ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7108/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7108/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 24 iunie 2009,

reclamanții I.M.Z. și I.A.C., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul

Municipiului București, prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunța,

să se dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, C.R., sectorul 5.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că imobilul revendicat a ajuns în proprietatea familiei

reclamanților în forma actuală prin alipirea a două imobile intrate în

patrimoniul familiei pe două căi diferite, de unde și numărul compus căpătat,

respectiv X - Y.

Astfel, imobilul din

C.R. nr. Y (fost Z) se află la familia reclamanților din anul 1899, fiind

cumpărat de către bunica acestora, E.G. (devenită ulterior prin căsătorie I.),

al cărei unic moștenitor a fost A.T.I., tatăl reclamanților, iar imobilul din

C.R. nr. X (fost AA), a fost cumpărat de către fratele bunicului reclamanților,

A.I., în urma unei executări silite, prin Procesul-verbal de adjudecare din 18

decembrie 1907.

Reclamanții au arătat

că acesta a cumpărat imobilul tocmai pentru că se învecina cu fratele său,

T.I., căsătorit cu E.I., și au creat astfel o singură proprietate.

A.I. a decedat în

anul 1947, având ca unic moștenitor tot pe A.T.I., nepotul său de frate,

respectiv tatăl reclamanților.

În acest fel, pe două

căi separate, imobilul revendicat a ajuns în patrimoniul tatălui reclamanților,

ai cărui singuri moștenitori sunt reclamanții.

Au mai învederat că,

prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat, tatăl reclamanților

fiind înregistrat la poziția 3852, la care se menționează: "I.A., 10

apartamente, București, C.R. X; str. T.".

Deși figurează numai

numărul X, în fapt a fost preluat întregul imobil din C.R. nr. X - Y.

Reclamanții au rămas singurii moștenitori ai tatălui lor, A.T.I., decedat la

data de 24 mai 1989.

Reclamanții au mai

învederat că preluarea imobilului în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost

abuzivă și nelegală. În aceste condiții, față de dispozițiile Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, imobilul a fost preluat fără

titlu, astfel încât Statul Român nu a avut niciodată proprietatea acestuia, iar

în momentul de față, Municipiul București, prin Primarul General, nu are, de

asemenea, niciun titlu asupra imobilului.

De asemenea,

reclamanții au arătat că în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001 au

formulat Notificarea nr. 8 din 9 ianuarie 2002, în baza căreia s-a alcătuit

Dosarul nr. 22.109/2002 și, deși dosarul este complet și termenul de

soluționare a notificării a trecut de mult, nu au primit niciun răspuns cu

privire la restituirea în natură a imobilului.

La data de 26 mai

2010, reclamanții au depus la dosar cerere modificatoare, în sensul repunerii

în termenul de modificare a acțiunii și obligarea pârâtului să le lase în

deplină posesie și proprietate suprafața liberă pe vechiul amplasament,

respectiv fosta C.R. nr. X - Y, sectorul 5, suprafața de teren indicată cu S.1

pe schița întocmită de expert, precum și obligarea pârâtului să le lase în

deplină posesie și proprietate suprafața de teren S3 pe schița întocmită de

expert, ca bunuri acordate în compensare, pentru suprafața de teren care nu se

mai poate restitui pe vechiul amplasament.

În motivarea cererii

modificatoare, au arătat că, prin concluziile raportului de expertiză întocmit

de domnul D.I., expert tehnic judiciar în specialitatea topografie, s-a arătat

că din terenul revendicat de reclamanți, în suprafață totală de 294 mp, mai

este liberă pe vechiul amplasament suprafața de 193 mp (S.1 pe schiță).

Au mai învederat că

expertul a identificat în prelungirea acestei suprafețe, o suprafață de teren

(S.3 pe schiță), egală cu suprafața de teren ocupată și care nu mai poate fi

restituită în natură (S.2 pe schiță).

Reclamanții au

invocat art. 26 din Legea nr. 10/2001 și au susținut că, întrucât în cazul de

față măsura compensării cu bunuri echivalente este posibilă, solicită aplicarea

acesteia.

