ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 293/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 14 noiembrie 2014 sub nr. 3985/1/2014, revizuentele P.A.S., M.M.D.M. au solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 4935/3/2012*, ca fiind potrivnică Sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în același dosar, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

În motivare, revizuentele au arătat că Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București a fost pronunțată cu nesocotirea puterii de lucru judecat a Sentinței nr. 1446 din 05 iulie 2012, cu încălcarea principiului disponibilității părților (cărora li s-a acordat ceea ce nu s-a cerut) și a ordinei de preferință la acordarea măsurilor reparatorii prevăzută de art. 1 alin. (2) teza I din Legea nr. 165/2013 modificată și completată prin Legea nr. 368/013 și art. 22 1 din H.G. nr. 89/2014 pentru modificarea și completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013.

Revizuentele au mai arătat că prin Sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 Tribunalul București a admis cererea acestora de anulare a Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 emisă de RA A.P.P.S., pe care a obligat-o să restituie reclamantelor (revizuentele din prezenta cauză) în natură prin compensare terenul în suprafață de 564,02 mp situat în București, str. M. nr. 2 - 4, sector 1, identificat ca disponibil la poziția nr. 122/218 din Anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 101/2011. Această sentință a fost casată în parte prin Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel București, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanța de fond, numai în scopul identificării unui alt teren liber și stabilirea echivalenței valorice cu terenul ce nu mai putea fi restituit în natură.

Prin Sentința nr. 2098 din 16 decembrie 2013 pronunțată în Dosar nr. 4935/372012* în rejudecare, Tribunalul București a obligat pârâta RA A.P.P.S. să propună măsuri reparatorii prin puncte conform Legii nr. 165/2013, cu ignorarea deciziei de casare și aplicarea retroactivă a art. 4 din Legea nr. 165/2003 unei cauze soluționate irevocabil prin două hotărâri judecătorești intrate sub autoritatea lucrului judecat. Prin Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în soluționarea recursului formulat de reclamante împotriva sentinței mai sus-menționate s-a casat această sentință, cauza fiind reținută spre rejudecare în fond.

Prin Decizia nr. 1598/R din 27 octombrie 2014 Curtea de Apel București, preluând toate erorile din hotărârea pe care tocmai o casase, a respins cererea reclamantelor privind acordarea în compensare a unui teren și a constatat, fără ca reclamantele să fi cerut, că acestea au dreptul la măsuri compensatorii prin puncte conform art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 165/2013. Despre această decizie susțin revizuentele că este contradictorie cu Sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 a Tribunalului București, în sensul că prin aceasta din urmă s-a acordat, irevocabil, reclamantelor teren în compensare, iar prin decizia supusă revizuirii s-au acordat măsuri reparatorii prin puncte conform Legii nr. 165/2013.

La 18 noiembrie 2014 revizuentele au formulat, pentru aceleași considerente, o cerere de revizuire a aceleiași decizii ca fiind potrivnică și Sentinței civile nr. 174 din 3 februarie 2011 a Tribunalului București, irevocabilă sub aspectul obligării pârâtei RA A.P.P.S. la acordarea unui teren în compensare. Înalta Curte, în opinie majoritară, reține caracterul inadmisibil al cererii de revizuire având în vedere următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. "Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază". Această dispoziție legală fixează limitele în care se poartă dezbaterile asupra unei cereri de revizuire indiferent de motivul de revizuire pe care cererea se fundamentează.

Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Pentru ca acest caz de revizuire să fie admisibil este necesar ca hotărârile care conțin dispoziții contrare să fie pronunțate în dosare diferite însă cu identitate de părți, obiect și cauză și ca, în al doilea proces, să nu se fi discutat și înlăturat excepția autorității de lucru judecat.

