ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8586/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8586/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față, reține următoarele:

Prin notificările înregistrate sub nr. 1628/2001 si 3445/2001 T.I. a

solicitat restituirea în natură a imobilului teren situat în București, în

măsura în care este posibil sau sub formă de despăgubiri bănești, conform

dispozițiilor legale (filele 15-18 dosar).

Prin dispoziția nr. 5774 din 02 mai 2006, emisă de Primăria

Municipiului București a fost respinsă cererea de restituire în natură cu

motivarea că terenul este afectat de detalii de sistematizare, stabilindu-se

acordarea de despăgubiri prin echivalent, constând în diferența dintre

despăgubirile încasate și valoarea de piață.

Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 2006, pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. 20882/3/2006,

reclamantul T.I. a formulat contestație împotriva dispoziției prin care i s-a respins

cererea privind restituirea în natură a imobilului din București, sector 1.

La data de 4 ianuarie 2007 reclamantul T.I. a precizat și completat

acțiunea introductivă, solicitând anularea dispoziției contestate, restituirea

în natură a terenului în suprafață de 300 mp din totalul de 620 mp teren situat

în sector 1, teren care nu este afectat de elemente de sistematizare, acordarea

de măsuri reparatorii, în principal, prin compensare cu alt teren pe alt

amplasament, pentru suprafața de 320 mp, iar, în subsidiar, acordarea de

despăgubiri în echivalent la valoarea de piață stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare în funcție de volumul de informații puse la

dispoziția evaluatorului, al căror cuantum să fie stabilit printr-o expertiză

de specialitate.

Prin sentința civilă nr. 550 din 13 aprilie 2007 tribunalul a respins

contestația formulată de reclamantul T.I.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuată în cauză de

expert I.I.D. terenul nu se poate restitui în natură, fiind afectat de detalii

de sistematizare, respectiv spații verzi, alei de acces aferente blocului

construit, părți de trotuare.

Î

n ceea ce privește cuantumul despăgubirilor bănești ce ar urma să fie

acordate, tribunalul a apreciat că dispoziția contestată este legală atât timp

cât art. 16 alin. (2) cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 dispune că

deciziile ce conțin propuneri motivate de acordare a unor măsuri reparatorii în

echivalent se transmit Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, urmând ca în baza rapoartelor unor

evaluatori autorizați, desemnați de Secretariat, să se dispună cu privire la

acest cuantum.

Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de către reclamant.

Î

n dezvoltarea motivelor sale de apel acesta a arătat că instanța nu s-a

pronunțat asupra tuturor aspectelor contestate, hotărârea fiind lovită de

nulitate din această cauză.

Instanța a revenit în mod nejustificat asupra probatoriului încuviințat

la data de 8 ianuarie 2007, cu referire la expertiza tehnică de evaluare și cea

contabilă de stabilire a despăgubirilor reactualizate, producând o vătămare

intereselor contestatorului.

La fel a procedat instanța și când a respins nejustificat probatoriul

cu interogatoriu, martori și alte probe.

Dispoziția este nelegală și prin aceea că nu rezolvă cererea de

restituire natură a părții din teren rămasă liberă, pe care o respinge în art.1

al dispoziției atacate și nici cererea de compensare în natură cu alt teren, pe

care nu o motivează, nu stabilește valoarea despăgubirilor, care au fost

acordate în art. 2 al dispoziției, încălcând astfel dispozițiile art. 11 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001.

Instanța face o analiză necorespunzătoare a probei cu

expertiză, reținând, în mod nejustificat, că suprafața de 220 mp nu poate fi

restituită în natură, întrucât este afectată de detalii de sistematizare,

soluția pronunțată fiind în contradicție cu proba administrată.

Prin trimiterea la art.16 alin. (2) din Cap. V Titlul VII al Legii nr.

247/2005, instanța a făcut o greșită aplicare a legii, în cauză nefiind

incidență situația prevăzută la alin. (2) al textului, respectiv la

notificările nerezolvate, dar nici cea din alin. (1) referitoare la deciziile cu

despăgubiri consemnate, în cauză fiind vorba de o soluție de respingere a

restituirii în natură și a acordării unor despăgubiri necuantificate. O astfel

de despăgubire este una formală, căci trimiterea la rezolvarea cauzei prin

acordarea de despăgubiri din Fondul Proprietatea, este o măsură în dezacord cu

soluțiile Curții Europene a Drepturilor Omului. Această Curte s-a pronunțat, în

cazul Radu împotriva României, în sensul că Fondul Proprietatea nu funcționează

de o manieră susceptibilă să conducă la acordarea efectivă a unei indemnizații.

Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă,

prin decizia nr. 60 din 29 ianuarie 2008 a respins apelul, ca nefondat,

confirmând soluția primei instanțe.

Curtea a reținut ca neîntemeiată critica formulată pe aspectul

neacordării de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu un

alt teren, deoarece pârâta nu a fost învestită prin notificare cu o astfel de

solicitare, iar cererea completatoare formulată de către reclamant în data de 4

ianuarie 2007 a fost apreciată de tribunal ca tardivă. Pe cale de consecință,

nici probatoriile care vizau acest aspect nu puteau fi primite.

Pe aspectul criticii vizând nerestituirea în natură a terenului, Curtea

a apreciat că în mod just prima instanță, omologând raportul de expertiză

tehnică efectuată în cauză, a reținut că acesta nu se poate restitui în natură.

Nu a fost primită nici ultima critică a apelului, cu privire la faptul

că prin Fondul Proprietatea se acordă doar o despăgubire formală, Curtea

apreciind că procedura adoptată prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea

procedurii de acordare a despăgubirii aferente imobilelor preluate în mod

abuziv are menirea de a înlătura inconvenientele rezultând din nefuncționarea

Fondului Proprietatea, astfel încât contestatorul își poate valorifica dreptul

pe această cale.

Î

mpotriva deciziei Curții de apel a declarat recurs reclamantul, motivat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.

O primă critică a vizat faptul că deși, la instanța de fond, a fost

încuviințată proba cu expertiză tehnică de evaluare privind reactualizarea

despăgubirilor plătite și expertiză tehnică contabilă, care să stabilească

cuantumul despăgubirilor, ulterior prima instanță a renunțat la această probă

iar instanța de apel nu a mai considerat-o utilă cauzei.

A doua critică privește o chestiune de nelegalitate a deciziei atacate

cu privire la nerestituirea în natură a suprafeței de 220 mp teren, liberă de

construcții, așa cum a rezultat din conținutul raportului de expertiză tehnică

efectuat în cauză.

O altă critică privește nesoluționarea cererii pe aspectul acordării ca

măsură reparatorie echivalentă a unui teren în compensare pe un alt

amplasament, pentru suprafața de imobil imposibil de restituit în natură,

încălcându-se astfel dispozițiile

art. 11

alin.

(3) și (8) din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a mai criticat faptul că instanțele au înlăturat cererea de

probatorii constând în expertiză de specialitate, prin care să se stabilească

acordarea de despăgubiri în echivalent la valoarea de piață stabilită potrivit

standardelor internaționale de evaluare. Aceasta cu atât mai mult cu cât,

susține recurentul, procedura instituită prin Legea nr. 247/2005 este una nefuncțională,

formală și greoaie, care nu asigură o reală despăgubire.

Recurentul a susținut că trimiterea la rezolvarea prin intermediul

despăgubirilor din Fondul Proprietatea este în dezacord cu soluțiile CEDO,

exemplificând prin menționarea cazului Radu împotriva României.

Înalta Curte nu va reține critica întemeiată pe dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ., motiv indicat de către reclamant, dar care însă nu se

regăsește în conținutul argumentelor dezvoltate în scris.

Astfel, se constată că pentru a fi atrasă aplicabilitatea acestui motiv

de casare hotărârea atacată trebuie să fi fost dată cu încălcarea unei norme de

procedură cu caracter imperativ, ori o normă de procedură cu caracter

dispozitiv, ce nu a putut fi invocată decât prin recurs și dacă s-a produs

părții care o invocă o lezare procesuală, ce nu poate fi înlăturată decât prin

anularea hotărârii.

Or, în lipsa unor argumente ale recurentului-reclamant care să arate în

ce fel au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

și în lipsa oricăror dovezi în acest sensul celor susmenționate, instanța nu

poate face o analiză a acestui motiv de recurs.

Înalta Curte constată nefondată și critica vizând nelegalitatea

hotărârii în raport de

dispoz. art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă

instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății] a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia"

Deși în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate și dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică

care să poată fi circumscrisă acestui motiv de modificare a hotărârii.

Simpla menționare a cazului de modificare nu învestește în mod legal

instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate

din perspectiva respectivului motiv de recurs,

astfel încât decizia

recurată nu va

fi verificată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Analizând însă criticile formulate de reclamant, care se

circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „

imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de

organizațiile

cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de

stat în baza

Legii nr. 139/1940

asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în

natură, în condițiile prezentei legi.",

iar potrivit alin. (2) „ în cazurile în

care

restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri

reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii

prin echivalent vor

consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent

de către entitatea învestită potrivit prezentei

legi cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau

despăgubiri

acordate în condițiile

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv."

