ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6170/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6170/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V a civilă, la data de 13 iulie 2006, sub

nr. 25115/3/2006, contestatoarea V.I. a solicitat, în contradictoriu cu

intimații Municipiul București și primarul general, anularea

Dispoziției nr. 5386 din 1 martie 2006 emisă de primarul general al

municipiului București, și obligarea acestuia să emită o

nouă dispoziție motivată prin care să îi fie acordate

măsuri reparatorii prin compensare cu alte bunuri imobile.

În motivarea contestației,

contestatoarea a arătat că a formulat, la data de 28 februarie 2001,

notificarea nr. 724/2001 înregistrată din 5 martie 2001 la Primăria municipiului București, solicitând să îi fie acordate măsuri

reparatorii prin echivalent pentru terenul trecut în proprietatea statului în

mod abuziv, în baza Decretului de expropriere nr. 169/1977, poziția 189,

fără acordare de despăgubiri.

Pentru că s-a constatat

imposibilitatea restituirii în natură a bunului imobil, terenul fiind în

prezent afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare și construcții,

prin Dispoziția nr. 5386 din 1 martie 2005 s-a propus acordarea de

măsuri reparatorii prin echivalent, fără a se menționa

concret în ce constau măsurile reparatorii ce urmează sa fie

acordate, cuantumul acestora și când urmează să fie acordate.

A mai arătat reclamanta,

că, din cuprinsul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, rezultă

că, în cazul imposibilității restituirii în natură a

imobilului, regula este acordarea măsurilor compensatorii și, numai

în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă ori

nu este acceptată de cel îndreptățit, se va face propunere de

acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Reclamanta nu este însă de

acord să îi fie acordate despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv, ci dorește să îi fie acordate în

compensare alte bunuri imobile, indicând prin cererile depuse la dosar mai

multe terenuri pe care le-a identificat personal ca fiind disponibile.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 2 alin. (2) și art. 26 din Legea nr. 10/2001,

republicată.

Prin sentința civilă nr.

552 din 16 aprilie  2007, Tribunalul București, secția a V a

civilă, a respins contestația, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că, în temeiul Legii nr. 10/2001,

reclamanta-contestatoare a formulat notificarea din 28 februarie 2001 prin care

a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul situat în

București, sector 4.

Prin dispoziția din 1 martie 2006

a primarului general al municipiului București, notificarea a fost

admisă, acordându-i-se reclamantei exact ceea ce a solicitat, respectiv

măsuri reparatorii prin echivalent, motivându-se soluția și pe

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.

Tribunalul a constatat că

dispoziția este temeinică și legală, câtă vreme ea

respectă dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. 21 din Legea

nr. 10/2001, precum și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Critica adusă de contestatoare

se referă la faptul că nu a fost menționat concret în ce constau

măsurile reparatorii, cuantumul acestora și când urmează să

îi fie acordate, motiv pentru care contestatoarea a înțeles să

precizeze că solicită compensarea cu alte bunuri imobile, nefiind de

acord cu acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.

Aceste critici au fost apreciate ca

neîntemeiate, întrucât din nota emisă din 8 iunie 2006 de primarul general

al municipiului București, conform art. 1 pct. 1 alin. (5) din O.U.G. nr.

209/2005, rezultă că pârâtul nu deține imobile care să

poată fi acordate în compensare, iar reclamanta nu s-a înscris în fals

împotriva acestui act, pe de o parte, iar, pe de altă parte, reclamanta a

procedat la alegerea în mod arbitrar a unor terenuri din intravilanul Municipiului

București, care nu pot fi considerate bunuri posibil a fi oferite în

compensare, întrucât nu este clarificată situația juridică a

unora dintre acestea, iar pentru altele există chiar cereri de restituire

în baza Legii nr. 10/2001 (spre exemplu, pentru teren.

Prin decizia civilă nr. 398A

din 27 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelanta-reclamantă V.I., reținând, în esență,

că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv, reglementează sursele de finanțare, cuantumul și

procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi

restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 și a

altor acte normative cu caracter reparator; că, în mod corect,

contestatoarei i s-au acordat prin dispoziția contestată măsuri

reparatorii prin echivalent, cum de altfel aceasta a și solicitat prin

notificarea din 28 februarie 2001, întrucât terenul situat în București,

sector 4, este afectat, în prezent, în totalitate de elemente de sistematizare

și că, în ceea ce privește natura și cuantumul

despăgubirilor acestea urmează a fi stabilite în condițiile

legii speciale, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Curtea a mai reținut că,

potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu

este posibilă, se va proceda la propunerea de despăgubiri în

condițiile legii speciale în situația în care măsura

compensării cu alte bunuri sau servicii nu este posibilă sau nu este

acceptată de persoana îndreptățită.

Având în vedere adresa din 6

decembrie 2007 a Primăriei municipiului București din care

rezultă că în prezent municipalitatea nu dispune de bunuri

și/sau servicii care să poată fi acordate în compensare, s-a

apreciat că sunt aplicabile dispozițiile legii speciale.

S-a mai reținut, de asemenea,

că procedura administrativă reglementată în Titlul VII al Legii

nr. 247/2005 nu este finalizată, astfel cum rezultă din

răspunsul comunicat de Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, controlul judiciar asupra acestei proceduri urmând a

fi exercitat în conformitate cu dispozițiile art. 19 și art. 20 din

capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Având în vedere că nu este

posibilă acordarea de bunuri sau servicii în compensare, nu era

necesară consultarea apelantei-contestatoare în sensul prevăzut de

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată și

modificată.

