inițial, la data de 14 noiembrie 2014, prin cererea înregistrată sub nr. x/1/2014, revizuentele au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012*, ca fiind potrivnică sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în același dosar, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

La momentul promovării cererii de revizuire, respectiv 14 noiembrie 2014, revizuentele au depus la dosar și sentința nr. 174 din 3 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. Ulterior, aceste părți au formulat, la 18 noiembrie 2014, pentru aceleași considerente, o cerere de revizuire a aceleiași decizii ca fiind potrivnică și sentinței nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București.

În cuprinsul celei de-a doua cereri de revizuire, înregistrată la data de 18 noiembrie 2014, care viza aceeași Decizie, nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, revizuentele au susținut că „la rejudecarea fondului a treia oară, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a preluat toate erorile din hotărârea pe care tocmai o casase prin Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2013 și, prin nesocotirea puterii de lucru judecat a sentințelor nr. 174 din 3 februarie 2011 și nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțate de Tribunalul București, a principiului disponibilității părților și a ordinei de preferință imperativ prevăzută de art. 1 alin. (2) teza I din Legea nr. 165/2013 modificat și completat prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 368/2013, precum și prin art. 22 1 din HG nr. 89/2014 pentru modificarea și completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, a respins cererea reclamantelor de acordare de teren în compensare și fără ca reclamantele să fi cerut” (fila 44 Dosar nr. x/1/2014 al Înalta Curte de Casație și Justiție).

Întâmpinarea formulată de intimata RA C. SA, comunicată revizuentelor, a cuprins referiri atât la sentința nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cât și la sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Prin concluziile scrise depuse de revizuiente pentru termenul din 14 ianuarie 2015, acestea arată că sentința nr. 174 din 3 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, sunt intrate în puterea de lucru judecat (filele 67 - 69 Dosar nr. x/1/2014 al Înalta Curte de Casație și Justiție). Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;” Motivul de contestație în anulare prevăzut de textul citat vizează doar situația în care procedura de citare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legale - art. 88 C. proc. civ. Din interpretarea acestui text legal rezultă că nu orice neregularitate procedurală privitoare la citarea părții, pentru ziua când s-a judecat pricina în fond, poate constitui temei pentru exercitarea contestației în anulare.

Aceste nereguli pot viza neindicarea, în cuprinsul citației, a anului, lunii, zilei și orei de înfățișare, a instanței și sediul acesteia, a tuturor elementelor de identificare ale părții, nerespectarea dispozițiilor privitoare la modul și termenul de înmânare a citației, precum și situația în care litigiul s-a judecat în lipsa părții care nu a fost citată deloc. În speță, nu se întâlnește niciuna dintre aceste situații, contestatoarele fiind legal citate pentru ziua dezbaterilor, conform proceselor verbale de la filele 53 și 54 ale dosarului de revizuire, la adresele indicate în cererile formulate. Înalta Curte mai reține că vătămarea părții nelegal citate constă în punerea acesteia în imposibilitatea de a cunoaște data judecății și de a-și face apărările necesare.

Or, în speță, contestatoarele au cunoscut faptul că termenul acordat pentru soluționarea cererii de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost 14 ianuarie 2015, pentru care au și depus o cerere de amânare a judecății. Pe de altă parte, constată Înalta Curte, motivul invocat de contestatoare, respectiv lipsa de pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare a mențiunilor privind învestirea instanței și cu soluționarea cererii de revizuire formulate la data de 18 noiembrie 2014, nu se poate încadra în cazurile limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel încât, sub acest aspect, contestația în anulare nu este fondată.

Contestatoarele, invocând necunoașterea actelor procesuale înregistrate la dosarul instanței de revizuire, invocă, în realitate, propria culpă. În plus, chiar dacă au fost depus două cereri de revizuire, cât timp acestea priveau aceeași decizie se impunea ca ele să fie soluționate împreună. În acest context, nu s-ar putea reține că petentele au fost lezate în vreun fel, cu atât mai mult cu cât, prin cererile formulate, au dezvoltat apărări în legătură cu hotărârile pretins contrare, pe care instanța de revizuire le-a analizat integral (astfel cum rezultă din considerentele deciziei contestate, prezentată mai sus). De altfel, dovezile de îndeplinire a procedurii de citare cuprind și mențiunea obiectului dedus judecății, respectiv revizuire Legea nr. 10 împotriva dec. civ.

pronunțate în Dosarul nr. x/3/2012* al Curții de Apel București, aceasta fiind, de fapt cererea cu care contestatoarele au învestit instanța de judecată - revizuire împotriva Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă . Considerațiile contestatoarelor referitoare la încălcarea dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil datorate respingerii cererilor lor de amânare, reprezintă chestiuni ce nu au nicio relevanță raportat la configurația juridică a dispozițiilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., ce vizează strict aspectul procedural al legalității procedurii de citare, respectată în cauză, sens în care motivul invocat nu poate fi primit.

În ceea ce privește incidența art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale (...)”, Înalta Curte reține că acest text deschide calea contestație în anulare specială pentru motivul invocat doar atunci când această cale de atac vizează o hotărâre pronunțată de instanța de recurs, or, în cauză, hotărârea a cărei retractare se solicită a fost pronunțată în revizuire. Față de argumentele expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1și art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/1/2014.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarele A. și B. împotriva Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/1/2014. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2015.