Dispozițiile art. 7 din lege prevăd la alin. (1) că „ de regulă,

imobilele preluate în mod abuziv se restituie în

natură",

iar potrivit

dispozițiilor

art. 9 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în

posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care

se află la data cererii de

restituire și libere de orice sarcini."

Î

n conformitate cu dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

instanța de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, putând încuviința

și administra probe a căror necesitate rezultă din dezbateri, în condițiile

art. 292 alin. (1), teza a

II

a C. proc. civ.

Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, în raport de

susținerile reclamantului, încă din etapa administrativă și pe tot parcursul

demersului judiciar, de concluziile raportului de expertiză întocmit de expert

I.I.D. și de principiul prevalenței restituirii în natură a imobilului preluat

abuziv, consacrat de Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să depună

eforturi în vederea corectei stabiliri a situației de fapt.

Î

n drept, potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și

Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează

hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de

fapt ce au fost deplin stabilite.

Or, în speță, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin

stabilite de către instanțele de fond.

Soluția legislativă oferită de Legea nr. 10/2001 consacră principiul

priorității restituirii în natură față de cea prin echivalent.

Î

n acest sens sunt dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7, art. 9 din

lege precum și pct.7.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Totodată art. 2, art. 3 și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

instituie ca regulă acordarea măsurilor reparatorii în natură, iar ca excepție

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent și numai atunci când există o

imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (8) și art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă,

măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte

bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv.

Astfel, acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii constituie

o modalitate de reparatiune impusă de lege, care depinde de voința

notificatorului și de existența în patrimoniul unității notificate a unor

bunuri ce pot fi acordate în compensare, aflate în circuitul civil și care sunt

acceptate de persoana îndreptățită.

Prin urmare, textul de referință stabilește o succesiune a măsurilor

reparatorii ce pot fi acordate, dacă restituirea în natură, care este

prioritară nu este posibilă.

Această succesiune, legală fiind, nu poate conferi entității învestite

cu soluționarea notificării o opțiune aleatorie în alegerea variantei de reparație,

atunci când restituirea în natură este inoperantă.

Î

n acest context al analizei, Înalta Curte reține că nu s-a analizat și

verificat de către instanțele de fond, în raport de pretenția dedusă judecății,

posibilitatea de a se acorda în compensare reclamantului un alt teren, cu o

valoare echivalentă cu cea a imobilului care i-a fost preluat de către stat și

cu aceleași caracteristici.

Așa cum rezultă din actele cauzei reclamantul T.I. a solicitat, în

principal, restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, prin notificările

înregistrate sub nr. 1628/2001 si 3445/2001 la Primăria municipiului București,

iar prin precizarea, înregistrată de pârâtă în dosarul administrativ (fila 24

dosar tribunal) și-a exprimat opțiunea, în subsidiar și dacă restituirea în

natură nu este posibilă, de a primi în compensare teren de aceeași suprafață,

dar pe alt amplasament.

De altfel, acordul său pentru această modalitate de despăgubire a fost

reiterat în fața instanței de judecată, prin cererea precizatoare depusă în

data de 4 ianuarie 2007, cerere primită de instanță și necontestată de pârâtă,

așa cum rezultă din încheierea de ședință din 8 ianuarie 2007.

Deși, potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru

a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, putând ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, instanța de apel nu a

cercetat această posibilitate, dispusă de lege și pentru care este evident că

notificatorul și-a exprimat acordul, privind măsura reparatorie prin echivalent

sub forma compensării cu alt teren cu aceleași caracteristici ca ale celui

expropriat prin Decretul nr. 440/1984.

Prin urmare, în speța supusă analizei, această critică

privește o chestiune de nelegalitate, rezultând din înlăturarea de la aplicare

a dispozițiilor art. 1 alin. (2),

art. 11

alin.

(8) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în contextul în care instanța a

procedat direct la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în

condițiile art. 16 titlul VII din Legea nr. 247/2005, fără a verifica mai întâi

dacă există posibilitatea acordării unui alt teren în compensare.

Cu privire la critica vizând nerestituirea în natură a terenului în

suprafață de 220 mp, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a însușit

concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză (filele 72-78-dosar

tribunal) din care a rezultat că această suprafață este compusă din porțiunea

de teren identificată prin punctele de contur

A,B,C,D,E,H,I

pe care sunt amplasate fără forme legale 5 garaje, și

porțiunea de teren identificată prin punctele

E,F,G,H, reprezentând

spațiu verde,

suprafețe de teren care sunt libere de construcții.

Dispozițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 prevăd că „ în

cazul în care construcțiile

expropriate au fost integral demolate și lucrările

pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial, persoana

îndreptățită

poate obține

restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea

ocupată de construcții noi, autorizate, cea

afectată servitutilor legale și altor

amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale, măsurile

reparatorii

stabilindu-se în echivalent. Dispozițiile art. 10 alin. (3), (4), (5) și (6)

se

vor aplica în mod corespunzător"

Dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 prevăd că „Se

restituie în natură terenurile

pe care s-au ridicat construcții neautorizate în

condițiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare

sau

demontabile".

Utilitatea publică a unui bun rezultată

din natura sa sau dintr-o

dispoziție

specială a legii face ca dreptul subiectiv de proprietate exercitat de stat sau

de unitatea administrativ teritorială asupra

bunului

să fie un drept de proprietate publică.

Pe de altă parte, în aplicarea dispozițiilor

legale menționate,

ceea ce

ar împiedica restituirea în natură a terenului către reclamant

ar fi existența unor amenajări de

utilitate publică, a cărei exploatare normală în folosul general al colectivității

ar fi îngrădită printr-o astfel

de măsură reparatorie.

Înalta Curte apreciază

că o amenajare de utilitate publică în

înțelesul Legii 10/2001 nu există

în cazul de față, când terenul în

litigiu

este, potrivit situației de fapt reținută, „spațiu verde".

Numai în situația în care,

prin modul și măsura în care este

realizată, prin destinația și uzul acordat în mod obișnuit, apare ca

neîndoielnică folosința cu caracter general pe care o asigură

colectivității, amenajarea existentă pe teren ar

putea fi calificată ca f

iind una de utilitate publică a cărei existență

să atragă aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, în cauză nu s-a cercetat dacă o astfel de amenajare de utilitate

publică există pe terenul în litigiu, simpla împrejurare că acesta ar fi

„spațiu verde", sau că există garaje, care sunt prin natura lor

construcții demontabile, fără probarea existenței unei amenajări afectată unei

folosințe generale, nefiind în opinia Înaltei Curți în măsură să atragă imposibilitatea

restituirii în natură a imobilului către reclamant.

Totodată nu s-a analizat dacă aceste garaje sunt construcții

autorizate, concluziile expertului, în sensul că sunt amplasate ilegal, nefiind

răsturnate prin vreo altă probă.

Cum, aplicarea prevederilor legale menționate înseamnă aplicarea unor

dispoziții ce reglementează o excepție de la principiul caracterului prioritar

al restituirii în natură a bunurilor, principiu consacrat de art. 7 din Legea

10/2001, aceasta trebuie efectuată în mod strict în cazul acelor situații pe

care în mod expres și limitativ le vizează.

Or, împrejurarea că aceste suprafețe de teren au, pe de o

parte, destinație de spațiu verde, pe de altă parte sunt afectate de

construcții ușoare, demontabile, nu poate înlătura finalitatea reparatorie a

legii speciale, constând în prevalenta restituirii în natură, în lipsa unor

dovezi contrare.

Așa fiind, Înalta Curte în baza

dispoz. art. 312

alin. (5) C. proc. civ., cu referire la

dispoz. art. 304

pct. 9 C. proc. civ. va admite

recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei atacate, și, în

vederea asigurării unei judecăți unitare, o va casa în totalitate, urmând a

trimite cauza pentru rejudecare la aceeași instanță.

În raport de dezlegarea juridică pe care o va da

chestiunilor ce au impus casarea deciziei atacate prin prezentul recurs,

instanța de trimitere se va pronunța și cu privire la criticile ce vizează

cuantumul eventualelor despăgubiri în echivalent, în raport de cadrul procesual

stabilit de către reclamant (cu referire la titularul obligației ce formează

conținutul raportului juridic dedus judecății) și de dispozițiile titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va ordona eventual completarea

probatoriilor, în sensul de a se identifica dacă există în patrimoniul pârâtei

teren, care poate fi atribuit în compensare reclamantului, urmând a statua cu

privire la regimul juridic al acestuia, va arăta explicit considerentele de

fapt și de drept pentru care a apreciat, inclusiv din punct de vedere valoric

că se impune a fi atribuit reclamantului, va face verificări cu privire la

posibilitatea restituirii în natură a suprafețelor de teren delimitate prin

punctele de contur A, B, C, D, E,H, I, respectiv prin punctele E, F, G, H.

Totodată, instanța va analiza și restul criticilor formulate de

reclamant precum și apărările pârâtei, urmând a se pronunța și asupra

probatoriilor de se vor administra, dacă le găsește pertinente și utile

soluționării aspectelor ce urmează a fi lămurite în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul T.I. împotriva deciziei nr. 60 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a

IV

a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare

aceleași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2009.