ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8586/2009

Asupra recursului civil de față, reține următoarele: Prin notificările înregistrate sub nr. 1628/2001 si 3445/2001 T.I. a solicitat restituirea în natură a imobilului teren situat în București, în măsura în care este posibil sau sub formă de despăgubiri bănești, conform dispozițiilor legale (filele 15-18 dosar). Prin dispoziția nr. 5774 din 02 mai 2006, emisă de Primăria Municipiului București a fost respinsă cererea de restituire în natură cu motivarea că terenul este afectat de detalii de sistematizare, stabilindu-se acordarea de despăgubiri prin echivalent, constând în diferența dintre despăgubirile încasate și valoarea de piață. Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 2006, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. 20882/3/2006, reclamantul T.I.

a formulat contestație împotriva dispoziției prin care i s-a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului din București, sector 1. La data de 4 ianuarie 2007 reclamantul T.I. a precizat și completat acțiunea introductivă, solicitând anularea dispoziției contestate, restituirea în natură a terenului în suprafață de 300 mp din totalul de 620 mp teren situat în sector 1, teren care nu este afectat de elemente de sistematizare, acordarea de măsuri reparatorii, în principal, prin compensare cu alt teren pe alt amplasament, pentru suprafața de 320 mp, iar, în subsidiar, acordarea de despăgubiri în echivalent la valoarea de piață stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare în funcție de volumul de informații puse la dispoziția evaluatorului, al căror cuantum să fie stabilit printr-o expertiză de specialitate.

Prin sentința civilă nr. 550 din 13 aprilie 2007 tribunalul a respins contestația formulată de reclamantul T.I. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuată în cauză de expert I.I.D. terenul nu se poate restitui în natură, fiind afectat de detalii de sistematizare, respectiv spații verzi, alei de acces aferente blocului construit, părți de trotuare.

Î n ceea ce privește cuantumul despăgubirilor bănești ce ar urma să fie acordate, tribunalul a apreciat că dispoziția contestată este legală atât timp cât art. 16 alin. (2) cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 dispune că deciziile ce conțin propuneri motivate de acordare a unor măsuri reparatorii în echivalent se transmit Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmând ca în baza rapoartelor unor evaluatori autorizați, desemnați de Secretariat, să se dispună cu privire la acest cuantum. Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de către reclamant. Î n dezvoltarea motivelor sale de apel acesta a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor contestate, hotărârea fiind lovită de nulitate din această cauză.

Instanța a revenit în mod nejustificat asupra probatoriului încuviințat la data de 8 ianuarie 2007, cu referire la expertiza tehnică de evaluare și cea contabilă de stabilire a despăgubirilor reactualizate, producând o vătămare intereselor contestatorului. La fel a procedat instanța și când a respins nejustificat probatoriul cu interogatoriu, martori și alte probe. Dispoziția este nelegală și prin aceea că nu rezolvă cererea de restituire natură a părții din teren rămasă liberă, pe care o respinge în art.1 al dispoziției atacate și nici cererea de compensare în natură cu alt teren, pe care nu o motivează, nu stabilește valoarea despăgubirilor, care au fost acordate în art. 2 al dispoziției, încălcând astfel dispozițiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Instanța face o analiză necorespunzătoare a probei cu expertiză, reținând, în mod nejustificat, că suprafața de 220 mp nu poate fi restituită în natură, întrucât este afectată de detalii de sistematizare, soluția pronunțată fiind în contradicție cu proba administrată. Prin trimiterea la art.16 alin. (2) din Cap. V Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța a făcut o greșită aplicare a legii, în cauză nefiind incidență situația prevăzută la alin. (2) al textului, respectiv la notificările nerezolvate, dar nici cea din alin. (1) referitoare la deciziile cu despăgubiri consemnate, în cauză fiind vorba de o soluție de respingere a restituirii în natură și a acordării unor despăgubiri necuantificate.

