ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată la data de 12

octombrie 2006, contestatorul P.E. s-a adresat instanței, formulând contestație

împotriva dispoziției din 14 octombrie 2006 emisă de Primăria Municipiului

București, prin primarul General și solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța, în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului București prin

Primarul General, să se dispună anularea acestei dispoziții, în ceea ce

privește soluționarea notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 și

care a făcut obiectul Dosarului nr. 784, fiind contrară dispozițiilor

Constituției și prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. A

solicitat obligarea pârâtei să-i restituie în natură terenul în suprafață de

8.000 mp situat în București, sector 2, iar în subsidiar a solicitat să i se acorde

măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu o altă suprafață de teren

echivalentă valoric, precum și măsuri reparatorii în echivalent pentru

construcția demolată (terenuri sau construcții în compensare) a solicitat

cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr.

292 din 19 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă

în Dosarul nr. 34884/3/2006 a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația

formulată de reclamantul P.E. împotriva Dispoziției nr. 6788 din 14 noiembrie

2006 emisă de Primăria Municipiului București prin Primarul General al

Municipiului București.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut, pe baza probatoriilor administrate, că

imobilul ce a figurat în trecut la adresa X a fost preluat de fostul Sfat

Popular al Capitalei, conform Decretului - Lege nr. 326/1949 prin Decizia nr. 91

din 25 ianuarie 1961 ca urmare a transferului de la T.C.M. al M.A.I., iar

construcția situată pe teren a fost demolată în baza Deciziei nr. 1677/1962

emisă de Sfatul Popular Raional.

S-a reținut, de

asemenea, că restituirea în natură a terenului de aproximativ 8.000 de mp nu

este posibilă pentru două argumente: în primul rând, acesta este cuprins în

incinta parcului Circului, pentru care s-a intabulat dreptul de proprietate

publică în favoarea Primăriei Municipiului București, el reprezentând o

secțiune din terenul în suprafață totală de 143.808,49 mp. ce figurează în

prezent la adresa poștală a sectorului 2, iar în al doilea rând a rezultat că

terenul este afectat și de elemente de utilitate publică (expertiza

extrajudiciară relevând că terenul este traversat de un colector de canalizare

cu secțiunea de 120/80 cm și de o rețea de termoficare).

Dată fiind situația

terenului, precum și faptul demolării construcției ce se afla edificată pe

acesta, s-a apreciat ca fiind corectă respingerea cererii de restituire în

natură și propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent,

adoptată de unitatea deținătoare.

Cât privește

posibilitatea compensării bunului solicitat cu alte bunuri ori servicii pe care

unitatea deținătoare să le ofere în schimb, s-a arătat că reprezintă un atribut

al acesteia, doar ea fiind în măsură să aprecieze dacă diferitele bunuri

imobile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale

pot face obiectul compensării.

Nu s-a făcut dovada

în cauză că intimata ar dispune de astfel de bunuri care să poată fi date în

compensare pentru a se concluziona astfel refuzului nejustificat de acordare de

astfel de măsuri reparatorii în favoarea contestatorului.

Împotriva acestei

sentințe civile, la data de 09 mai 2007,a declarat apel contestatorul P.E.,

criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, cale de atac respinsă ca

nefondată de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 704/ A din 8 noiembrie 2007.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că Tribunalul București a

identificat în mod eronat Decretul - Lege nr. 326/1949 și Decizia nr. 91 din 25

ianuarie 1961 ca reprezentând actele normative și administrative de preluare în

proprietatea statului a imobilul teren și construcție situate la fosta adresă,

când în realitate, în baza acestor acte juridice s-a realizat doar transferul

imobilului la T.C.M. al M.A.I. în administrarea Sfatului Popular al Capitalei, ceea

ce înseamnă că bunul fusese preluat de stat la o dată anterioară acestui

moment.

