ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5206/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 februarie 2009, reclamantul D.C. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București. În motivarea contestației a arătat că a adresat Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Notificarea nr. 20088 din 12 noiembrie 2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, str. Z.I. nr. X, sector 2, Prin Dispoziția nr. 4018 din 7 martie 2005, Primăria Municipiului București a respins notificarea cu motivarea că aceasta nu a fost dovedită. Prin Sentința civilă nr. 374 din 17 martie 2006 pronunțată în Dosarul 4543/2005 de Tribunalul București, secția a IV- a, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis cererea sa și a fost obligată pârâta să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării referitoare la restituirea în natură a proprietății.

Pârâtul a emis dispoziția atacată prin prezenta contestație, prin care însă nu a dispus restituirea în natură a terenului situat în str. Z.I. nr. X, sector 2, ci a propus acordarea de despăgubiri în echivalent, pe considerentul că terenul notificat este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, în sensul că ar exista construcții de tip B și D și carosabil, plus spațiu verde neamenajat. Reclamantul a mai arătat că nu este detaliat ce fel de elemente de sistematizare, construcții sau carosabil ori spațiu verde ar ocupa terenul notificat și care ar face imposibilă retrocedarea în natură. Nu se aduce nici un fel de dovadă în sprijinul acestor afirmații și care să susțină imposibilitatea restituirii în natură.

Conform normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în interpretare art. 10 din Legea nr. 10/2001, momentul în care se apreciază dacă amplasamentul este liber este cel al depunerii notificării (adică 12 noiembrie 2001) și nu al emiterii dispoziției de acordare de despăgubiri (adică 7 ianuarie 2009). Contestatorului i-a fost încuviințată administrarea probei cu înscrisuri și expertiză în specialitatea topografie. Prin Sentința civilă nr. J219 din 20 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis contestația formulată de reclamantul D.C., a anulat în parte Dispoziția nr. 11103 din 7 ianuarie 2009 emisă de Primăria Municipiului București, a obligat intimata să emită dispoziție de restituire în natură către contestator a terenului în suprafață de 142 mp situat în București, str. Z.I.

nr. X, sector 2, a menținut Dispoziția nr. 11103 din 7 ianuarie 2009 cu propunerea de măsuri reparatorii prin despăgubiri bănești pentru diferența de teren în suprafață de 54 mp, ce nu poate fi restituit în natură, și a obligat intimata să plătească contestatorului suma de 2.034 RON cheltuieli de judecată. Prima instanță a reținut că la 9 noiembrie 2001 reclamantul D.C. a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 3046/2001 la Primăria Municipiului București, solicitând restituirea în natură a terenului situat în București str. Z.I. nr. X, sector 2. Prin Dispoziția nr. 4018 din 7 martie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București a fost respinsă notificarea, motivat de faptul că notificatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate.

Dispoziția menționată a fost anulată prin Sentința civilă nr. 374 din 17 martie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, reținându-se calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, pârâta fiind obligată să soluționeze cererea privind restituirea în natură a terenului. Prin dispoziția contestată s-a pus în executare sentința civilă menționată, însă notificarea a fost soluționată prin propunere de acordarea de despăgubiri, apreciindu-se că bunul nu poate fi restituit în natură. Prin urmare, ceea ce urmează a se analiza în prezenta contestația este numai caracterul restituibil în natură al terenului din str. Z.I. nr. X, sector 2, București.

Din concluziile raportului de expertiză administrat în cauză și necontestat de părți, a rezultat că terenul pretins de contestator era în suprafață de 196 mp în prezent, 54 mp sunt afectați de modernizarea străzii Z.I., suprafața de 35 mp este ocupată de garaje provizorii, iar restul terenului este destinat accesului la aceste garaje. Din adresa comunicată de Consiliul Local Sector 2 - Poliția comunitară se reține că garajele provizorii ce ocupau terenul în cauză au fost desființate, terenul fiind liber în prezent. În aceste condiții, s-a reținut a fi aplicabile dispozițiile art. 9 și 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, impunându-se restituirea în natură a terenului liber, neafectat de lucrarea pentru care a fost expropriat.

Față de cele expuse anterior, tribunalul a constatat că terenul liber, ce poate fi restituit în natură reclamantului este suprafața de 142 mp, astfel cum aceasta a fost identificată prin raportul de expertiză administrat în cauză. Cât privește diferența de teren rămasă, între cel pretins de notificator (196 mp) și cel ce urmează a fi restituit în natură (142 mp), tribunalul a constatat că notificatorul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent, fie sub forma despăgubirilor bănești fie sub forma acordării în compensare de bunuri sau alte servicii, în măsura în care acestea există la dispoziția unității deținătoare.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București prin Primarul General, arătând că în situația menținerii dispoziției instanței de anulare a Dispoziției nr. 11103/2009, nu s-a avut în vedere că potrivit adresei emisă de SC F. SA sub nr. 856/2003, s-au plătit și încasat despăgubiri în valoare de 4.212 RON pentru imobilul în litigiu. Un al doilea motiv de apel privește greșita obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi aplicate, decât în condițiile în care se reține culpa procesuală a părții. Prin Decizia nr. 674A din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul pârâtei, reținând următoarele: Prin dispoziția contestată s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață pentru terenul în suprafață de 195 mp situat în București, str. Z.I.

nr. X, sector 2, în favoarea intimatului reclamant P.C. Prin hotărârea apelată și având în vedere concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, s-a constatat că este posibilă restituirea unei suprafețe de 142 mp din totalul celor 196 mp, întrucât numai 54 mp sunt afectați de modernizarea str. Z.I. În această situație, s-a reținut a fi incidente dispozițiile art. 9 și 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, dispoziții care menționează că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

În cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispoziția nr. 11103 din 7 ianuarie 2009 a fost anulată parțial, stabilind în mod expres că se menține această dispoziție în partea referitoare la propunerea de măsuri reparatorii prin despăgubiri bănești pentru diferența de teren în suprafață de 54 mp, ce nu poate fi restituită în natură.

