ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la data de 12 octombrie 2006, contestatorul P.E. s-a adresat instanței, formulând contestație împotriva dispoziției din 14 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului București, prin primarul General și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului București prin Primarul General, să se dispună anularea acestei dispoziții, în ceea ce privește soluționarea notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și care a făcut obiectul Dosarului nr. 784, fiind contrară dispozițiilor Constituției și prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

A solicitat obligarea pârâtei să-i restituie în natură terenul în suprafață de 8.000 mp situat în București, sector 2, iar în subsidiar a solicitat să i se acorde măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu o altă suprafață de teren echivalentă valoric, precum și măsuri reparatorii în echivalent pentru construcția demolată (terenuri sau construcții în compensare) a solicitat cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 292 din 19 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 34884/3/2006 a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantul P.E. împotriva Dispoziției nr. 6788 din 14 noiembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului București prin Primarul General al Municipiului București.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, pe baza probatoriilor administrate, că imobilul ce a figurat în trecut la adresa X a fost preluat de fostul Sfat Popular al Capitalei, conform Decretului - Lege nr. 326/1949 prin Decizia nr. 91 din 25 ianuarie 1961 ca urmare a transferului de la T.C.M. al M.A.I., iar construcția situată pe teren a fost demolată în baza Deciziei nr. 1677/1962 emisă de Sfatul Popular Raional. S-a reținut, de asemenea, că restituirea în natură a terenului de aproximativ 8.000 de mp nu este posibilă pentru două argumente: în primul rând, acesta este cuprins în incinta parcului Circului, pentru care s-a intabulat dreptul de proprietate publică în favoarea Primăriei Municipiului București, el reprezentând o secțiune din terenul în suprafață totală de 143.808,49 mp.

ce figurează în prezent la adresa poștală a sectorului 2, iar în al doilea rând a rezultat că terenul este afectat și de elemente de utilitate publică (expertiza extrajudiciară relevând că terenul este traversat de un colector de canalizare cu secțiunea de 120/80 cm și de o rețea de termoficare). Dată fiind situația terenului, precum și faptul demolării construcției ce se afla edificată pe acesta, s-a apreciat ca fiind corectă respingerea cererii de restituire în natură și propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, adoptată de unitatea deținătoare. Cât privește posibilitatea compensării bunului solicitat cu alte bunuri ori servicii pe care unitatea deținătoare să le ofere în schimb, s-a arătat că reprezintă un atribut al acesteia, doar ea fiind în măsură să aprecieze dacă diferitele bunuri imobile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale pot face obiectul compensării.

Nu s-a făcut dovada în cauză că intimata ar dispune de astfel de bunuri care să poată fi date în compensare pentru a se concluziona astfel refuzului nejustificat de acordare de astfel de măsuri reparatorii în favoarea contestatorului.

Împotriva acestei sentințe civile, la data de 09 mai 2007,a declarat apel contestatorul P.E., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, cale de atac respinsă ca nefondată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 704/ A din 8 noiembrie 2007. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că Tribunalul București a identificat în mod eronat Decretul - Lege nr. 326/1949 și Decizia nr. 91 din 25 ianuarie 1961 ca reprezentând actele normative și administrative de preluare în proprietatea statului a imobilul teren și construcție situate la fosta adresă, când în realitate, în baza acestor acte juridice s-a realizat doar transferul imobilului la T.C.M.

al M.A.I. în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, ceea ce înseamnă că bunul fusese preluat de stat la o dată anterioară acestui moment. Dar concluzia asupra modalității în care bunul a fost preluat de la proprietarul său originar nu induce automat și concluzia asupra posibilității restituirii acestuia în natură, întrucât acest tip de măsură reparatorie căreia Legea nr. 10/2001 îi recunoaște întâietatea în raport cu celelalte tipuri de măsuri recunoscute ca posibile, nu se determină în raport de caracterul preluării, ci în raport de situația de fapt și cea juridică a bunului solicitat în procedura Legii nr. 10/2001, la momentul formulării notificării. Acest principiu este general valabil după cum este vorba despre bunuri preluate abuziv dar cu titlu sau de bunuri preluate abuziv, fără titlu, chiar având la bază o preluare de facto, cum este cazul în speță.

