ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2028/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2028/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2028/2015

După deliberare, asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 04 iunie

2015, sub nr. x/1/2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, contestatoarele A. și B. au formulat, în contradictoriu cu

intimata RA C. SA, contestație în anulare, solicitând admiterea cererii, anularea

parțiala a Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, numai cu privire la cererea de revizuire

care vizează contrarietatea dintre Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și sentința nr. 174

din 03 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, judecată

cu încălcarea dreptului petentelor la apărare, care nu au fost citate pentru a

formula apărări și a pune concluzii și pe această cerere cu care instanța s-a învestit,

cu încălcarea principiului disponibilității și a dispozițiilor privind

repartizarea aleatorie a cauzelor. Totodată, contestatoarele au solicitat dezînvestirea

instanței de soluționarea cererii de revizuire înregistrată la data de 18 noiembrie

2014, ca cerere distinctă ce trebuia să fie repartizată aleatoriu, iar nu

preferențial, prin eludarea dispozițiilor art. 98 din Regulamentul de

ordine interioară a instanțelor judecătorești, completului deja învestit cu

judecarea unei alte cereri de revizuire între aceleași părți, având aceeași

calitate, dar un alt obiect (contrarietatea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul

nr. x/3/2012* cu sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, irevocabilă pe

aspectul obligării pârâtei RA C. SA la acordarea de teren în compensare încă

din primul ciclu procesual) și restituirea acestei cereri președintelui

instanței pentru a fi repartizată aleatoriu altui complet de judecată.

În motivarea cererii,

contestatoarele au arătat că, la data de 14 noiembrie 2014, au solicitat

revizuirea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012* ca fiind

potrivnică sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în același dosar, în primul ciclu procesual, între

aceleași persoane, având aceeași calitate, cerere înregistrată sub nr. x/1/2014.

Cunoscând practica Înaltei

Curți de a respinge toate cererile de revizuire pentru hotărârile potrivnice

date în același dosar (deși textul de lege - art. 322 pct. 7 C. proc. civ. - nu

impune), la data de 18 noiembrie contestatoarele au înregistrat o nouă cerere

de revizuire a Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, aceasta fiind potrivnică altei

sentințe intrate sub puterea lucrului judecat, nr. 174 din 03 februarie 2011, pronunțată

de Tribunalul București, secția a III-a civilă, într-un alt dosar, în aceeași

pricina și între aceleași persoane.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, încălcând dispozițiile art. 96 alin. (1) și

(2) și art. 98 alin. (1) și (2) din Regulamentul de ordine interioară a

instanțelor judecătorești, a atașat a doua cerere de revizuire, cea depusă la

18 noiembrie 2014, direct la Dosarul nr. x/1/2014, fără a justifica în vreun

fel motivul pentru care aceasta nu a primit număr nou de dosar și nici nu a

fost repartizată aleatoriu.

De încălcarea principiului

disponibilității, care a condus la lărgirea sferei procesului fără ca instanța

să fi fost învestită de revizuiente și cu cererea înregistrată la data de 18 noiembrie

2014, dar și a dispozițiilor art. 96 și 98 din Regulamentul de ordine interioară

a instanțelor de judecată contestatoarele au luat cunoștință după soluționarea Dosarului

nr. x/1/2014, când, nedumerite că a doua cererea de revizuire nu a primit număr

de dosar și nici nu a fost pusă pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție timp de 3 luni, au făcut verificări și au aflat că - din

motive necunoscute - cu încălcarea liberului acces la justiție, și aceasta

cerere a ajuns tot la primul dosar.

Instanța care s-a învestit

cu o nouă cerere de revizuire le-a citat pe contestatoare în data de 9 ianuarie

2015 pentru termenul din 14 ianuarie 2015 numai pentru judecarea unei singure

cereri de revizuire, pentru decizia pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012*,

nicidecum și pentru cea de-a doua cerere de revizuire, lucru reieșit cu

claritate atât din practicaua hotărârii, cât și din dispozitiv, unde se fac

trimiteri în mod constant la „cererea de revizuire” și nu la „cererile de

revizuire”.

Dacă instanța, deși

nu a fost învestită legal, a luat în examinarea și cea de a doua cerere de

revizuire în lipsa contestatoarelor, hotărârea este lovită de nulitate absolută

în ceea ce privește contrarietatea hotărârilor din 27 octombrie 2014 și din 03

februarie 2011, întrucât a fost încălcat dreptul la apărare câtă vreme petentele

nu puteam ghici că cererea de revizuire înregistrată la data de 18 noiembrie

2014 a ocolit circuitul birocratic al instanței și a ajuns, pe căi neștiute, în

dosarul aflat deja pe rol; de altfel, la primul și singurul termen de judecată

din 14 ianuarie 2015 contestatoarele au solicitat amânarea judecații, deoarece,

până la data respectivă, la dosarul Înaltei Curți nu fuseseră atașate dosarele

în care se pronunțaseră hotărârile potrivnice, Decizia nr. 1598 din 27

octombrie 2014 și sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012.

Contestatoarele au

mai precizat că, dacă se va aprecia că prin Decizia nr. 293 din 28 ianuarie

2015 Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra celor două cereri

de revizuire, solicită să se constate că subzistă motivul de contestație în

anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dat fiind faptul că

revizuientele nu au avut cunoștință că cea de a doua cerere de revizuire se va

judecata în dosarul având ca obiect cererea de revizuire înregistrată la 14

noiembrie 2014.

Au susținut, de

asemenea, că subzistă și motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., generat de

greșelile materiale repetate săvârșite de către instanța care, în

considerentele hotărârii atacate, a reținut că dosarul în care s-a pronunțat

sentința nr. 174 din 03 februarie 2011 a avut ca obiect obligația de a face, în

timp ce dosarul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire s-a cerut

privea o contestație împotriva deciziei administrative emisă în executarea

primei hotărâri; dacă instanța supremă ar fi avut la dispoziție dosarele

atașate în ultimul moment sau dacă ar fi avut timpul necesar să le studieze, ar

fi aflat, poate, că în Dosarul nr. x/3/2012 au existat mai multe capete de

cerere: un capăt care viza contestația împotriva deciziei RA C. SA de acordare

de despăgubiri bănești în locul unui teren în compensare, soluționată

irevocabil prin anularea respectivei decizii administrative în primul ciclu

procesual și un capăt care privea acordarea unui teren în compensare,

potrivit dispozițiilor sentinței nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, intrată sub puterea de lucru judecat, care a

fost soluționat irevocabil prin sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 dată în

primul ciclu procesual. Or, la rejudecarea în fond a Dosarului nr. x/3/2012,

instanța a fost învestită numai cu identificarea și evaluarea imobilelor ce

urmau să fie acordate în compensare reclamantelor, în niciun caz cu „contestația

împotriva deciziei administrative”, cum greșit a reținut Înalta Curte în

considerentele Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015.

Au mai invocat

contestatoarele că o altă greșeală materială gravă a instanței supreme privește

confuzia între ordinea de preferință la acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 165/2013 și „bunul-chef” al deținătorilor imobilelor ce fac

obiectul reparațiilor prevăzute de lege.

Astfel, pentru a

justifica încălcarea puterii de lucru judecat a două hotărâri judecătorești de

către doi judecători ai Curții de Apel București, alți doi magistrați ai

Înaltei Curți au ajuns la concluzia că „întrucât, în cauza de față, pârâta nu a

formulat nicio ofertă în sensul compensării în natură a reclamantelor, nu poate

opera compensarea în natură, iar toate indicațiile procedurale impuse prin

decizia de casare, rămân fără obiect”. Mai mult decât atât, prin nesocotirea

dispozițiilor legilor speciale de reparații cei doi judecători ai instanței

supreme au hotărât că ordinea de preferință la acordarea măsurilor reparatorii

nu este imperativă, fapt care ar justifica înlăturarea puterii de lucru judecat

a două hotărâri judecătorești, de către instanța de recurs.

Examinând

contestația în anulare formulată, în raport de dispozițiile art. 317 alin.

(1) pct. 1 și art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la

data de 14 noiembrie 2014 sub nr. x/1/2014, revizuentele au solicitat, în

temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea Deciziei nr. 1598

din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, în Dosarul nr. x/3/2012*, ca fiind potrivnică sentinței nr. 1446 din 05

iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în același

dosar, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

În motivare, revizuentele

au arătat că Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București

a fost pronunțată cu nesocotirea puterii de lucru judecat a sentinței nr. 1446

din 05 iulie 2012, cu încălcarea principiului disponibilității părților și a

ordinei de preferință la acordarea măsurilor reparatorii prevăzută de art. 1 alin.

(2) teza I din Legea nr. 165/2013, modificată și completată prin Legea nr. 368/2013,

și art. 221 din H.G. nr. 89/2014 pentru modificarea și completarea Normelor de

aplicare a Legii nr. 165/2013.

Revizuentele au mai susținut

că, prin sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012, Tribunalul București a admis

cererea acestora de anulare a Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 emisă de RA

C. SA, a obligat pârâta să restituie reclamantelor (revizuentele din cauză) în

natură prin compensare terenul în suprafață de 564,02 mp situat în București,

sector 1, identificat ca disponibil la poziția nr. 122/218 din Anexa nr. 3 la O.U.G.

nr. 101/2011.

Această sentință a

fost casată în parte prin Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel

București, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanța de fond numai în

scopul identificării unui alt teren liber și stabilirea echivalenței valorice

cu terenul ce nu mai putea fi restituit în natură.

Prin sentința nr. 2098

din 16 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/372012* în rejudecare,

Tribunalul București a obligat pârâta RA C. SA să propună măsuri reparatorii

prin puncte conform Legii nr. 165/2013, cu ignorarea deciziei de casare și

aplicarea retroactivă a art. 4 din Legea nr. 165/2003 unei cauze soluționate

irevocabil prin două hotărâri judecătorești intrate sub autoritatea lucrului

judecat.

Prin Decizia nr. 1136/R

din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în soluționarea

recursului formulat de reclamante împotriva sentinței mai sus-menționate s-a

casat această hotărâre, cauza fiind reținută spre rejudecare în fond.

Prin Decizia nr. 1598/R

din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel București, preluând toate erorile din

hotărârea pe care tocmai o casase, a respins cererea reclamantelor privind

acordarea în compensare a unui teren și a constatat, fără ca reclamantele să fi

cerut, că acestea au dreptul la măsuri compensatorii prin puncte conform art. 1

alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013.

Prin urmare, această

decizie este contradictorie cu sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012, în sensul

că prin aceasta din urmă s-a acordat, irevocabil, reclamantelor teren în

compensare, iar prin decizia supusă revizuirii s-au acordat măsuri reparatorii

prin puncte conform Legii nr. 165/2013.

La data de 18

noiembrie 2014, revizuentele au formulat, pentru aceleași considerente, o

cerere de revizuire a aceleiași decizii ca fiind potrivnică și sentinței nr. 174

din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, irevocabilă sub aspectul

obligării pârâtei RA C. SA la acordarea unui teren în compensare.

Prin Decizia civilă nr.

293 din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

în majoritate, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de A.

și B. împotriva Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

În considerentele

hotărârii, instanța de revizuire a reținut următoarele:

În cazul prevăzut de art.

322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., pentru ca acesta să fie admisibil, este

necesar ca hotărârile care conțin dispoziții contrare să fie pronunțate în

dosare diferite însă cu identitate de părți, obiect și cauză și ca, în al

doilea proces, să nu se fi discutat și înlăturat excepția autorității de lucru

judecat. În cazul în care ultima instanță a înlăturat motivat aspectele ce țin

de puterea lucrului judecat, calea extraordinară de atac nu este admisibilă,

întrucât ar însemna o rejudecare a ultimei hotărâri, ceea ce revizuirea nu

permite. A considerat că acest caz de revizuire a fost reglementat pentru a

înlătura doar situațiile de încălcare a puterii de lucru judecat în

manifestarea sa negativă, de excepție procesuală care se opune inițierii unui

al doilea litigiu identic ca părți, obiect și cauză.

Verificând

îndeplinirea acestor condiții, raportat la cele două hotărâri de a căror

autoritate de lucru judecat s-au prevalat revizuentele, Înalta Curte a

constatat că, în niciuna dintre cele două situații supuse analizei, nu sunt

îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cazului de revizuire reglementat

de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, prin sentința

nr. 174 din 03 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, s-a dispus obligarea pârâtei RA C. SA să emită, în favoarea

reclamantelor, o decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii,

constând în compensarea cu un alt teren sau în despăgubiri pentru suprafața de

479,60 mp, situată în București, imposibil de restituit în natură.

În executarea acestei

sentințe a fost emisă Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012, prin care RA C. SA a

stabilit acordarea de despăgubiri prin echivalent.

Împotriva acestei decizii

reclamantele au formulat contestație, solicitând anularea deciziei și obligarea

pârâtei la acordarea de teren în compensare din lista terenurilor disponibile

prevăzute în anexele nr. 2 și 3 ale O.U.G. nr. 101/2011, potrivit obligațiilor

stabilite prin sentința nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului București.

Prin sentința nr. 1446

din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

prima instanță a anulat Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012, a obligat pârâta

să le restituie reclamantelor, în natură prin compensare, terenul de 562,04 mp

situat în București, sectorul 1, identificat la poziția 122/218 în Anexa nr. 3

la O.U.G. nr. 101/25 noiembrie 2011. S-a apreciat în considerentele acestei

hotărâri că, în mod nelegal și netemeinic, prin Decizia nr. 15 s-au acordat

reclamantelor despăgubiri prin echivalent, fiind încălcate atât dispozițiile

legale prevăzute de art. 1 alin. (5) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

cât și dispozițiile trasate prin hotărârea judecătorească definitivă și

irevocabilă.

Părțile au declarat

recurs, iar, prin Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2013, Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

admis atât recursul formulat de reclamante, cât și pe cel formulat de pârâta RA

C. SA; a casat sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 în parte și a dispus

trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii având ca obiect acordarea de teren

în compensare, menținând restul dispozițiilor sentinței referitoare la anularea

Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 și la cheltuielile de judecată. S-a mai reținut

în cuprinsul deciziei că, în măsura în care cel îndreptățit optează pentru o

anumită formă de reparație, posibilă din perspectiva actului normativ de

reparație, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația de a

acorda, cu prioritate, forma de reparație cerută. Numai în cazul în care se

face dovada că entitatea notificată nu deține bunuri care pot fi acordate în

compensare sau a existenței unui refuz nejustificat al titularului dreptului de

opțiune de a i se acorda anumite bunuri în compensare, bunuri aflate la dispoziția

entității învestite cu soluționarea notificării și disponibile în sensul legii

speciale de reparație, aceasta are posibilitatea de a propune măsuri

reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Ulterior, prin

sentința nr. 2098 din 16 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a obligat pârâta RA C. SA să propună acordarea, în favoarea reclamantelor, de

măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013. Această instanță a

reținut, pe de o parte, că rejudecarea cauzei a urmat și ca o consecință a

admiterii căii de atac a părții adverse, respectiv a recursului declarat de

pârâta RA C. SA împotriva sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012, așadar nefiind

incidentă ipoteza neagravării situației în propria cale de atac, iar, pe de

altă parte, prin sentința nr. 174 din 03 februarie 2011, s-a statuat cu putere

de lucru judecat că reclamantele urmează a fi beneficiarele unei decizii emise

de RA C. SA, prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii constând

în compensarea cu alt teren sau constând în despăgubire. Or, noua procedură

prin puncte din Legea nr. 165/2013 a înlocuit procedura acordării

despăgubirilor în condițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, fiind

similară în conținut, cu particularitatea participării la licitația de imobile

din Fondul Național - art. 27-31 din Legea nr. 165/2013.

Prin Decizia nr. 1136/R

din 23 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

recursul formulat de reclamante împotriva sentinței nr. 2098 din 16 decembrie 2013,

a casat sentința și a reținut cauza spre rejudecare, cu motivarea că, obligând

prin sentința recurată ca RA C. SA să propună acordarea de măsuri compensatorii

în condițiile Legii nr. 165/2013, tribunalul a încălcat puterea de lucru

judecat a sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012, precum și pe cea a sentinței nr.

174 din 03 februarie 2011.

Prin Decizia nr. 1598/R

din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu

majoritate, în rejudecarea fondului după casarea cu reținere, a respins ca

nefondată cererea formulată de reclamante de acordare de teren în compensare.

S-a reținut că pârâta

a fost obligată să despăgubească pe reclamante, prin compensare, în natură sau

echivalent, prin hotărâre judecătorească, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru

terenul situat în București, sector 1, imposibil de restituit în natură. S-a

apreciat că prin decizia de casare s-a dispus identificarea și evaluarea acelor

imobile aflate la dispoziția pârâtei și care pot face obiect al compensării.

Înalta Curte a

constatat că revizuentele au susținut că această ultimă hotărâre prin care li

s-a respins cererea de acordare a unui teren în compensare contravine unor

dispoziții cuprinse în două hotărâri anterioare și care se bucură de autoritate

de lucru judecat, prin care dreptul lor la acordarea măsurilor compensatorii

sub forma unui teren era un drept câștigat și nu mai putea fi nesocotit în

procesul de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Prima hotărâre la

care s-au raportat revizuentele este sentința nr. 174 din 03 februarie 2011,

întrucât prin aceasta instanța judecătorească, potrivit art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, a stabilit ordinea de prioritate, respectiv a dispus

acordarea unui teren în compensare și numai în măsura în care compensarea cu

alte bunuri sau servicii s-ar dovedi imposibilă, a stabilit acordarea unor

despăgubiri echivalente privind suprafața de 479,60 mp.

Or, Înalta Curte a apreciat

că pricinile în care s-au pronunțat cele două hotărâri nu sunt identice în

sensul regăsirii între acestea a triplei identități despre care vorbește textul

invocat. În cauza pendinte, pe lângă faptul că obiectul ultimei hotărâri este

diferit, s-a constatat că instanța nu a ignorat litigiul anterior, făcând

referire la sentința nr. 174 din 03 februarie 2011, pe care a interpretat-o ca

instituind și o obligație alternativă de despăgubire în echivalent, în cazul în

care nu există teren disponibil pentru compensarea în natură.

Cea de-a doua

hotărâre la care revizuentele s-au raportat este sentința nr. 1446 din 05 iulie

2012, prin care li s-a acordat, în contestația formulată împotriva deciziei

administrative, un teren în compensare identificat în patrimoniul pârâtei. Sentința

a fost parțial casată pentru identificarea cu claritate a unui alt teren ce ar

putea fi atribuit, însă, în următorul ciclu procesual, instanța de fond a

constatat intervenită Legea nr. 165/2013, de imediată aplicare, și a dispus

acordarea măsurilor reparatorii reglementate de această lege, respectiv

compensarea cu puncte.

Înalta Curte a

statuat că această hotărâre nu poate constitui un reper pentru analiza

contrarietății, cerută de cazul de revizuire ce constituie obiect al

cercetării, pentru simplul fapt că a fost pronunțată în același dosar cu ultima

hotărâre, cea a cărei revizuire se solicită. Or, una din condițiile esențiale,

necesară pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe

prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este ca hotărârile potrivnice să fie

pronunțate în dosare diferite.

Înalta Curte a apreciat,

în concluzie, că aspectele invocate prin cererea de revizuire îmbracă, în

realitate, caracterul unor critici de netemeinicie, prin care se urmărește

reformarea unei hotărâri judecătorești, revizuentele exprimându-și nemulțumirea

față de soluția conținută de decizia irevocabilă atacată, iar un asemenea

demers ar duce, contrar a ceea ce instituția revizuirii presupune și îngăduie,

la o rejudecare a cauzei.

În speța de față,

contestatoarele au solicitat anularea

Deciziei nr. 293

din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă,

numai cu privire la cererea de revizuire care vizează

contrarietatea dintre Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 dată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, și sentința nr. 174 din 03

februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, judecată cu

încălcarea dreptului lor la apărare. Au susținut că nu au fost legal citate

pentru a formula apărări și a pune concluzii și pe cererea de revizuire

formulată la data de 18 noiembrie 2014, cu care instanța s-ar fi învestit în

mod nelegal, cu încălcarea principiului disponibilității și a dispozițiilor

privind repartizarea aleatorie a cauzelor la momentul soluționării cererii de

revizuire înregistrate la data de 14 noiembrie 2014.

Înalta Curte constată

că, inițial, la data de 14 noiembrie 2014, prin cererea înregistrată sub nr. x/1/2014,

revizuentele au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., revizuirea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012*, ca fiind

potrivnică sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, în același dosar, între aceleași persoane, având aceeași

calitate.

La momentul

promovării cererii de revizuire, respectiv 14 noiembrie 2014, revizuentele au

depus la dosar și sentința nr. 174 din 3 februarie 2011 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Ulterior, aceste

părți au formulat, la 18 noiembrie 2014, pentru aceleași considerente, o cerere

de revizuire a aceleiași decizii ca fiind potrivnică și sentinței nr. 174 din 3

februarie 2011 a Tribunalului București.

În cuprinsul celei

de-a doua cereri de revizuire, înregistrată la data de 18 noiembrie 2014, care

viza aceeași Decizie, nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, revizuentele au susținut că „la

rejudecarea fondului a treia oară, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a preluat toate erorile din hotărârea pe care tocmai o casase prin

Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2013 și, prin nesocotirea puterii de lucru

judecat a sentințelor nr. 174 din 3 februarie 2011 și nr. 1446 din 05 iulie

2012 pronunțate de Tribunalul București, a principiului disponibilității

părților și a ordinei de preferință imperativ prevăzută de art. 1 alin. (2)

teza I din Legea nr. 165/2013 modificat și completat prin art. 1 pct. 1 din

Legea nr. 368/2013, precum și prin art. 22

1

din HG nr. 89/2014

pentru modificarea și completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, a

respins cererea reclamantelor de acordare de teren în compensare și fără ca

reclamantele să fi cerut” (fila 44 Dosar nr. x/1/2014 al Înalta Curte de

Casație și Justiție).

Întâmpinarea

formulată de intimata RA C. SA, comunicată revizuentelor, a cuprins referiri atât

la sentința nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, cât și la sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin concluziile

scrise depuse de revizuiente pentru termenul din 14 ianuarie 2015, acestea

arată că sentința nr. 174 din 3 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, și sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă, sunt intrate în puterea de lucru

judecat (filele 67 - 69 Dosar nr. x/1/2014 al Înalta Curte de Casație și

Justiție).

Potrivit art. 317 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ., „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație

în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au

putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1. când procedura de

chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită

potrivit cu cerințele legii;”

Motivul de

contestație în anulare prevăzut de textul citat vizează doar situația în care

procedura de citare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost

îndeplinită potrivit cerințelor legale - art. 88 C. proc. civ.