Dar concluzia asupra

modalității în care bunul a fost preluat de la proprietarul său originar nu

induce automat și concluzia asupra posibilității restituirii acestuia în

natură, întrucât acest tip de măsură reparatorie căreia Legea nr. 10/2001 îi

recunoaște întâietatea în raport cu celelalte tipuri de măsuri recunoscute ca

posibile, nu se determină în raport de caracterul preluării, ci în raport de

situația de fapt și cea juridică a bunului solicitat în procedura Legii nr. 10/2001,

la momentul formulării notificării. Acest principiu este general valabil după

cum este vorba despre bunuri preluate abuziv dar cu titlu sau de bunuri

preluate abuziv, fără titlu, chiar având la bază o preluare de facto, cum este

cazul în speță.

Prin urmare,

aprecierile făcute de prima instanță asupra actelor de preluare a imobilului în

litigiu nu au avut cum să împieteze asupra stabilirii tipului de măsură

reparatorie care poate fi acordată apelantului căci, așa cum s-a precizat și

cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor art. 9 - 18 din Legea nr. 10/2001,

republicată și modificată, în lămurirea acestui aspect hotărâtoare sunt

situațiile de fapt și cea juridică a bunului la data notificării și, în cazuri

izolate, la data soluționării notificării.

Cu privire la acest

aspect, Curtea a reținut că toate elementele probatorii ale cauzei, inclusiv

expertiza extrajudiciară întocmită de expert M.B.M. la solicitarea

contestatorului, au confirmat că terenul vizat de acesta reprezintă o secțiune

din terenul în suprafață totală de 143.808,49 mp ce constituie obiectivul

„Parcul Circului", proprietate publică a Municipiului București, având în

prezent adresa poștală, a sectorului 2. Terenul ocupă partea de nord-est a

Parcului Circului și, s-a constatat prin aceeași expertiză, că este traversat

de un colector de canalizare cu secțiunea 120/180 cm și de o rețea de

termoficare, schițele aflate la filele 138 și următoarele fiind relevante cu

privire la locul amplasării imobilului.

Nici criticile

privitoare la modul de concepere prin lege a mecanismului de asigurare a

dezdăunării foștilor proprietari, critici relative la nefuncționarea Fondului

Proprietatea și la caracterul aleatoriu al reparațiilor materiale ce pot fi

efectiv încasate, nu pot conduce la o schimbare a soluției adoptate în cauză

întrucât acestea se referă la o etapă procedurală ulterioară celei de față,

respectiv cea în care se va pune în concret problema valorificării dreptului

stabilit al apelantului, de a obține în schimbul bunului său măsuri reparatorii

prin echivalent.

Curtea a mai apreciat

că, față de prevederile clare ale Legii nr. 10/2001 și de regimul de ordine

publică sub care se află în prezent bunul vizat de apelant, imperfecțiunile

mecanismelor de asigurare a încasării măsurilor reparatorii prin echivalent,

mecanisme create prin Legea nr. 10/2001, republicată, și prin titlul VII al

Legii nr. 247/2005 nu pot totuși deschide apelantului calea restituirii bunului

în natură.

Și aprecierea

judecătorului fondului asupra posibilității acordării apelantului de măsuri

reparatorii prin echivalent în varianta compensării cu alte bunuri sau servicii

sunt corecte.

Contrar susținerilor

apelantului, întrucât dovedirea inexistenței bunurilor care ar fi putut fi

acordate în compensare de către intimată, se referă la un fapt negativ, a cărui

dovadă nu ar putea fi făcută decât prin dovedirea faptului pozitiv contrar,

regulă de natură să schimbe sarcina probei de la intimată la apelant, Curtea a

opinat în sensul că revenea în sarcina apelantului dovedirea existenței de

astfel de bunuri la dispoziția intimatei pentru că din acest fapt conex să se

deducă refuzul său nelegal de a asigura în acest fel repararea prin echivalent

a dreptului de proprietate invocat și dovedit în procedura de față.

Împotriva acestei

decizii civile a declarat recurs contestatorul P.E., la data de 15 septembrie

2008, fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data

de 31 ianuarie 2008.

Prin Decizia nr. 4947

din 15 septembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a

casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel

București.

Prin această decizie

s-a statuat ca instanța de trimitere, în rejudecare, să dispună efectuarea unei

expertize topografice, care să aibă în vedere toate actele prezentate de părți,

planul cu inventarul domeniului public, în care este situat terenul în litigiu

și administrarea oricărei probe necesară clarificării situației actuale a

terenului, pentru a nu fi încălcat principiul restituirii în natură, dar nici

ca acesta să fie aplicat abuziv și să fie puse în pericol situații de fapt și

de drept statornicite, echilibrul și stabilitatea raporturilor juridice

existente.

