ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4350/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4350/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

18 februarie 2009, reclamanta P.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București, prin Primarul General și Primăria municipiului București,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să

soluționeze notificarea nr. 980/2001, prin emiterea unei dispoziții cu titlu de

restituire, prin compensare cu terenul în suprafață de 334 mp, situat în

București, sectorul 1, pentru imobilul teren situat în București, în suprafață

de 490 mp, situat în sectorul 1.

Ulterior, reclamanta

și-a precizat cererea, în raport de concluziile raportului de expertiză, din

care rezultă că valoarea de circulație a terenului în suprafață de 490 mp,

fosta proprietate a autorului său, este de 392.000 Euro, iar valoarea de

circulație a terenului solicitat de către reclamantă la compensare, în

suprafață de 334 mp, situat în sectorul 1 este de 133.600 Euro, în sensul ca

pentru diferența de valoare de 258.400 Euro să i se acorde măsuri reparatorii

în echivalent bănesc.

Prin sentința civilă

nr. 1050 din 09 iulie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

cererea precizată, a obligat pârâții să soluționeze notificarea nr. 980/2001,

prin emiterea unei dispoziții de acordare în favoarea reclamantei a măsurilor

reparatorii pentru terenul situat în București, sector 1, în suprafață de 490

mp, prin compensare cu terenul situat în București, sector 1, în suprafață de

334 mp și a obligat pârâții să emită, în favoarea reclamantei, dispoziție

motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent

bănesc pentru suma de 258.400 Euro, ce reprezintă diferența dintre valoarea

terenului din București, sector 1 (392.000 Euro) și cea a terenului situat în

București, sector 1 (133.600 Euro).

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut în esență, că cererea este întemeiată pe dispozițiile art.

26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. XX

din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii. Că, reclamanta a transmis în termen notificare,

înregistrată la Primăria municipiului București sub nr. 38406/2001, fără să

primească însă, vreun răspuns. Constatând că unitatea deținătoare a refuzat în

mod nejustificat soluționarea notificării, cu referire la decizia în interesul

legii menționată anterior, tribunalul s-a constatat competent să soluționeze pe

fond notificarea.

În ceea ce privește

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că aceasta rezultă

din înscrisurile depuse la dosar, întrucât imobilul din București, sector 1 a fost dobândit de A.R. de la vânzătorii A.K. și K.A., în baza actului de vânzare-cumpărare

încheiat la data de 11 mai 1943 și autentificat sub nr. 12170 din 11 mai 1943

de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 436/1965, de pe urma defunctului R.O.A.

(aceeași persoană cu R.A., după cum rezultă din declarațiile de notorietate

depuse în copie la dosar) a rămas în calitate de unică moștenitoare soția

supraviețuitoare a acestuia, R.S. (devenită ulterior căsătoriei M.R.S.).

Reclamanta P.V. este moștenitoarea testamentară a defunctei M.R.S., conform

certificatelor de moștenitor depuse la dosar.

De asemenea, s-a

reținut, că A.R. a figurat cu rol fiscal pentru imobilul teren viran situat în

București, în perioada 1948-1950, autoritățile locale comunicând că nu dețin

date privind modul de trecere în proprietatea statului a imobilului menționat .

Prin urmare, s-a

stabilit caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform

prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, instanța a

reținut, din adresa nr. 786747/5959/ind. SU din 04 decembrie 2008, emisă de

Primăria Municipiului București – Direcția Urbanism și Amenajarea Teritoriului

că terenul se află într-o zonă constituită din punct de vedere urbanistic,

fiind afectat de un bloc de locuințe, de spațiul verde aferent blocului și de

trotuar. De asemenea, conform adresei nr. 13694/2005 emisă de Primăria

Municipiului București, imobilul în suprafață de 490 mp este afectat în

totalitate de elemente de sistematizare (bloc, alee acces bloc, spațiu verde).

În ceea ce privește

terenul în suprafață de 334 mp, situat în București, sector 1, care a fost

cerut în compensare, s-a constatat că acesta se află în proprietatea statului

(categoria de folosință „alte terenuri”) și nu face obiectul vreunei cereri de

restituire în natură sau de reconstituire a dreptului de proprietate.

De asemenea, potrivit

raportului de expertiză întocmit în cauză, terenul situat în sector 1 a fost identificat, reținându-se că are o suprafață de 334 mp, laturile și vecinătățile terenului

fiind evidențiate în schița anexă. Prin același raport de expertiză s-a

stabilit că terenul, fosta proprietate a autorului reclamantei, situat în

București, sectorul 1, în suprafață de 490 mp, are o valoare de 392.000 Euro,

iar terenul solicitat în compensare, situat în sector 1, în suprafață de 334

mp, are o valoare de 133. 600 Euro.

Tribunalul a avut în

vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și prevederile art.

1 pct. 7 din Normele metodologice, constatând că terenul solicitat de

reclamantă în compensare, situat în București, sector 1, este deținut de

Primăria Municipiului București, fiind disponibil pentru a putea fi acordat în

compensare.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, apel care a

fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 598/A din 7 iunie 2011 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat ca fiind fără relevanță asupra soluției

pronunțate de tribunal, susținerile apelantului legate de necesitatea

existenței unei declarații exprese din partea reclamantei că nu mai are alte

acte de depus si că actele doveditoare trebuiau depuse în termenul de 18 luni,

astfel cum a fost prelungit legal.

S-a reținut că

apelantul pârât a invocat dispoziții legale în mod generic, fără să arate care

este situația concretă în cauză, neconformă legii si care a justificat

nepronunțarea sa asupra notificării pentru o durata de 10 ani de la data

depunerii notificării.

Aceasta, în

condițiile în care, în dosarul administrativ format la instituția pârâtă,

urmare a notificării adresate de reclamantă, existau depuse toate actele

necesare soluționării notificării și anume, titlurile de proprietate si actele

care atestau calitatea de moștenitor, astfel ca pârâta să se poate apăra

susținând că nu existau depuse aceste acte.

Or, față de

împrejurarea că termenul de 60 zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/ 2001

nu este un termen de recomandare, ci unul imperativ, pârâta trebuia să soluționeze

notificarea, iar faptul că nu a făcut-o, a deschis posibilitatea instanței să o

soluționeze pe fond, astfel cum s-a tranșat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată in recurs in interesul legii.

In ce privește

susținerea că înscrisurile trebuiau completate cu „înscrisuri originare”, Curtea

a constat că reclamanta a depus la dosarul administrativ, ca înscrisuri: actul

de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11 mai 1943 și autentificat sub nr.

12170 din 11 mai 1943 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, prin care imobilul

din București, str. H, lotul nr. 182, sector 1 a fost dobândit de A.R. de la vânzătorii A.K. și K.A., precum și toate actele care dovedesc

calitatea reclamantei de succesor în drepturi al acestor cumpărători.

Ca atare, s-a făcut proba

proprietății autorilor reclamantei asupra imobilului, în acord cu dispozițiile

legale, rămânând lipsită de pertinență afirmația apelantului pârât că aceste

înscrisuri trebuiau completate cu „înscrisuri originare”, de vreme ce ele au

putere probatorie, prin ele însele.

In ce privește faptul

că, potrivit notei nr. 3310/ 2010, apelantul pârât nu ar dispune momentan de

bunuri care să poată fi oferite în compensare, Curtea a constatat că prin

probatoriul administrat s-a dovedit că terenul oferit în compensare este la

dispoziția pârâtului, figurând în proprietatea acestuia, fără a exista vreun

impediment pentru a fi oferit în compensare.

Împotriva acestei

decizii a exercitat recurs Municipiul București, care a formulat critici sub

următoarele aspecte:

- În mod greșit

instanța a respins apelul deși la dosar nu se regăsește o situație juridică

clară a terenului identificat prin raportul de expertiză.

- Din modalitatea de

reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se înțelege că

legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entității învestite cu

soluționarea notificării, oportunitatea sa de a oferi bunuri ori servicii de

care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr. 10/2001.

În speță, nu a

existat o ofertă din partea pârâtului-recurent, de acordare de bunuri și

servicii, iar sintagma „bun disponibil” nu este echivalentă cu teren liber de

construcții, ci constituie o noțiune cu accepțiune complexă și anume, faptul că

bunul în cauză nu este necesar instituției respective.

- Practica judiciară,

precum și soluțiile Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 sunt în sensul

aplicării Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atunci când terenul nu se poate

restitui în natură, astfel încât, în speță este inechitabil să se acorde teren

în compensare și în plus, o diferență de 258.400 Euro.

Această abordare

inechitabilă între foștii proprietari este inadmisibilă, în condițiile în care

Primăria depune probe indubitabile că nu deține bunuri disponibile pentru a fi

date în compensare, iar această măsură nu poate fi lăsată la latitudinea părților.

În plus, în mod greșit

instanța de apel a acordat reclamanților dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent, în condițiile în care instituția recurentă are competența, potrivit

Legii nr. 10/2001, cu privire la emiterea dispoziției și stabilirea calității

de proprietar.

În drept, au fost

invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în

sensul și în limitele următoarelor considerente:

Potrivit art. 314 C.

proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului

pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au

fost pe deplin stabilite.

În speță, așa cum s-a

susținut și prin motivele de recurs, instanța a procedat la soluționarea unei

căi devolutive de atac deși la dosar nu exista o situație clară a imobilului 23,

atribuit în compensare.

Astfel, cu privire la

regimul juridic al imobilului de la adresa menționată au fost comunicate date

contradictorii, neelucidate de către instanță, prin verificări suplimentare

care s-ar fi impus.

În acest sens, se

constată că, potrivit adresei nr. 819066 din 7 aprilie 2009 a Primăriei

Municipiului București – Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și

Planificare Urbană, s-a comunicat instanței că pe rolul Judecătoriei sector 1

se află înregistrat dosarul nr. 2922/2002, având ca obiect obligarea la

emiterea titlului de proprietate pentru o suprafață de 380 mp.

O altă adresă,

anterioară, a aceleiași instituții, dar provenind de la Direcția Juridic, Contencios, Legislație a comunicat la 25 septembrie 2008 (sub nr. 399460),

că dosarul nr. 2922/2002 al Judecătoriei sectorul 1, având ca obiect acțiunea

numitului B.N.C., ar fi fost soluționată la 31 mai 2002, luându-se act de

renunțarea la acțiune.

Aceste date

contradictorii nu au fost lămurite de către instanță, prin solicitarea depunerii

hotărârii pronunțate în dosarul menționat, în funcție de care să se aprecieze

asupra disponibilității terenului, dacă într-adevăr, acesta nu a făcut obiect al

reconstituirii în favoarea altei persoane.

În același timp, a

rezultat că terenul ar face obiect al unei proceduri de concesionare or,

potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001, în situația în care imobilul restituit

face obiectul unui contract de locațiune, concesiune, asociere în

participațiune, noul proprietar se subrogă în drepturile statului sau ale

persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze, dacă aceste

contracte au fost încheiate potrivit legii.

Dacă o astfel de

opozabilitate a contractelor menționate este reglementată pentru ipoteza în

care imobilul se restituie fostului proprietar, a

fortiori

ea trebuie să

funcționeze atunci când este vorba de atribuirea terenului ca măsură

reparatorie prin echivalent, iar acest aspect, care ține de regimul juridic al

bunului, nu a fost lămurit de instanță.

Verificarea

disponibilității bunului, care să-l facă susceptibil de acordarea în

compensare, nu se putea limita la constatarea expertului că „nu există niciun

impediment la restituirea în natură, terenul fiind liber de construcții și

neafectat de detalii de sistematizare” și nici la adresele primăriei, conform

cărora terenul din str. I. nr. 23 nu ar face obiectul vreunei notificări sau

cereri de restituire în natură, în condițiile în care a rezultat, din relațiile

comunicate de aceeași instituție (fila 79, fond) că a mai fost înregistrat un

dosar pe rolul instanței cu privire la o suprafață mai mare de teren (380 mp)

situată la aceeași adresă (nefiind clară soluția din acel dosar, față de relațiile

contradictorii furnizate) și totodată, că este în derulare o procedură de

concesionare.

Insuficienta determinare

a regimului juridic al bunului de către instanțele fondului, face imposibilă

aprecierea asupra caracterului disponibil al acestuia și astfel, asupra

corectei aplicări sau nu, a dispozițiilor legale referitoare la acordarea de

bunuri în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent.

Pe de altă parte,

criticile recurentului-pârât vizând atributul exclusiv al entității deținătoare

în a acorda bunuri în compensare, sunt nefondate.

În realitate, în

virtutea plenitudinii de competență, instanța este cea care apreciază asupra

legalității măsurii, având posibilitatea, în soluționarea pe fond a

notificării, să dispună ea însăși această măsură, așa cum corect au reținut

instanțele anterioare, cu trimitere la decizia în interesul legii nr. XX/2007.

Recurentul-pârât nu

se poate prevala de o atitudine discreționară în soluționarea notificării

(invocând faptul că unitatea deținătoare este chemată să aprecieze asupra

oportunității măsurii), nefiind suficient aspectul relevat, că nu există o

listă întocmită cu bunuri disponibile, pe care să fie inclus și cel în litigiu,

fiind necesar să motiveze de ce bunul nu este apt restituirii.

Pentru considerentele

arătate anterior, în legătură cu insuficienta stabilire a regimului juridic al

imobilului din str. I. nr. 23 și văzând dispoz. art. 314 C. proc. civ.,

recursul urmează să fie admis, casată decizia atacată și cauza trimisă spre

rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cu ocazia reluării

judecății, se va lămuri caracterul disponibil al bunului, în funcție de care se

va aprecia dacă într-adevăr, poate face obiect al acordării în compensare.

Totodată, în privința

unei eventuale diferențe de valoare care ar rezulta prin raportare la natura și

caracteristicile imobilului care a aparținut fostului proprietar, se va avea în

vedere, pentru a se asigura echilibrul valoric, natura măsurilor reparatorii

reglementate de legea specială (care a oferit cadrul desfășurării judecății și

al valorificării pretențiilor părții).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei

nr. 598 A din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

iunie 2012.