ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4350/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 18 februarie 2009, reclamanta P.V.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Primăria municipiului București, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să soluționeze notificarea nr. 980/2001, prin emiterea unei dispoziții cu titlu de restituire, prin compensare cu terenul în suprafață de 334 mp, situat în București, sectorul 1, pentru imobilul teren situat în București, în suprafață de 490 mp, situat în sectorul 1. Ulterior, reclamanta și-a precizat cererea, în raport de concluziile raportului de expertiză, din care rezultă că valoarea de circulație a terenului în suprafață de 490 mp, fosta proprietate a autorului său, este de 392.000 Euro, iar valoarea de circulație a terenului solicitat de către reclamantă la compensare, în suprafață de 334 mp, situat în sectorul 1 este de 133.600 Euro, în sensul ca pentru diferența de valoare de 258.400 Euro să i se acorde măsuri reparatorii în echivalent bănesc.

Prin sentința civilă nr. 1050 din 09 iulie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea precizată, a obligat pârâții să soluționeze notificarea nr. 980/2001, prin emiterea unei dispoziții de acordare în favoarea reclamantei a măsurilor reparatorii pentru terenul situat în București, sector 1, în suprafață de 490 mp, prin compensare cu terenul situat în București, sector 1, în suprafață de 334 mp și a obligat pârâții să emită, în favoarea reclamantei, dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc pentru suma de 258.400 Euro, ce reprezintă diferența dintre valoarea terenului din București, sector 1 (392.000 Euro) și cea a terenului situat în București, sector 1 (133.600 Euro).

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență, că cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii. Că, reclamanta a transmis în termen notificare, înregistrată la Primăria municipiului București sub nr. 38406/2001, fără să primească însă, vreun răspuns. Constatând că unitatea deținătoare a refuzat în mod nejustificat soluționarea notificării, cu referire la decizia în interesul legii menționată anterior, tribunalul s-a constatat competent să soluționeze pe fond notificarea. În ceea ce privește calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat că aceasta rezultă din înscrisurile depuse la dosar, întrucât imobilul din București, sector 1 a fost dobândit de A.R.

de la vânzătorii A.K. și K.A., în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11 mai 1943 și autentificat sub nr. 12170 din 11 mai 1943 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 436/1965, de pe urma defunctului R.O.A. (aceeași persoană cu R.A., după cum rezultă din declarațiile de notorietate depuse în copie la dosar) a rămas în calitate de unică moștenitoare soția supraviețuitoare a acestuia, R.S. (devenită ulterior căsătoriei M.R.S.). Reclamanta P.V. este moștenitoarea testamentară a defunctei M.R.S., conform certificatelor de moștenitor depuse la dosar. De asemenea, s-a reținut, că A.R.

a figurat cu rol fiscal pentru imobilul teren viran situat în București, în perioada 1948-1950, autoritățile locale comunicând că nu dețin date privind modul de trecere în proprietatea statului a imobilului menționat . Prin urmare, s-a stabilit caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001. Totodată, instanța a reținut, din adresa nr. 786747/5959/ind. SU din 04 decembrie 2008, emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Urbanism și Amenajarea Teritoriului că terenul se află într-o zonă constituită din punct de vedere urbanistic, fiind afectat de un bloc de locuințe, de spațiul verde aferent blocului și de trotuar.

De asemenea, conform adresei nr. 13694/2005 emisă de Primăria Municipiului București, imobilul în suprafață de 490 mp este afectat în totalitate de elemente de sistematizare (bloc, alee acces bloc, spațiu verde). În ceea ce privește terenul în suprafață de 334 mp, situat în București, sector 1, care a fost cerut în compensare, s-a constatat că acesta se află în proprietatea statului (categoria de folosință „alte terenuri”) și nu face obiectul vreunei cereri de restituire în natură sau de reconstituire a dreptului de proprietate. De asemenea, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, terenul situat în sector 1 a fost identificat, reținându-se că are o suprafață de 334 mp, laturile și vecinătățile terenului fiind evidențiate în schița anexă.

Prin același raport de expertiză s-a stabilit că terenul, fosta proprietate a autorului reclamantei, situat în București, sectorul 1, în suprafață de 490 mp, are o valoare de 392.000 Euro, iar terenul solicitat în compensare, situat în sector 1, în suprafață de 334 mp, are o valoare de 133. 600 Euro. Tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și prevederile art. 1 pct. 7 din Normele metodologice, constatând că terenul solicitat de reclamantă în compensare, situat în București, sector 1, este deținut de Primăria Municipiului București, fiind disponibil pentru a putea fi acordat în compensare. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, apel care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 598/A din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat ca fiind fără relevanță asupra soluției pronunțate de tribunal, susținerile apelantului legate de necesitatea existenței unei declarații exprese din partea reclamantei că nu mai are alte acte de depus si că actele doveditoare trebuiau depuse în termenul de 18 luni, astfel cum a fost prelungit legal. S-a reținut că apelantul pârât a invocat dispoziții legale în mod generic, fără să arate care este situația concretă în cauză, neconformă legii si care a justificat nepronunțarea sa asupra notificării pentru o durata de 10 ani de la data depunerii notificării. Aceasta, în condițiile în care, în dosarul administrativ format la instituția pârâtă, urmare a notificării adresate de reclamantă, existau depuse toate actele necesare soluționării notificării și anume, titlurile de proprietate si actele care atestau calitatea de moștenitor, astfel ca pârâta să se poate apăra susținând că nu existau depuse aceste acte.

Or, față de împrejurarea că termenul de 60 zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/ 2001 nu este un termen de recomandare, ci unul imperativ, pârâta trebuia să soluționeze notificarea, iar faptul că nu a făcut-o, a deschis posibilitatea instanței să o soluționeze pe fond, astfel cum s-a tranșat prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată in recurs in interesul legii. In ce privește susținerea că înscrisurile trebuiau completate cu „înscrisuri originare”, Curtea a constat că reclamanta a depus la dosarul administrativ, ca înscrisuri: actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11 mai 1943 și autentificat sub nr. 12170 din 11 mai 1943 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, prin care imobilul din București, str. H, lotul nr. 182, sector 1 a fost dobândit de A.R.

de la vânzătorii A.K. și K.A., precum și toate actele care dovedesc calitatea reclamantei de succesor în drepturi al acestor cumpărători. Ca atare, s-a făcut proba proprietății autorilor reclamantei asupra imobilului, în acord cu dispozițiile legale, rămânând lipsită de pertinență afirmația apelantului pârât că aceste înscrisuri trebuiau completate cu „înscrisuri originare”, de vreme ce ele au putere probatorie, prin ele însele. In ce privește faptul că, potrivit notei nr. 3310/ 2010, apelantul pârât nu ar dispune momentan de bunuri care să poată fi oferite în compensare, Curtea a constatat că prin probatoriul administrat s-a dovedit că terenul oferit în compensare este la dispoziția pârâtului, figurând în proprietatea acestuia, fără a exista vreun impediment pentru a fi oferit în compensare.

Împotriva acestei decizii a exercitat recurs Municipiul București, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - În mod greșit instanța a respins apelul deși la dosar nu se regăsește o situație juridică clară a terenului identificat prin raportul de expertiză. - Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se înțelege că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entității învestite cu soluționarea notificării, oportunitatea sa de a oferi bunuri ori servicii de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr. 10/2001. În speță, nu a existat o ofertă din partea pârâtului-recurent, de acordare de bunuri și servicii, iar sintagma „bun disponibil” nu este echivalentă cu teren liber de construcții, ci constituie o noțiune cu accepțiune complexă și anume, faptul că bunul în cauză nu este necesar instituției respective.

- Practica judiciară, precum și soluțiile Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 sunt în sensul aplicării Titlului VII din Legea nr. 247/2005, atunci când terenul nu se poate restitui în natură, astfel încât, în speță este inechitabil să se acorde teren în compensare și în plus, o diferență de 258.400 Euro. Această abordare inechitabilă între foștii proprietari este inadmisibilă, în condițiile în care Primăria depune probe indubitabile că nu deține bunuri disponibile pentru a fi date în compensare, iar această măsură nu poate fi lăsată la latitudinea părților. În plus, în mod greșit instanța de apel a acordat reclamanților dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile în care instituția recurentă are competența, potrivit Legii nr. 10/2001, cu privire la emiterea dispoziției și stabilirea calității de proprietar.

În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, în sensul și în limitele următoarelor considerente: Potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. În speță, așa cum s-a susținut și prin motivele de recurs, instanța a procedat la soluționarea unei căi devolutive de atac deși la dosar nu exista o situație clară a imobilului 23, atribuit în compensare. Astfel, cu privire la regimul juridic al imobilului de la adresa menționată au fost comunicate date contradictorii, neelucidate de către instanță, prin verificări suplimentare care s-ar fi impus.

În acest sens, se constată că, potrivit adresei nr. 819066 din 7 aprilie 2009 a Primăriei Municipiului București – Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare Urbană, s-a comunicat instanței că pe rolul Judecătoriei sector 1 se află înregistrat dosarul nr. 2922/2002, având ca obiect obligarea la emiterea titlului de proprietate pentru o suprafață de 380 mp. O altă adresă, anterioară, a aceleiași instituții, dar provenind de la Direcția Juridic, Contencios, Legislație a comunicat la 25 septembrie 2008 (sub nr. 399460), că dosarul nr. 2922/2002 al Judecătoriei sectorul 1, având ca obiect acțiunea numitului B.N.C., ar fi fost soluționată la 31 mai 2002, luându-se act de renunțarea la acțiune.

Aceste date contradictorii nu au fost lămurite de către instanță, prin solicitarea depunerii hotărârii pronunțate în dosarul menționat, în funcție de care să se aprecieze asupra disponibilității terenului, dacă într-adevăr, acesta nu a făcut obiect al reconstituirii în favoarea altei persoane. În același timp, a rezultat că terenul ar face obiect al unei proceduri de concesionare or, potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001, în situația în care imobilul restituit face obiectul unui contract de locațiune, concesiune, asociere în participațiune, noul proprietar se subrogă în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii.

Dacă o astfel de opozabilitate a contractelor menționate este reglementată pentru ipoteza în care imobilul se restituie fostului proprietar, a fortiori ea trebuie să funcționeze atunci când este vorba de atribuirea terenului ca măsură reparatorie prin echivalent, iar acest aspect, care ține de regimul juridic al bunului, nu a fost lămurit de instanță.

Verificarea disponibilității bunului, care să-l facă susceptibil de acordarea în compensare, nu se putea limita la constatarea expertului că „nu există niciun impediment la restituirea în natură, terenul fiind liber de construcții și neafectat de detalii de sistematizare” și nici la adresele primăriei, conform cărora terenul din str. I. nr. 23 nu ar face obiectul vreunei notificări sau cereri de restituire în natură, în condițiile în care a rezultat, din relațiile comunicate de aceeași instituție (fila 79, fond) că a mai fost înregistrat un dosar pe rolul instanței cu privire la o suprafață mai mare de teren (380 mp) situată la aceeași adresă (nefiind clară soluția din acel dosar, față de relațiile contradictorii furnizate) și totodată, că este în derulare o procedură de concesionare.

Insuficienta determinare a regimului juridic al bunului de către instanțele fondului, face imposibilă aprecierea asupra caracterului disponibil al acestuia și astfel, asupra corectei aplicări sau nu, a dispozițiilor legale referitoare la acordarea de bunuri în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent. Pe de altă parte, criticile recurentului-pârât vizând atributul exclusiv al entității deținătoare în a acorda bunuri în compensare, sunt nefondate. În realitate, în virtutea plenitudinii de competență, instanța este cea care apreciază asupra legalității măsurii, având posibilitatea, în soluționarea pe fond a notificării, să dispună ea însăși această măsură, așa cum corect au reținut instanțele anterioare, cu trimitere la decizia în interesul legii nr. XX/2007.

Recurentul-pârât nu se poate prevala de o atitudine discreționară în soluționarea notificării (invocând faptul că unitatea deținătoare este chemată să aprecieze asupra oportunității măsurii), nefiind suficient aspectul relevat, că nu există o listă întocmită cu bunuri disponibile, pe care să fie inclus și cel în litigiu, fiind necesar să motiveze de ce bunul nu este apt restituirii. Pentru considerentele arătate anterior, în legătură cu insuficienta stabilire a regimului juridic al imobilului din str. I. nr. 23 și văzând dispoz. art. 314 C. proc. civ., recursul urmează să fie admis, casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Cu ocazia reluării judecății, se va lămuri caracterul disponibil al bunului, în funcție de care se va aprecia dacă într-adevăr, poate face obiect al acordării în compensare.

Totodată, în privința unei eventuale diferențe de valoare care ar rezulta prin raportare la natura și caracteristicile imobilului care a aparținut fostului proprietar, se va avea în vedere, pentru a se asigura echilibrul valoric, natura măsurilor reparatorii reglementate de legea specială (care a oferit cadrul desfășurării judecății și al valorificării pretențiilor părții).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei nr. 598 A din 7 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.