S-a dispus totodată

ca instanța să pună în vedere părților să facă și dovezi cu înscrisuri în

legătură cu faptul dacă există sau nu terenuri libere pentru a fi acordate în

compensare.

Curtea, în

rejudecare, a dispus efectuarea unei expertize topografice cu următoarele

obiective: identificarea terenului cu arătarea suprafeței și a vecinătăților

acestuia; să se precizeze care este situația actuală a acestuia; să se indice

care este valoarea de circulație; să se stabilească dacă terenul este sau nu

inclus în Parcul Circului și în caz afirmativ, în baza căror temeiuri legale;

să se stabilească împrejurările referitoare la eventualele utilități care îl

străbat - arătându-se terenul liber de utilități și în ce măsură acestea pot fi

reamplasate la marginea proprietății, precum și în ce măsură acestea afectează

restituirea în natură a terenului.

Prin Decizia civilă nr.

405/ A din 24 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat, apelul declarat de

reclamantul P.E. împotriva sentinței civile nr. 292 din 19 februarie 2007

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu

intimata - pârâtă Primăria Municipiului București, prin Primarul General.

Examinând sentința

apelată, în raport de limitele deciziei de casare pronunțate anterior în cauză

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, conform dispozițiilor art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că nu este posibilă restituirea

în natură a terenului solicitat, întrucât, din raportul de expertiză

topografică efectuat în cauză, a rezultat că imobilul este situat în Parcul

Circului, în partea de nord - est, adiacent Bulevardului L.T., fiind ocupat de

alei pietonale și spații verzi, fiind traversat de la sud la nord de o rețea de

canalizare de mari dimensiuni și de o rețea de termoficare.

S-a concluzionat, sub

acest aspect, că terenul în legătură cu care s-a formulat notificarea a fost

trecut în proprietatea statului prin Deciziile nr. 8521/1961, 4768/1960 și

9733/1960, dreptul de proprietate al statului fiind înscris în C.F., conform

încheierii de întabulare din 13 septembrie 2004, iar în prezent este amenajat

ca parc și este destinat a deservi ansamblul de locuințe din zonă, astfel

încât, nu se poate dispune restituirea în natură a terenului, fără a fi puse în

pericol aceste situații de fapt statornicite, echilibrul și stabilitatea

raporturilor juridice stabilite.

În privința

solicitării reclamantului de a i se acorda teren în compensare, pe un alt

amplasament, s-a considerat că la momentul soluționării apelului nu au existat

bunuri care să fie acordate în compensare, avându-se în vedere și faptul că

primăria nu a răspuns solicitării instanței de a da relații în acest sens, iar

apelantul nu a mai insistat în obținerea acestora.

S-a considerat că

este neîntemeiată și cererea formulată de reclamant în subsidiar, privind

obligarea intimatei la plata unor despăgubiri bănești în cuantumul stabilit de

către expertiza tehnică evaluatoare realizată în cauză, întrucât, prin

dispoziția din 14 noiembrie 2006 s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii

prin echivalent, care urmează să fie acordate potrivit Legii nr. 247/2005,

Titlul nr. VII, ce prevede regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv, lege care stabilește și căi de atac diferite

împotriva hotărârilor emise.

Împotriva deciziei

respective, la data de 5 august 2009, în termen legal, a declarat recurs

reclamantul P.E., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea

acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 292

din 19 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și

schimbarea în tot a acestei hotărâri, în sensul admiterii acțiunii și, pe fond:

în principal - obligarea pârâtei la restituirea în natură a terenului în

suprafață de 7.975,50 mp situat în București, sector 2, și acordarea de măsuri

reparatorii în compensare cu alte bunuri, sau despăgubiri bănești pentru

construcția demolată, iar, în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură

nu este posibilă, obligarea pârâtei la acordarea de măsuri reparatorii în

compensare cu alte terenuri echivalente valoric, pentru întreaga suprafață de 8.000

mp și pentru construcția demolată, iar în cazul în care nici această măsură nu

este posibilă, obligarea pârâtei la despăgubiri bănești la valoarea de piață a

terenului rezultată din expertiză.

În drept, și-a

întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 coc.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a susținut, în primul rând, faptul că decizia recurată

încalcă dispozițiile art. 315 alin. (1), (3) și (4) și art. 296 C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că

instanța de casare a dispus completarea și reanalizarea probatoriilor pentru a stabili

dacă terenul este sau nu susceptibil de restituire în natură, iar în situația

în care instanța învestită cu rejudecarea ar fi considerat că restituirea în

natură nu era posibilă, trebuiau analizate toate celelalte critici invocate

prin motivele de apel, critici care vizau modalitatea de acordare a

despăgubirilor.

Însă, instanța de

rejudecare, contrar celor dispuse prin decizia de casare, s-a rezumat a dispune

completarea probatoriilor și a analizat motivele de apel, exclusiv din

perspectiva expertizei tehnice, cu referire la restituirea în natură, omițând a

aborda și celelalte critici vizând încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998;

contrarietatea față de Convenție și jurisprudența C.E.D.O. a dispozițiilor art.

948 C. civ. și art. 40 alin. (1) din Constituția României, vizând dreptul de

asociere - toate cu referire la natura despăgubirilor - precum și încălcarea

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, s-a

arătat că prin Decizia nr. 704/ A din 8 noiembrie 2007, casată de Înalta Curte

de Casație și Justiție s-a reținut că terenul a fost trecut în proprietatea

statului în mod abuziv, fără titlu, rețineri care sunt în beneficiul său,

astfel încât, prin raportare la art. 315 alin. (4) și art. 296 C. proc. civ.,

instanța de rejudecare era obligată să mențină această constatare, cu atât mai

mult cu cât și prin decizia Înaltei Curte de Casație și Justiție s-a reținut

faptul că, din adresa emisă de SC A. SA, imobilul a fost preluat de intimată ca

urmare a transferului de la T.C.M. al M.A.I., fără a se menționa că a fost

preluat de la autorul său.

În mod contrar

acestor dispoziții legale, prin decizia recurată, s-a reținut că terenul a fost

trecut în proprietatea statului prin Deciziile nr. 8521/1961, nr. 4768/1960 și nr.

2733/1960, dreptul de proprietate al statului fiind înscris în C.F., conform

încheierii de intabulare din 13 septembrie 2004, reținere eronată, întrucât

niciunul dintre aceste înscrisuri nu se referă la terenul solicitat, toate

înscrisurile, care se referă la constituirea parcului circului.

Al doilea motiv de

recurs a vizat neegalitatea deciziei recurate, referitoare la împrejurarea că

terenul solicitat este parc, astfel încât nu este susceptibil de restituire în

natură, iar invocarea de către instanța de apel a dispozițiilor pct. 10.3 din

H.G. nr. 250/2007, încalcă principiul constituțional al neretroactivității

legii, hotărârea de guvern respectivă fiind ulterioară emiterii dispoziției

criticate.

S-a arătat, sub acest

aspect, că dreptul reclamantului trebuia să fie analizat în raport de actele

normative aflate în vigoare la momentul soluționării notificării prin

dispoziția contestată; că decizia recurată este contrară dispozițiilor art. 6

din Legea nr. 213/1998 privind domeniul public al statului și al unităților

administrativ-teritoriale; că, în mod nelegal, s-au atribuit efecte juridice

abuzului săvârșit de intimată prin intabularea dreptului de proprietate al

Statului Român asupra terenului aflat în litigiu, în anul 2004, deși

notificarea fusese formulată anterior, însă, pe de altă parte, înscrierea în

cartea funciară nu constituie titlu de proprietate în nicio situație.

S-a concluzionat, sub

acest aspect, că Statul Român nu deține niciun titlu de preluare a imobilului

solicitat, însă, în mod abuziv, în cursul anului 2004, pârâta a întocmit

documentația cadastrală, cu scopul vădit de a motiva refuzul de restituire în

natură, deși a depus numeroase sesizări pentru soluționarea notificării care

întârzia în mod nejustificat.

Al treilea motiv de

recurs a vizat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

S-a arătat, sub acest

aspect, că, prin raportare la condițiile prevăzute de Convenție și

jurisprudența C.E.D.O., pentru ca privarea unui proprietar de un bun să nu

constituie o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun (privarea

de proprietate să fie prevăzută în legea internă; să fie impusă de o cauză de

utilitate publică; să fie conformă principiilor generale ale dreptului

internațional; existența unei indemnizări rezonabile a titularului dreptului și

existența unui just echilibru între scopul urmărit și mijloacele de realizare a

acestuia) - preluarea și menținerea imobilului solicitat în proprietatea

statului, ca și refuzul restituirii în natură, nu a avut temei legal, întrucât

ingerința autorității nu este legală, nu a existat o cauză de utilitate publică

și nici nu există o indemnizare rezonabilă a titularului dreptului.

Al patrulea motiv de

recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a vizat

nelegalitatea deciziei recurate privind existența unor terenuri libere care

să-i fie acordate în compensare.

În acest sens, s-a

susținut că, în mod nepermis, comportamentul culpabil al intimatei, care nu a

dat curs solicitării instanței de a furniza relații în această privință, a fost

considerat ca probă în favoarea acesteia, în condițiile în care au depus direct

la registratura intimatei două corespondențe, care conțineau astfel de cereri

din 21 octombrie 2008 și din 25 martie 2009, depuse și la dosarul cauzei, însă

instanța de apel nu a procedat la aprecierea acestora.

S-a mai arătat că

instanța de apel putea considera conduita intimatei ca un răspuns tacit și să o

oblige la acordarea de măsuri reparatorii în compensare prin acordarea altor

terenuri cu o valoare echivalentă, cu atât mai mult cu cât în recurs a depus

alte hotărâri judecătorești și articole din presă care dovedesc că intimata are

și acordă discreționar terenuri în compensare.

Un ultim motiv de

recurs a vizat încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., prin raportare

la Decizia civilă nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, privind nelegalitatea deciziei recurate în partea

referitoare la acordarea despăgubirilor bănești, în cuantumul stabilit prin

expertiza evaluatoare.

S-a arătat sub acest

aspect că a fost încălcat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană pentru Drepturile Omului, întrucât instanța de apel a nesocotit

procedurile în derulare, în cazul său la C.E.D.O., prin decizia din 27

noiembrie 2008 această instituție pronunțându-se asupra admisibilității cererii

sale, decizia recurată fiind contrară convenției și practicii C.E.D.O. privind

privarea de proprietate și dreptul la un proces echitabil sub aspectul acesteia.

S-a mai susținut că,

dată fiind procedura Legii nr. 247/2005, care justifică perioade mari de timp

până se ajunge la acordarea unor despăgubiri, precum și faptul că Fondul

Proprietatea nu funcționează încă de o manieră susceptibilă de a se ajunge

efectiv la obținerea acestora, nu se ajunge să i se asigure o despăgubire

rezonabilă, fiind încălcate prevederile art. 948 C. civ. și dispozițiile art. 40

alin. (1) din Constituție.

Analizând calea de

atac promovată de reclamant, prin prisma considerentelor deciziei de casare și

a motivelor de recurs ce pot fi încadrate în art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc.

civ., de către instanță, potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de reclamantul P.E.,

și-l va respinge ca atare, avându-se în vedere următoarele considerente:

Astfel, este

neîntemeiat motivul de recurs invocat de către reclamant ce vizează încălcarea

de către instanța de rejudecare a prevederilor art. 315 alin. (1), (3) și (4)

și art. 296 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât,

dispozițiile art. 315 C. proc. civ. limitează obligativitatea deciziei

instanței de recurs la problemele de drept dezlegate și la necesitatea

administrării unor probe, însă, în privința situației de fapt, instanța care

rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere.

Cu alte cuvinte,

stabilirea stării de fapt este atributul exclusiv al instanței de fond, iar în

cadrul rejudecării, aceasta poate ajunge la o altă soluție decât cea pronunțată

anterior, sau, dimpotrivă, poate menține constatările de fapt anterioare, iar

necesitatea administrării unor probe se circumscrie numai la obligația de

administrare a dovezilor, nu și la stabilirea situației de fapt pe baza

probelor ce se vor administra.

Sub acest aspect, nu

poate subzista teza susținută de către recurent, potrivit căreia, prin decizia

recurată, pronunțată în urma rejudecării, Curtea de Apel București nu a

menținut constatările reținute prin Decizia civilă nr. 704/ A din 18 noiembrie

2007, prin care s-a arătat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod

abuziv de la autorul său, iar pe de altă parte s-a reținut eronat că terenul a

fost trecut în proprietatea statului prin Deciziile nr. 8521/1961, nr. 4768/1960

și nr. 2733/1960, drept ce a fost înscris în C.F., conform încheierii de

intabulare din 13 septembrie 2004.

În realitate, Curtea

de Apel București a rejudecat cauza, în limitele stabilite de către Înalta

Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 4947 din 15 septembrie

2008 și, după efectuarea unei noi expertize tehnice care a identificat terenul

aflat în litigiu și în urma constatărilor expertului tehnic, s-a stabilit că nu

este posibilă restituirea în natură, principiu instituit cu prioritate de

dispozițiile legii speciale cu caracter reparatoriu, Legea nr. 10/2001.

De asemenea, contrar

celor susținute de recurent, instanța de apel a analizat calea de atac nu numai

prin prisma modalității de restituire în natură, ci și prin prisma celorlalte

critici care vizau modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în

echivalent.

În această privință,

s-a răspuns și criticilor referitoare la modalitățile de restituire prin

echivalent, respectiv la existența unor terenuri libere care să-i fie acordate

în compensare sau la acordarea despăgubirilor bănești, în cuantumul stabilit

prin expertiza evaluatoare.

În al doilea rând,,este

nefondată și critica referitoare la împrejurarea că terenul este amenajat cu

destinație de parc, astfel încât nu este susceptibil a fi restituit în natură.

În această direcție,

instanța de apel nu s-a sprijinit în mod esențial pe faptul că terenul

solicitat aparține domeniului public al statului și că dreptul de proprietate

al acestuia este intabulat în cartea funciară, ci pe faptul că acesta face

parte din obiectivul „Parcul Circului”.

În același timp nu

poate fi vorba de aplicarea retroactivă a legii, chiar dacă H.G. nr. 250/2007 a

fost emisă ulterior dispoziției criticate, întrucât, în cauză se aplică Legea nr.

10/2001, prin hotărârea de guvern invocată aprobându-se Normele Metodologice de

aplicare a acesteia, iar odată cu intrarea ei în vigoare s-a abrogat H.G. nr. 614/2001

pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a aceleiași legi, prevederile

celor două hotărâri fiind în esență aceleași, referitoare la condițiile

restituirii în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv

de către stat în perioada de referință prevăzută de lege.

De asemenea, sunt

pertinente susținerile recurentului potrivit cărora, simpla afectațiune a

bunului imobil sau apartenența acestuia la domeniul public nu sunt suficiente

prin ele însele să conducă la consecința valabilității titlului statului, însă,

în cauză, hotărârea recurată nu este contrară prevederilor art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, care stipulează că „fac parte din domeniul public sau

privat al statului sau al unităților administrativ - teritoriale bunurile

dobândite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat”.

Aceasta întrucât

partea finală a acestui articol prevede posibilitatea ca și imobilele preluate

de stat cu titlu să facă obiectul unor legi speciale de reparație, acestea

putând fi restituite în natură sau prin echivalent prin procedura specială a

Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, așa cum

s-a arătat mai sus, ceea ce a contat în stabilirea măsurilor reparatorii

prevăzute de legea specială, restituirea în natură sau prin echivalent, a fost

reprezentat de faptul că imobilul solicitat este afectat de utilitate publică

și nu mai este posibilă restituirea în natură, și nu preluarea acestuia cu

titlu sau fără titlu de către stat sau apartenența sau nu la domeniul public

sau privat al unității administrativ-teritoriale, pârâtul Municipiul București.