Din interpretarea

acestui text legal rezultă că nu orice neregularitate procedurală privitoare la

citarea părții, pentru ziua când s-a judecat pricina în fond, poate constitui

temei pentru exercitarea contestației în anulare. Aceste nereguli pot viza

neindicarea, în cuprinsul citației, a anului, lunii, zilei și orei de

înfățișare, a instanței și sediul acesteia, a tuturor elementelor de

identificare ale părții, nerespectarea dispozițiilor privitoare la modul și

termenul de înmânare a citației, precum și situația în care litigiul s-a

judecat în lipsa părții care nu a fost citată deloc.

În speță, nu se

întâlnește niciuna dintre aceste situații, contestatoarele fiind legal citate

pentru ziua dezbaterilor, conform proceselor verbale de la filele 53 și 54 ale

dosarului de revizuire, la adresele indicate în cererile formulate.

Înalta Curte mai

reține că vătămarea părții nelegal citate constă în punerea acesteia în

imposibilitatea de a cunoaște data judecății și de a-și face apărările

necesare. Or, în speță, contestatoarele au cunoscut faptul că termenul acordat

pentru soluționarea cererii de

revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 1598 din 27

octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost 14

ianuarie 2015, pentru care au și depus o cerere de amânare a judecății.

Pe de altă parte,

constată Înalta Curte, motivul invocat de contestatoare, respectiv lipsa de pe

dovada de îndeplinire a procedurii de citare a mențiunilor privind învestirea

instanței și cu soluționarea cererii de revizuire formulate la data de 18

noiembrie 2014, nu se poate încadra în cazurile limitativ prevăzute de art. 317

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel încât, sub acest aspect, contestația în

anulare nu este fondată. Contestatoarele, invocând necunoașterea actelor

procesuale înregistrate la dosarul instanței de revizuire, invocă, în

realitate, propria culpă.

În plus, chiar dacă

au fost depus două cereri de revizuire, cât timp acestea priveau aceeași

decizie se impunea ca ele să fie soluționate împreună. În acest context, nu

s-ar putea reține că petentele au fost lezate în vreun fel, cu atât mai mult cu

cât, prin cererile formulate, au dezvoltat apărări în legătură cu hotărârile

pretins contrare, pe care instanța de revizuire le-a analizat integral (astfel

cum rezultă din considerentele deciziei contestate, prezentată mai sus).

De altfel,

dovezile de

îndeplinire a procedurii de citare cuprind și mențiunea obiectului dedus

judecății, respectiv revizuire Legea nr. 10 împotriva dec. civ. pronunțate în Dosarul

nr. x/3/2012* al Curții de Apel București, aceasta fiind, de fapt

cererea cu care contestatoarele au învestit instanța de judecată -

revizuire împotriva Deciziei

nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

.

Considerațiile

contestatoarelor referitoare la încălcarea dreptului la apărare ori a dreptului

la un proces echitabil datorate respingerii cererilor lor de amânare,

reprezintă chestiuni ce nu au nicio relevanță raportat la configurația juridică

a dispozițiilor art. 317 alin. (1) C. proc. civ., ce vizează strict aspectul

procedural al legalității procedurii de citare, respectată în cauză, sens în

care motivul invocat nu poate fi primit.

În

ceea ce privește incidența art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., „hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată

este rezultatul unei greșeli materiale (...)”, Înalta Curte reține că acest

text deschide calea contestație în anulare specială pentru motivul invocat doar

atunci când această cale de atac vizează o hotărâre pronunțată de instanța de

recurs, or, în cauză, hotărârea a cărei retractare se solicită a fost

pronunțată în revizuire.

Față

de argumentele expuse, nefiind incidente dispozițiile

art. 317 alin. (1) pct.

1și

art.

318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în

anulare formulată

împotriva Deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/1/2014.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D

E

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatoarele A. și B. împotriva Deciziei

nr. 293 din 28 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, în Dosarul nr. x/1/2014.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 octombrie 2015.