În cazul în care ultima instanță a înlăturat motivat aspectele ce țin de puterea lucrului judecat, calea extraordinară de atac nu este admisibilă, întrucât ar însemna o rejudecare a ultimei hotărâri, ceea ce revizuirea nu permite. Înalta Curte, în opinie majoritară, mai reține cu titlu general că, astfel cum se deduce din ansamblul general al dispozițiilor regăsite în art. 322 pct. 7 și 327 alin. (1) teza a-II-a C. proc. civ. (în care se au în vedere cele relative la judecata acesteia), cazul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri a fost reglementat pentru a înlătura doar situațiile de încălcare a puterii de lucru judecat în manifestarea sa negativă, de excepție procesuală care se opune inițierii unui al doilea litigiu identic ca părți, obiect și cauză.

Rațiunea consacrării legislative a cazului de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., a fost tradițional, dar chiar și sub reglementarea noului C. proc. civ., explicată prin faptul că dispozițiile legale menționate sancționează încălcarea principiului puterii lucrului judecat, fiind posibil ca în aceeași pricină, două instanțe deosebite sau chiar aceeași instanță, în dosare deosebite, să pronunțe hotărâri potrivnice, făcând posibil ca fiecare parte să se prevaleze de hotărârea care îi este favorabilă și să fie imposibilă punerea lor în executare. Pentru atingerea acestui obiectiv, prin art. 322 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că judecarea revizuirii pentru contrarietate de hotărâri se realizează prin anularea celei din urmă hotărâri ce încalcă puterea de lucru judecat a primeia, în manifestarea sa de excepție procesuală.

Cale extraordinară de atac a revizuirii nu poate asigura remediul procesual pentru încălcarea puterii de lucru judecat în manifestarea sa pozitivă de prezumție relativă - ce concretizează doar o greșeală de judecată în evaluarea situației de fapt și juridice a litigiului - nici prin hotărâri pronunțate în dosare diferite și, cu atât mai puțin, prin hotărâri pronunțate în același dosar în diversele etape procesuale de soluționare a acestuia. Aceasta, întrucât, pentru asigurarea respectării puterii de lucru judecat, în manifestarea sa de prezumție (sub aspectul pozitiv al acesteia) a hotărârii anterioare, nu este suficientă doar măsura înlăturării ultimei hotărâri prin anulare - așa cum în mod limitat îngăduie 327 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., fiind în mod absolut necesar ca această măsură să fie urmată de refacerea completă a judecății, ceea ce, în mod evident, ar scoate acest caz de revizuire din tiparul său legal și ar transforma instanța de revizuire într-o instanță de control judiciar. Verificând îndeplinirea acestor condiții, raportat la cele două hotărâri de a căror autoritate de lucru judecat se prevalează reclamantele revizuente, Înalta Curte reține că, în niciuna dintre cele două situații supuse analizei, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cazului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.. Astfel, prin Sentința civilă nr. 174 din 03 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 3503/3/2009 s-a dispus obligarea pârâtei RA A.P.P.S.

să emită, în favoarea reclamantelor, o decizie cu propunere de acordare de măsuri reparatorii, constând în compensarea cu un alt teren sau constând în despăgubiri pentru suprafața de 479,60 mp, situată în București, B-dul M.E. nr. 5 - 13, imposibil de restituit în natură. În executarea acestei sentințe, a fost emisă Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012 prin care Directorul General al R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a stabilit acordarea de despăgubiri prin echivalent. Împotriva Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 reclamantele au formulat contestație, solicitând anularea Deciziei și obligarea pârâtei la acordarea de teren în compensare din lista terenurilor disponibile prevăzute în anexele nr. 2 și 3 ale O.U.G.

nr. 101/2011, potrivit obligațiilor stabilite prin Sentința civilă nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului București. Prin Sentința civilă nr. 1446 din 05 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prima instanță a anulat Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012, a obligat pârâta să le restituie reclamantelor, în natură prin compensare, terenul de 562,04 mp situat în București str. M. nr. 2-4 tronson 1, intrarea 2 și tronson 2, sectorul 1, identificat la poziția 122/218 în Anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 101 din 25 noiembrie 2011. S-a apreciat în considerentele acestei hotărâri că în mod nelegal și netemeinic, prin Decizia nr. 15 din 08 februarie 2012 s-au acordat reclamantelor despăgubiri prin echivalent, fiind încălcate atât dispozițiile legale prevăzute de art. 1 alin. (5) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât și dispozițiile trasate prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă.