Prin urmare, aprecierile făcute de prima instanță asupra actelor de preluare a imobilului în litigiu nu au avut cum să împieteze asupra stabilirii tipului de măsură reparatorie care poate fi acordată apelantului căci, așa cum s-a precizat și cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 9 - 18 din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, în lămurirea acestui aspect hotărâtoare sunt situațiile de fapt și cea juridică a bunului la data notificării și, în cazuri izolate, la data soluționării notificării. Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că toate elementele probatorii ale cauzei, inclusiv expertiza extrajudiciară întocmită de expert M.B.M.

la solicitarea contestatorului, au confirmat că terenul vizat de acesta reprezintă o secțiune din terenul în suprafață totală de 143.808,49 mp ce constituie obiectivul „Parcul Circului", proprietate publică a Municipiului București, având în prezent adresa poștală, a sectorului 2. Terenul ocupă partea de nord-est a Parcului Circului și, s-a constatat prin aceeași expertiză, că este traversat de un colector de canalizare cu secțiunea 120/180 cm și de o rețea de termoficare, schițele aflate la filele 138 și următoarele fiind relevante cu privire la locul amplasării imobilului.

Nici criticile privitoare la modul de concepere prin lege a mecanismului de asigurare a dezdăunării foștilor proprietari, critici relative la nefuncționarea Fondului Proprietatea și la caracterul aleatoriu al reparațiilor materiale ce pot fi efectiv încasate, nu pot conduce la o schimbare a soluției adoptate în cauză întrucât acestea se referă la o etapă procedurală ulterioară celei de față, respectiv cea în care se va pune în concret problema valorificării dreptului stabilit al apelantului, de a obține în schimbul bunului său măsuri reparatorii prin echivalent.

Curtea a mai apreciat că, față de prevederile clare ale Legii nr. 10/2001 și de regimul de ordine publică sub care se află în prezent bunul vizat de apelant, imperfecțiunile mecanismelor de asigurare a încasării măsurilor reparatorii prin echivalent, mecanisme create prin Legea nr. 10/2001, republicată, și prin titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu pot totuși deschide apelantului calea restituirii bunului în natură. Și aprecierea judecătorului fondului asupra posibilității acordării apelantului de măsuri reparatorii prin echivalent în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii sunt corecte.

Contrar susținerilor apelantului, întrucât dovedirea inexistenței bunurilor care ar fi putut fi acordate în compensare de către intimată, se referă la un fapt negativ, a cărui dovadă nu ar putea fi făcută decât prin dovedirea faptului pozitiv contrar, regulă de natură să schimbe sarcina probei de la intimată la apelant, Curtea a opinat în sensul că revenea în sarcina apelantului dovedirea existenței de astfel de bunuri la dispoziția intimatei pentru că din acest fapt conex să se deducă refuzul său nelegal de a asigura în acest fel repararea prin echivalent a dreptului de proprietate invocat și dovedit în procedura de față.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs contestatorul P.E., la data de 15 septembrie 2008, fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 31 ianuarie 2008. Prin Decizia nr. 4947 din 15 septembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București. Prin această decizie s-a statuat ca instanța de trimitere, în rejudecare, să dispună efectuarea unei expertize topografice, care să aibă în vedere toate actele prezentate de părți, planul cu inventarul domeniului public, în care este situat terenul în litigiu și administrarea oricărei probe necesară clarificării situației actuale a terenului, pentru a nu fi încălcat principiul restituirii în natură, dar nici ca acesta să fie aplicat abuziv și să fie puse în pericol situații de fapt și de drept statornicite, echilibrul și stabilitatea raporturilor juridice existente.

S-a dispus totodată ca instanța să pună în vedere părților să facă și dovezi cu înscrisuri în legătură cu faptul dacă există sau nu terenuri libere pentru a fi acordate în compensare. Curtea, în rejudecare, a dispus efectuarea unei expertize topografice cu următoarele obiective: identificarea terenului cu arătarea suprafeței și a vecinătăților acestuia; să se precizeze care este situația actuală a acestuia; să se indice care este valoarea de circulație; să se stabilească dacă terenul este sau nu inclus în Parcul Circului și în caz afirmativ, în baza căror temeiuri legale; să se stabilească împrejurările referitoare la eventualele utilități care îl străbat - arătându-se terenul liber de utilități și în ce măsură acestea pot fi reamplasate la marginea proprietății, precum și în ce măsură acestea afectează restituirea în natură a terenului.

Prin Decizia civilă nr. 405/ A din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamantul P.E. împotriva sentinței civile nr. 292 din 19 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata - pârâtă Primăria Municipiului București, prin Primarul General. Examinând sentința apelată, în raport de limitele deciziei de casare pronunțate anterior în cauză de către Înalta Curte de Casație și Justiție, conform dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel a reținut că nu este posibilă restituirea în natură a terenului solicitat, întrucât, din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză, a rezultat că imobilul este situat în Parcul Circului, în partea de nord - est, adiacent Bulevardului L.T., fiind ocupat de alei pietonale și spații verzi, fiind traversat de la sud la nord de o rețea de canalizare de mari dimensiuni și de o rețea de termoficare.

S-a concluzionat, sub acest aspect, că terenul în legătură cu care s-a formulat notificarea a fost trecut în proprietatea statului prin Deciziile nr. 8521/1961, 4768/1960 și 9733/1960, dreptul de proprietate al statului fiind înscris în C.F., conform încheierii de întabulare din 13 septembrie 2004, iar în prezent este amenajat ca parc și este destinat a deservi ansamblul de locuințe din zonă, astfel încât, nu se poate dispune restituirea în natură a terenului, fără a fi puse în pericol aceste situații de fapt statornicite, echilibrul și stabilitatea raporturilor juridice stabilite. În privința solicitării reclamantului de a i se acorda teren în compensare, pe un alt amplasament, s-a considerat că la momentul soluționării apelului nu au existat bunuri care să fie acordate în compensare, avându-se în vedere și faptul că primăria nu a răspuns solicitării instanței de a da relații în acest sens, iar apelantul nu a mai insistat în obținerea acestora.

S-a considerat că este neîntemeiată și cererea formulată de reclamant în subsidiar, privind obligarea intimatei la plata unor despăgubiri bănești în cuantumul stabilit de către expertiza tehnică evaluatoare realizată în cauză, întrucât, prin dispoziția din 14 noiembrie 2006 s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, care urmează să fie acordate potrivit Legii nr. 247/2005, Titlul nr. VII, ce prevede regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, lege care stabilește și căi de atac diferite împotriva hotărârilor emise.

Împotriva deciziei respective, la data de 5 august 2009, în termen legal, a declarat recurs reclamantul P.E., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 292 din 19 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și schimbarea în tot a acestei hotărâri, în sensul admiterii acțiunii și, pe fond: în principal - obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în suprafață de 7.975,50 mp situat în București, sector 2, și acordarea de măsuri reparatorii în compensare cu alte bunuri, sau despăgubiri bănești pentru construcția demolată, iar, în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în compensare cu alte terenuri echivalente valoric, pentru întreaga suprafață de 8.000 mp și pentru construcția demolată, iar în cazul în care nici această măsură nu este posibilă, obligarea pârâtei la despăgubiri bănești la valoarea de piață a terenului rezultată din expertiză.

În drept, și-a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 coc. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut, în primul rând, faptul că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 315 alin. (1), (3) și (4) și art. 296 C. proc. civ. Astfel, s-a arătat că instanța de casare a dispus completarea și reanalizarea probatoriilor pentru a stabili dacă terenul este sau nu susceptibil de restituire în natură, iar în situația în care instanța învestită cu rejudecarea ar fi considerat că restituirea în natură nu era posibilă, trebuiau analizate toate celelalte critici invocate prin motivele de apel, critici care vizau modalitatea de acordare a despăgubirilor.

Însă, instanța de rejudecare, contrar celor dispuse prin decizia de casare, s-a rezumat a dispune completarea probatoriilor și a analizat motivele de apel, exclusiv din perspectiva expertizei tehnice, cu referire la restituirea în natură, omițând a aborda și celelalte critici vizând încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998; contrarietatea față de Convenție și jurisprudența C.E.D.O. a dispozițiilor art. 948 C. civ. și art. 40 alin. (1) din Constituția României, vizând dreptul de asociere - toate cu referire la natura despăgubirilor - precum și încălcarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a arătat că prin Decizia nr. 704/ A din 8 noiembrie 2007, casată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut că terenul a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fără titlu, rețineri care sunt în beneficiul său, astfel încât, prin raportare la art. 315 alin. (4) și art. 296 C. proc.

