ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7108/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 24 iunie 2009, reclamanții I.M.Z. și I.A.C., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiului București, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, C.R., sectorul 5. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul revendicat a ajuns în proprietatea familiei reclamanților în forma actuală prin alipirea a două imobile intrate în patrimoniul familiei pe două căi diferite, de unde și numărul compus căpătat, respectiv X - Y. Astfel, imobilul din C.R.

nr. Y (fost Z) se află la familia reclamanților din anul 1899, fiind cumpărat de către bunica acestora, E.G. (devenită ulterior prin căsătorie I.), al cărei unic moștenitor a fost A.T.I., tatăl reclamanților, iar imobilul din C.R. nr. X (fost AA), a fost cumpărat de către fratele bunicului reclamanților, A.I., în urma unei executări silite, prin Procesul-verbal de adjudecare din 18 decembrie 1907. Reclamanții au arătat că acesta a cumpărat imobilul tocmai pentru că se învecina cu fratele său, T.I., căsătorit cu E.I., și au creat astfel o singură proprietate. A.I. a decedat în anul 1947, având ca unic moștenitor tot pe A.T.I., nepotul său de frate, respectiv tatăl reclamanților. În acest fel, pe două căi separate, imobilul revendicat a ajuns în patrimoniul tatălui reclamanților, ai cărui singuri moștenitori sunt reclamanții.

Au mai învederat că, prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat, tatăl reclamanților fiind înregistrat la poziția 3852, la care se menționează: "I.A., 10 apartamente, București, C.R. X; str. T.". Deși figurează numai numărul X, în fapt a fost preluat întregul imobil din C.R. nr. X - Y. Reclamanții au rămas singurii moștenitori ai tatălui lor, A.T.I., decedat la data de 24 mai 1989. Reclamanții au mai învederat că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost abuzivă și nelegală. În aceste condiții, față de dispozițiile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, imobilul a fost preluat fără titlu, astfel încât Statul Român nu a avut niciodată proprietatea acestuia, iar în momentul de față, Municipiul București, prin Primarul General, nu are, de asemenea, niciun titlu asupra imobilului.

De asemenea, reclamanții au arătat că în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 au formulat Notificarea nr. 8 din 9 ianuarie 2002, în baza căreia s-a alcătuit Dosarul nr. 22.109/2002 și, deși dosarul este complet și termenul de soluționare a notificării a trecut de mult, nu au primit niciun răspuns cu privire la restituirea în natură a imobilului. La data de 26 mai 2010, reclamanții au depus la dosar cerere modificatoare, în sensul repunerii în termenul de modificare a acțiunii și obligarea pârâtului să le lase în deplină posesie și proprietate suprafața liberă pe vechiul amplasament, respectiv fosta C.R. nr. X - Y, sectorul 5, suprafața de teren indicată cu S.1 pe schița întocmită de expert, precum și obligarea pârâtului să le lase în deplină posesie și proprietate suprafața de teren S3 pe schița întocmită de expert, ca bunuri acordate în compensare, pentru suprafața de teren care nu se mai poate restitui pe vechiul amplasament.

În motivarea cererii modificatoare, au arătat că, prin concluziile raportului de expertiză întocmit de domnul D.I., expert tehnic judiciar în specialitatea topografie, s-a arătat că din terenul revendicat de reclamanți, în suprafață totală de 294 mp, mai este liberă pe vechiul amplasament suprafața de 193 mp (S.1 pe schiță). Au mai învederat că expertul a identificat în prelungirea acestei suprafețe, o suprafață de teren (S.3 pe schiță), egală cu suprafața de teren ocupată și care nu mai poate fi restituită în natură (S.2 pe schiță). Reclamanții au invocat art. 26 din Legea nr. 10/2001 și au susținut că, întrucât în cazul de față măsura compensării cu bunuri echivalente este posibilă, solicită aplicarea acesteia.

În ceea ce privește valoarea bunurilor, având în vedere că suprafața de teren identificată prin expertiză și pe care o solicită ca măsură în compensare se află la câțiva metri de fostul amplasament al terenului reclamanților, este evident că cele 2 loturi, egale ca suprafață, sunt egale și ca valoare. Suprafața solicitată ca măsură compensatorie nu poate fi revendicată de alte persoane, întrucât anterior pe această suprafață se afla o stradă, respectiv C.R., iar în prezent este teren viran. Reclamanții au mai arătat că în urma lucrărilor de sistematizare urbană, strada a fost deviată de lângă terenul reclamanților, pe terenul lor, astfel încât terenul este acum ocupat de stradă, în vreme ce fostul amplasament al străzii este acum liber.