Părțile au declarat recurs iar prin Decizia civilă nr. 716 din 18 aprilie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis atât recursul formulat de recurentele-reclamante, cât și cel formulat de recurenta-pârâtă RA A.P.P.S.; a casat Sentința nr. 1446 din 05 iulie 2012 în parte și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii având ca obiect acordarea de teren în compensare, menținând restul dispozițiilor sentinței referitoare la anularea Deciziei nr. 15 din 08 februarie 2012 și la cheltuielile de judecată. S-a reținut în cuprinsul deciziei că, în măsura în care cel îndreptățit optează pentru o anumită formă de reparație, posibilă din perspectiva actului normativ de reparație, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația de a acorda, cu prioritate, forma de reparație cerută.

Numai în cazul în care se face dovada că entitatea notificată nu deține bunuri care pot fi acordate în compensare sau a existenței unui refuz nejustificat al titularului dreptului de opțiune de a i se acorda anumite bunuri în compensare, bunuri aflate la dispoziția entității investite cu soluționarea notificării și disponibile în sensul legii speciale de reparație, aceasta are posibilitatea de a propune măsuri reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Decizia de casare a îndrumat instanța de fond să procedeze la identificarea cu claritate a bunului pe care îl va atribui în compensare reclamantelor, cu respectarea cerințelor mai sus arătate, anume va statua cu privire la regimul său juridic actual și va arăta explicit considerentele de fapt și de drept pentru care a apreciat, inclusiv din punct de vedere valoric, că se impune a fi atribuit reclamantelor în compensarea celui preluat de stat și care nu mai poate fi retrocedat în natură. Prin Sentința civilă nr. 2098 din 16 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a obligat pârâta RA A.P.P.S. să propună acordarea, în favoarea reclamantelor, de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013.

S-a ținut cont în această hotărâre că, în mod irevocabil și cu efectele lucrului judecat, s-a statuat faptul că reclamantele sunt îndreptățite la a primi, pentru imobilul de care au fost private abuziv de către stat, fie bunuri în compensare, fie despăgubiri, în conformitate cu prevederile legii speciale de reparație. S-a considerat că Legea nr. 165/2013 este incidentă și în litigiul de față promovat pe tărâmul fixat de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, noua lege nemaireglementând măsura alternativă de acordare în compensare a unor alte bunuri sau servicii aflate la dispoziția unității deținătoare. Cât privește respectarea prevederilor art. 315 alin. (4) C. proc. civ.

și a puterii de lucru judecat a Sentinței civile nr. 174 din 03 februarie 2011 irevocabilă a Tribunalului București, secția a III-a civilă, tribunalul a reținut, pe de o parte, că rejudecarea cauzei a urmat și ca o consecință a admiterii căii de atac a părții adverse, respectiv a recursului declarat de pârâta RA A.P.P.S. împotriva Sentinței civile nr. 1446 din 05 iulie 2012, așadar nefiind incidentă ipoteza neagravării situației în propria cale de atac, iar, pe de altă parte, prin Sentința civilă nr. 174 din 03 februarie 2011, anterior indicată, s-a statuat cu putere de lucru judecat că reclamantele urmează a fi beneficiarele unei decizii emisă de pârâta RA A.P.P.S. prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii constând în compensarea cu alt teren sau constând în despăgubire.

Or, noua procedură prin puncte din Legea nr. 165/2013 a înlocuit procedura acordării despăgubirilor în condițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, fiind similară în conținut, cu particularitatea participării la licitația de imobile din Fondul Național - art. 27 - 31 din Legea nr. 165/2013. Prin Decizia civilă nr. 1136R/de la 23 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis recursul formulat de recurentele-reclamante împotriva Sentinței civile nr. 2098 din 16 decembrie 2013, a casat sentința și a reținut cauza spre rejudecare, cu motivarea că, obligând prin sentința civilă recurată ca intimata RA A.P.P.S. să propună acordarea de măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, tribunalul a încălcat puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 1446 din 05 iulie 2012 precum și pe cea a Sentinței civile nr. 174 din 03 februarie 2011 a Tribunalului București.

Curtea a mai reținut că, prin sentința recurată, făcându-se aplicarea prevederilor Legii nr. 165/2013 în detrimentul celor dispuse de către instanța de control judiciar, au fost încălcate și prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care, prin considerentele deciziei de casare, instanța de recurs statuase în sensul că prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul în care, dacă persoana îndreptățită optează pentru o anume formă de reparație, aceasta este îndrituită a obține obligarea entității învestite de a acorda cu prioritate forma de reparație cerută și doar în situația unui refuz nejustificat al titularului dreptului de opțiune de a i se acorda anumite bunuri în compensare sau când se face dovada că entitatea notificată nu deține bunuri care pot fi acordate în compensare, aceasta din urmă poate propune măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor.

Curtea de apel a constatat că, ignorând dezlegarea dată problemei de drept în discuție și probele a căror necesitate a fost stabilită de instanța de casare, tribunalul a revenit asupra probelor, pronunțându-se în mod exclusiv asupra aplicabilității prevederilor art. 4 teza a II-a raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și acordând recurentelor-reclamante măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești. S-a apreciat, însă, că acordarea măsurii reparatorii urmează a se avea în vedere cu prioritate numai în măsura în care intimata deține asemenea bunuri ce pot fi acordate în compensare, acestea asigură echilibrul valoric necesar. În acest sens se poate aprecia că s-ar impune admiterea fie a capătului de cerere principal, fie a celui alternativ, referitor la despăgubiri, urmând a se respecta limitele stabilite prin decizia de casare nu doar în raport de capătul principal de cerere, după cum pretind recurentele.

Prin Decizia civilă nr. 1598R din 27 octombrie 2014 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu majoritate, în rejudecarea fondului după casarea cu reținere, a respins ca nefondată cererea formulată de reclamante de acordare de teren în compensare. S-a reținut că pârâta a fost obligată să despăgubească pe reclamante, prin compensare, în natură sau echivalent, prin hotărâre judecătorească, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul situat în București, str. M.E. nr. 5 - 13, sector 1, imposibil de restituit în natură. S-a apreciat că prin decizia de casare s-a dispus identificarea și evaluarea acelor imobile aflate la dispoziția pârâtei și care pot face obiect al compensării. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 compensarea în natură se poate materializa prin bunurile oferite în echivalent de entitatea învestită să soluționeze notificarea, în speță, pârâta.

Întrucât, în cauza de față, pârâta nu a formulat nicio ofertă în sensul compensării în natură a reclamantelor, nu poate opera compensarea în natură, iar toate indicațiile procedurale impuse prin decizia de casare, rămân fără obiect. Revizuentele susțin că această ultimă hotărâre prin care li s-a respins cererea de acordare a unui teren în compensare contravine unor dispoziții cuprinse în două hotărâri anterioare și care se bucură de autoritate de lucru judecat, prin care dreptul lor la acordarea măsurilor compensatorii sub forma unui teren era un drept câștigat și nu mai putea fi nesocotit în procesul de aplicare a legii nr. 10/2001.

Prima hotărâre la care se raportează este Sentința civilă nr. 174 din 03 februarie 2011. S-a apreciat de către revizuente că prin această hotărâre, instanța judecătorească, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a stabilit ordinea de prioritate, respectiv a dispus acordarea unui teren în compensare și numai în măsura în care compensarea cu alte bunuri sau servicii s-ar dovedi imposibilă, a stabilit acordarea unor despăgubiri echivalente privind suprafața de 479,60 mp. Verificând îndeplinirea condițiilor referitoare la admisibilitatea cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că pricinile în care s-au pronunțat cele două hotărâri nu sunt identice în sensul regăsirii între acestea a triplei identități despre care vorbește art. 322 pct. 7 C. proc.

civ.. Astfel hotărârea din anul 2011 finaliza un proces în obligația de a face, prin care pârâta era obligată să emită decizia în baza Legii nr. 10/2001 sub forma unui teren în compensare iar în situația imposibilității de executare sub această formă, prin echivalent. Chiar dacă, teoretic, s-ar putea analiza efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, ce ar lega instanțele care judecă litigii ulterioare, decurgând din executarea acestei dispoziții, de dezlegarea în fapt și în drept anterioară, eventuala nerespectare a acestui principiu nu poate fi cenzurată în calea extraordinară de atac a revizuirii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.. Imposibilitatea efectuării, pe calea revizuirii, a acestei verificări este determinată de împrejurarea că obiectul juridic al cauzei subsecvente nu este același cu al primei cauze - obligație de a face, ci reprezintă o contestație împotriva deciziei administrative emisă în executarea primei hotărâri.

Or revizuirea pentru contrarietate de hotărâri presupune ca hotărârile să fi fost pronunțate în aceeași cauză, cu identitate de părți, obiect și temei juridic și, mai mult, cu ignorarea existenței primei hotărâri. În cauza pendinte, pe lângă faptul că obiectul ultimei hotărâri este diferit, se constată că instanța nu a ignorat litigiul anterior, făcând referire la Sentința nr. 174 din 03 februarie 2011, pe care a interpretat-o ca instituind și o obligație alternativă de despăgubire în echivalent, în cazul în care nu există teren disponibil pentru compensarea în natură. Cea de-a doua hotărâre la care revizuentele s-au raportat este Sentința civilă nr. 1446 din 05 iulie 2012 prin care li s-a acordat, în contestația formulată împotriva deciziei administrative, un teren în compensare identificat în patrimoniul pârâtei.

Sentința a fost parțial casată pentru identificarea cu claritate a unui alt teren ce ar putea fi atribuit, însă, în următorul ciclu procesual, instanța de fond a constatat intervenită Legea nr. 165/2013, de imediată aplicare, și a dispus acordarea măsurilor reparatorii reglementate de această lege, respectiv compensarea cu puncte. Această hotărâre nu poate constitui un reper pentru analiza contrarietății, cerută de cazul de revizuire ce constituie obiect al cercetării în prezenta cauză, pentru simplul fapt că a fost pronunțată în același dosar cu ultima hotărâre, cea a cărei revizuire se solicită. Or, una din condițiile esențiale, necesară pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., este ca hotărârile potrivnice să fie pronunțate în dosare diferite. Astfel, în cauza dedusă judecății, se constată că hotărârile judecătorești care se afirmă că ar fi potrivnice nu au fost pronunțate în dosare diferite, ci în cadrul aceluiași dosar, fiind vorba doar de cicluri procesuale diferite ale aceluiași litigiu. Or, revizuirea nu se poate cere pentru contrarietate de hotărâri pronunțate în același proces, chiar dacă după casarea unei hotărâri, rejudecându-se fondul, se revine asupra soluției inițiale pronunțate. În cazul în care hotărârile sunt pronunțate în același dosar, aflat în diferite faze procesuale, calea extraordinară de atac a revizuirii nu poate fi primită, fiind nesocotită premisa ca cererile să se fi judecat separat, cu neobservarea existenței unei autorități de lucru judecat.

În cadrul aceluiași proces nu se poate pretinde că au fost pronunțate hotărâri potrivnice întrucât, chiar dacă în diferite faze sau cicluri procesuale soluțiile pot fi diferite de cele anterioare, în final, o singură hotărâre pune capăt judecății. De asemenea, nu se poate nici aprecia că ultima instanță a ignorat autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri întrucât, așa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, aceasta s-a pronunțat expres cu privire la aspectul respectiv, a înlăturat ordinea dispusă anterior între cele două tipuri de compensări, pe care nu a apreciat-o ca fiind imperativă și a constatat că pârâta nu a formulat nicio ofertă, în sensul compensării în natură, cu consecința astfel dedusă că, pe de o parte, compensarea în natură nu poate opera, iar pe de altă parte, toate indicațiile procedurale impuse prin decizia de casare, rămân fără obiect.

A examina raționamentul referitor la modul în care instanța ce a pronunțat decizia atacată cu revizuire s-a raportat la elementele autorității de lucru judecat ar însemna a efectua un control judiciar asupra acestei hotărâri, ceea ce nu mai este posibil, respectiva decizie fiind irevocabilă iar revizuirea neputând fi transformată, pe această cale, într-un recurs deghizat. Înalta Curte apreciază că aspectele invocate prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de netemeinicie, prin care se urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești, revizuentele exprimându-și nemulțumirea față de soluția conținută de decizia irevocabilă atacată, iar un asemenea demers ar duce, contrar a ceea ce instituția revizuirii presupune și îngăduie, la o rejudecare a cauzei.

Având în vedere că revizuirea nu este admisibilă dacă hotărârile contradictorii sunt pronunțate în același dosar, iar ultima instanță nu a ignorat, ci a înlăturat motivat aspectele ce puteau fi opuse cu putere de lucru judecat, rezultă că, nici raportat la a doua hotărâre, condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite. În consecință, față de cele arătate, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile esențiale pentru admisibilitatea unei revizuiri întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritatea prevăzută de lege, va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate, respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de P.A.S. și M.M.D.M. împotriva Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 ianuarie 2015.

OPINIE SEPARATĂ

Cu opinia separată a doamnei judecător A.N. în sensul admiterii cererii de revizuire, anulării Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și trimiterii cauzei spre rejudecarea recursului. Contrar opiniei majoritare, apreciez că cererea de revizuire este admisibilă, că trebuia admisă, anulată Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și cauza trimisă spre rejudecare acestei instanțe, pentru a respecta efectul autorității de lucru judecat pe care l-a nesocotit la momentul adoptării soluției. Astfel, fundamentul revizuirii dat de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. constă în sancționarea situațiilor în care este încălcat principiul autorității de lucru judecat, prin aceea că o instanță statuează în sens contrar celor stabilite jurisdicțional anterior.

Or, raportat la datele speței, Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a nesocotit flagrant aspectele intrate în autoritate de lucru judecat prin statuările instanțelor anterioare în legătură cu faptul că art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie o anumită ordine de prioritate în acordarea măsurilor reparatorii - cea a compensării cu alt imobil prevalând celorlalte forme de reparație -, precum și cu faptul că reclamanții sunt îndreptățiți la obținerea acestei măsuri, a compensării cu un alt bun.

Soluția inadmisibilității cererii de revizuire pe motiv că, pe de o parte, obiectul pricinii soluționate prin Sentința nr. 174 din 3 februarie 2011 a fost diferit de cel al judecății ulterioare, iar pe de altă parte, Sentința nr. 1446 din 5 iulie 2012 nu ar putea reprezenta un reper al contrarietății pentru că a fost pronunțată în același dosar cu ultima hotărâre are la bază o abordare eronată a principiului autorității de lucru judecat și a modalității în care se manifestă efectele lucrului judecat. Astfel, autoritatea de lucru judecat nu se limitează la situația în care în a doua judecată există tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ.

(părți, obiect, cauză), pentru că aceasta ar însemna să se dea eficiență doar efectului negativ al acesteia (excepției autorității de lucru judecat) deși această instituție cunoaște și o manifestare a efectului pozitiv al lucrului judecat [art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.], în sensul că aspectul litigios dezlegat de o instanță în raporturile dintre anumite părți se impune unei judecăți ulterioare, fără posibilitatea de a mai fi contrazis (de părți sau pus în discuție de către instanță, pentru a statua în sens contrar). - În acest sens, se constată că în cauză, toate judecățile anterioare (cu excepția Deciziei nr. 1598/2014 a Curții de Apel București) au respectat puterea de lucru judecat a primelor statuări jurisdicționale din litigiile purtate între părți.

Astfel, Sentința nr. 1446 din 5 iulie 2012 a reținut autoritatea de lucru judecat a Sentinței nr. 174 din 3 februarie 2011, care statua că există o ordine de prioritate în stabilirea măsurilor reparatorii și că acordarea unui imobil în compensare, reclamanților, prevalează față de alte măsuri. De asemenea, Decizia nr. 716 din 18 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a valorificat efectul pozitiv al autorității lucrului judecat atașat Sentinței nr. 174 din 3 februarie 2011. În mod asemănător, Sentința nr. 2098 din 16 decembrie 2013 (pronunțată la momentul rejudecării, după casarea dispusă prin Decizia nr. 716/2013) a reținut autoritatea de lucru judecat a Sentinței nr. 1446/2012 (din primul ciclu procesual) referitor la îndreptățirea reclamanților de a primi teren în compensare, precum și a Sentinței nr. 174/2011.

Tot astfel, Decizia nr. 1136 din 23 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a reținut autoritatea de lucru judecat decurgând din sentințele nr. 1446/2012 și nr. 174/2011, constatând că aceasta a fost încălcată prin acordarea altor măsuri reparatorii decât compensarea cu un alt imobil și prin încălcarea ordinii de preferință prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În acest context, singura decizie care nesocotește efectul pozitiv al lucrului judecat în legătură cu aspecte prealabile judecății pe fond (constând în stabilirea în concret a măsurilor reparatorii, după ce se statuase irevocabil asupra naturii acestora) este Decizia nr. 1598 din 27 octombrie 2014 împotriva căreia s-a îndreptat cererea de revizuire de față.

Această decizie contrazice ceea ce s-a statuat irevocabil și a intrat ca atare, în autoritatea lucrului judecat, prin Sentința nr. 174/2011 a Tribunalului București , secția a III-a civilă, și prin Sentința nr. 1446/2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, stabilind alte măsuri reparatorii decât cele pentru care reclamanții aveau deja dreptul recunoscut irevocabil. A susține că nu este deschisă calea revizuirii pentru o asemenea ipoteză, în condițiile în care art. 322 pct. 7 C. proc. civ. reprezintă tocmai remediul nesocotirii autorității lucrului judecat, înseamnă a lăsa partea fără mijlocul procedural pus la îndemână pentru sancționarea încălcării unui principiu de ordine publică, de natură să asigure stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.

- În egală măsură, nu se poate aprecia că dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu pot funcționa cu privire la nesocotirea, prin decizia atacată, a autorității de lucru judecat a Sentinței nr. 1446 din 5 iulie 2012, sub motiv că aceasta ar fi pronunțată în același dosar, iar una dintre condițiile admisibilității cererii de revizuire ar fi ca hotărârile pretins potrivnice să provină numai din dosare diferite. În realitate, dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., sancționând hotărâri potrivnice "pronunțate în una și aceeași pricină" au în vedere tocmai ipoteza în care în legătură cu același litigiu și cu aceleași aspecte ale acestuia se statuează în mod diferit, ceea ce este de nepermis raportat la funcția și rolul autorității lucrului judecat.

Astfel, autoritatea de lucru judecat nu poate funcționa doar atunci când sunt procese (dosare) diferite ci și în cadrul sau în interiorul aceluiași proces, în măsura în care se dă dezlegare irevocabilă unor chestiuni litigioase (incidentale sau prealabile) de care trebuie să se țină seama apoi în rezolvarea fondului litigiului. Aceasta este o situație particulară, căreia nu i se asimilează aceea în care o hotărâre este schimbată, reformată în căile de atac și când, într-adevăr, nu se poate vorbi de hotărâri potrivnice în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

În speță, prin Sentința nr. 1446/2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 716/2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, (care a dispus dosar o casare parțială și trimiterea spre rejudecare pentru identificarea terenului de atribuit în compensare) s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că există o ordine, instituită legal, în care se acordă măsurile reparatorii și că reclamanților li se cuvine teren în compensare. Or, fiind astfel dezlegat irevocabil un aspect prealabil al litigiului, statuarea instanței a intrat în autoritate de lucru judecat, impunând în continuare modalitatea de soluționare a fondului litigiului. A fost, de altfel, motivul pentru care, prin Decizia nr. 1136/R din 23 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a casat Sentința nr. 2098 din 16 decembrie 2013 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, reținându-se cauza spre rejudecare.

Nesocotind, însă, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, pronunțând soluția, în urma casării cu reținere, instanța de recurs a constatat, conform Deciziei nr. 1598 din 27 octombrie 2014, că reclamanții au dreptul la măsuri compensatorii prin puncte. Pentru a concluziona astfel, a procedat practic la o altă evaluare a celor tranșate jurisdicțional anterior, arătând că nu poate opera compensarea în natură întrucât "pârâta nu a formulat nicio ofertă"(deși instanțele anterioare sancționaseră deja această atitudine a pârâtei, care nu-i permitea să aleagă, discreționar, măsura reparatorie). Decizia menționată, ce face obiect al revizuirii, nu s-a raportat la elementele autorității de lucru judecat rezultate din hotărârile anterioare, pentru a se putea susține că, făcând această apreciere, ar fi vorba de un aspect de nelegalitate, sustras remedierii pe calea revizuirii.

În realitate, este vorba de ignorarea autorității de lucru judecat și statuarea în sens contrar asupra unor aspecte dezlegate prin hotărâri judecătorești irevocabile (una pronunțată într-un alt dosar, iar cealaltă în cadrul aceluiași proces, dar de o manieră ce nu mai permitea revenirea asupra ei). Remediul oferit de legiuitor pentru încălcarea autorității de lucru judecat este dat, cum s-a menționat deja, de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., care trebuie, în aplicarea lor, văzute și în acord cu art. 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, privind procesul echitabil și dreptul de recurs efectiv la instanță.

Astfel, principiul autorității lucrului judecat fiind de ordine publică, întrucât servește securității raporturilor juridice, nu poate fi redus la excepția autorității de lucru judecat (cu tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ.), acoperind, deopotrivă, și efectul pozitiv (prezumția de adevăr absolut, în raporturile dintre părți, a celor stabilite judiciar anterior, fără posibilitatea contrazicerii ulterioare). La fel, acest principiu nu poate funcționa doar atunci când hotărârile care statuează în mod diferit provin din procese diferite ci, a fortiori, și în interiorul aceluiași proces (excluzând, evident situația în care hotărârile ar avea un conținut diferit pentru că au fost cenzurate, ca atare, în căile de atac).

În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat, în mod constant, că "unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice" care "impune, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv unui litigiu să nu fie repusă în discuție" (cauza Brumărescu c. României, parag. 61) și, de asemenea, ca instanțele "să țină cont de constatările făcute anterior (...) fără să rejudece constatările instanțelor precedente" (cauza Amurăriței c. României, parag. 32). De asemenea, în jurisprudența instanței de contencios european, s-a stabilit că acest principiu trebuie recunoscut și protejat inclusiv în situația în care există doar o suprapunere a problematicii litigioase, chiar în absența identității de părți în cele două litigii (a se vedea cauza Rozalia Avram c. României, parag.

37: "(...) acceptând că în cauza prezentă nu există o identitate a părților în cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau același imobil și aveau legătură cu aceeași neclaritate juridică, și anume caracterul legal sau nu al preluării și vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluționarea lor; par. 42: "(...) noua apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel și care a condus la pronunțarea unei decizii radical opuse, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securității juridice, în special datorită faptului că reclamanta aștepta în mod legitim ca această instanță să tranșeze urmarea aceluiași litigiu în sensul respectării autorității lucrului judecat din decizia sa anterioară"). Este vorba, în ipoteza descrisă anterior, tocmai despre protejarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care presupune ca odată dezlegată irevocabil o chestiune litigioasă, ea să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară și cu atât mai puțin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicționale diferite.

Astfel fiind, în prezența încălcării autorității de lucru judecat a unor hotărâri irevocabile, cum este cea din speță, nu se poate susține că nu există remediu procedural pentru că norma art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu ar acoperi și ipoteza nesocotirii autorității de lucru judecat în interiorul aceluiași proces sau a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Separat de considerentele dezvoltate anterior, care susțin teza incidenței prevederilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., situației descrise în speță, accesul la instanță nu poate fi oricum negat din perspectiva dispozițiilor art. 13 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de acces în fața judecătorului intern pentru înlăturarea încălcării drepturilor protejate de Convenție (în speță, dreptul la un proces echitabil, nesocotit prin repunerea în discuție a statuărilor irevocabile ale instanțelor anterioare).

Procesat de GGC - GV