În ceea ce privește

valoarea bunurilor, având în vedere că suprafața de teren identificată prin

expertiză și pe care o solicită ca măsură în compensare se află la câțiva metri

de fostul amplasament al terenului reclamanților, este evident că cele 2

loturi, egale ca suprafață, sunt egale și ca valoare.

Suprafața solicitată ca

măsură compensatorie nu poate fi revendicată de alte persoane, întrucât

anterior pe această suprafață se afla o stradă, respectiv C.R., iar în prezent

este teren viran.

Reclamanții au mai

arătat că în urma lucrărilor de sistematizare urbană, strada a fost deviată de

lângă terenul reclamanților, pe terenul lor, astfel încât terenul este acum

ocupat de stradă, în vreme ce fostul amplasament al străzii este acum liber.

Prin Sentința civilă

nr. 1639 din 10 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, s-a admis acțiunea modificată, formulată de reclamanții I.M.Z. și

I.A.C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General.

S-a dispus

restituirea, în natură, în deplină proprietate și posesie reclamanților, a suprafeței

de teren de 193 mp, situată în București, sectorul 5, fosta C.R. nr. X - Y,

identificată cu S1 în raportul de expertiză și anexele acestuia, efectuat în

cauză de expertul D.I.

A fost acordată în

compensare, în deplină proprietate și posesie reclamanților, suprafața de teren

de 101 mp, situată în București, sectorul 5, identificată cu S3 în raportul de

expertiză și anexele acestuia, efectuat în cauză de expertul D.I.

A fost obligat

pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 802 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că, în lipsa unor probe contrarii, potrivit

art. 24 din Legea nr. 10/2001, existența și, după caz, întinderea dreptului de

proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura

preluării abuzive, iar conform alin. (2), persoana individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în

executare măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar.

Tribunalul a reținut

că potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, preluările în

temeiul Decretului nr. 92/1950 sunt considerate de legiuitor ca fiind abuzive,

ceea ce înseamnă că imobilul a fost preluat fără titlu, astfel încât Statul

Român nu a avut niciodată proprietatea acestuia, iar în momentul de față,

Municipiul București, prin Primarul General, nu are, de asemenea, niciun titlu

valabil asupra imobilului.

În conformitate cu

prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod

abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură

sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în

condițiile prezentei legi.

Prin concluziile

raportului de expertiză întocmit de domnul D.I., expert tehnic judiciar în

specialitatea topografie, s-a arătat că, din terenul revendicat de reclamanți,

în suprafață totală de 294 mp, mai este liberă pe vechiul amplasament suprafața

de 193 mp (S.1 pe schiță).

De asemenea, expertul

a identificat în prelungirea acestei suprafețe o suprafață de teren (S.3 pe

schiță), egală cu suprafața de teren ocupată și care nu mai poate fi restituită

în natură (S.2 pe schiță).

Potrivit art. 9 din

Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui

se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data

cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Potrivit art. 10 din

Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror

construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial,

restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile

rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate

măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

Potrivit alin. (4) al

articolului de mai sus, se restituie în natură inclusiv terenurile fără

construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă

nu a început construcția acestora, ori lucrările aprobate au fost abandonate,

ceea ce înseamnă per a contrario, că terenurile afectate de investiții de

interes public nu se restituie (cu referire la terenul reclamanților ocupat de

stradă și trotuar).

Conform art. 26 din

Legea nr. 10/2001, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului este obligat ca, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la

art. 25 alin. (1), să propună persoanei îndreptățite acordarea în compensare a

altor bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Această din urmă

măsură poate fi dispusă doar în situațiile în care măsura compensării nu este

posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Chiar dacă s-ar

considera că nu există o ordine în care unitatea deținătoare alege măsura

reparatorie pe care o propune, tribunalul a constatat că, fiind vorba de o

obligație alternativă, după împlinirea termenului în care unitatea trebuia să

soluționeze notificarea, respectiv termenul prevăzut de art. 25, dreptul de

opțiune cu privire la măsura reparatorie s-a transferat creditorului

(reclamanților) obligației neîndeplinite.

Cu privire la terenul

solicitat în compensare, prin raportul de expertiză s-a reținut că face parte

din fostul amplasament al C.R., fiind în prezent teren viran și nu au fost

identificate rețele utilitare, fiind liber de construcții.

Având în vedere că

acest teren, reprezentat de fostul amplasament al C.R., se află în proprietatea

pârâtului și ținând cont că acesta nu a formulat nicio apărare cu privire la

cererea modificatoare și văzând că din actele dosarului nu rezultă vreun

impediment la acordarea în compensare, tribunalul a constatat că terenul

identificat în expertiză cu S3 poate fi acordat în compensare în condițiile

art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de fond a

reținut și interpretarea dată dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, prin

Decizia XX/2007, care acordă tribunalului plenitudine de competență în ceea ce

privește soluționarea pe fond a notificării formulate în temeiul Legii nr.

10/2001.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în baza art. 282 - 298 C.

proc. civ.

În motivarea

apelului, s-a susținut că Decretul nr. 92/1950 privind naționalizarea

constituie un act normativ valabil și care a produs efecte juridice - fiind în

acord cu art. 481 C. civ., cu dispozițiile constituționale de la data edictării

lui, și ale Declarației Universale privind Drepturile Omului.

Potrivit art. 1 pct.

1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005 pentru modificarea și completarea unor acte

normative din domeniul proprietății, primăriile "pot acorda prin

compensare (...)" bunuri, or din nota emisă de Primarul General rezultă că

apelantul-unitate deținătoare nu dispune momentan de bunuri și/sau servicii

care pot fi acordate în compensare.

În consecință,

urmează ca Municipiul București să fie obligat să emită dispoziție de acordare

de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, potrivit

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

S-au adus critici și

cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în

condițiile în care se apreciază că în speță nu sunt aplicabile prevederile art.

274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât în cazul de față nu se poate reține culpa

instituției.

Curtea - din oficiu -

a dispus efectuarea de adrese către Direcțiile de Investiții-Patrimoniu din

cadrul Primăriei Municipiului București, A.F.I., Direcția de Impozite și Taxe

Locale Sector 5, SC R. SA - spre a obține relații privind situația juridică a

imobilului în litigiu - cel restituit în natură, dar și cel acordat în

compensare - anexând spre facilitarea verificărilor, copie de pe raportul de

expertiză de la fond și s-a dispus o completare a acestei expertize, de către

același expert.

Direcția de patrimoniu

din cadrul Primăriei Municipiului București a comunicat la dosar existența în

evidență a notificării prezentate, dar că, în cazul în care imobilul este

situat pe colț, iar notificarea s-a efectuat doar pe o singură adresă poștală,

cea anterioară, ea poate să corespundă unei alte adrese prezente, doar Primăria

Municipiului București fiind abilitată să întocmească, pentru fiecare

notificare în parte, un raport cu propunerea de soluționare a acesteia.

Primăria Municipiului

București - Direcția Juridică - a depus la dosar planul de rețele edilitare

"neactualizat" al zonei, solicitând a se observa că terenul propus a

fi restituit în compensare, de 101 mp (S3), reprezintă o parte din fosta C.R.

și o parte din fostul trotuar pietonal, având și la momentul actual această

destinație (carosabil și trotuar pietonal), nefiind în niciun caz "zona

verde", astfel cum din eroare a menționat expertul tehnic D.I. în

completarea raportului de expertiză depus la dosar, la data de 19 septembrie

2011 - "și cum se poate observa cu ușurință din vizualizarea planșei

ortofotoplan anexată acestei completări la raportul de expertiză".

Completarea la

raportul de expertiză a vizat lămurirea aspectelor, dacă întregul teren acordat

este traversat de rețele de gaze, electricitate, conducte de apă, zone verzi,

alei de acces etc. și respectiv, din această perspectivă - potrivit art. 10 din

Legea nr. 10/2001 și Normelor metodologice de aplicare, - să se precizeze dacă

terenul de 101 mp acordat în compensare este "teren viran" - astfel cum

s-a menționat în expertiza de la fond - de către același expert tehnic desemnat

- D.I.

Expertiza în

completare a răspuns în sensul că, în lipsa planului de rețele actualizate, nu

se poate preciza dacă terenul în litigiu este străbătut de rețele edilitare -

gaze, electricitate, conducte de apă.

Precizează totodată

că suprafața de 101 mp care a fost propusă a fi acordată în compensare a făcut

parte până la demolare din domeniul public, reprezentând partea carosabilă a

C.R. - în prezent făcând parte din zona adiacentă C.Ș., fiind în prezent zonă

verde.

S-a anexat și o

planșă foto a zonei pe care este fixat amplasamentul celor trei zone S1, S2, S3

privind terenul în litigiu revendicat și cel acordat în compensare din schița

anexă de la raportul de expertiză - de la fond.

Având în vedere că

planurile de rețele depuse la dosar de către Primăria Municipiului București

sunt cele "neactualizate" pe care le-a avut în vedere expertul

tehnic, curtea de apel a constatat că nu se mai impune o nouă completare a

expertizei în apel, datele comunicate, schițele și planșa foto fiind suficiente

pentru lămuririle necesare în cauză.

Prin Decizia civilă

nr. 74A din 20 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul formulat de

apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General; a schimbat

sentința apelată în parte și pe fond: a admis contestația în parte; a constatat

că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent

la Legea nr. 10/2001, pentru imobilul din str. C.R. nr. X - Y, sector 5

București - construcție formată din subsol, parter, etaj și mansardă și teren

în suprafață de 294 mp; a obligat pârâtul la emiterea dispoziției cu propunere

de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul

sus-menționat, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a respins cererea

de restituire în natură a imobilului-teren, inclusiv prin compensare, ca

neîntemeiată; a menținut soluția privind cheltuielile de judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, din relațiile privind situația juridică

a imobilului revendicat și rapoartele de expertiză tehnică efectuate la fond și

în completare în apel - constatări, concluzii, identificări, delimitări privind

spațiul revendicat și cel acordat la fond, inclusiv în compensare, schițe, plan

amplasament și planșe foto - se constată că terenul restituit la fond - parțial

în natură, din cel identificat în raport de titlul de proprietate (S1), restul

aflându-se pe carosabil și trotuar, așadar, aparținând zonelor de utilizate

publică, asigurând accesul în zonă (S2), - și parțial în compensare cu o

suprafață identificată în continuarea primei porțiuni (S3) - nu constituie

"teren disponibil", "teren liber", în sensul art. 10 din Legea

nr. 10/2001 și, respectiv, art. 10 din Normele metodologice de aplicare unitară

a legii.

Sintagma de

"teren liber" în sensul Legii nr. 10/2001 nu vizează sensul de teren

liber de construcții, ci terenul disponibil, care poate fi restituit în natură,

respectiv care nu constituie - ca în litigiul pendinte - zone verzi cu copaci,

reprezentând zona adiacentă a C.Ș. și care face parte dintr-un ansamblu de

amenajări de interes public urbanistic - imaginile din planșa ortofotoplan

anexată la expertiza în completare din apel fiind relevante.

De altfel, s-a

constatat că însuși expertul tehnic, în completarea expertizei din apel, a

clarificat aspectul că terenul revendicat - parțial se află ocupat de carosabil

și de trotuar (circulabile în zonă) și parțial de zona verde cu copaci,

adiacentă C.Ș. și care delimitează trotuarul (S2), nefiind "teren

viran", astfel cum s-a menționat în mod eronat în prima expertiză de la

fond, dimpotrivă, spațiul înscriindu-se în amenajările urbanistice ale zonei,

asigurând funcționalitatea normală a acesteia, inclusiv ca zonă adiacentă a

imobilului sus-menționat.

În consecință, există

o imposibilitate obiectivă de restituire în natură a terenului în suprafața

notată pe schiță cu S1, nefiind incidente astfel prevederile art. 10 alin. (2)

teza I din Legea nr. 10/2001, ca și a suprafeței notate pe schiță cu S3 în

compensare - fiind dimpotrivă aplicabile, prevederile art. 26 alin. (1) teza a

II-a din Legea nr. 10/2001, republicată, în sensul că persoana îndreptățită

poate beneficia într-un astfel de caz, de măsuri reparatorii în echivalent, în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției.

Pentru construcția

demolată, măsurile reparatorii în echivalent de care beneficiază persoanele îndreptățite

în cauză urmează a fi avute în vedere, de asemenea, potrivit art. 10 alin. (8)

din Legea nr. 10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții I.M.Z. și I.A.C., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 312 C. proc. civ. și solicitând în

principal modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii

apelului pârâtului și menținerii sentinței pronunțate de Tribunalul București,

iar în subsidiar, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de

apel spre rejudecare, pentru completarea probatoriului.

În motivarea

recursului, s-a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a admis apelul și

a modificat sentința atacată fără a dispune efectuarea unei noi expertize.

Astfel, conform art.

1 din Legea nr. 10/2001, se acordă prioritate restituirii în natură, legea

prevăzând posibilitatea acordării de despăgubiri doar în cazul în care

acordarea în natură nu mai este posibilă.

În dosarul de față,

în urma expertizei efectuate, s-a constatat că terenul revendicat este liber de

sarcini și construcții și nu este afectat de utilități, astfel încât se poate

restitui în natură, cu excepția suprafeței de 101 mp.

Mai mult, expertul a

identificat o parcelă de teren alăturată, în suprafață de 101 mp, care nu este

revendicată, se află în proprietatea Municipiului București și nu este afectată

de utilități, astfel încât poate fi acordată subsemnaților ca măsură

reparatorie prin echivalent.

Deși aceste aspecte

au fost relevate în urma expertizei tehnice judiciare, reprezentantul

Municipiului București a invocat o notă internă a pârâtului însuși, din care

reiese că nu mai există teren pentru a fi atribuit în natură și a solicitat

modificarea sentinței.

Instanța de apel a

solicitat reclamanților să obțină relații de la o serie de instituții (aflate

în subordinea pârâtului, de altfel), în urma cărora să reiasă dacă terenul este

afectat de rețele utilitare.

Deși reclamanții au

solicitat efectuarea unei noi expertize, instanța a refuzat în mod nejustificat

să admită acest mijloc de probă.

Reclamanții au depus

adresele solicitate la instituțiile indicate de instanță, dar acestea nu au

răspuns în timp util pentru a depune răspunsurile la instanță.

În aceste condiții,

instanța, în loc să dispună efectuarea unei noi expertize, așa cum solicitaseră

reclamanții, a preferat să admită apelul și să modifice sentința, fără a mai

aștepta măcar comunicarea răspunsurilor la adresele depuse de reclamanți.

Față de toate

aspectele învederate, recurenții consideră că:

Pe de o parte,

instanța a făcut o greșită aplicare a legii, care acordă preferință restituirii

în natură și, doar în cazul în care aceasta nu este posibilă, acordarea de

despăgubiri.

Iar, pe de altă

parte, instanța a soluționat cauza în mod incorect, susținând că terenul nu

poate fi restituit în natură doar pe baza susținerilor apelantului-pârât,

susțineri contrazise de prima expertiză și fără a mai dispune efectuarea unei

noi expertize care să clarifice aspectele asupra cărora instanța era

nelămurită.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Prin susținerile

formulate, recurenții-reclamanți contestă modul de stabilire de către instanța

de apel, pe baza probelor administrate, a situației de fapt a imobilului, or o

atare critică nu se încadrează în niciunul din cazurile de modificare sau

casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru

exercitarea controlului judiciar în recurs.

Față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de

recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmăresc în realitate

recurenții, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la

situația de fapt pe care aceasta o constată.

Natura măsurilor

reparatorii la care sunt îndreptățiți reclamanții conform legii speciale a fost

stabilită de instanța de apel în considerarea materialului probator administrat

în cauză, în raport de care a fost stabilită situația de fapt, avându-se în

vedere situația juridică a imobilului, precum și starea de fapt a acestuia.

Astfel, curtea de

apel a coroborat și analizat înscrisurile depuse la dosar, relațiile transmise

de instituțiile competente și concluziile raportului de expertiză, inclusiv

completarea la acest raport, care s-a realizat în apel și care a răspuns

solicitărilor instanței, formulate în vederea lămuririi pe deplin a situației

terenului acordat, parțial restituit în natură pe vechiul amplasament și

parțial în compensare, cu o suprafață identificată în continuarea primei

parcele.

Având în vedere

ansamblul probator de la dosar, în mod corect instanța de apel a constatat că

nu se mai impune efectuarea unei noi expertize în apel, întrucât datele

comunicate, completarea la raportul de expertiză, schițele, planurile și

planșele foto sunt lămuritoare și concludente, fiind de natură să formeze

convingerea instanței cu privire la situația de fapt a imobilului.

Prin urmare, instanța

de apel a constatat că imobilul restituit reclamanților nu este un teren liber

în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece face parte din zona adiacentă a C.Ș.,

fiind zonă verde cu copaci, aparținând unui ansamblu de amenajări de interes

public urbanistic, în acest sens fiind relevante schițele, planul de

amplasament, planșele foto, precum și ortofotoplanul anexat de expert la

completarea expertizei din apel.

Principiul

priorității restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr.

10/2001 nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafață de teren liberă de

construcții trebuie restituită în natură.

Chiar Legea nr.

10/2001 instituie anumite excepții prin care limitează aplicarea principiului

restituirii în natură, în acest sens fiind și dispozițiile art. 10 și art. 26

din lege, care prevăd situațiile în care restituirea se dispune prin măsuri

reparatorii în echivalent.

Recurenții-reclamanți

solicită acordarea în natură a unei porțiuni de teren din vechiul amplasament,

ce a aparținut antecesorilor acestora și o anume parcelă de teren în

compensare, aflată în continuarea terenului revendicat, susținând că

suprafețele de teren indicate pot fi date în natură, deoarece sunt libere.

Însă, aceste suprafețe

de teren a cărei restituire în natură se solicită, sunt sistematizate și fac

parte dintr-un ansamblu urbanistic cu amenajări de interes public, așa încât

imobilul este ocupat, nu este liber și neafectat, numai pentru această ipoteză

legea prevăzând restituirea în natură.

Solicitarea

reclamanților aduce în discuție și modul de aplicare a dispozițiilor legale

referitoare la condițiile acordării de bunuri în compensare.

Astfel, în speță nu

există teren care să poată fi dat în compensare, deoarece parcela identificată

nu este liberă și, totodată, din nota emisă de Primarul General al municipiului

București rezultă că pârâtul nu dispune momentan de bunuri și/sau servicii care

pot fi acordate în compensare.

Or, prin raportare la

această situație de fapt, hotărârea atacată, prin care s-a stabilit că

reclamanților nu le poate fi acordat teren în compensare, ca măsură reparatorie

prin echivalent, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale incidente - art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Art. 1 prevede la

alin. (2) că "Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în

compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite (...)", iar la alin. (5) că "Primarii sau,

după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au

obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice

calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să

cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate

în compensare."

Din interpretarea

sistematică a textelor enunțate rezultă că pot fi date în compensare numai

bunurile disponibile pe care le deține entitatea învestită cu soluționarea

notificării, însă potrivit probatoriului administrat, Municipiul București nu

dispune momentan de terenuri care pot fi atribuite în compensare.

Contrar celor

susținute de recurenți, condiția impusă de lege pentru acordarea de teren în

compensare nu este ca terenul să fie liber, ci disponibil, și cum, în speță,

este cert stabilit că suprafața identificată nu este un teren disponibil care

să poată fi acordat în compensare în procedura Legii nr. 10/2001, în mod legal

instanța de apel a apreciat că reclamanților nu le poate fi acordată această

formă de măsuri reparatorii prin echivalent.

Ca urmare, în mod

corect instanța de apel a constatat că măsura legală în prezenta pricină o

reprezintă obligarea pârâtului la emiterea dispoziției cu propunerea acordării

de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Reținând, așadar, că

hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele

contestate și că, astfel, nu sunt îndeplinite condițiile cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

declarat de reclamanți nu este fondat și îl va respinge ca atare, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții I.M.Z. și I.A.C. împotriva Deciziei

nr. 74A din data de 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 noiembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