civ., instanța de rejudecare era obligată să mențină această constatare, cu atât mai mult cu cât și prin decizia Înaltei Curte de Casație și Justiție s-a reținut faptul că, din adresa emisă de SC A. SA, imobilul a fost preluat de intimată ca urmare a transferului de la T.C.M. al M.A.I., fără a se menționa că a fost preluat de la autorul său. În mod contrar acestor dispoziții legale, prin decizia recurată, s-a reținut că terenul a fost trecut în proprietatea statului prin Deciziile nr. 8521/1961, nr. 4768/1960 și nr. 2733/1960, dreptul de proprietate al statului fiind înscris în C.F., conform încheierii de intabulare din 13 septembrie 2004, reținere eronată, întrucât niciunul dintre aceste înscrisuri nu se referă la terenul solicitat, toate înscrisurile, care se referă la constituirea parcului circului.

Al doilea motiv de recurs a vizat neegalitatea deciziei recurate, referitoare la împrejurarea că terenul solicitat este parc, astfel încât nu este susceptibil de restituire în natură, iar invocarea de către instanța de apel a dispozițiilor pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, încalcă principiul constituțional al neretroactivității legii, hotărârea de guvern respectivă fiind ulterioară emiterii dispoziției criticate.

S-a arătat, sub acest aspect, că dreptul reclamantului trebuia să fie analizat în raport de actele normative aflate în vigoare la momentul soluționării notificării prin dispoziția contestată; că decizia recurată este contrară dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale; că, în mod nelegal, s-au atribuit efecte juridice abuzului săvârșit de intimată prin intabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra terenului aflat în litigiu, în anul 2004, deși notificarea fusese formulată anterior, însă, pe de altă parte, înscrierea în cartea funciară nu constituie titlu de proprietate în nicio situație.

S-a concluzionat, sub acest aspect, că Statul Român nu deține niciun titlu de preluare a imobilului solicitat, însă, în mod abuziv, în cursul anului 2004, pârâta a întocmit documentația cadastrală, cu scopul vădit de a motiva refuzul de restituire în natură, deși a depus numeroase sesizări pentru soluționarea notificării care întârzia în mod nejustificat. Al treilea motiv de recurs a vizat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

S-a arătat, sub acest aspect, că, prin raportare la condițiile prevăzute de Convenție și jurisprudența C.E.D.O., pentru ca privarea unui proprietar de un bun să nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun (privarea de proprietate să fie prevăzută în legea internă; să fie impusă de o cauză de utilitate publică; să fie conformă principiilor generale ale dreptului internațional; existența unei indemnizări rezonabile a titularului dreptului și existența unui just echilibru între scopul urmărit și mijloacele de realizare a acestuia) - preluarea și menținerea imobilului solicitat în proprietatea statului, ca și refuzul restituirii în natură, nu a avut temei legal, întrucât ingerința autorității nu este legală, nu a existat o cauză de utilitate publică și nici nu există o indemnizare rezonabilă a titularului dreptului.

Al patrulea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a vizat nelegalitatea deciziei recurate privind existența unor terenuri libere care să-i fie acordate în compensare. În acest sens, s-a susținut că, în mod nepermis, comportamentul culpabil al intimatei, care nu a dat curs solicitării instanței de a furniza relații în această privință, a fost considerat ca probă în favoarea acesteia, în condițiile în care au depus direct la registratura intimatei două corespondențe, care conțineau astfel de cereri din 21 octombrie 2008 și din 25 martie 2009, depuse și la dosarul cauzei, însă instanța de apel nu a procedat la aprecierea acestora.

S-a mai arătat că instanța de apel putea considera conduita intimatei ca un răspuns tacit și să o oblige la acordarea de măsuri reparatorii în compensare prin acordarea altor terenuri cu o valoare echivalentă, cu atât mai mult cu cât în recurs a depus alte hotărâri judecătorești și articole din presă care dovedesc că intimata are și acordă discreționar terenuri în compensare. Un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., prin raportare la Decizia civilă nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, privind nelegalitatea deciziei recurate în partea referitoare la acordarea despăgubirilor bănești, în cuantumul stabilit prin expertiza evaluatoare.

S-a arătat sub acest aspect că a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, întrucât instanța de apel a nesocotit procedurile în derulare, în cazul său la C.E.D.O., prin decizia din 27 noiembrie 2008 această instituție pronunțându-se asupra admisibilității cererii sale, decizia recurată fiind contrară convenției și practicii C.E.D.O. privind privarea de proprietate și dreptul la un proces echitabil sub aspectul acesteia. S-a mai susținut că, dată fiind procedura Legii nr. 247/2005, care justifică perioade mari de timp până se ajunge la acordarea unor despăgubiri, precum și faptul că Fondul Proprietatea nu funcționează încă de o manieră susceptibilă de a se ajunge efectiv la obținerea acestora, nu se ajunge să i se asigure o despăgubire rezonabilă, fiind încălcate prevederile art. 948 C. civ.

și dispozițiile art. 40 alin. (1) din Constituție. Analizând calea de atac promovată de reclamant, prin prisma considerentelor deciziei de casare și a motivelor de recurs ce pot fi încadrate în art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de reclamantul P.E., și-l va respinge ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente: Astfel, este neîntemeiat motivul de recurs invocat de către reclamant ce vizează încălcarea de către instanța de rejudecare a prevederilor art. 315 alin. (1), (3) și (4) și art. 296 C. proc. civ. Aceasta, întrucât, dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. limitează obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe, însă, în privința situației de fapt, instanța care rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere. Cu alte cuvinte, stabilirea stării de fapt este atributul exclusiv al instanței de fond, iar în cadrul rejudecării, aceasta poate ajunge la o altă soluție decât cea pronunțată anterior, sau, dimpotrivă, poate menține constatările de fapt anterioare, iar necesitatea administrării unor probe se circumscrie numai la obligația de administrare a dovezilor, nu și la stabilirea situației de fapt pe baza probelor ce se vor administra.

Sub acest aspect, nu poate subzista teza susținută de către recurent, potrivit căreia, prin decizia recurată, pronunțată în urma rejudecării, Curtea de Apel București nu a menținut constatările reținute prin Decizia civilă nr. 704/ A din 18 noiembrie 2007, prin care s-a arătat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv de la autorul său, iar pe de altă parte s-a reținut eronat că terenul a fost trecut în proprietatea statului prin Deciziile nr. 8521/1961, nr. 4768/1960 și nr. 2733/1960, drept ce a fost înscris în C.F., conform încheierii de intabulare din 13 septembrie 2004. În realitate, Curtea de Apel București a rejudecat cauza, în limitele stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 4947 din 15 septembrie 2008 și, după efectuarea unei noi expertize tehnice care a identificat terenul aflat în litigiu și în urma constatărilor expertului tehnic, s-a stabilit că nu este posibilă restituirea în natură, principiu instituit cu prioritate de dispozițiile legii speciale cu caracter reparatoriu, Legea nr. 10/2001.

De asemenea, contrar celor susținute de recurent, instanța de apel a analizat calea de atac nu numai prin prisma modalității de restituire în natură, ci și prin prisma celorlalte critici care vizau modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent. În această privință, s-a răspuns și criticilor referitoare la modalitățile de restituire prin echivalent, respectiv la existența unor terenuri libere care să-i fie acordate în compensare sau la acordarea despăgubirilor bănești, în cuantumul stabilit prin expertiza evaluatoare. În al doilea rând,,este nefondată și critica referitoare la împrejurarea că terenul este amenajat cu destinație de parc, astfel încât nu este susceptibil a fi restituit în natură.

În această direcție, instanța de apel nu s-a sprijinit în mod esențial pe faptul că terenul solicitat aparține domeniului public al statului și că dreptul de proprietate al acestuia este intabulat în cartea funciară, ci pe faptul că acesta face parte din obiectivul „Parcul Circului”. În același timp nu poate fi vorba de aplicarea retroactivă a legii, chiar dacă H.G. nr. 250/2007 a fost emisă ulterior dispoziției criticate, întrucât, în cauză se aplică Legea nr. 10/2001, prin hotărârea de guvern invocată aprobându-se Normele Metodologice de aplicare a acesteia, iar odată cu intrarea ei în vigoare s-a abrogat H.G. nr. 614/2001 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a aceleiași legi, prevederile celor două hotărâri fiind în esență aceleași, referitoare la condițiile restituirii în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada de referință prevăzută de lege.

