ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5206/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5206/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 19 februarie 2009, reclamantul D.C. a chemat în

judecată pe pârâta Primăria Municipiului București.

În motivarea

contestației a arătat că a adresat Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001

Notificarea nr. 20088 din 12 noiembrie 2001, prin care a solicitat restituirea

în natură a imobilului situat în București, str. Z.I. nr. X, sector 2,

Prin Dispoziția nr.

4018 din 7 martie 2005, Primăria Municipiului București a respins notificarea

cu motivarea că aceasta nu a fost dovedită.

Prin Sentința civilă

nr. 374 din 17 martie 2006 pronunțată în Dosarul 4543/2005 de Tribunalul

București, secția a IV- a, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a admis cererea

sa și a fost obligată pârâta să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra

notificării referitoare la restituirea în natură a proprietății.

Pârâtul a emis

dispoziția atacată prin prezenta contestație, prin care însă nu a dispus

restituirea în natură a terenului situat în str. Z.I. nr. X, sector 2, ci a

propus acordarea de despăgubiri în echivalent, pe considerentul că terenul

notificat este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, în sensul că

ar exista construcții de tip B și D și carosabil, plus spațiu verde neamenajat.

Reclamantul a mai

arătat că nu este detaliat ce fel de elemente de sistematizare, construcții sau

carosabil ori spațiu verde ar ocupa terenul notificat și care ar face

imposibilă retrocedarea în natură. Nu se aduce nici un fel de dovadă în

sprijinul acestor afirmații și care să susțină imposibilitatea restituirii în

natură.

Conform normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în interpretare art. 10 din Legea

nr. 10/2001, momentul în care se apreciază dacă amplasamentul este liber este

cel al depunerii notificării (adică 12 noiembrie 2001) și nu al emiterii

dispoziției de acordare de despăgubiri (adică 7 ianuarie 2009).

Contestatorului i-a

fost încuviințată administrarea probei cu înscrisuri și expertiză în

specialitatea topografie.

Prin Sentința civilă

nr. J219 din 20 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a

admis contestația formulată de reclamantul D.C., a anulat în parte Dispoziția

nr. 11103 din 7 ianuarie 2009 emisă de Primăria Municipiului București, a

obligat intimata să emită dispoziție de restituire în natură către contestator

a terenului în suprafață de 142 mp situat în București, str. Z.I. nr. X, sector

2, a menținut Dispoziția nr. 11103 din 7 ianuarie 2009 cu propunerea de măsuri

reparatorii prin despăgubiri bănești pentru diferența de teren în suprafață de

54 mp, ce nu poate fi restituit în natură, și a obligat intimata să plătească

contestatorului suma de 2.034 RON cheltuieli de judecată.

Prima instanță a

reținut că la 9 noiembrie 2001 reclamantul D.C. a formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 3046/2001 la Primăria

Municipiului București, solicitând restituirea în natură a terenului situat în

București str. Z.I. nr. X, sector 2.

Prin Dispoziția nr.

4018 din 7 martie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București a

fost respinsă notificarea, motivat de faptul că notificatorul nu a făcut dovada

dreptului de proprietate.

Dispoziția menționată

a fost anulată prin Sentința civilă nr. 374 din 17 martie 2006 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, definitivă și irevocabilă, reținându-se

calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului, pârâta fiind obligată să

soluționeze cererea privind restituirea în natură a terenului.

Prin dispoziția

contestată s-a pus în executare sentința civilă menționată, însă notificarea a

fost soluționată prin propunere de acordarea de despăgubiri, apreciindu-se că

bunul nu poate fi restituit în natură.

Prin urmare, ceea ce

urmează a se analiza în prezenta contestația este numai caracterul restituibil

în natură al terenului din str. Z.I. nr. X, sector 2, București.

Din concluziile

raportului de expertiză administrat în cauză și necontestat de părți, a

rezultat că terenul pretins de contestator era în suprafață de 196 mp în

prezent, 54 mp sunt afectați de modernizarea străzii Z.I., suprafața de 35 mp

este ocupată de garaje provizorii, iar restul terenului este destinat accesului

la aceste garaje. Din adresa comunicată de Consiliul Local Sector 2 - Poliția

comunitară se reține că garajele provizorii ce ocupau terenul în cauză au fost

desființate, terenul fiind liber în prezent.

În aceste condiții,

s-a reținut a fi aplicabile dispozițiile art. 9 și 11 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, impunându-se restituirea în natură a terenului liber, neafectat de

lucrarea pentru care a fost expropriat.

Față de cele expuse

anterior, tribunalul a constatat că terenul liber, ce poate fi restituit în

natură reclamantului este suprafața de 142 mp, astfel cum aceasta a fost

identificată prin raportul de expertiză administrat în cauză.

Cât privește

diferența de teren rămasă, între cel pretins de notificator (196 mp) și cel ce

urmează a fi restituit în natură (142 mp), tribunalul a constatat că

notificatorul este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent, fie sub

forma despăgubirilor bănești fie sub forma acordării în compensare de bunuri

sau alte servicii, în măsura în care acestea există la dispoziția unității

deținătoare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel Municipiul București prin Primarul General, arătând că

în situația menținerii dispoziției instanței de anulare a Dispoziției nr.

11103/2009, nu s-a avut în vedere că potrivit adresei emisă de SC F. SA sub nr.

856/2003, s-au plătit și încasat despăgubiri în valoare de 4.212 RON pentru

imobilul în litigiu.

Un al doilea motiv de

apel privește greșita obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată,

apreciind că dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi aplicate,

decât în condițiile în care se reține culpa procesuală a părții.

Prin Decizia nr. 674A

din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul

pârâtei, reținând următoarele:

Prin dispoziția

contestată s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în

diferența dintre suma încasată și valoarea de piață pentru terenul în suprafață

de 195 mp situat în București, str. Z.I. nr. X, sector 2, în favoarea intimatului

reclamant P.C.

Prin hotărârea

apelată și având în vedere concluziile raportului de expertiză administrat în

cauză, s-a constatat că este posibilă restituirea unei suprafețe de 142 mp din

totalul celor 196 mp, întrucât numai 54 mp sunt afectați de modernizarea str.

Z.I.

În această situație,

s-a reținut a fi incidente dispozițiile art. 9 și 11 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, dispoziții care menționează că imobilele preluate în mod abuziv,

indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea

în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

În cazul în care

construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care

s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate

obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea

ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și

altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale,

măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Dispoziția nr. 11103

din 7 ianuarie 2009 a fost anulată parțial, stabilind în mod expres că se

menține această dispoziție în partea referitoare la propunerea de măsuri

reparatorii prin despăgubiri bănești pentru diferența de teren în suprafață de

54 mp, ce nu poate fi restituită în natură.

Modalitatea de calcul

a măsurilor reparatorii în echivalent a fost menținută, astfel cum a fost

descrisă în cuprinsul dispoziției, respectiv constând în diferența dintre suma

încasată și valoarea de piață, singura modificare adusă acestei dispoziții

constând în suprafața de teren pentru care se datorează măsurile reparatorii în

echivalent, respectiv 54 mp și nu 196 mp, astfel cum era prevăzut inițiaI.

Din acest punct de

vedere, s-a reținut a fi incidente dispozițiile art. II alin. (7), care

menționează că în situațiile prevăzute la alin. (2), (3) și (4), valoarea

măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii

actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcții,

din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat - teren și

construcții - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5)

și (6).

Nici cea de-a doua

critică, referitoare la obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată

nu este fondată, întrucât pârâta este partea care a căzut în pretenții și din

cauza căreia s-a inițiat procesul, reclamantul efectuând cheltuieli de judecată

atât cu expertiza dispusă în cauză, cât și cu onorariul de avocat.

Împotriva menționatei

hotărâri, a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut următoarele:

- terenul propus a fi

restituit în natură, constituie spațiu verde care, potrivit Legii nr. 24/2007

constituie obiectiv de interes public, exceptat de la restituirea în natură. De

asemenea, odată cu apariția O.U.G. nr. 114/2007, pentru modificarea și

completarea O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, procedura de

avizare a documentației în scopul schimbării funcțiunii unei zone a fost

sistată.

Potrivit art. 71

alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2007 „schimbarea destinației terenurilor amenajate

ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism,

reducerea suprafețelor acestora sau strămutarea lor, este interzisă, indiferent

de regimul juridic al acestora".