Este nefondat și

motivul de recurs legat de încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

Aceasta întrucât,

prin raportare la Convenția și jurisprudența C.E.D.O., hotărârea recurată nu

constituie o încălcare a dreptului de proprietate asupra acestui bun, întrucât

privarea de proprietate a fost justificată pentru o cauză de utilitate publică

și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura a corespuns principiului

proporționalității.

În același timp,

recurentului i s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de modificare și completare a Legii nr. 10/2001,

existând în acest sens o indemnizare rezonabilă a titularului dreptului, iar

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție are loc numai în situația

privării de bun, combinată cu absența oricărei despăgubiri.

În ceea ce privește

motivul patru de recurs, privind existența unor terenuri libere în compensare,

Înalta Curte constată că nu se circumscrie în prevederile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. invocat de recurent, ci tot în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul făcând trimitere, în realitate, la aplicarea greșită a legii,

respectiv art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât

susținerile potrivit cărora instanța de apel nu a procedat la aprecierea corespondenței

depuse la dosarul cauzei, respectiv cererile înregistrate din 21 octombrie 2008

și din 25 martie 2009, nu pot fi reținute ca reprezentând o interpretare

greșită a actului juridic dedus judecății, ori ca o schimbare a naturii, ori a

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de casare

este însă nefondat, întrucât instanțele au făcut o corectă aplicare a Legii nr.

10/2001 atunci când au constatat că în patrimoniul primăriei nu există terenuri

libere de construcții care să poată fi acordate în compensare, conform

prevederilor art. 10 alin. (10) din Lege.

Ultimul motiv de

recurs invocat de recurent este, de asemenea, nefondat întrucât prin decizia

criticată s-au acordat în mod corect măsuri reparatorii prin echivalent în

condițiile prevăzute de legea internă care urmează să fie stabilite potrivit

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile în care este vorba de Decizia

emisă de Primăria Municipiului București sub nr. 6788 din 14 noiembrie 2006,

emisă ulterior intrării în vigoare a acestei legi, astfel încât primăria locală

nu putea fi obligată în mod direct la acordarea despăgubirilor bănești în

cuantumul stabilit prin expertiza evaluatoare.

Sub acest aspect, nu

poate fi vorba de încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. prin

raportare la Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, întrucât decizia respectivă se referă la

admisibilitatea acțiunilor întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În această privință

este aplicabilă per a contrario Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secțiile unite, potrivit căreia prevederile cuprinse în

art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă

pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise

anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În același timp,

faptul că aceste prevederi ale legii interne, aplicabilă în speță, sunt

contrare sau nu prevederilor Convenției Europene pentru Drepturile Omului,

respectiv a dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 și art. 6

urmează să fie constatat de către Curtea de la Strasbourg, în condițiile în

care prin decizia din 27 noiembrie 2008 în Dosarul nr. 28578/2006, această

instanță europeană s-a pronunțat asupra admisibilității cererii reclamantului P.E.,

fiind comunicată Guvernului Român pentru a-și exprima punctul de vedere.

De asemenea, nu poate

fi vorba de încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Constituție și a

dispozițiilor art. 948 C. civ., întrucât dobândirea de titluri de valoare la

„Fondul Proprietatea” nu echivalează cu un act juridic de asociere care trebuie

să aibă loc cu consimțământul reclamantului, întrucât aceste prevederi sunt

cuprinde în Legea nr. 10/2001, în capitolul ce reglementează procedura de

acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, nefiind vorba de un contract

încheiat între două părți contractante. În același timp, recurentul poate uza

oricând de dreptul său de a refuza dobândirea de titluri de valoare, de

participare la „Fondul Proprietatea”.

Celelalte critici

formulate de recurentul - reclamant, așa cum au fost expuse mai sus, nu pot fi

analizate, întrucât nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de

nelegalitate prevăzute în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.,

acestea îmbrăcând aspecte de netemeinicie legate de modalitatea de interpretare

de către instanța de apel a probatoriului administrat în cauză.

În consecință, față

de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de casare

invocate de recurent, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul declarat de reclamantul P.E. se privește ca fiind nefondat și se va

respinge, ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul P.E. împotriva Deciziei nr. 405/ A din 24 iunie 2009 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 februarie 2010.