O astfel de despăgubire este una formală, căci trimiterea la rezolvarea cauzei prin acordarea de despăgubiri din Fondul Proprietatea, este o măsură în dezacord cu soluțiile Curții Europene a Drepturilor Omului. Această Curte s-a pronunțat, în cazul Radu împotriva României, în sensul că Fondul Proprietatea nu funcționează de o manieră susceptibilă să conducă la acordarea efectivă a unei indemnizații. Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 60 din 29 ianuarie 2008 a respins apelul, ca nefondat, confirmând soluția primei instanțe. Curtea a reținut ca neîntemeiată critica formulată pe aspectul neacordării de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu un alt teren, deoarece pârâta nu a fost învestită prin notificare cu o astfel de solicitare, iar cererea completatoare formulată de către reclamant în data de 4 ianuarie 2007 a fost apreciată de tribunal ca tardivă.

Pe cale de consecință, nici probatoriile care vizau acest aspect nu puteau fi primite. Pe aspectul criticii vizând nerestituirea în natură a terenului, Curtea a apreciat că în mod just prima instanță, omologând raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, a reținut că acesta nu se poate restitui în natură. Nu a fost primită nici ultima critică a apelului, cu privire la faptul că prin Fondul Proprietatea se acordă doar o despăgubire formală, Curtea apreciind că procedura adoptată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirii aferente imobilelor preluate în mod abuziv are menirea de a înlătura inconvenientele rezultând din nefuncționarea Fondului Proprietatea, astfel încât contestatorul își poate valorifica dreptul pe această cale.

Î mpotriva deciziei Curții de apel a declarat recurs reclamantul, motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. O primă critică a vizat faptul că deși, la instanța de fond, a fost încuviințată proba cu expertiză tehnică de evaluare privind reactualizarea despăgubirilor plătite și expertiză tehnică contabilă, care să stabilească cuantumul despăgubirilor, ulterior prima instanță a renunțat la această probă iar instanța de apel nu a mai considerat-o utilă cauzei. A doua critică privește o chestiune de nelegalitate a deciziei atacate cu privire la nerestituirea în natură a suprafeței de 220 mp teren, liberă de construcții, așa cum a rezultat din conținutul raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.

O altă critică privește nesoluționarea cererii pe aspectul acordării ca măsură reparatorie echivalentă a unui teren în compensare pe un alt amplasament, pentru suprafața de imobil imposibil de restituit în natură, încălcându-se astfel dispozițiile art. 11 alin. (3) și (8) din Legea nr. 10/2001. Reclamantul a mai criticat faptul că instanțele au înlăturat cererea de probatorii constând în expertiză de specialitate, prin care să se stabilească acordarea de despăgubiri în echivalent la valoarea de piață stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, susține recurentul, procedura instituită prin Legea nr. 247/2005 este una nefuncțională, formală și greoaie, care nu asigură o reală despăgubire.

Recurentul a susținut că trimiterea la rezolvarea prin intermediul despăgubirilor din Fondul Proprietatea este în dezacord cu soluțiile CEDO, exemplificând prin menționarea cazului Radu împotriva României. Înalta Curte nu va reține critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv indicat de către reclamant, dar care însă nu se regăsește în conținutul argumentelor dezvoltate în scris. Astfel, se constată că pentru a fi atrasă aplicabilitatea acestui motiv de casare hotărârea atacată trebuie să fi fost dată cu încălcarea unei norme de procedură cu caracter imperativ, ori o normă de procedură cu caracter dispozitiv, ce nu a putut fi invocată decât prin recurs și dacă s-a produs părții care o invocă o lezare procesuală, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Or, în lipsa unor argumente ale recurentului-reclamant care să arate în ce fel au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității și în lipsa oricăror dovezi în acest sensul celor susmenționate, instanța nu poate face o analiză a acestui motiv de recurs. Înalta Curte constată nefondată și critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății] a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia" Deși în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi circumscrisă acestui motiv de modificare a hotărârii. Simpla menționare a cazului de modificare nu învestește în mod legal instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs, astfel încât decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Analizând însă criticile formulate de reclamant, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte, reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „ imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi.", iar potrivit alin. (2) „ în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv." Dispozițiile art. 7 din lege prevăd la alin. (1) că „ de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură", iar potrivit dispozițiilor art. 9 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini." Î n conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, putând încuviința și administra probe a căror necesitate rezultă din dezbateri, în condițiile art. 292 alin. (1), teza a II a C. proc. civ. Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, în raport de susținerile reclamantului, încă din etapa administrativă și pe tot parcursul demersului judiciar, de concluziile raportului de expertiză întocmit de expert I.I.D. și de principiul prevalenței restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, consacrat de Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să depună eforturi în vederea corectei stabiliri a situației de fapt.

Î n drept, potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. Or, în speță, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite de către instanțele de fond. Soluția legislativă oferită de Legea nr. 10/2001 consacră principiul priorității restituirii în natură față de cea prin echivalent. Î n acest sens sunt dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7, art. 9 din lege precum și pct.7.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Totodată art. 2, art. 3 și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instituie ca regulă acordarea măsurilor reparatorii în natură, iar ca excepție acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent și numai atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Astfel, acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii constituie o modalitate de reparatiune impusă de lege, care depinde de voința notificatorului și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri ce pot fi acordate în compensare, aflate în circuitul civil și care sunt acceptate de persoana îndreptățită.

Prin urmare, textul de referință stabilește o succesiune a măsurilor reparatorii ce pot fi acordate, dacă restituirea în natură, care este prioritară nu este posibilă. Această succesiune, legală fiind, nu poate conferi entității învestite cu soluționarea notificării o opțiune aleatorie în alegerea variantei de reparație, atunci când restituirea în natură este inoperantă. Î n acest context al analizei, Înalta Curte reține că nu s-a analizat și verificat de către instanțele de fond, în raport de pretenția dedusă judecății, posibilitatea de a se acorda în compensare reclamantului un alt teren, cu o valoare echivalentă cu cea a imobilului care i-a fost preluat de către stat și cu aceleași caracteristici.

Așa cum rezultă din actele cauzei reclamantul T.I. a solicitat, în principal, restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, prin notificările înregistrate sub nr. 1628/2001 si 3445/2001 la Primăria municipiului București, iar prin precizarea, înregistrată de pârâtă în dosarul administrativ (fila 24 dosar tribunal) și-a exprimat opțiunea, în subsidiar și dacă restituirea în natură nu este posibilă, de a primi în compensare teren de aceeași suprafață, dar pe alt amplasament. De altfel, acordul său pentru această modalitate de despăgubire a fost reiterat în fața instanței de judecată, prin cererea precizatoare depusă în data de 4 ianuarie 2007, cerere primită de instanță și necontestată de pârâtă, așa cum rezultă din încheierea de ședință din 8 ianuarie 2007. Deși, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, instanța de apel nu a cercetat această posibilitate, dispusă de lege și pentru care este evident că notificatorul și-a exprimat acordul, privind măsura reparatorie prin echivalent sub forma compensării cu alt teren cu aceleași caracteristici ca ale celui expropriat prin Decretul nr. 440/1984. Prin urmare, în speța supusă analizei, această critică privește o chestiune de nelegalitate, rezultând din înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în contextul în care instanța a procedat direct la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 16 titlul VII din Legea nr. 247/2005, fără a verifica mai întâi dacă există posibilitatea acordării unui alt teren în compensare.

Cu privire la critica vizând nerestituirea în natură a terenului în suprafață de 220 mp, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a însușit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză (filele 72-78-dosar tribunal) din care a rezultat că această suprafață este compusă din porțiunea de teren identificată prin punctele de contur A,B,C,D,E,H,I pe care sunt amplasate fără forme legale 5 garaje, și porțiunea de teren identificată prin punctele E,F,G,H, reprezentând spațiu verde, suprafețe de teren care sunt libere de construcții.

Dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „ în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent.

Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6) se vor aplica în mod corespunzător" Dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile". Utilitatea publică a unui bun rezultată din natura sa sau dintr-o dispoziție specială a legii face ca dreptul subiectiv de proprietate exercitat de stat sau de unitatea administrativ teritorială asupra bunului să fie un drept de proprietate publică. Pe de altă parte, în aplicarea dispozițiilor legale menționate, ceea ce ar împiedica restituirea în natură a terenului către reclamant ar fi existența unor amenajări de utilitate publică, a cărei exploatare normală în folosul general al colectivității ar fi îngrădită printr-o astfel de măsură reparatorie.

Înalta Curte apreciază că o amenajare de utilitate publică în înțelesul Legii 10/2001 nu există în cazul de față, când terenul în litigiu este, potrivit situației de fapt reținută, „spațiu verde". Numai în situația în care, prin modul și măsura în care este realizată, prin destinația și uzul acordat în mod obișnuit, apare ca neîndoielnică folosința cu caracter general pe care o asigură colectivității, amenajarea existentă pe teren ar putea fi calificată ca f iind una de utilitate publică a cărei existență să atragă aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, în cauză nu s-a cercetat dacă o astfel de amenajare de utilitate publică există pe terenul în litigiu, simpla împrejurare că acesta ar fi „spațiu verde", sau că există garaje, care sunt prin natura lor construcții demontabile, fără probarea existenței unei amenajări afectată unei folosințe generale, nefiind în opinia Înaltei Curți în măsură să atragă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului către reclamant. Totodată nu s-a analizat dacă aceste garaje sunt construcții autorizate, concluziile expertului, în sensul că sunt amplasate ilegal, nefiind răsturnate prin vreo altă probă. Cum, aplicarea prevederilor legale menționate înseamnă aplicarea unor dispoziții ce reglementează o excepție de la principiul caracterului prioritar al restituirii în natură a bunurilor, principiu consacrat de art. 7 din Legea 10/2001, aceasta trebuie efectuată în mod strict în cazul acelor situații pe care în mod expres și limitativ le vizează.

Or, împrejurarea că aceste suprafețe de teren au, pe de o parte, destinație de spațiu verde, pe de altă parte sunt afectate de construcții ușoare, demontabile, nu poate înlătura finalitatea reparatorie a legii speciale, constând în prevalenta restituirii în natură, în lipsa unor dovezi contrare. Așa fiind, Înalta Curte în baza dispoz. art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu referire la dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei atacate, și, în vederea asigurării unei judecăți unitare, o va casa în totalitate, urmând a trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

În raport de dezlegarea juridică pe care o va da chestiunilor ce au impus casarea deciziei atacate prin prezentul recurs, instanța de trimitere se va pronunța și cu privire la criticile ce vizează cuantumul eventualelor despăgubiri în echivalent, în raport de cadrul procesual stabilit de către reclamant (cu referire la titularul obligației ce formează conținutul raportului juridic dedus judecății) și de dispozițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va ordona eventual completarea probatoriilor, în sensul de a se identifica dacă există în patrimoniul pârâtei teren, care poate fi atribuit în compensare reclamantului, urmând a statua cu privire la regimul juridic al acestuia, va arăta explicit considerentele de fapt și de drept pentru care a apreciat, inclusiv din punct de vedere valoric că se impune a fi atribuit reclamantului, va face verificări cu privire la posibilitatea restituirii în natură a suprafețelor de teren delimitate prin punctele de contur A, B, C, D, E,H, I, respectiv prin punctele E, F, G, H. Totodată, instanța va analiza și restul criticilor formulate de reclamant precum și apărările pârâtei, urmând a se pronunța și asupra probatoriilor de se vor administra, dacă le găsește pertinente și utile soluționării aspectelor ce urmează a fi lămurite în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei nr. 60 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2009.