ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6228/2012

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu a analizat și nu a motivat soluția prin prisma celor dispuse prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la posibilitatea restituirii în natură a suprafeței de 220 m.p., respectiv a acordării unui alt teren în compensare.

Soluția este nelegală, pentru că nu dă prevalență restituirii în natură a părții de teren de 220 m.p., ce este susceptibilă a face obiectul acestei forme de reparație (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Instanța a respins fără temei legal cererea de restituire în natură a suprafeței de 220 m.p. din totalul terenului preluat abuziv, de 620 m.p., în condițiile în care această suprafață nu este afectată de elemente de sistematizare, așa cum rezultă din concluziile expertizei topocadastrale efectuate în rejudecare. Terenul solicitat de 220 m.p. nu este afectat de detalii de sistematizare, este liber și, ca atare, corespunde cerințelor restituirii în natură, stipulate în art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Acest teren nu este ocupat de construcțiile noi și nici de detalii de sistematizare și nu afectează accesul și buna funcționare a blocurilor de locuit din zonă, nefiind întrunite cerințele art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Instanța a făcut o analiză în afara expertizei administrate în cauză, atunci când a reținut că terenul în suprafață de 220 m.p. nu poate fi restituit în natură întrucât este afectat de detalii de sistematizare. Or, prin expertiză, în urma constatărilor la fața locului, s-a identificat suprafața de 220 m.p. ca fiind una susceptibilă de restituire. Expertiza nu a fost infirmată și nici contestată de pârâtă, soluția pronunțată fiind în contradicție cu proba administrată. De altfel, noțiunea de detalii de sistematizare nu este lămurită și nici identificată prin trimitere concretă la schița și raportul de expertiză, care concluzionează că suprafața de 220 m.p. nu are în calcul trotuarele existente, aleile pietonale și suprafața de gardă a blocului, distanța de 4 m admisă de normele de sistematizare în construcții. Existența unei parcări neautorizate, parcare doar ca folosință dată de locatarii blocului, nu este de natură a atrage calificarea detaliilor de sistematizare, în afara legii.

În mod nelegal, i nstanța de apel a respins cererea de acordare de teren în compensare, față de adresa din 02 noiembrie 2011 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Juridică, prin care s-a comunicat imposibilitatea atribuirii de bunuri în compensare potrivit prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece nu a fost finalizată operațiunea de inventariere a bunurilor disponibile. Problema inventarierii nu este una la dispoziția persoanei îndreptățite, ci a autorității, astfel că lipsurile autorității în aplicarea legii nu pot fi transferate asupra beneficiarilor legii și nici nu pot afecta substanța dreptului de proprietate. În condițiile în care nu s-a arătat că nu mai există terenuri, ci doar că nu există o evidență a lor, refuzul de acordare a compensării reprezintă o gravă soluție de încălcare a legii, cât timp de la data notificării au trecut peste 10 ani fără a exista o soluție de rezolvare. Nu se poate susține că în cei 10 ani de la formularea notificării nu a fost de oferit niciun teren în compensare. Din interpretarea prevederilor art. 1 alin. (2) teza a II-a, art. 1 alin. (5), art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (2), art. 26 alin. (1) și (5) ale Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, se desprinde concluzia că, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se acordă de regulă prin compensare cu bunuri sau servicii și numai dacă nu există posibilitatea compensării se procedează la acordarea de despăgubiri. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care legiuitorul a prevăzut la art. 1 alin. (5) obligația primăriilor sau entităților învestite cu soluționarea notificărilor de a afișa lunar, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau serviciile care pot fi acordate în compensare. În mod nejustificat, pârâta nu a respectat această obligație și a rezolvat notificarea pronunțând direct acordarea de despăgubiri, făcând abstracție de faptul că avea obligația legală de a propune mai întâi măsuri reparatorii prin compensare, atât timp cât există în patrimoniul său un număr de imobile și servicii ce pot fi astfel acordate. Este evident că acordul reclamantului pentru acordarea de despăgubiri a lipsit, atâta vreme cât acesta a solicitat acordarea unui teren în compensare.

În mod nelegal, reținând ca un fine de neprimire cererea în despăgubiri adresată direct instanței, Curtea de apel trimite la procedura despăgubirilor instituită prin Legea nr. 247/2005. Instanța a înlăturat greșit cererea de acordare de despăgubiri în echivalent la valoarea de piață stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Aprecierea că instanța nu se poate substitui procedurii speciale instituite prin Legea nr. 247/2005 este greșită, câtă vreme această procedură este în continuare una nefuncțională, care nu asigură o reală despăgubire pentru că Fondul Proprietatea nu funcționează, ceea ce încalcă liberul acces la justiție. Prin trimiterea la art. 16 alin. (2) din Capitolul V Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Curtea de apel a făcut o greșită aplicare a legii, nefiind incidentă situația alin. (2) al textului, referitoare la notificări nerezolvate, dar nici aceea din alin. (1) referitoare la decizii cu despăgubiri consemnate, în condițiile în care reclamantul este în situația unei soluții de respingere a restituirii în natură și a acordării, fără precizare de cuantum, a unor despăgubiri necuantificate, deci a unei despăgubiri formale. Trimiterea la rezolvarea prin intermediul despăgubirilor din Fondul Proprietatea este în dezacord cu soluțiile Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care au fost apreciate ca fiind împotriva primului Protocol adițional la Convenție. Astfel, la data de 20 iulie 2006, Curtea Europeană s-a pronunțat în cazul Radu împotriva României, constatând încălcarea art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul de proprietate. În luarea deciziei, Curtea a constatat, în principal, că Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizații, situație care subzistă și în prezent.

Durata mare a procesului de față, unită cu durata procedurilor de restituire administrativă, la care se adaugă un nou ciclu procedural la Fondul Proprietatea, conduce la încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin depășirea evidentă a duratei rezonabile pentru un proces în derulare și lipsirea efectivă de o satisfacție echitabilă. Cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, instanța de apel a constatat că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 se realizează în cadrul unei proceduri speciale declanșate prin formularea notificării adresate de persoana îndreptățită deținătorului imobilului, acesta din urmă fiind obligat să soluționeze notificarea în termenele și modalitățile prevăzute de lege. Această procedură prealabilă administrativă este obligatorie și ea se finalizează prin emiterea de către entitatea notificată a unei decizii/dispoziții prin care se soluționează notificarea, respectiv se acordă măsurile reparatorii stabilite de lege sau se respinge cererea. Reclamantului i s-a emis dispoziție de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, fără însă a se stabili cuantumul despăgubirilor acordate ca măsură reparatorie prin echivalent. Instanța de apel a argumentat, în mod greșit, că, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, instanțele de judecată nu mai sunt competente să stabilească cuantumul despăgubirilor. Deși decizia nr. 20/2007 stabilește cu putere de lege abilitarea instanțelor de judecată în acest sens, Curtea de apel nu a luat în considerare această decizie, după cum nu a aplicat nici dispozițiile legale ce stabilesc prerogativa instanțelor de a sancționa lipsa de diligență a instituțiilor abilitate cu soluționarea notificării, situație în care se putea elimina viitoare neconcordanță între oferta instituției și acceptarea persoanei. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: 1. Contrar susținerilor recurentului, Curtea de apel a procedat la rejudecarea cauzei cu respectarea deciziei de casare. Astfel, prin decizia de casare nr. 8586 din 23 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit ca în rejudecarea cauzei să se verifice, în urma completării probatoriilor, dacă există în patrimoniul pârâtei teren care să poată fi acordat în compensare reclamantului, în vederea respectării ordinii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, impusă de dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv dacă există posibilitatea restituirii în natură a suprafeței de 220 m.p., sens în care, în raport de dispozițiile art. 11 alin. (3) cu referire la art. 10 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, a impus instanței de trimitere să clarifice dacă suprafața în discuție este afectată unei amenajări de utilitate publică, în sensul de amenajare destinată folosului general al comunității. În acord cu aceste indicații obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel a dispus administrarea probei cu o nouă expertiză topografică, care să stabilească dacă terenul este liber de construcții sau nu, iar în situația în care se identifică construcții, să se specifice dacă sunt ușoare, demontabile sau definitive și dacă pe teren sunt lucrări de utilitate publică; de asemenea, a solicitat relații de la Primăria Municipiului București privind situația bunurilor care pot fi acordate în compensare (încheierea de la termenul din 15 iunie 2010). În ce privește analiza referitoare la posibilitatea de restituire în natură a suprafeței de 220 m.p., din considerentele deciziei recurate rezultă că aceasta a fost realizată de instanță prin verificarea caracterului de utilitate publică a amenajărilor care grevează în concret respectiva suprafață, raportat la situația de fapt stabilită pe baza noii expertize și schiței anexe la raportul de expertiză și la dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi. Din considerentele aceleiași decizii, rezultă că instanța a verificat și posibilitatea acordării de teren în compensare, valorificând în acest scop proba administrată în rejudecare. Procedând în acest mod, curtea de apel s-a conformat deciziei de casare, astfel că nu i se poate imputa pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., criticile în acest sens nefiind fondate. 2. Recurentul critică soluția curții de apel pentru că nu dă prevalență restituirii în natură pentru suprafața de teren de 220 m.p., susținând că aceasta este liberă de construcții și neafectată de amenajări de utilitate publică și, prin urmare, restituibilă în natură potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Nici aceste critici nu sunt fondate. Este adevărat că Legea nr. 10/2001 consacră regula restituirii în natură a terenurilor preluate de stat în mod abuziv, dar această regulă comportă și excepții, în cazul în care terenul solicitat nu este liber în sensul actului normativ în discuție, caz în care persoana îndreptățită poate beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent. Acesta este și cazul în speță, pentru suprafața de 220 m.p. teren. Astfel, pe baza expertizei administrate în rejudecare și a schiței anexă la raportul de expertiză, instanța de apel a reținut că suprafața de teren de 220 m.p. are folosința actuală de alee acces carosabil și parcare și că în mijlocul acestei suprafețe este amplasat un cămin de vizitare canalizare. Or, raportat la această situație de fapt, care nu poate fi schimbată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., în mod corect instanța de apel nu a dispus restituirea în natură a suprafeței de 220 m.p., ci a confirmat soluția fondului de menținere a dispoziției entității notificate, prin care s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent și pentru această suprafață. Procedând în acest mod, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Astfel, art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că, în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Art. 10.3 din Normele metodologice prevede că sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere „acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele”. Rezultă că Legea nr. 10/2001 exceptează de la restituirea în natură și terenurile afectate unor amenajări de utilitate publică, o atare afectațiune având-o, în înțelesul dat de Normele metodologice de aplicare a acestei legi, „suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității”. În speță, suprafața de 220 m.p. este ocupată de alee acces carosabil, parcare și are amplasat în mijlocul ei un cămin de vizitare canalizare, toate aceste amenajări fiind destinate să asigure funcționalitatea blocurilor de locuit din zonă. Este, așadar, neîndoielnic că respectivele amenajări deservesc nevoile comunității, ceea ce le conferă caracterul unor amenajări de utilitate publică, cu consecința că terenul pe care îl afectează nu poate fi restituit în natură. Contrar susținerilor recurentului, faptul că suprafața de teren de 220 m.p. ar fi fost propusă prin expertiză pentru restituirea în natură nu are nicio relevanță în pronunțarea soluției în cauză, întrucât competența expertului este limitată la stabilirea situației de fapt a terenului, instanța având competența ca, în raport de constatările de fapt ale expertului, să califice dacă amenajările identificate pe teren sunt sau nu de utilitate publică, față de criteriile prevăzute de lege, sens în care Curtea de apel a și procedat. Pe de altă parte, faptul că parcarea nu ar fi autorizată nu face posibilă restituirea în natură a terenului pe care ea este amplasată, cum greșit susține recurentul, deoarece condiția autorizării este cerută de art. 10 alin. (2) și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 numai pentru construcțiile noi, edificate după preluare, nu și pentru amenajările de utilitate publică, care, prin natura lor, fac imposibilă restituirea în natură a terenurilor pe care le afectează. 3. Criticile vizând greșita neacordare a unui teren în compensare pentru cel preluat abuziv, imposibil de restituit în natură, nu sunt fondate. Curtea de apel a reținut că măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite reclamantului nu pot consta în compensare cu un alt teren întrucât, prin adresa din 02 noiembrie 2011 emisă de Primăria Municipiului București s-a comunicat imposibilitatea atribuirii de bunuri în compensare potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru că nu a fost finalizată operațiunea de inventariere a acestora. Este adevărat că nu este culpa recurentului că unitatea deținătoare nu a inventariat bunurile disponibile, cu consecința neîndeplinirii obligației prevăzute de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceea de a afișa lunar, la loc vizibil, tabelul cu bunurile disponibile care pot fi acordate în compensare, dar aceste împrejurări nu sunt de natură să conducă la schimbarea soluției pronunțate în cauză. Instanța de judecată are posibilitatea de a cenzura un eventual abuz de drept din partea unității deținătoare, de a nu declara anumite bunuri ca fiind disponibile, pentru a le exclude de la atribuirea în compensare către cei interesați, ceea ce implică, însă, anumite obligații în sarcina reclamantului. Astfel, în cazul în care unitatea deținătoare pretinde, sub orice motiv, că nu are bunuri disponibile pentru a fi acordate în compensare, cum s-a întâmplat în speță, unde pârâtul a invocat nefinalizarea operațiunii de inventariere a bunurilor disponibile, este fără dubiu că reclamantul are obligația de a individualiza, în mod concret, bunuri cu privire la care consideră că pot fi acordate în compensare. El este partea care a optat pentru această formă de reparație și este persoană interesată în probarea existenței unor bunuri disponibile în patrimoniul deținătorului imobilului ce nu poate fi restituit în natură, conform art. 1169 C. civ. Or, în speță, reclamantul a invocat doar că nu este posibil ca unitatea deținătoare să nu aibă în patrimoniu terenuri care să poată fi oferite în compensare, fără să indice, însă, în concret, un astfel de bun, pentru ca instanța să poată verifica dacă acesta este sau nu disponibil în sensul legii, iar în caz afirmativ să rețină refuzul nejustificat al unității deținătoare de atribuire în compensare și să sancționeze acest abuz, dispunând ea însăși acordarea acestei măsuri reparatorii în echivalent, în soluționarea contestației formulate de persoana îndreptățită. Față de aceste argumente, care complinesc motivarea Curții de apel, concluzia acestei instanțe în sensul că măsurile reparatorii în echivalent cuvenite reclamantului nu pot consta în compensare cu un alt teren, ci în despăgubiri în condițiile legii speciale este corectă, raportat la dispozițiile legale incidente, și anume art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În contextul arătat, cât timp s-a stabilit că măsura compensării nu este posibilă, întrucât reclamantul nu a probat existența unor bunuri disponibile în patrimoniul unității deținătoare, nu se poate reține nici nerespectarea ordinii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/20001 prevăzând în mod expres că propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale se face „în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”. 4-5. Criticile vizând greșita trimitere făcută de instanță la procedura Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și la încălcarea dreptului la un proces echitabil, față de durata mare a procedurii de obținere a despăgubirilor și nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, nu sunt fondate. În speță, instanța a fost învestită cu o contestație împotriva dispoziției din 02 mai 2006 emise de Primarul Municipiului București, prin care a fost respinsă cererea reclamantului de restituire în natură și s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Confirmând soluția din dispoziția atacată cu privire la propunerea de despăgubiri, prin menținerea soluției fondului de respingere a contestației, Curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a prevederilor legii speciale care statuează asupra despăgubirilor. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Or, prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Contrar susținerilor recurentului, curtea de apel a apreciat în mod corect că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, stabilirea cuantumului despăgubirilor nu se mai poate face de către instanța de judecată, ci de Comisia Centrală, în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005. În cazul notificărilor nesoluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este și cazul în speță, entitățile învestite potrivit legii nu mai pot stabili cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor îndreptățite. Valoarea în limitele căreia se va obține, în final, reparația urmează a fi determinată în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în baza raportului întocmit de evaluatori, iar decizia Comisiei Centrale poate fi atacată în justiție, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 [art. 16 alin. (2), (5), (6), (7), respectiv art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005]. Astfel, prin adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, a fost scindată în două etape distincte, egal obligatorii: - procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - restituirea în natură și compensarea cu alte bunuri sau servicii, ca măsură reparatorii prin echivalent) îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor; - procedura derulată sub imperiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin urmare, entitatea învestită cu soluționarea notificării nu mai poate determina cuantumul despăgubirilor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci poate doar să facă propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv [art. 1 alin. (3) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005]; în mod corespunzător, nici instanța de judecată nu mai are competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în procedura contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (la decizia/dispoziția emisă de entitatea notificată sau la refuzul de soluționare a notificării). Recurentul susține, în mod greșit, că decizia în interesul legii nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție statuează asupra competenței instanței de judecată de a stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptățite, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție. Prin această decizie s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În considerentele deciziei se face trimitere la principiul plenitudinii de jurisdicție al instanței de judecată, dar nu în sensul pretins de recurent, ci în sensul că instanța de judecată trebuie să cenzureze legalitatea și temeinicia deciziei/dispoziției contestate sau, după caz, a cererii de restituire formulate prin notificare, dispunând ea însăși, în mod direct, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legii, asupra formei de reparație cuvenită persoanei îndreptățite, adică restituirea în natură a imobilului notificat sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, dar în forma și modalitatea prevăzute de lege. Problema competenței instanțelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut obiectul unui alt recurs în interesul legii, cel soluționat de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia nr. 52 din 04 iunie 2007, corect invocată în cauză de către Curtea de apel. Prin această decizie în interesul legii s-a statuat, cu putere obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. În considerentele deciziei menționate s-a reținut că, așa cum reiese din primele două aliniate ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate, în privința cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor. Referindu-se la notificările soluționate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, Înalta Curte a arătat că, în cazul în care contestațiile formulate privesc nu doar îndreptățirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci și, după caz, natura sau întinderea acestora, instanțele se vor pronunța în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competență. În concluzie, raportat la decizia în interesul legii nr. 52 din 04 iunie 2007, urmează a se reține că, doar în cazul contestațiilor ce privesc notificări soluționate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța de judecată, în baza principiului plenitudinii de competență, are a se pronunța și asupra întinderii măsurilor reparatorii, în măsura în care contestația privește și acest aspect. Or, în speță, nu este vorba despre o notificare soluționată până la data intrării în vigoare a legii noi, respectiv de o decizie/dispoziție emisă anterior acestei date și contestată în termenul prevăzut de art. 26 al Legii nr. 10/2001, ci despre o notificare care nu fusese încă soluționată la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Notificarea reclamantului fiind soluționată prin dispoziția Primarului Municipiului București din 02 mai 2006, la o dată ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța nu mai are competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor, aceasta revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Argumentele recurentului potrivit cărora, datorită procedurilor greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire și nefuncționalității Fondului Proprietatea, au fost pronunțate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu sunt în măsură să-i justifice cererea privind acordarea directă de despăgubiri bănești, întrucât prin acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege instanța și-ar aroga practic o funcție normativă, creând reguli de drept material noi, ca și când ar fi avut delegată puterea legislativă. Judecătorul tranșează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale și reglementare (art. 4 C. civ.), pentru că altfel ar însemna că ia locul puterii legiuitoare. Or, așa cum puterea executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri pentru executarea lor, tot astfel puterea judecătorească este chemată să aplice și să interpreteze legea, nu să o creeze, asigurându-se în acest fel respectarea principiului separației puterilor în stat. Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta, creată pe cale pretoriană. În timp ce legea prevede proceduri stricte de urmat și creează fondul din care persoanele îndreptățite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudență creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigențele de previzibilitate pe care le impune Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca atare, nimic nu ar împiedica instanța de contencios european – la jurisprudența căreia recurentul a făcut referire pentru a justifica acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege – să constate în continuare aceleași încălcări ale Convenției, când în locul legii este pusă așa-numita normă pretoriană. Or, principiul legalității, ca parte a preeminenței dreptului, căruia instanța europeană îi acordă o importanță primordială în jurisprudența sa, presupune existența unor norme accesibile, precise și previzibile, exigențe cărora nu le corespunde jurisprudența creată prin înlăturarea cadrului normativ. În realitate, invocata nefuncționalitate a Fondului Proprietatea atrage obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudențială, pentru că aceasta ar însemna depășirea funcției jurisdicționale a instanței. Prin urmare, este rolul și obligația organelor statului ca, în respectarea art. 6 din Convenție și a art. 1 din primul Protocol adițional la aceasta, să-și construiască un mecanism apt să asigure în mod eficient și într-un termen rezonabil realizarea dreptului la despăgubiri. În acest sens, în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a reținut că „dată fiind acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau despăgubire, este imperios necesar ca statul să ia măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferite interese în cauză” (parag. 228); că, este nevoie de o „refacere totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate” (parag. 235) și de „implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză” (parag. 232). Or, practica judiciară poate fi coerentă atunci când se întemeiază pe norme de drept a căror aplicare este chemată să o facă, iar nu atunci când creează ea norme care pot fi diferite de la o speță la alta (având în vedere că rolul firesc al legiuitorului este preluat de judecătorul cauzei), deși situațiile sunt comparabile. Față de considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.