ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 293/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 293/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la

data de 14 noiembrie 2014 sub nr. 3985/1/2014, revizuentele P.A.S., M.M.D.M. au

solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea

Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 4935/3/2012*, ca fiind potrivnică Sentinței

nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în același dosar, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

În motivare,

revizuentele au arătat că Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de

Apel București a fost pronunțată cu nesocotirea puterii de lucru judecat a

Sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012, cu încălcarea principiului

disponibilității părților (cărora li s-a acordat ceea ce nu s-a cerut) și a

ordinei de preferință la acordarea măsurilor reparatorii prevăzută de art. 1

alin. (2) teza I din Legea nr. 165/2013 modificată și completată prin Legea nr.

368/013 și art. 22

1

din H.G. nr. 89/2014 pentru modificarea și

completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013.

Revizuentele

au mai arătat că prin Sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 Tribunalul București

a admis cererea acestora de anulare a Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012

emisă de RA A.P.P.S., pe care a obligat-o să restituie reclamantelor

(revizuentele din prezenta cauză) în natură prin compensare terenul în

suprafață de 564,02 mp situat în București, str. M. nr. 2 - 4, sector 1,

identificat ca disponibil la poziția nr. 122/218 din Anexa nr. 3 la O.U.G. nr.

101/2011.

Această

sentință a fost casată în parte prin Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2012 a

Curții de Apel București, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanța de

fond, numai în scopul identificării unui alt teren liber și stabilirea echivalenței

valorice cu terenul ce nu mai putea fi restituit în natură.

Prin

Sentința nr. 2098 din 16 decembrie 2013 pronunțată în Dosar nr. 4935/372012* în

rejudecare, Tribunalul București a obligat pârâta RA A.P.P.S. să propună măsuri

reparatorii prin puncte conform Legii nr. 165/2013, cu ignorarea deciziei de

casare și aplicarea retroactivă a art. 4 din Legea nr. 165/2003 unei cauze

soluționate irevocabil prin două hotărâri judecătorești intrate sub autoritatea

lucrului judecat.

Prin

Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în

soluționarea recursului formulat de reclamante împotriva sentinței mai

sus-menționate s-a casat această sentință, cauza fiind reținută spre rejudecare

în fond.

Prin

Decizia nr. 1598/R din 27 octombrie 2014 Curtea de Apel București, preluând

toate erorile din hotărârea pe care tocmai o casase, a respins cererea

reclamantelor privind acordarea în compensare a unui teren și a constatat, fără

ca reclamantele să fi cerut, că acestea au dreptul la măsuri compensatorii prin

puncte conform art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013.

Despre

această decizie susțin revizuentele că este contradictorie cu Sentința nr. 1446

din 05 iulie 2012 a Tribunalului București, în sensul că prin aceasta din urmă

s-a acordat, irevocabil, reclamantelor teren în compensare, iar prin decizia

supusă revizuirii s-au acordat măsuri reparatorii prin puncte conform Legii nr.

165/2013.

La 18

noiembrie 2014 revizuentele au formulat, pentru aceleași considerente, o cerere

de revizuire a aceleiași decizii ca fiind potrivnică și Sentinței civile nr.

174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, irevocabilă sub aspectul

obligării pârâtei RA A.P.P.S. la acordarea unui teren în compensare.

Înalta

Curte, în opinie majoritară, reține caracterul inadmisibil al cererii de

revizuire având în vedere următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. "Dezbaterile sunt limitate

la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază".

Această

dispoziție legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei

cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se

fundamentează.

Potrivit

dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri

rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei

hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere

dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad

sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane,

având aceeași calitate.

Pentru ca

acest caz de revizuire să fie admisibil este necesar ca hotărârile care conțin

dispoziții contrare să fie pronunțate în dosare diferite însă cu identitate de

părți, obiect și cauză și ca, în al doilea proces, să nu se fi discutat și

înlăturat excepția autorității de lucru judecat. În cazul în care ultima

instanță a înlăturat motivat aspectele ce țin de puterea lucrului judecat,

calea extraordinară de atac nu este admisibilă, întrucât ar însemna o rejudecare

a ultimei hotărâri, ceea ce revizuirea nu permite.

Înalta

Curte, în opinie majoritară, mai reține cu titlu general că, astfel cum se

deduce din ansamblul general al dispozițiilor regăsite în art. 322 pct. 7 și

327 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ. (în care se au în vedere cele relative

la judecata acesteia), cazul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri a

fost reglementat pentru a înlătura doar situațiile de încălcare a puterii de

lucru judecat în manifestarea sa negativă, de excepție procesuală care se opune

inițierii unui al doilea litigiu identic ca părți, obiect și cauză.

Rațiunea

consacrării legislative a cazului de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 7 C.

proc. civ., a fost tradițional, dar chiar și sub reglementarea noului C. proc.

civ., explicată prin faptul că dispozițiile legale menționate sancționează

încălcarea principiului puterii lucrului judecat, fiind posibil ca în aceeași

pricină, două instanțe deosebite sau chiar aceeași instanță, în dosare

deosebite, să pronunțe hotărâri potrivnice, făcând posibil ca fiecare parte să

se prevaleze de hotărârea care îi este favorabilă și să fie imposibilă punerea

lor în executare.

Pentru

atingerea acestui obiectiv, prin art. 322 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că

judecarea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri se realizează prin

anularea celei din urmă hotărâri ce încalcă puterea de lucru judecat a primeia,

în manifestarea sa de excepție procesuală.

Cale

extraordinară de atac a revizuirii nu poate asigura remediul procesual pentru

încălcarea puterii de lucru judecat în manifestarea sa pozitivă de prezumție

relativă - ce concretizează doar o greșeală de judecată în evaluarea situației

de fapt și juridice a litigiului - nici prin hotărâri pronunțate în dosare

diferite și, cu atât mai puțin, prin hotărâri pronunțate în același dosar în

diversele etape procesuale de soluționare a acestuia. Aceasta, întrucât, pentru

asigurarea respectării puterii de lucru judecat, în manifestarea sa de

prezumție (sub aspectul pozitiv al acesteia) a hotărârii anterioare, nu este

suficientă doar măsura înlăturării ultimei hotărâri prin anulare - așa cum în

mod limitat îngăduie 327 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., fiind în mod

absolut necesar ca această măsură să fie urmată de refacerea completă a

judecății, ceea ce, în mod evident, ar scoate acest caz de revizuire din

tiparul său legal și ar transforma instanța de revizuire într-o instanță de

control judiciar.

Verificând

îndeplinirea acestor condiții, raportat la cele două hotărâri de a căror

autoritate de lucru judecat se prevalează reclamantele revizuente, Înalta Curte

reține că, în niciuna dintre cele două situații supuse analizei, nu sunt

îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cazului de revizuire reglementat

de art. 322 pct. 7 C. proc. civ..

Astfel, prin

Sentința civilă nr. 174 din 03 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 3503/3/2009 s-a dispus

obligarea pârâtei RA A.P.P.S. să emită, în favoarea reclamantelor, o decizie cu

propunere de acordare de măsuri reparatorii, constând în compensarea cu un alt

teren sau constând în despăgubiri pentru suprafața de 479,60 mp, situată în

București, B-dul M.E. nr. 5 - 13, imposibil de restituit în natură.

În

executarea acestei sentințe, a fost emisă Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012

prin care Directorul General al R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului

de Stat a stabilit acordarea de despăgubiri prin echivalent.

Împotriva

Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 reclamantele au formulat contestație,

solicitând anularea Deciziei și obligarea pârâtei la acordarea de teren în

compensare din lista terenurilor disponibile prevăzute în anexele nr. 2 și 3

ale O.U.G. nr. 101/2011, potrivit obligațiilor stabilite prin Sentința civilă

nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului București.

Prin

Sentința civilă nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prima instanță a anulat Decizia nr. 15 din 08 februarie

2012, a obligat pârâta să le restituie reclamantelor, în natură prin compensare,

terenul de 562,04 mp situat în București str. M. nr. 2-4 tronson 1, intrarea 2

și tronson 2, sectorul 1, identificat la poziția 122/218 în Anexa nr. 3 la

O.U.G. nr. 101 din 25 noiembrie 2011. S-a apreciat în considerentele acestei

hotărâri că în mod nelegal și netemeinic, prin Decizia nr. 15 din 08 februarie

2012 s-au acordat reclamantelor despăgubiri prin echivalent, fiind încălcate

atât dispozițiile legale prevăzute de art. 1 alin. (5) și art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, cât și dispozițiile trasate prin hotărârea judecătorească,

definitivă și irevocabilă.

Părțile

au declarat recurs iar prin Decizia civilă nr. 716 din 18 aprilie 2013 Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a admis atât recursul formulat de recurentele-reclamante, cât și cel

formulat de recurenta-pârâtă RA A.P.P.S.; a casat Sentința nr. 1446 din 05

iulie 2012 în parte și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii

având ca obiect acordarea de teren în compensare, menținând restul

dispozițiilor sentinței referitoare la anularea Deciziei nr. 15 din 08

februarie 2012 și la cheltuielile de judecată. S-a reținut în cuprinsul

deciziei că, în măsura în care cel îndreptățit optează pentru o anumită formă

de reparație, posibilă din perspectiva actului normativ de reparație, entitatea

investită cu soluționarea notificării are obligația de a acorda, cu prioritate,

forma de reparație cerută. Numai în cazul în care se face dovada că entitatea

notificată nu deține bunuri care pot fi acordate în compensare sau a existenței

unui refuz nejustificat al titularului dreptului de opțiune de a i se acorda

anumite bunuri în compensare, bunuri aflate la dispoziția entității investite

cu soluționarea notificării și disponibile în sensul legii speciale de

reparație, aceasta are posibilitatea de a propune măsuri reparatorii în

echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Decizia

de casare a îndrumat instanța de fond să procedeze la identificarea cu

claritate a bunului pe care îl va atribui în compensare reclamantelor, cu

respectarea cerințelor mai sus arătate, anume va statua cu privire la regimul

său juridic actual și va arăta explicit considerentele de fapt și de drept

pentru care a apreciat, inclusiv din punct de vedere valoric, că se impune a fi

atribuit reclamantelor în compensarea celui preluat de stat și care nu mai

poate fi retrocedat în natură.

Prin

Sentința civilă nr. 2098 din 16 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a

V-a civilă, a obligat pârâta RA A.P.P.S. să propună acordarea, în favoarea

reclamantelor, de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013. S-a

ținut cont în această hotărâre că, în mod irevocabil și cu efectele lucrului

judecat, s-a statuat faptul că reclamantele sunt îndreptățite la a primi,

pentru imobilul de care au fost private abuziv de către stat, fie bunuri în

compensare, fie despăgubiri, în conformitate cu prevederile legii speciale de

reparație. S-a considerat că Legea nr. 165/2013 este incidentă și în litigiul

de față promovat pe tărâmul fixat de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

noua lege nemaireglementând măsura alternativă de acordare în compensare a unor

alte bunuri sau servicii aflate la dispoziția unității deținătoare.

Cât

privește respectarea prevederilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ. și a puterii

de lucru judecat a Sentinței civile nr. 174 din 03 februarie 2011 irevocabilă a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, tribunalul a reținut, pe de o

parte, că rejudecarea cauzei a urmat și ca o consecință a admiterii căii de

atac a părții adverse, respectiv a recursului declarat de pârâta RA A.P.P.S.

împotriva Sentinței civile nr. 1446 din 05 iulie 2012, așadar nefiind incidentă

ipoteza neagravării situației în propria cale de atac, iar, pe de altă parte,

prin Sentința civilă nr. 174 din 03 februarie 2011, anterior indicată, s-a

statuat cu putere de lucru judecat că reclamantele urmează a fi beneficiarele

unei decizii emisă de pârâta RA A.P.P.S. prin care să se propună acordarea de

măsuri reparatorii constând în compensarea cu alt teren sau constând în

despăgubire. Or, noua procedură prin puncte din Legea nr. 165/2013 a înlocuit

procedura acordării despăgubirilor în condițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr.

247/2005, fiind similară în conținut, cu particularitatea participării la

licitația de imobile din Fondul Național - art. 27 - 31 din Legea nr. 165/2013.

Prin

Decizia civilă nr. 1136R/de la 23 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă a admis recursul formulat de recurentele-reclamante împotriva

Sentinței civile nr. 2098 din 16 decembrie 2013, a casat sentința și a reținut

cauza spre rejudecare, cu motivarea că, obligând prin sentința civilă recurată

ca intimata RA A.P.P.S. să propună acordarea de măsuri compensatorii în

condițiile Legii nr. 165/2013, tribunalul a încălcat puterea de lucru judecat a

Sentinței civile nr. 1446 din 05 iulie 2012 precum și pe cea a Sentinței civile

nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului București.

Curtea a

mai reținut că, prin sentința recurată, făcându-se aplicarea prevederilor Legii

nr. 165/2013 în detrimentul celor dispuse de către instanța de control

judiciar, au fost încălcate și prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în

condițiile în care, prin considerentele deciziei de casare, instanța de recurs

statuase în sensul că prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

trebuie interpretate în sensul în care, dacă persoana îndreptățită optează

pentru o anume formă de reparație, aceasta este îndrituită a obține obligarea

entității învestite de a acorda cu prioritate forma de reparație cerută și doar

în situația unui refuz nejustificat al titularului dreptului de opțiune de a i

se acorda anumite bunuri în compensare sau când se face dovada că entitatea

notificată nu deține bunuri care pot fi acordate în compensare, aceasta din

urmă poate propune măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor.

Curtea de

apel a constatat că, ignorând dezlegarea dată problemei de drept în discuție și

probele a căror necesitate a fost stabilită de instanța de casare, tribunalul a

revenit asupra probelor, pronunțându-se în mod exclusiv asupra aplicabilității

prevederilor art. 4 teza a II-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr.

165/2013 și acordând recurentelor-reclamante măsuri reparatorii constând în

despăgubiri bănești. S-a apreciat, însă, că acordarea măsurii reparatorii

urmează a se avea în vedere cu prioritate numai în măsura în care intimata

deține asemenea bunuri ce pot fi acordate în compensare, acestea asigură

echilibrul valoric necesar. În acest sens se poate aprecia că s-ar impune

admiterea fie a capătului de cerere principal, fie a celui alternativ,

referitor la despăgubiri, urmând a se respecta limitele stabilite prin decizia

de casare nu doar în raport de capătul principal de cerere, după cum pretind

recurentele.

Prin

Decizia civilă nr. 1598R din 27 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, cu majoritate, în rejudecarea fondului după casarea cu reținere,

a respins ca nefondată cererea formulată de reclamante de acordare de teren în

compensare.

S-a

reținut că pârâta a fost obligată să despăgubească pe reclamante, prin

compensare, în natură sau echivalent, prin hotărâre judecătorească, în temeiul Legii

nr. 10/2001 pentru terenul situat în București, str. M.E. nr. 5 - 13, sector 1,

imposibil de restituit în natură.

S-a

apreciat că prin decizia de casare s-a dispus identificarea și evaluarea acelor

imobile aflate la dispoziția pârâtei și care pot face obiect al compensării.

Potrivit

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 compensarea în natură se poate

materializa prin bunurile oferite în echivalent de entitatea învestită să

soluționeze notificarea, în speță, pârâta.

Întrucât,

în cauza de față, pârâta nu a formulat nicio ofertă în sensul compensării în

natură a reclamantelor, nu poate opera compensarea în natură, iar toate

indicațiile procedurale impuse prin decizia de casare, rămân fără obiect.

Revizuentele

susțin că această ultimă hotărâre prin care li s-a respins cererea de acordare

a unui teren în compensare contravine unor dispoziții cuprinse în două hotărâri

anterioare și care se bucură de autoritate de lucru judecat, prin care dreptul

lor la acordarea măsurilor compensatorii sub forma unui teren era un drept

câștigat și nu mai putea fi nesocotit în procesul de aplicare a legii nr.

10/2001.

Prima

hotărâre la care se raportează este Sentința civilă nr. 174 din 03 februarie

potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a stabilit ordinea de

prioritate, respectiv a dispus acordarea unui teren în compensare și numai în

măsura în care compensarea cu alte bunuri sau servicii s-ar dovedi imposibilă,

a stabilit acordarea unor despăgubiri echivalente privind suprafața de 479,60

mp.

Verificând

îndeplinirea condițiilor referitoare la admisibilitatea cazului de revizuire

întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că pricinile în care s-au pronunțat cele două hotărâri nu sunt identice în

sensul regăsirii între acestea a triplei identități despre care vorbește art.

322 pct. 7 C. proc. civ.. Astfel hotărârea din anul 2011 finaliza un proces în

obligația de a face, prin care pârâta era obligată să emită decizia în baza

Legii nr. 10/2001 sub forma unui teren în compensare iar în situația

imposibilității de executare sub această formă, prin echivalent.

Chiar

dacă, teoretic, s-ar putea analiza efectul pozitiv al puterii de lucru judecat,

ce ar lega instanțele care judecă litigii ulterioare, decurgând din executarea

acestei dispoziții, de dezlegarea în fapt și în drept anterioară, eventuala

nerespectare a acestui principiu nu poate fi cenzurată în calea extraordinară

de atac a revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ..

Imposibilitatea

efectuării, pe calea revizuirii, a acestei verificări este determinată de

împrejurarea că obiectul juridic al cauzei subsecvente nu este același cu al

primei cauze - obligație de a face, ci reprezintă o contestație împotriva

deciziei administrative emisă în executarea primei hotărâri. Or revizuirea

pentru contrarietate de hotărâri presupune ca hotărârile să fi fost pronunțate

în aceeași cauză, cu identitate de părți, obiect și temei juridic și, mai mult,

cu ignorarea existenței primei hotărâri.

În cauza

pendinte, pe lângă faptul că obiectul ultimei hotărâri este diferit, se

constată că instanța nu a ignorat litigiul anterior, făcând referire la

Sentința nr. 174 din 03 februarie 2011, pe care a interpretat-o ca instituind

și o obligație alternativă de despăgubire în echivalent, în cazul în care nu

există teren disponibil pentru compensarea în natură.

Cea de-a

doua hotărâre la care revizuentele s-au raportat este Sentința civilă nr. 1446

din 05 iulie 2012 prin care li s-a acordat, în contestația formulată împotriva

deciziei administrative, un teren în compensare identificat în patrimoniul

pârâtei.

Sentința

a fost parțial casată pentru identificarea cu claritate a unui alt teren ce ar

putea fi atribuit, însă, în următorul ciclu procesual, instanța de fond a

constatat intervenită Legea nr. 165/2013, de imediată aplicare, și a dispus

acordarea măsurilor reparatorii reglementate de această lege, respectiv

compensarea cu puncte.

Această

hotărâre nu poate constitui un reper pentru analiza contrarietății, cerută de

cazul de revizuire ce constituie obiect al cercetării în prezenta cauză, pentru

simplul fapt că a fost pronunțată în același dosar cu ultima hotărâre, cea a

cărei revizuire se solicită. Or, una din condițiile esențiale, necesară pentru

admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322

pct. 7 C. proc. civ., este ca hotărârile potrivnice să fie pronunțate în dosare

diferite.

Astfel,

în cauza dedusă judecății, se constată că hotărârile judecătorești care se

afirmă că ar fi potrivnice nu au fost pronunțate în dosare diferite, ci în

cadrul aceluiași dosar, fiind vorba doar de cicluri procesuale diferite ale

aceluiași litigiu.

Or,

revizuirea nu se poate cere pentru contrarietate de hotărâri pronunțate în

același proces, chiar dacă după casarea unei hotărâri, rejudecându-se fondul,

se revine asupra soluției inițiale pronunțate. În cazul în care hotărârile sunt

pronunțate în același dosar, aflat în diferite faze procesuale, calea extraordinară

de atac a revizuirii nu poate fi primită, fiind nesocotită premisa ca cererile

să se fi judecat separat, cu neobservarea existenței unei autorități de lucru

judecat. În cadrul aceluiași proces nu se poate pretinde că au fost pronunțate

hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă în diferite faze sau cicluri

procesuale soluțiile pot fi diferite de cele anterioare, în final, o singură

hotărâre pune capăt judecății.

De

asemenea, nu se poate nici aprecia că ultima instanță a ignorat autoritatea de

lucru judecat a primei hotărâri întrucât, așa cum rezultă din expunerea

rezumată a cauzei, aceasta s-a pronunțat expres cu privire la aspectul

respectiv, a înlăturat ordinea dispusă anterior între cele două tipuri de

compensări, pe care nu a apreciat-o ca fiind imperativă și a constatat că

pârâta nu a formulat nicio ofertă, în sensul compensării în natură, cu

consecința astfel dedusă că, pe de o parte, compensarea în natură nu poate

opera, iar pe de altă parte, toate indicațiile procedurale impuse prin decizia

de casare, rămân fără obiect.

A examina

raționamentul referitor la modul în care instanța ce a pronunțat decizia

atacată cu revizuire s-a raportat la elementele autorității de lucru judecat ar

însemna a efectua un control judiciar asupra acestei hotărâri, ceea ce nu mai

este posibil, respectiva decizie fiind irevocabilă iar revizuirea neputând fi

transformată, pe această cale, într-un recurs deghizat.