Prin Sentința civilă nr. 1639 din 10 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea modificată, formulată de reclamanții I.M.Z. și I.A.C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. S-a dispus restituirea, în natură, în deplină proprietate și posesie reclamanților, a suprafeței de teren de 193 mp, situată în București, sectorul 5, fosta C.R. nr. X - Y, identificată cu S1 în raportul de expertiză și anexele acestuia, efectuat în cauză de expertul D.I. A fost acordată în compensare, în deplină proprietate și posesie reclamanților, suprafața de teren de 101 mp, situată în București, sectorul 5, identificată cu S3 în raportul de expertiză și anexele acestuia, efectuat în cauză de expertul D.I.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 802 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, în lipsa unor probe contrarii, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar conform alin. (2), persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Tribunalul a reținut că potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, preluările în temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt considerate de legiuitor ca fiind abuzive, ceea ce înseamnă că imobilul a fost preluat fără titlu, astfel încât Statul Român nu a avut niciodată proprietatea acestuia, iar în momentul de față, Municipiul București, prin Primarul General, nu are, de asemenea, niciun titlu valabil asupra imobilului. În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.

Prin concluziile raportului de expertiză întocmit de domnul D.I., expert tehnic judiciar în specialitatea topografie, s-a arătat că, din terenul revendicat de reclamanți, în suprafață totală de 294 mp, mai este liberă pe vechiul amplasament suprafața de 193 mp (S.1 pe schiță). De asemenea, expertul a identificat în prelungirea acestei suprafețe o suprafață de teren (S.3 pe schiță), egală cu suprafața de teren ocupată și care nu mai poate fi restituită în natură (S.2 pe schiță). Potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Potrivit alin. (4) al articolului de mai sus, se restituie în natură inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate, ceea ce înseamnă per a contrario, că terenurile afectate de investiții de interes public nu se restituie (cu referire la terenul reclamanților ocupat de stradă și trotuar).

Conform art. 26 din Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat ca, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să propună persoanei îndreptățite acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Această din urmă măsură poate fi dispusă doar în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Chiar dacă s-ar considera că nu există o ordine în care unitatea deținătoare alege măsura reparatorie pe care o propune, tribunalul a constatat că, fiind vorba de o obligație alternativă, după împlinirea termenului în care unitatea trebuia să soluționeze notificarea, respectiv termenul prevăzut de art. 25, dreptul de opțiune cu privire la măsura reparatorie s-a transferat creditorului (reclamanților) obligației neîndeplinite. Cu privire la terenul solicitat în compensare, prin raportul de expertiză s-a reținut că face parte din fostul amplasament al C.R., fiind în prezent teren viran și nu au fost identificate rețele utilitare, fiind liber de construcții.

Având în vedere că acest teren, reprezentat de fostul amplasament al C.R., se află în proprietatea pârâtului și ținând cont că acesta nu a formulat nicio apărare cu privire la cererea modificatoare și văzând că din actele dosarului nu rezultă vreun impediment la acordarea în compensare, tribunalul a constatat că terenul identificat în expertiză cu S3 poate fi acordat în compensare în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001. Instanța de fond a reținut și interpretarea dată dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin Decizia XX/2007, care acordă tribunalului plenitudine de competență în ceea ce privește soluționarea pe fond a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în baza art. 282 - 298 C. proc.

civ. În motivarea apelului, s-a susținut că Decretul nr. 92/1950 privind naționalizarea constituie un act normativ valabil și care a produs efecte juridice - fiind în acord cu art. 481 C. civ., cu dispozițiile constituționale de la data edictării lui, și ale Declarației Universale privind Drepturile Omului. Potrivit art. 1 pct. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul proprietății, primăriile "pot acorda prin compensare (...)" bunuri, or din nota emisă de Primarul General rezultă că apelantul-unitate deținătoare nu dispune momentan de bunuri și/sau servicii care pot fi acordate în compensare. În consecință, urmează ca Municipiul București să fie obligat să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

S-au adus critici și cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care se apreciază că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în cazul de față nu se poate reține culpa instituției. Curtea - din oficiu - a dispus efectuarea de adrese către Direcțiile de Investiții-Patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București, A.F.I., Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 5, SC R. SA - spre a obține relații privind situația juridică a imobilului în litigiu - cel restituit în natură, dar și cel acordat în compensare - anexând spre facilitarea verificărilor, copie de pe raportul de expertiză de la fond și s-a dispus o completare a acestei expertize, de către același expert.

Direcția de patrimoniu din cadrul Primăriei Municipiului București a comunicat la dosar existența în evidență a notificării prezentate, dar că, în cazul în care imobilul este situat pe colț, iar notificarea s-a efectuat doar pe o singură adresă poștală, cea anterioară, ea poate să corespundă unei alte adrese prezente, doar Primăria Municipiului București fiind abilitată să întocmească, pentru fiecare notificare în parte, un raport cu propunerea de soluționare a acesteia. Primăria Municipiului București - Direcția Juridică - a depus la dosar planul de rețele edilitare "neactualizat" al zonei, solicitând a se observa că terenul propus a fi restituit în compensare, de 101 mp (S3), reprezintă o parte din fosta C.R.

și o parte din fostul trotuar pietonal, având și la momentul actual această destinație (carosabil și trotuar pietonal), nefiind în niciun caz "zona verde", astfel cum din eroare a menționat expertul tehnic D.I. în completarea raportului de expertiză depus la dosar, la data de 19 septembrie 2011 - "și cum se poate observa cu ușurință din vizualizarea planșei ortofotoplan anexată acestei completări la raportul de expertiză". Completarea la raportul de expertiză a vizat lămurirea aspectelor, dacă întregul teren acordat este traversat de rețele de gaze, electricitate, conducte de apă, zone verzi, alei de acces etc. și respectiv, din această perspectivă - potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 și Normelor metodologice de aplicare, - să se precizeze dacă terenul de 101 mp acordat în compensare este "teren viran" - astfel cum s-a menționat în expertiza de la fond - de către același expert tehnic desemnat - D.I.

Expertiza în completare a răspuns în sensul că, în lipsa planului de rețele actualizate, nu se poate preciza dacă terenul în litigiu este străbătut de rețele edilitare - gaze, electricitate, conducte de apă. Precizează totodată că suprafața de 101 mp care a fost propusă a fi acordată în compensare a făcut parte până la demolare din domeniul public, reprezentând partea carosabilă a C.R. - în prezent făcând parte din zona adiacentă C.Ș., fiind în prezent zonă verde. S-a anexat și o planșă foto a zonei pe care este fixat amplasamentul celor trei zone S1, S2, S3 privind terenul în litigiu revendicat și cel acordat în compensare din schița anexă de la raportul de expertiză - de la fond.

Având în vedere că planurile de rețele depuse la dosar de către Primăria Municipiului București sunt cele "neactualizate" pe care le-a avut în vedere expertul tehnic, curtea de apel a constatat că nu se mai impune o nouă completare a expertizei în apel, datele comunicate, schițele și planșa foto fiind suficiente pentru lămuririle necesare în cauză. Prin Decizia civilă nr. 74A din 20 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General; a schimbat sentința apelată în parte și pe fond: a admis contestația în parte; a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent la Legea nr. 10/2001, pentru imobilul din str. C.R.

nr. X - Y, sector 5 București - construcție formată din subsol, parter, etaj și mansardă și teren în suprafață de 294 mp; a obligat pârâtul la emiterea dispoziției cu propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul sus-menționat, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a respins cererea de restituire în natură a imobilului-teren, inclusiv prin compensare, ca neîntemeiată; a menținut soluția privind cheltuielile de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, din relațiile privind situația juridică a imobilului revendicat și rapoartele de expertiză tehnică efectuate la fond și în completare în apel - constatări, concluzii, identificări, delimitări privind spațiul revendicat și cel acordat la fond, inclusiv în compensare, schițe, plan amplasament și planșe foto - se constată că terenul restituit la fond - parțial în natură, din cel identificat în raport de titlul de proprietate (S1), restul aflându-se pe carosabil și trotuar, așadar, aparținând zonelor de utilizate publică, asigurând accesul în zonă (S2), - și parțial în compensare cu o suprafață identificată în continuarea primei porțiuni (S3) - nu constituie "teren disponibil", "teren liber", în sensul art. 10 din Legea nr. 10/2001 și, respectiv, art. 10 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii.

Sintagma de "teren liber" în sensul Legii nr. 10/2001 nu vizează sensul de teren liber de construcții, ci terenul disponibil, care poate fi restituit în natură, respectiv care nu constituie - ca în litigiul pendinte - zone verzi cu copaci, reprezentând zona adiacentă a C.Ș. și care face parte dintr-un ansamblu de amenajări de interes public urbanistic - imaginile din planșa ortofotoplan anexată la expertiza în completare din apel fiind relevante. De altfel, s-a constatat că însuși expertul tehnic, în completarea expertizei din apel, a clarificat aspectul că terenul revendicat - parțial se află ocupat de carosabil și de trotuar (circulabile în zonă) și parțial de zona verde cu copaci, adiacentă C.Ș.

și care delimitează trotuarul (S2), nefiind "teren viran", astfel cum s-a menționat în mod eronat în prima expertiză de la fond, dimpotrivă, spațiul înscriindu-se în amenajările urbanistice ale zonei, asigurând funcționalitatea normală a acesteia, inclusiv ca zonă adiacentă a imobilului sus-menționat. În consecință, există o imposibilitate obiectivă de restituire în natură a terenului în suprafața notată pe schiță cu S1, nefiind incidente astfel prevederile art. 10 alin. (2) teza I din Legea nr. 10/2001, ca și a suprafeței notate pe schiță cu S3 în compensare - fiind dimpotrivă aplicabile, prevederile art. 26 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că persoana îndreptățită poate beneficia într-un astfel de caz, de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.

Pentru construcția demolată, măsurile reparatorii în echivalent de care beneficiază persoanele îndreptățite în cauză urmează a fi avute în vedere, de asemenea, potrivit art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții I.M.Z. și I.A.C., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ. și solicitând în principal modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului pârâtului și menținerii sentinței pronunțate de Tribunalul București, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel spre rejudecare, pentru completarea probatoriului. În motivarea recursului, s-a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a admis apelul și a modificat sentința atacată fără a dispune efectuarea unei noi expertize.

Astfel, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, se acordă prioritate restituirii în natură, legea prevăzând posibilitatea acordării de despăgubiri doar în cazul în care acordarea în natură nu mai este posibilă. În dosarul de față, în urma expertizei efectuate, s-a constatat că terenul revendicat este liber de sarcini și construcții și nu este afectat de utilități, astfel încât se poate restitui în natură, cu excepția suprafeței de 101 mp. Mai mult, expertul a identificat o parcelă de teren alăturată, în suprafață de 101 mp, care nu este revendicată, se află în proprietatea Municipiului București și nu este afectată de utilități, astfel încât poate fi acordată subsemnaților ca măsură reparatorie prin echivalent.

Deși aceste aspecte au fost relevate în urma expertizei tehnice judiciare, reprezentantul Municipiului București a invocat o notă internă a pârâtului însuși, din care reiese că nu mai există teren pentru a fi atribuit în natură și a solicitat modificarea sentinței. Instanța de apel a solicitat reclamanților să obțină relații de la o serie de instituții (aflate în subordinea pârâtului, de altfel), în urma cărora să reiasă dacă terenul este afectat de rețele utilitare. Deși reclamanții au solicitat efectuarea unei noi expertize, instanța a refuzat în mod nejustificat să admită acest mijloc de probă. Reclamanții au depus adresele solicitate la instituțiile indicate de instanță, dar acestea nu au răspuns în timp util pentru a depune răspunsurile la instanță.