Redând semnificația

sintagmei „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și

rurale", recurenta a susținut că prevederile art. 10 alin. (1

1

)

din Legea nr. 10/2001 interzic restituirea în natură a unor suprafețe de teren

cu destinația menționată.

- nu a fost lămurită

situația juridică a terenului solicitat, sens în care au făcut trimitere la

H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, pct. 10.3 din norme, care impun identificarea

terenului și a vecinătăților sale, precum și a destinației actuale a bunului,

verificări ce nu au fost făcute în cauză. Datele aflate până în acest moment la

dosarul cauzei nu permit stabilirea acestor obiective, motiv pentru care

restituirea terenului în natură se vădește a nu fi legală.

De asemenea, în

accepțiunea legii speciale de reparație nu poate fi considerat teren liber și

restituibil în natură suprafața din jurul unei construcții, sens în care au

făcut trimitere la pct. 7.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 923/2010.

Mai mult, în cursul

anului 2010, CEDO și-a schimbat jurisprudența cu privire la restituirea în

natură către foștii proprietari a imobilelor preluate abuziv, în sensul de a nu

mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un „bun"

concretizat într-un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv,

stabilind că în discuție se aduce existența unui nou drept de proprietate, care

își are originea în legislația adoptată de către un stat membru, legislație

prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate

anterior și care, în contextul cauzei, conferă reclamantului doar un drept la

indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă.

A solicitat admiterea

recursului și modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii

cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Referitor la calea de

atac dedusă judecății, se constată următoarele:

Potrivit art. 11

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „în cazul în care construcțiile

expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă parțial terenul, persoana îndreptățită poate obține restituirea

în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții

noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de

utilitate publică ale localității urbane și rurale, măsurile reparatorii

stabilindu-se în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3) și (4), (5) și (6)

se vor aplica în mod corespunzător".

Sintagma „amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" are în vedere

acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele

de teren supuse unei amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și

anume căi de comunicație, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de

locuit și care, într-adevăr, împiedică restituirea bunului, aflat într-o

asemenea ipoteză, în natură.

Însă, opus

susținerilor recurentei, invocate omisso medio pentru prima dată în recurs,

terenul restituit a fost ocupat, potrivit expertizei judiciare efectuate în

cauză, și cu privire la care nu s-au formulat obiecțiuni, de garaje, care

ulterior, respectiv în cursul procedurii judiciare desfășurate în fața primei

instanțe, au și fost ridicate de pe terenul menționat printr-o dispoziție a

primarului localității.

Terenul menționat nu

are deci destinația invocată, nereal, de recurentă, ci aceea de teren ocupat de

construcții noi, ușoare, ce nu au fost autorizate și care, din acest motiv,

este susceptibil a fi restituit în natură, dispoziția instanțelor, din această

perspectivă vădindu-se a fi conformă cerințelor legii.

Celelalte alegații

din recursul părții, vizând neidentificarea bunului dispus a fi restituit în

natură, ca și cele privind încălcarea art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010 ori cele

cu referire la jurisprudența actuală a CEDO în materia restituirii bunurilor

preluate abuziv de statul comunist, nu numai că nu sunt fondate dar sunt,

asemenea celor analizate anterior, și formulate omisso medio.

Sunt nefondate pentru

că, opus susținerilor recurentei terenul în litigiu a fost identificat în

lucrare de specialitate administrată în fața primei instanțe, terenul dispus a

fi restituit nu se află în ipoteza normei legale menționate, iar jurisprudența

CEDO la care a făcut trimitere recurenta nu are legătură cu cauza dedusă

judecății ci cu alte categorii de litigii, de revendicare/restituire a

bunurilor preluate abuziv de statul comunist prin intermediul procedurii de

drept comun, iar nu pe calea oferită de legea specială, ceea ce, cu evidență,

nu este cazul în pricina dedusă judecății.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul pârâtei va

fi respins ca nefondat.

Cu privire la cererea

de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de intimat în recurs se

constată că, din eroare, dat fiind faptul că acestea au fost anexate la dosar

după deliberare, aceasta a fost respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de intimata Primăria Municipiului București prin

Primarul General împotriva Deciziei nr. 674A din 12 septembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM