ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6170/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, la data de 13 iulie 2006, sub nr. 25115/3/2006, contestatoarea V.I. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Municipiul București și primarul general, anularea Dispoziției nr. 5386 din 1 martie 2006 emisă de primarul general al municipiului București, și obligarea acestuia să emită o nouă dispoziție motivată prin care să îi fie acordate măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri imobile. În motivarea contestației, contestatoarea a arătat că a formulat, la data de 28 februarie 2001, notificarea nr. 724/2001 înregistrată din 5 martie 2001 la Primăria municipiului București, solicitând să îi fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul trecut în proprietatea statului în mod abuziv, în baza Decretului de expropriere nr. 169/1977, poziția 189, fără acordare de despăgubiri.

Pentru că s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a bunului imobil, terenul fiind în prezent afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare și construcții, prin Dispoziția nr. 5386 din 1 martie 2005 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, fără a se menționa concret în ce constau măsurile reparatorii ce urmează sa fie acordate, cuantumul acestora și când urmează să fie acordate. A mai arătat reclamanta, că, din cuprinsul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă că, în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului, regula este acordarea măsurilor compensatorii și, numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă ori nu este acceptată de cel îndreptățit, se va face propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Reclamanta nu este însă de acord să îi fie acordate despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, ci dorește să îi fie acordate în compensare alte bunuri imobile, indicând prin cererile depuse la dosar mai multe terenuri pe care le-a identificat personal ca fiind disponibile. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată. Prin sentința civilă nr. 552 din 16 aprilie 2007, Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins contestația, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanta-contestatoare a formulat notificarea din 28 februarie 2001 prin care a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în București, sector 4. Prin dispoziția din 1 martie 2006 a primarului general al municipiului București, notificarea a fost admisă, acordându-i-se reclamantei exact ceea ce a solicitat, respectiv măsuri reparatorii prin echivalent, motivându-se soluția și pe imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. Tribunalul a constatat că dispoziția este temeinică și legală, câtă vreme ea respectă dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. 21 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Critica adusă de contestatoare se referă la faptul că nu a fost menționat concret în ce constau măsurile reparatorii, cuantumul acestora și când urmează să îi fie acordate, motiv pentru care contestatoarea a înțeles să precizeze că solicită compensarea cu alte bunuri imobile, nefiind de acord cu acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Aceste critici au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât din nota emisă din 8 iunie 2006 de primarul general al municipiului București, conform art. 1 pct. 1 alin. (5) din O.U.G.

nr. 209/2005, rezultă că pârâtul nu deține imobile care să poată fi acordate în compensare, iar reclamanta nu s-a înscris în fals împotriva acestui act, pe de o parte, iar, pe de altă parte, reclamanta a procedat la alegerea în mod arbitrar a unor terenuri din intravilanul Municipiului București, care nu pot fi considerate bunuri posibil a fi oferite în compensare, întrucât nu este clarificată situația juridică a unora dintre acestea, iar pentru altele există chiar cereri de restituire în baza Legii nr. 10/2001 (spre exemplu, pentru teren.

Prin decizia civilă nr. 398A din 27 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă V.I., reținând, în esență, că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 și a altor acte normative cu caracter reparator; că, în mod corect, contestatoarei i s-au acordat prin dispoziția contestată măsuri reparatorii prin echivalent, cum de altfel aceasta a și solicitat prin notificarea din 28 februarie 2001, întrucât terenul situat în București, sector 4, este afectat, în prezent, în totalitate de elemente de sistematizare și că, în ceea ce privește natura și cuantumul despăgubirilor acestea urmează a fi stabilite în condițiile legii speciale, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Curtea a mai reținut că, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, se va proceda la propunerea de despăgubiri în condițiile legii speciale în situația în care măsura compensării cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită. Având în vedere adresa din 6 decembrie 2007 a Primăriei municipiului București din care rezultă că în prezent municipalitatea nu dispune de bunuri și/sau servicii care să poată fi acordate în compensare, s-a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile legii speciale.

S-a mai reținut, de asemenea, că procedura administrativă reglementată în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este finalizată, astfel cum rezultă din răspunsul comunicat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, controlul judiciar asupra acestei proceduri urmând a fi exercitat în conformitate cu dispozițiile art. 19 și art. 20 din capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Având în vedere că nu este posibilă acordarea de bunuri sau servicii în compensare, nu era necesară consultarea apelantei-contestatoare în sensul prevăzut de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată. Mai mult, apelanta-contestatoare nu este în măsură să aleagă bunuri imobile care să-i fie acordate în compensare în lipsa unei liste de bunuri care să fie întocmită în conformitate cu art. unic pct. 1 alin. (5) din O.U.G.

nr. 209/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, iar împrejurarea că nu este de acord cu adresa eliberată de Primăria municipiului București, din care rezultă că nu sunt disponibile bunuri și servicii care să fie atribuite în compensare, este lipsit de relevanță sub aspect probator. Cu referire la criticile privind încuviințarea și administrarea probatoriului în primă instanță, s-a reținut că, în temeiul efectului devolutiv al apelului, proba cu interogatoriul intimatei Primăria municipiului București a fost administrată în apel, însă nu este concludentă având în vedere considerațiile deja expuse (aplicarea legii speciale și lipsa bunurilor de oferit în compensare). Curtea a apreciat că față de prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu este necesară nici determinarea valorii de circulație a terenului ce a format obiectul notificării.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta V.I., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate recurenta-reclamantă a arătat că, în mod greșit, cu nerespectarea principiului instituit de Legea nr. 10/2001, primarul general al municipiului București a propus prin dispoziția contestată să-i fie acordate direct despăgubiri în condițiile legii speciale, în loc să-i acorde în compensare alte bunuri, deoarece Municipiul București dispune de alte bunuri care îi pot fi acordate în compensare, sens în care a identificat unele terenuri aflate în proprietatea Municipiului București, prezentând în fața instanțelor de fond și apel acele propuneri pe care le-a dorit în compensare; că, deși obligat să întocmească o listă cu bunurile sau serviciile pe care le poate oferi în compensare, Municipiului București refuză să îndeplinească această obligație; că Legea nr. 10/2001, modificată, prevede în art. 1 alin. (2) două tipuri de măsuri reparatorii prin echivalent, ce pot fi acordate, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit legii cu soluționarea notificării sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor preluate în mod abuziv, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005; că, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul imposibilității restituirii în natură,

regula este aceea a acordării de măsuri reparatorii și numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă ori nu este acceptată de cel îndreptățit, se va face propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale. Recurenta-reclamantă a mai arătat că a înțeles să opteze pentru prima variantă propusă de legiuitor, respectiv de a i se acorda măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri imobile, câtă vreme a făcut propuneri de terenuri libere ce îi pot fi atribuite în compensare, și că înțelege să conteste poziția procesuală a Municipiului București adoptată în fața instanțelor de fond și apel, în sensul că nu există bunuri în patrimoniul său care să poată fi acordate în compensare, câtă vreme simpla adresă emisă de aceasta nu este susținută de probe concludente.

Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Prin criticile formulate, așa cum au fost expuse mai sus, reclamanta invocă nelegalitatea deciziei recurate, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în situația în care nu se poate dispune restituirea în natură a trenului în suprafață de 1.628 m.p.

preluat de stat de la aceasta, situat în București, sector 4, ce este afectat în prezent în totalitate de elemente de sistematizare, respectiv de blocuri de locuințe, este îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ce constă în compensarea cu alte terenuri, identificate ca fiind libere de către aceasta și aflate în patrimoniul Municipiului București, și numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă sau acceptată de reclamantă; să se facă propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, așa cum greșit s-a procedat prin dispoziția contestată. Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau,.

după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.

Într-adevăr, acest text de lege stabilește ordinea în care se acordă măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, așa cum este cazul în speță, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii și numai în măsura în care persoana îndreptățită nu acceptă măsura compensării sau aceasta nu este posibilă se acordă despăgubiri în condițiile legii speciale.

În speță, reclamanta acceptă măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri, respectiv terenuri, însă legal au stabilit instanțele de fond și apel că nu i se poate acorda acest tip de măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, câtă vreme din adresa din 8 iunie 2006 emisă de primarul municipiului București rezultă că „municipalitatea nu dispune de bunuri și/sau sericii care pot fi acordate în compensare”, dosar fond, situație ce rezultă și din adresa din 6 decembrie 2007 emisă de aceeași pârâtă, fdosar apel. Prin urmare, reclamanta nu poate beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent ce constă în compensarea cu alte terenuri, întrucât măsura compensării nu este posibilă.

Împrejurarea că reclamanta ar fi identificat mai multe parcele de teren, care, în opinia sa, sunt libere și ar putea fi acordate în compensare, nu este de natură a obliga instanțele să soluționeze contestația formulată de aceasta în sensul acordării acestor terenuri în compensare, întrucât regimul juridic al unora nu este clarificat, iar altele sunt solicitate de terțe persoane în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe de o parte, iar, pe de altă parte, stabilirea bunurilor ce pot fi acordate în compensare este numai atributul entităților investite cu soluționarea notificărilor, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Pentru considerentele expuse, constatând că soluțiile instanțelor de fond și apel sunt legale, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.I. împotriva deciziei 398A din 27 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2010.