În aceste condiții, instanța, în loc să dispună efectuarea unei noi expertize, așa cum solicitaseră reclamanții, a preferat să admită apelul și să modifice sentința, fără a mai aștepta măcar comunicarea răspunsurilor la adresele depuse de reclamanți. Față de toate aspectele învederate, recurenții consideră că: Pe de o parte, instanța a făcut o greșită aplicare a legii, care acordă preferință restituirii în natură și, doar în cazul în care aceasta nu este posibilă, acordarea de despăgubiri. Iar, pe de altă parte, instanța a soluționat cauza în mod incorect, susținând că terenul nu poate fi restituit în natură doar pe baza susținerilor apelantului-pârât, susțineri contrazise de prima expertiză și fără a mai dispune efectuarea unei noi expertize care să clarifice aspectele asupra cărora instanța era nelămurită.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed: Prin susținerile formulate, recurenții-reclamanți contestă modul de stabilire de către instanța de apel, pe baza probelor administrate, a situației de fapt a imobilului, or o atare critică nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs. Față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Natura măsurilor reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții conform legii speciale a fost stabilită de instanța de apel în considerarea materialului probator administrat în cauză, în raport de care a fost stabilită situația de fapt, avându-se în vedere situația juridică a imobilului, precum și starea de fapt a acestuia. Astfel, curtea de apel a coroborat și analizat înscrisurile depuse la dosar, relațiile transmise de instituțiile competente și concluziile raportului de expertiză, inclusiv completarea la acest raport, care s-a realizat în apel și care a răspuns solicitărilor instanței, formulate în vederea lămuririi pe deplin a situației terenului acordat, parțial restituit în natură pe vechiul amplasament și parțial în compensare, cu o suprafață identificată în continuarea primei parcele.

Având în vedere ansamblul probator de la dosar, în mod corect instanța de apel a constatat că nu se mai impune efectuarea unei noi expertize în apel, întrucât datele comunicate, completarea la raportul de expertiză, schițele, planurile și planșele foto sunt lămuritoare și concludente, fiind de natură să formeze convingerea instanței cu privire la situația de fapt a imobilului. Prin urmare, instanța de apel a constatat că imobilul restituit reclamanților nu este un teren liber în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece face parte din zona adiacentă a C.Ș., fiind zonă verde cu copaci, aparținând unui ansamblu de amenajări de interes public urbanistic, în acest sens fiind relevante schițele, planul de amplasament, planșele foto, precum și ortofotoplanul anexat de expert la completarea expertizei din apel.

Principiul priorității restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafață de teren liberă de construcții trebuie restituită în natură. Chiar Legea nr. 10/2001 instituie anumite excepții prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest sens fiind și dispozițiile art. 10 și art. 26 din lege, care prevăd situațiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent. Recurenții-reclamanți solicită acordarea în natură a unei porțiuni de teren din vechiul amplasament, ce a aparținut antecesorilor acestora și o anume parcelă de teren în compensare, aflată în continuarea terenului revendicat, susținând că suprafețele de teren indicate pot fi date în natură, deoarece sunt libere.

Însă, aceste suprafețe de teren a cărei restituire în natură se solicită, sunt sistematizate și fac parte dintr-un ansamblu urbanistic cu amenajări de interes public, așa încât imobilul este ocupat, nu este liber și neafectat, numai pentru această ipoteză legea prevăzând restituirea în natură. Solicitarea reclamanților aduce în discuție și modul de aplicare a dispozițiilor legale referitoare la condițiile acordării de bunuri în compensare. Astfel, în speță nu există teren care să poată fi dat în compensare, deoarece parcela identificată nu este liberă și, totodată, din nota emisă de Primarul General al municipiului București rezultă că pârâtul nu dispune momentan de bunuri și/sau servicii care pot fi acordate în compensare.

Or, prin raportare la această situație de fapt, hotărârea atacată, prin care s-a stabilit că reclamanților nu le poate fi acordat teren în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente - art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Art. 1 prevede la alin. (2) că "Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite (...)", iar la alin. (5) că "Primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare." Din interpretarea sistematică a textelor enunțate rezultă că pot fi date în compensare numai bunurile disponibile pe care le deține entitatea învestită cu soluționarea notificării, însă potrivit probatoriului administrat, Municipiul București nu dispune momentan de terenuri care pot fi atribuite în compensare.

Contrar celor susținute de recurenți, condiția impusă de lege pentru acordarea de teren în compensare nu este ca terenul să fie liber, ci disponibil, și cum, în speță, este cert stabilit că suprafața identificată nu este un teren disponibil care să poată fi acordat în compensare în procedura Legii nr. 10/2001, în mod legal instanța de apel a apreciat că reclamanților nu le poate fi acordată această formă de măsuri reparatorii prin echivalent. Ca urmare, în mod corect instanța de apel a constatat că măsura legală în prezenta pricină o reprezintă obligarea pârâtului la emiterea dispoziției cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Reținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți nu este fondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.M.Z. și I.A.C. împotriva Deciziei nr. 74A din data de 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