De asemenea, sunt pertinente susținerile recurentului potrivit cărora, simpla afectațiune a bunului imobil sau apartenența acestuia la domeniul public nu sunt suficiente prin ele însele să conducă la consecința valabilității titlului statului, însă, în cauză, hotărârea recurată nu este contrară prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care stipulează că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ - teritoriale bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

Aceasta întrucât partea finală a acestui articol prevede posibilitatea ca și imobilele preluate de stat cu titlu să facă obiectul unor legi speciale de reparație, acestea putând fi restituite în natură sau prin echivalent prin procedura specială a Legii nr. 10/2001. Or, în speță, așa cum s-a arătat mai sus, ceea ce a contat în stabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, restituirea în natură sau prin echivalent, a fost reprezentat de faptul că imobilul solicitat este afectat de utilitate publică și nu mai este posibilă restituirea în natură, și nu preluarea acestuia cu titlu sau fără titlu de către stat sau apartenența sau nu la domeniul public sau privat al unității administrativ-teritoriale, pârâtul Municipiul București.

Este nefondat și motivul de recurs legat de încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. Aceasta întrucât, prin raportare la Convenția și jurisprudența C.E.D.O., hotărârea recurată nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate asupra acestui bun, întrucât privarea de proprietate a fost justificată pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura a corespuns principiului proporționalității. În același timp, recurentului i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, existând în acest sens o indemnizare rezonabilă a titularului dreptului, iar încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție are loc numai în situația privării de bun, combinată cu absența oricărei despăgubiri.

În ceea ce privește motivul patru de recurs, privind existența unor terenuri libere în compensare, Înalta Curte constată că nu se circumscrie în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurent, ci tot în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul făcând trimitere, în realitate, la aplicarea greșită a legii, respectiv art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Aceasta, întrucât susținerile potrivit cărora instanța de apel nu a procedat la aprecierea corespondenței depuse la dosarul cauzei, respectiv cererile înregistrate din 21 octombrie 2008 și din 25 martie 2009, nu pot fi reținute ca reprezentând o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, ori ca o schimbare a naturii, ori a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de casare este însă nefondat, întrucât instanțele au făcut o corectă aplicare a Legii nr. 10/2001 atunci când au constatat că în patrimoniul primăriei nu există terenuri libere de construcții care să poată fi acordate în compensare, conform prevederilor art. 10 alin. (10) din Lege. Ultimul motiv de recurs invocat de recurent este, de asemenea, nefondat întrucât prin decizia criticată s-au acordat în mod corect măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile prevăzute de legea internă care urmează să fie stabilite potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile în care este vorba de Decizia emisă de Primăria Municipiului București sub nr. 6788 din 14 noiembrie 2006, emisă ulterior intrării în vigoare a acestei legi, astfel încât primăria locală nu putea fi obligată în mod direct la acordarea despăgubirilor bănești în cuantumul stabilit prin expertiza evaluatoare.

Sub acest aspect, nu poate fi vorba de încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. prin raportare la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, întrucât decizia respectivă se referă la admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În această privință este aplicabilă per a contrario Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, potrivit căreia prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În același timp, faptul că aceste prevederi ale legii interne, aplicabilă în speță, sunt contrare sau nu prevederilor Convenției Europene pentru Drepturile Omului, respectiv a dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 și art. 6 urmează să fie constatat de către Curtea de la Strasbourg, în condițiile în care prin decizia din 27 noiembrie 2008 în Dosarul nr. 28578/2006, această instanță europeană s-a pronunțat asupra admisibilității cererii reclamantului P.E., fiind comunicată Guvernului Român pentru a-și exprima punctul de vedere.

De asemenea, nu poate fi vorba de încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Constituție și a dispozițiilor art. 948 C. civ., întrucât dobândirea de titluri de valoare la „Fondul Proprietatea” nu echivalează cu un act juridic de asociere care trebuie să aibă loc cu consimțământul reclamantului, întrucât aceste prevederi sunt cuprinde în Legea nr. 10/2001, în capitolul ce reglementează procedura de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, nefiind vorba de un contract încheiat între două părți contractante. În același timp, recurentul poate uza oricând de dreptul său de a refuza dobândirea de titluri de valoare, de participare la „Fondul Proprietatea”. Celelalte critici formulate de recurentul - reclamant, așa cum au fost expuse mai sus, nu pot fi analizate, întrucât nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., acestea îmbrăcând aspecte de netemeinicie legate de modalitatea de interpretare de către instanța de apel a probatoriului administrat în cauză. În consecință, față de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de casare invocate de recurent, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul P.E. se privește ca fiind nefondat și se va respinge, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.E. împotriva Deciziei nr. 405/ A din 24 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2010.