Înalta

Curte apreciază că aspectele invocate prin cererea de revizuire îmbracă, în

realitate, caracterul unor critici de netemeinicie, prin care se urmărește

reformarea unei hotărâri judecătorești, revizuentele exprimându-și nemulțumirea

față de soluția conținută de decizia irevocabilă atacată, iar un asemenea

demers ar duce, contrar a ceea ce instituția revizuirii presupune și îngăduie,

la o rejudecare a cauzei.

Având în

vedere că revizuirea nu este admisibilă dacă hotărârile contradictorii sunt

pronunțate în același dosar, iar ultima instanță nu a ignorat, ci a înlăturat

motivat aspectele ce puteau fi opuse cu putere de lucru judecat, rezultă că,

nici raportat la a doua hotărâre, condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C.

proc. civ. nu sunt îndeplinite.

În

consecință, față de cele arătate, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile

esențiale pentru admisibilitatea unei revizuiri întemeiată pe dispozițiile art.

322 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 326 alin.

(3) C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritatea prevăzută de lege, va respinge,

ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie

2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În

majoritate, respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de P.A.S.

și M.M.D.M. împotriva Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.

OPINIE SEPARATĂ

Cu opinia

separată a doamnei judecător A.N. în sensul admiterii cererii de revizuire,

anulării Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă, și trimiterii cauzei spre rejudecarea recursului.

Contrar

opiniei majoritare, apreciez că cererea de revizuire este admisibilă, că

trebuia admisă, anulată Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, și cauza trimisă spre rejudecare acestei

instanțe, pentru a respecta efectul autorității de lucru judecat pe care l-a

nesocotit la momentul adoptării soluției.

Astfel,

fundamentul revizuirii dat de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. constă

în sancționarea situațiilor în care este încălcat principiul autorității de

lucru judecat, prin aceea că o instanță statuează în sens contrar celor

stabilite jurisdicțional anterior.

Or,

raportat la datele speței, Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, a nesocotit flagrant aspectele intrate în

autoritate de lucru judecat prin statuările instanțelor anterioare în legătură

cu faptul că art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie o anumită ordine

de prioritate în acordarea măsurilor reparatorii - cea a compensării cu alt

imobil prevalând celorlalte forme de reparație -, precum și cu faptul că

reclamanții sunt îndreptățiți la obținerea acestei măsuri, a compensării cu un

alt bun.

Soluția

inadmisibilității cererii de revizuire pe motiv că, pe de o parte, obiectul

pricinii soluționate prin Sentința nr. 174 din 3 februarie 2011 a fost diferit

de cel al judecății ulterioare, iar pe de altă parte, Sentința nr. 1446 din 5

iulie 2012 nu ar putea reprezenta un reper al contrarietății pentru că a fost

pronunțată în același dosar cu ultima hotărâre are la bază o abordare eronată a

principiului autorității de lucru judecat și a modalității în care se manifestă

efectele lucrului judecat.

Astfel,

autoritatea de lucru judecat nu se limitează la situația în care în a doua

judecată există tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ.

(părți, obiect, cauză), pentru că aceasta ar însemna să se dea eficiență doar

efectului negativ al acesteia (excepției autorității de lucru judecat) deși

această instituție cunoaște și o manifestare a efectului pozitiv al lucrului

judecat [art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.], în sensul că aspectul

litigios dezlegat de o instanță în raporturile dintre anumite părți se impune

unei judecăți ulterioare, fără posibilitatea de a mai fi contrazis (de părți

sau pus în discuție de către instanță, pentru a statua în sens contrar).

- În

acest sens, se constată că în cauză, toate judecățile anterioare (cu excepția

Deciziei nr. 1598/2014 a Curții de Apel București) au respectat puterea de

lucru judecat a primelor statuări jurisdicționale din litigiile purtate între

părți.

Astfel,

Sentința nr. 1446 din 5 iulie 2012 a reținut autoritatea de lucru judecat a Sentinței

nr. 174 din 3 februarie 2011, care statua că există o ordine de prioritate în

stabilirea măsurilor reparatorii și că acordarea unui imobil în compensare,

reclamanților, prevalează față de alte măsuri.

De

asemenea, Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2013 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, a valorificat efectul pozitiv al autorității lucrului

judecat atașat Sentinței nr. 174 din 3 februarie 2011.

În mod

asemănător, Sentința nr. 2098 din 16 decembrie 2013 (pronunțată la momentul

rejudecării, după casarea dispusă prin Decizia nr. 716/2013) a reținut

autoritatea de lucru judecat a Sentinței nr. 1446/2012 (din primul ciclu

procesual) referitor la îndreptățirea reclamanților de a primi teren în

compensare, precum și a Sentinței nr. 174/2011.

Tot

astfel, Decizia nr. 1136 din 23 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă a reținut autoritatea de lucru judecat decurgând din sentințele nr.

1446/2012 și nr. 174/2011, constatând că aceasta a fost încălcată prin

acordarea altor măsuri reparatorii decât compensarea cu un alt imobil și prin

încălcarea ordinii de preferință prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

În acest

context, singura decizie care nesocotește efectul pozitiv al lucrului judecat

în legătură cu aspecte prealabile judecății pe fond (constând în stabilirea în

concret a măsurilor reparatorii, după ce se statuase irevocabil asupra naturii

acestora) este Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 împotriva căreia s-a

îndreptat cererea de revizuire de față.

Această decizie

contrazice ceea ce s-a statuat irevocabil și a intrat ca atare, în autoritatea

lucrului judecat, prin Sentința nr. 174/2011 a Tribunalului București , secția

a III-a civilă, și prin Sentința nr. 1446/2012 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă, stabilind alte măsuri reparatorii decât cele pentru care

reclamanții aveau deja dreptul recunoscut irevocabil.

A susține

că nu este deschisă calea revizuirii pentru o asemenea ipoteză, în condițiile

în care art. 322 pct. 7 C. proc. civ. reprezintă tocmai remediul nesocotirii

autorității lucrului judecat, înseamnă a lăsa partea fără mijlocul procedural

pus la îndemână pentru sancționarea încălcării unui principiu de ordine

publică, de natură să asigure stabilitatea și securitatea raporturilor

juridice.

- În

egală măsură, nu se poate aprecia că dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

nu pot funcționa cu privire la nesocotirea, prin decizia atacată, a autorității

de lucru judecat a Sentinței nr. 1446 din 5 iulie 2012, sub motiv că aceasta ar

fi pronunțată în același dosar, iar una dintre condițiile admisibilității

cererii de revizuire ar fi ca hotărârile pretins potrivnice să provină numai

din dosare diferite.

În

realitate, dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., sancționând hotărâri

potrivnice "pronunțate în una și aceeași pricină" au în vedere tocmai

ipoteza în care în legătură cu același litigiu și cu aceleași aspecte ale

acestuia se statuează în mod diferit, ceea ce este de nepermis raportat la

funcția și rolul autorității lucrului judecat.

Astfel, autoritatea

de lucru judecat nu poate funcționa doar atunci când sunt procese (dosare)

diferite ci și în cadrul sau în interiorul aceluiași proces, în măsura în care

se dă dezlegare irevocabilă unor chestiuni litigioase (incidentale sau

prealabile) de care trebuie să se țină seama apoi în rezolvarea fondului

litigiului.

Aceasta

este o situație particulară, căreia nu i se asimilează aceea în care o hotărâre

este schimbată, reformată în căile de atac și când, într-adevăr, nu se poate

vorbi de hotărâri potrivnice în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

În speță,

prin Sentința nr. 1446/2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă,

rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 716/2013 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, (care a dispus dosar o casare parțială și trimiterea spre

rejudecare pentru identificarea terenului de atribuit în compensare) s-a

statuat cu autoritate de lucru judecat că există o ordine, instituită legal, în

care se acordă măsurile reparatorii și că reclamanților li se cuvine teren în

compensare.

Or, fiind

astfel dezlegat irevocabil un aspect prealabil al litigiului, statuarea

instanței a intrat în autoritate de lucru judecat, impunând în continuare

modalitatea de soluționare a fondului litigiului.

A fost,

de altfel, motivul pentru care, prin Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2014 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a casat Sentința nr. 2098 din

16 decembrie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, reținându-se

cauza spre rejudecare.

Nesocotind,

însă, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, pronunțând

soluția, în urma casării cu reținere, instanța de recurs a constatat, conform

Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014, că reclamanții au dreptul la măsuri

compensatorii prin puncte.

Pentru a

concluziona astfel, a procedat practic la o altă evaluare a celor tranșate

jurisdicțional anterior, arătând că nu poate opera compensarea în natură

întrucât "pârâta nu a formulat nicio ofertă"(deși instanțele

anterioare sancționaseră deja această atitudine a pârâtei, care nu-i permitea

să aleagă, discreționar, măsura reparatorie).

Decizia

menționată, ce face obiect al revizuirii, nu s-a raportat la elementele

autorității de lucru judecat rezultate din hotărârile anterioare, pentru a se

putea susține că, făcând această apreciere, ar fi vorba de un aspect de

nelegalitate, sustras remedierii pe calea revizuirii.

În

realitate, este vorba de ignorarea autorității de lucru judecat și statuarea în

sens contrar asupra unor aspecte dezlegate prin hotărâri judecătorești irevocabile

(una pronunțată într-un alt dosar, iar cealaltă în cadrul aceluiași proces, dar

de o manieră ce nu mai permitea revenirea asupra ei).

Remediul

oferit de legiuitor pentru încălcarea autorității de lucru judecat este dat,

cum s-a menționat deja, de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., care

trebuie, în aplicarea lor, văzute și în acord cu art. 6 și 13 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, privind procesul

echitabil și dreptul de recurs efectiv la instanță.

Astfel,

principiul autorității lucrului judecat fiind de ordine publică, întrucât

servește securității raporturilor juridice, nu poate fi redus la excepția

autorității de lucru judecat (cu tripla identitate de elemente prevăzute de

art. 1201 C. civ.), acoperind, deopotrivă, și efectul pozitiv (prezumția de

adevăr absolut, în raporturile dintre părți, a celor stabilite judiciar

anterior, fără posibilitatea contrazicerii ulterioare). La fel, acest principiu

nu poate funcționa doar atunci când hotărârile care statuează în mod diferit

provin din procese diferite ci, a fortiori, și în interiorul aceluiași proces

(excluzând, evident situația în care hotărârile ar avea un conținut diferit

pentru că au fost cenzurate, ca atare, în căile de atac).

În acest

sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat, în mod

constant, că "unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului

este principiul securității raporturilor juridice" care "impune,

printre altele, ca soluția dată în mod definitiv unui litigiu să nu fie repusă

în discuție" (cauza Brumărescu c. României, parag. 61) și, de asemenea, ca

instanțele "să țină cont de constatările făcute anterior (...) fără să

rejudece constatările instanțelor precedente" (cauza Amurăriței c.

României, parag. 32).

De

asemenea, în jurisprudența instanței de contencios european, s-a stabilit că

acest principiu trebuie recunoscut și protejat inclusiv în situația în care

există doar o suprapunere a problematicii litigioase, chiar în absența

identității de părți în cele două litigii (a se vedea cauza Rozalia Avram c.

României, parag. 37: "(...) acceptând că în cauza prezentă nu există o

identitate a părților în cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste

procese priveau același imobil și aveau legătură cu aceeași neclaritate

juridică, și anume caracterul legal sau nu al preluării și vânzării bunului de

către stat, determinantă pentru soluționarea lor; par. 42: "(...) noua

apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel și care a condus la pronunțarea

unei decizii radical opuse, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus

atingere principiului securității juridice, în special datorită faptului că

reclamanta aștepta în mod legitim ca această instanță să tranșeze urmarea

aceluiași litigiu în sensul respectării autorității lucrului judecat din

decizia sa anterioară").

Este

vorba, în ipoteza descrisă anterior, tocmai despre protejarea efectului pozitiv

al autorității de lucru judecat, care presupune ca odată dezlegată irevocabil o

chestiune litigioasă, ea să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară și cu

atât mai puțin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicționale diferite.

Astfel

fiind, în prezența încălcării autorității de lucru judecat a unor hotărâri

irevocabile, cum este cea din speță, nu se poate susține că nu există remediu

procedural pentru că norma art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu ar acoperi și

ipoteza nesocotirii autorității de lucru judecat în interiorul aceluiași proces

sau a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Separat

de considerentele dezvoltate anterior, care susțin teza incidenței prevederilor

art. 322 pct. 7 C. proc. civ., situației descrise în speță, accesul la instanță

nu poate fi oricum negat din perspectiva dispozițiilor art. 13 Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de acces în fața

judecătorului intern pentru înlăturarea încălcării drepturilor protejate de

Convenție (în speță, dreptul la un proces echitabil, nesocotit prin repunerea

în discuție a statuărilor irevocabile ale instanțelor anterioare).

Procesat

de GGC - GV