Mai mult, apelanta-contestatoare nu

este în măsură să aleagă bunuri imobile care să-i fie

acordate în compensare în lipsa unei liste de bunuri care să fie întocmită

în conformitate cu art. unic pct. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 10/2001, iar împrejurarea că nu

este de acord cu adresa eliberată de Primăria municipiului

București, din care rezultă că nu sunt disponibile bunuri

și servicii care să fie atribuite în compensare, este lipsit de

relevanță sub aspect probator.

Cu referire la criticile privind

încuviințarea și administrarea probatoriului în primă

instanță, s-a reținut că, în temeiul efectului devolutiv al

apelului, proba cu interogatoriul intimatei Primăria municipiului București

a fost administrată în apel, însă nu este concludentă având în

vedere considerațiile deja expuse (aplicarea legii speciale și lipsa

bunurilor de oferit în compensare).

Curtea a apreciat că

față de prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu

este necesară nici determinarea valorii de circulație a terenului ce

a format obiectul notificării.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamanta V.I., criticând-o pentru nelegalitate,

potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate

recurenta-reclamantă a arătat că, în mod greșit, cu

nerespectarea principiului instituit de Legea nr. 10/2001, primarul general al

municipiului București a propus prin dispoziția contestată

să-i fie acordate direct despăgubiri în condițiile legii

speciale, în loc să-i acorde în compensare alte bunuri, deoarece

Municipiul București dispune de alte bunuri care îi pot fi acordate în

compensare, sens în care a identificat unele terenuri aflate în proprietatea

Municipiului București, prezentând în fața instanțelor de fond

și apel acele propuneri pe care le-a dorit în compensare; că,

deși obligat să întocmească o listă cu bunurile sau

serviciile pe care le poate oferi în compensare, Municipiului București

refuză să îndeplinească această obligație; că

Legea nr. 10/2001, modificată, prevede în art. 1 alin. (2) două

tipuri de măsuri reparatorii prin echivalent, ce pot fi acordate,

respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de

către entitatea investită potrivit legii cu soluționarea

notificării sau despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

preluate în mod abuziv, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005;

că, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul imposibilității

restituirii în natură, regula este aceea a acordării de măsuri

reparatorii și numai în subsidiar, dacă această măsură

nu este posibilă ori nu este acceptată de cel îndreptățit,

se va face propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii

speciale.

Recurenta-reclamantă a mai

arătat că a înțeles să opteze pentru prima variantă

propusă de legiuitor, respectiv de a i se acorda măsuri reparatorii

prin compensare cu alte bunuri imobile, câtă vreme a făcut propuneri

de terenuri libere ce îi pot fi atribuite în compensare, și că

înțelege să conteste poziția procesuală a Municipiului

București adoptată în fața instanțelor de fond și

apel, în sensul că nu există bunuri în patrimoniul său care

să poată fi acordate în compensare, câtă vreme simpla adresă

emisă de aceasta nu este susținută de probe concludente.

Examinând decizia în limita

criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele

considerente:

Prin criticile formulate, așa

cum au fost expuse mai sus, reclamanta invocă nelegalitatea deciziei

recurate, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în situația în care

nu se poate dispune restituirea în natură a trenului în

suprafață de 1.628 m.p. preluat de stat de la aceasta, situat în

București, sector 4, ce este afectat în prezent în totalitate de elemente

de sistematizare, respectiv de blocuri de locuințe, este

îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, ce constă în compensarea cu alte terenuri, identificate ca

fiind libere de către aceasta și aflate în patrimoniul Municipiului

București, și numai în subsidiar, dacă această

măsură nu este posibilă sau acceptată de reclamantă;

să se facă propunerea de acordare de despăgubiri în

condițiile legii speciale, așa cum greșit s-a procedat prin

dispoziția contestată.

Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată, „dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului sau,. după caz, entitatea

investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării

este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori

să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situația în care măsura

compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de

persoana îndreptățită”.

Într-adevăr, acest text de lege

stabilește ordinea în care se acordă măsurile reparatorii prin

echivalent prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în

cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, așa cum

este cazul în speță, respectiv compensarea cu alte bunuri sau

servicii și numai în măsura în care persoana

îndreptățită nu acceptă măsura compensării sau

aceasta nu este posibilă se acordă despăgubiri în

condițiile legii speciale.

În speță, reclamanta

acceptă măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri,

respectiv terenuri, însă legal au stabilit instanțele de fond și

apel că nu i se poate acorda acest tip de măsuri reparatorii, în

condițiile Legii nr. 10/2001, câtă vreme din adresa din 8 iunie 2006

emisă de primarul municipiului București rezultă că

„municipalitatea nu dispune de bunuri și/sau sericii care pot fi acordate

în compensare”, dosar fond, situație ce rezultă și din adresa

din 6 decembrie 2007 emisă de aceeași pârâtă, fdosar apel.

Prin urmare, reclamanta nu poate

beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent ce constă în

compensarea cu alte terenuri, întrucât măsura compensării nu este

posibilă.

Împrejurarea că reclamanta ar

fi identificat mai multe parcele de teren, care, în opinia sa, sunt libere

și ar putea fi acordate în compensare, nu este de natură a obliga

instanțele să soluționeze contestația formulată de

aceasta în sensul acordării acestor terenuri în compensare, întrucât

regimul juridic al unora nu este clarificat, iar altele sunt solicitate de

terțe persoane în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe

de o parte, iar, pe de altă parte, stabilirea bunurilor ce pot fi acordate

în compensare este numai atributul entităților investite cu soluționarea

notificărilor, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Pentru considerentele expuse,

constatând că soluțiile instanțelor de fond și apel sunt

legale, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta V.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta V.I. împotriva deciziei 398A din 27 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2010.