Modalitatea de calcul a măsurilor reparatorii în echivalent a fost menținută, astfel cum a fost descrisă în cuprinsul dispoziției, respectiv constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață, singura modificare adusă acestei dispoziții constând în suprafața de teren pentru care se datorează măsurile reparatorii în echivalent, respectiv 54 mp și nu 196 mp, astfel cum era prevăzut inițiaI.

Din acest punct de vedere, s-a reținut a fi incidente dispozițiile art. II alin. (7), care menționează că în situațiile prevăzute la alin. (2), (3) și (4), valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat - teren și construcții - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5) și (6). Nici cea de-a doua critică, referitoare la obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată nu este fondată, întrucât pârâta este partea care a căzut în pretenții și din cauza căreia s-a inițiat procesul, reclamantul efectuând cheltuieli de judecată atât cu expertiza dispusă în cauză, cât și cu onorariul de avocat.

Împotriva menționatei hotărâri, a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut următoarele: - terenul propus a fi restituit în natură, constituie spațiu verde care, potrivit Legii nr. 24/2007 constituie obiectiv de interes public, exceptat de la restituirea în natură. De asemenea, odată cu apariția O.U.G. nr. 114/2007, pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, procedura de avizare a documentației în scopul schimbării funcțiunii unei zone a fost sistată. Potrivit art. 71 alin. (1) din O.U.G.

nr. 114/2007 „schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea suprafețelor acestora sau strămutarea lor, este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora". Redând semnificația sintagmei „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale", recurenta a susținut că prevederile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 10/2001 interzic restituirea în natură a unor suprafețe de teren cu destinația menționată. - nu a fost lămurită situația juridică a terenului solicitat, sens în care au făcut trimitere la H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, pct. 10.3 din norme, care impun identificarea terenului și a vecinătăților sale, precum și a destinației actuale a bunului, verificări ce nu au fost făcute în cauză.

Datele aflate până în acest moment la dosarul cauzei nu permit stabilirea acestor obiective, motiv pentru care restituirea terenului în natură se vădește a nu fi legală. De asemenea, în accepțiunea legii speciale de reparație nu poate fi considerat teren liber și restituibil în natură suprafața din jurul unei construcții, sens în care au făcut trimitere la pct. 7.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 923/2010.

Mai mult, în cursul anului 2010, CEDO și-a schimbat jurisprudența cu privire la restituirea în natură către foștii proprietari a imobilelor preluate abuziv, în sensul de a nu mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un „bun" concretizat într-un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, stabilind că în discuție se aduce existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în legislația adoptată de către un stat membru, legislație prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior și care, în contextul cauzei, conferă reclamantului doar un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă.

A solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parțial terenul, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localității urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Dispozițiile art. 10 alin. (3) și (4), (5) și (6) se vor aplica în mod corespunzător". Sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unei amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit și care, într-adevăr, împiedică restituirea bunului, aflat într-o asemenea ipoteză, în natură. Însă, opus susținerilor recurentei, invocate omisso medio pentru prima dată în recurs, terenul restituit a fost ocupat, potrivit expertizei judiciare efectuate în cauză, și cu privire la care nu s-au formulat obiecțiuni, de garaje, care ulterior, respectiv în cursul procedurii judiciare desfășurate în fața primei instanțe, au și fost ridicate de pe terenul menționat printr-o dispoziție a primarului localității.

Terenul menționat nu are deci destinația invocată, nereal, de recurentă, ci aceea de teren ocupat de construcții noi, ușoare, ce nu au fost autorizate și care, din acest motiv, este susceptibil a fi restituit în natură, dispoziția instanțelor, din această perspectivă vădindu-se a fi conformă cerințelor legii. Celelalte alegații din recursul părții, vizând neidentificarea bunului dispus a fi restituit în natură, ca și cele privind încălcarea art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010 ori cele cu referire la jurisprudența actuală a CEDO în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de statul comunist, nu numai că nu sunt fondate dar sunt, asemenea celor analizate anterior, și formulate omisso medio.

Sunt nefondate pentru că, opus susținerilor recurentei terenul în litigiu a fost identificat în lucrare de specialitate administrată în fața primei instanțe, terenul dispus a fi restituit nu se află în ipoteza normei legale menționate, iar jurisprudența CEDO la care a făcut trimitere recurenta nu are legătură cu cauza dedusă judecății ci cu alte categorii de litigii, de revendicare/restituire a bunurilor preluate abuziv de statul comunist prin intermediul procedurii de drept comun, iar nu pe calea oferită de legea specială, ceea ce, cu evidență, nu este cazul în pricina dedusă judecății. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în recurs se constată că, din eroare, dat fiind faptul că acestea au fost anexate la dosar după deliberare, aceasta a fost respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intimata Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 674A din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM