ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1421/2015

Asupra cauzei de față constată următoarele: La data de 02 februarie 2009, reclamantele P.A.S. și M.M.D.M. au chemat în judecată pe pârâta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să anuleze decizia nr. 946 din 28 noiembrie 2008 emisă de RA-APPS ca fiind netemeinică și nelegală; să fie obligată unitatea deținătoare RA-APPS să le restituie în natura terenul în suprafața de 479,60 mp situat în București, Bd. M.E. (fosta strada A.C., parcela nr. 2, bloc 9 Parcelarea Jianu - Dorobanți), trecut in proprietatea statului fără titlu valabil, inclus în prezent într-o suprafață de câteva hectare, liberă de construcții sau alte utilități; în situația în care restituirea terenului pe vechiul amplasament nu este posibilă, să fie obligată să îi restituie în natură un teren situat în aceeași zonă urbană, cu o suprafață și valoare echivalentă.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 a admis în parte acțiunea reclamantelor, a anulat decizia contestată nr. 946 emisă de RA-APPS la 28 noiembrie 2008, a obligat pârâta să emită decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii constând în compensarea cu un alt teren sau în despăgubire pentru terenul în suprafața de 479,60 mp situat în București, Bd. M.E., imposibil de restituit în natură. La data de 20 februarie 2012, P.A.S. și M.M.D.M. au contestat decizia nr. 15 emisă de RA-APPS la data de 8 februarie 2012, susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și că nu a fost respectată sentința civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Au solicitat anularea deciziei atacate și obligarea pârâtei RA - APPS să le acorde teren în compensare, potrivit obligațiilor stabilite prin hotărârea judecătorească anterior menționată. Prin sentința civilă nr. 1446 din 05 iulie 2012 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea reclamantelor P.A.S. și M.M.D.M. împotriva pârâtei RA-APPS, a dispus anularea deciziei nr. 15/2012 și a obligat pârâta să restituie în natură reclamantelor terenul în suprafață de 562 mp situat în București, str. M., reținând că pârâta a fost obligată, prin hotărâre judecătorească, să despăgubească pe reclamante, prin compensare, în natură sau echivalent. Sentința a fost casată prin decizia civilă nr. 716/2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, dar numai cu privire la capătul de cerere ce privea acordarea de teren în compensare, ca formă de despăgubire cuvenită reclamantelor.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței privind anularea deciziei emisă de pârâtă și calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 2098/2013, tribunalul a analizat capătul de cerere privind acordarea de teren în compensare, reținând că modalitatea de despăgubire de care pot beneficia reclamantele este cea prevăzută de Legea nr. 165/2013, prin puncte compensatorii. Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantele, recurs admis prin decizia civilă nr. 1136/2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, cauza fiind reținută spre rejudecare. În rejudecare, prin decizia nr. 1598R din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamantele M.M.D.M.

și P.A.S., de acordare de teren în compensare, în contradictoriu cu pârâtă RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat și a constatat că reclamantele au dreptul la măsuri compensatorii prin puncte, conform art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013 pentru imobilul situat în București, B-dul M.E. constând în suprafața de 469 mp. S-a reținut că prin decizia de casare s-a dispus identificarea și evaluarea acelor imobile aflate la dispoziția pârâtei care pot face obiect al compensării. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 compensarea în natură se poate materializa prin bunurile oferite în echivalent de entitatea învestită să soluționeze notificarea, în speță, pârâta, dar că, în speță, pârâta nu a formulat nicio ofertă, în sensul compensării în natură a reclamantelor, astfel încât, pe de o parte, nici compensarea în natură nu poate opera, iar pe de altă parte, toate indicațiile procedurale impuse prin decizia de casare, rămân fără obiect.

La data de 14 noiembrie 2014 sub nr. 3985/1/2014, revizuentele P.A.S., M.M.D.M. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 4935/3/2012*, ca fiind potrivnică sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în același dosar, între aceleași persoane, având aceeași calitate. În același Dosar - nr. 3985/1/2014, la data de 18 noiembrie 2014, revizuentele au solicitat, tot în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 ca fiind potrivnică sentinței civile nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 293 din 28 ianuarie 2015, în majoritate, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de P.A.S. și M.M.D.M. împotriva deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: Prin decizia civilă nr. 1598R din 27 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu majoritate, în rejudecarea fondului după casarea cu reținere, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamante de acordare de teren în compensare. Curtea de Apel a reținut că pârâta a fost obligată să le despăgubească pe reclamante, prin compensare, în natură sau echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru terenul situat în București, str. M.E., imposibil de restituit în natură.

S-a apreciat că prin decizia de casare s-a dispus identificarea și evaluarea acelor imobile aflate la dispoziția pârâtei și care pot face obiect al compensării și că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 compensarea în natură se poate materializa prin bunurile oferite în echivalent de entitatea învestită să soluționeze notificarea, în speță, pârâta. Deoarece pârâta nu a formulat nicio ofertă în sensul compensării în natură a reclamantelor, nu a putut opera compensarea în natură, iar toate indicațiile procedurale impuse prin decizia de casare, au rămas fără obiect.

Revizuentele au susținut că această ultimă hotărâre prin care li s-a respins cererea de acordare a unui teren în compensare contravine unor dispoziții cuprinse în două hotărâri anterioare și care se bucură de autoritate de lucru judecat, prin care dreptul lor la acordarea măsurilor compensatorii sub forma unui teren era un drept câștigat și nu mai putea fi nesocotit în aplicarea Legii nr. 10/2001. Prima hotărâre la care se raportează este sentința civilă nr. 174 din 03 februarie 2011. S-a apreciat de către revizuente că prin această hotărâre, instanța judecătorească, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a stabilit ordinea de prioritate, respectiv a dispus acordarea unui teren în compensare și numai în măsura în care compensarea cu alte bunuri sau servicii s-ar dovedi imposibilă, a stabilit acordarea unor despăgubiri echivalente privind suprafața de 479,60 mp.

Verificând îndeplinirea condițiilor referitoare la admisibilitatea cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte s-a raportat în primul rând la sentința civilă nr. 174 din 03 februarie 2011 și a constatat că pricinile, în care s-au pronunțat cele două hotărâri, nu sunt identice în sensul regăsirii între acestea a triplei identități impusă de exigențele art. 322 pct. 7 C. proc. civ. A reținut că hotărârea din anul 2011 finaliza un proces în obligația de a face, prin care pârâta era obligată să emită decizia în baza Legii nr. 10/2001 sub forma acordării unui teren în compensare, iar, în situația imposibilității de executare sub această formă, prin echivalent, iar eventuala nerespectare a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât obiectul juridic al cauzei subsecvente nu este același cu al primei cauze - obligație de a face, ci reprezintă o contestație împotriva deciziei administrative emisă în executarea primei hotărâri. Totodată a reținut că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri presupune nu numai ca hotărârile să fi fost pronunțate în aceeași cauză, cu identitate de părți, obiect și temei juridic, dar și cu ignorarea existenței primei hotărâri. În cauză, pe lângă faptul că obiectul ultimei hotărâri este diferit, instanța nu a ignorat litigiul anterior, făcând referire la sentința nr. 174 din 03 februarie 2011, pe care a interpretat-o ca instituind și o obligație alternativă de despăgubire în echivalent, în cazul în care nu există teren disponibil pentru compensarea în natură.

Analizând contrarietatea dintre decizia nr. 1598/2014 și sentința civilă nr. 1446/2012 prin care li s-a acordat, în contestația formulată împotriva deciziei administrative, un teren în compensare identificat în patrimoniul pârâtei, Înalta Curte a reținut că sentința a fost parțial casată pentru identificarea cu claritate a unui alt teren ce ar putea fi atribuit. În următorul ciclu procesual, instanța de fond a constatat intervenită Legea nr. 165/2013, de imediată aplicare, și a dispus acordarea măsurilor reparatorii reglementate de această lege, respectiv compensarea cu puncte. Înalta Curte a statuat că această hotărâre nu poate constitui un reper pentru analiza contrarietății în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc.

civ. întrucât a fost pronunțată în același dosar cu ultima hotărâre, cea a cărei revizuire se solicită, iar una din condițiile esențiale de admisibilitate este ca hotărârile potrivnice să fie pronunțate în dosare diferite. În concluzie, constatând că hotărârile judecătorești care se afirmă că ar fi potrivnice nu au fost pronunțate în dosare diferite, ci în cadrul aceluiași dosar, fiind vorba doar de cicluri procesuale diferite ale aceluiași litigiu, a reținut că nu este îndeplinită o condiție de admisibilitate a cererii de revizuire.

Înalta Curte a reținut și faptul că nu a fost ignorată autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri întrucât, instanța s-a pronunțat expres cu privire la aspectul respectiv, a înlăturat ordinea dispusă anterior între cele două tipuri de compensări, pe care nu a apreciat-o ca fiind imperativă și a constatat că pârâta nu a formulat nicio ofertă, în sensul compensării în natură, cu consecința astfel dedusă că, pe de o parte, compensarea în natură nu poate opera, iar, pe de altă parte, că toate indicațiile procedurale impuse prin decizia de casare, rămân fără obiect. Prin urmare, nici raportat la a doua hotărâre, condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite. La data de 5 februarie 2015, cu cererea înregistrată sub nr. 498/1/2015, revizuentele P.A.S., M.M.D.M.

au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca fiind potrivnică sentinței civile nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Au susținut că cea de a doua hotărâre, respectiv decizia a cărei anulare se solicită, prin care le-au fost acordate puncte în compensare, încălcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 174/2011, prin care era obligată unitatea deținătoare să le ofere teren în compensare, pentru terenul imposibil de restituit în natură; principiul disponibilității părților și ordinea de preferință a acordării măsurilor reparatorii prevăzută de art. 1 alin. (2) teza I din Legea nr. 165/2013.

Dispozitivele celor două hotărâri judecătorești sunt contradictorii ceea ce atrage incidența motivului de revizuire invocat. Prin întâmpinare, intimata RA-APPS a arătat că cererea de revizuire are autoritate de lucru judecat, întrucât din considerentele deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015 rezultă că cererea de revizuire a deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a fost analizată prin raportare atât la sentința civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cât și la sentința civilă nr. 1446 din 5 iulie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, deoarece nu este îndeplinită cerința identității de obiect.

La termenul de judecată din data de 28 mai 2015, Înalta Curte pus în discuție excepția autorității de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 293 din 14 ianuarie 2014 a Înaltei Curți, prin care s-a finalizat litigiul purtat între aceleași părți, având același obiect și cauză. Cererea de revizuire cu care a fost învestită Înalta Curte în prezenta cauză urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente: În speță, așa cum rezultă din expunerea cauzei, revizuentele P.A.S. și M.M.D.M. au solicitat inițial, la data de 14 noiembrie 2014, în Dosarul nr. 3985/1/2014, revizuirea deciziei civile nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., hotărâre considerată potrivnică deciziei nr. 1446 din 5 iulie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. La data de 18 noiembrie 2014, în același Dosar nr. 3985/1/2014, revizuentele P.A.S. și M.M.D.M., în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1598 din 27 octombrie 2014 ca fiind potrivnică sentinței civile nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Părțile au fost citate pentru termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2015, fiindu-i comunicate intimatei Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, potrivit dovezii de la dosar recurs, ambele cereri de revizuire, atât cea depusă în data de 14 noiembrie 2014 cât și cea depusă în data de 18 noiembrie 2014, în vederea formulării întâmpinării.

Revizuentele au depus concluzii scrise la dosar cu privire la solicitarea de revizuire a deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin raportare atât la sentința civilă nr. 1446/2012 cât și la sentința civilă nr. 174/2011. Prin decizia nr. 293 din 28 ianuarie 2015 a Înaltei Curți, secția I civilă, cererea de revizuire formulată de revizuente împotriva deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă. Verificând îndeplinirea condițiilor referitoare la admisibilitatea cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte a constatat că, prin raportare la sentința civilă nr. 174/2011 a Tribunalului București, obiectul juridic al cauzei subsecvente, respectiv cea finalizată prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat, nu este același cu al primei cauze - obligație de a face, fiind o contestație împotriva deciziei administrative emisă în executarea primei hotărâri. Totodată, a reținut că instanța, pronunțând decizia nr. 1598/2014, nu a ignorat litigiul anterior, a analizat efectele sentinței civile nr. 174 din 03 februarie 2011, care a instituit și o obligație alternativă de despăgubire în echivalent, în cazul în care nu există teren disponibil pentru compensarea în natură. Prin urmare, Înalta Curte a statuat că dezlegarea în fapt și în drept anterioară nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., determinată de împrejurarea că obiectul juridic al cauzei subsecvente nu este același cu al primei cauze, iar revizuirea pentru contrarietate de hotărâri presupune ca hotărârile să fi fost pronunțate în aceeași cauză, cu identitate de părți, obiect și temei juridic și, mai mult, cu ignorarea existenței primei hotărâri, ceea ce în speță nu se verifică. După pronunțarea deciziei nr. 293 din 28 ianuarie 2015 de către Înalta Curte, revizuentele P.A.S. și M.M.D.M. au înregistrat la grefa Înaltei Curți în data de 5 februarie 2015 o solicitare prin care arătau că revin la cererea de revizuire a deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, înregistrată la data de 18 noiembrie 2014 sub nr. 3985/1/2014, susținând este potrivnică și sentinței civile nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Au solicitat retragerea acestei cereri de revizuire din Dosarul nr. 3985/3/2009. Urmare a acestei cereri s-a format Dosarul nr. 498/1/2015 al Înaltei Curți având ca obiect revizuirea deciziei civile nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru contrarietate cu sentința civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Or, prin decizia civilă nr. 293 din 14 ianuarie 2015 Înalta Curte a analizat cererea de revizuire a deciziei civile nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, raportat atât la sentința civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 cât și la sentința civilă nr. 1446 din 5 iulie 2012, așa cum rezultă din expunerea cauzei.

Prin considerentele deciziei civile nr. 293 din 28 ianuarie 2015, Înalta Curte analizând cererea de revizuire a decizie nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., prin raportare la sentința civilă nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a constatat că nu este îndeplinită condiția triplei identități, respectiv că nu este identic obiectul, întrucât litigiul finalizat prin sentința nr. 174/2011 a avut ca obiect obligația de a face, iar litigiul finalizat prin decizia nr. 1598/2014 a avut ca obiect contestație împotriva deciziei unității deținătoare, emise în executarea primei hotărâri.

Totodată, a reținut și faptul că în litigiul finalizat prin decizia nr. 1598/2014 a fost supusă dezbaterii și analizată puterea de lucru judecat a primei hotărâri, respectiv sentința civilă nr. 174/2011. Prin urmare, Înalta Curte a analizat cererea de revizuire a deciziei nr. 1598/2014 prin raportare la sentința civilă nr. 174/2011 atât din perspectiva îndeplinirii condiției triplei identități cerute de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. cât și din perspectiva funcției pozitive a puterii lucrului judecat, a considerentelor reținute de această sentință.

Contrar susținerilor revizuentelor, în sensul că autoritatea de lucru judecat nu este incidentă întrucât litigiul soluționat de Înalta Curte prin decizia nr. 293/2015 a privit numai aspectul de contrarietate cu sentința civilă nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, se reține că, instanța a analizat cererea de revizuire a deciziei nr. 1598/2014 prin raportare atât la sentința civilă nr. 1446/2012 (cerere de revizuire depusă în data de 14 noiembrie 2014 Dosar nr. 3985/1/2014 Înalta Curte de Casație și Justiție) cât și prin raportare la sentința civilă nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, (cerere de revizuire depusă în data de 18 noiembrie 2014 Dosar nr. 3985/1/2014 Înalta Curte de Casație și Justiție).

Așa fiind, în măsura în care rezolvarea dată asupra unei cereri de revizuire privește persoane, temeiuri juridice, motive și apărări ce fac obiectul unei solicitări ulterioare, cu conținut identic, această nouă cerere nu constituie decât o repetare a celei deja soluționate, intrând în coliziune cu dispozițiile legale privind autoritatea de lucru judecat. Comparând elementele cererii de revizuire, respectiv cea care a făcut obiectul Dosarului nr. 3985/3/2009 al Înaltei Curți, soluționată prin decizia nr. 293 din 28 ianuarie 2015 și cererea de revizuire ce formează obiectul prezentului dosar, se constată că între acestea există identitate de părți, obiect și cauză în sensul dispozițiilor art. 1201 C. civ.

Totodată, se constată că în prezenta cerere de revizuire, revizuentele au înțeles să se sprijine pe aceleași motive și apărări invocate în cadrul cererii de revizuire anterioare, soluționată irevocabil prin decizia civilă nr. 293/2015, nepunând în dezbatere un alt element care să atragă inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1201 C. civ. Cum cele două cereri de revizuire sunt formulate succesiv și întrucât există identitate de părți, obiect și cauză, respectiv de temei juridic, motive și apărări invocate, se constată îndeplinite condițiile autorității de lucru judecat prevăzute de art. 1201 C. civ., ceea ce se opune la soluționare, în litigiul pendinte, a aceleiași cereri. Față de efectele și exclusivitatea primei hotărâri judecătorești-decizia nr. 293 din 28 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, excepția autorității de lucru judecat se impune a fi admisă și, pe cale de consecință, cererea de revizuire, formulată de revizuentele P.A.S.

și M.M.D.M., va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire împotriva deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, formulată de revizuentele P.A.S. și M.M.D.M., constatând autoritatea de lucru judecat în raport cu decizia civilă nr. 293 din 28 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2015.