ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 123/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 august 2009, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta I.M.M. a solicitat, în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general să fie obligat pârâtul la soluționarea notificării nr. 2675 din 09 august 2001 cu privire la terenul de 480 m.p. și construcția demolată, imobil situat în C.M., sectorul 2, pe cale de consecință, să se dispună obligarea pârâtului la acordarea unui teren pe un alt amplasament din disponibilul existent. În subsidiar, în situația în care nu este posibilă compensarea cu un alt teren, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul expropriat și pentru diferența dintre suma primită pentru construcție, actualizată și valoarea de piață a locuinței stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

În motivare, reclamanta a arătat că are calitatea de persoană îndreptățită, având în vedere că imobilul în litigiu a aparținut bunicului său, Aureliu Tipei, fiind expropriat prin Decretul nr. 55/1977. A precizat că, după decesul bunicului său, au rămas ca moștenitoare M.O.T. și A.E.T., căsătorită I., mama reclamantei I.A.E. decedând la 20 februarie 1983, iar din certificatul de moștenitor 842/1983, rezultă că reclamanta este unica moștenitoare a acesteia. A menționat că, în urma decesului surorii mamei sale, M.O.T., căsătorită V., au rămas ca moștenitori G.V.R. și O.M.V.R. Totodată, s-a arătat că a făcut dovada dreptului de proprietate în procedura administrativă, depunând contractul de vânzare cumpărare nr. 6166/1912 și adresa I.C.R.A.L.

Foișor nr. 941/1977 prin care mama sa a fost înștiințată că imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 155/1977, menționând că au fost acordate despăgubiri de 7.429 lei și 9.906 lei. Reclamanta a precizat că în urma demersurilor pe care le-a efectuat, a aflat că terenul se află într-o zonă constituită din punct de vedere urbanistic cu funcția actuală de teren afectat de circulații, bloc de locuințe și spații verzi aferente, rețele edilitare subterane. Prin sentința civilă nr. 691 din 18 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea precizată; a obligat pârâtul la soluționarea notificării nr. 2675 din 09 august 2001, referitoare la imobilul situat în București, C.M., sector 2, format din teren de 480 m.p.

și construcție demolată, prin emiterea dispoziției care să cuprindă propunerea acordării măsurilor reparatorii prin echivalent bănesc, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză efectuat de expertul I.N., respectiv, în cuantum de 1.708.376 lei, din care se va scădea despăgubirea de 17.335 lei, actualizată la momentul emiterii dispoziției; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 3.000 lei. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că, prin notificarea înregistrată la B.E.J. "S. și N." sub nr. 2675 din 09 august 2001, reclamanta a solicitat Primăriei Municipiului București restituirea în natură a unui teren în suprafață de 480 m.p., în compensarea celui situat în C.M., în caz contrar, solicitând o despăgubire bănească, pentru construcția demolată, notificatoarea solicitând despăgubiri din care să se scadă suma primită de 19.800 lei, ce urmează a se actualiza cu rata inflației.

Deși au trecut 8 ani până la data depunerii notificării, pârâtul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, în sensul emiterii unei dispoziții în termenul de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din aceeași lege. Instanța a reținut că notificarea a fost formulată în interiorul termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificatoarea depunând și înscrisurile prin care a înțeles să dovedească atât calitatea sa de persoană îndreptățită, cât și dreptul de proprietate invocat.

Din analiza probei cu înscrisuri, s-a constatat că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condițiilor art. 3 lit. a), art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, având în vedere că aceasta este unica moștenitoare care a formulat notificare în temeiul legii, calitatea sa fiind dovedită cu acte de stare civilă și cu certificatul de moștenitor nr. 842 din 02 iunie 1983, în acest context, instanța de fond reținând că reclamanta este unică moștenitoare a mamei sale, I.A.E., decedată la 20 noiembrie 1983, fost coproprietar al imobilului din București, C.M. Din analiza adreselor depuse la filele 10 și 11 din dosar, a rezultat că imobilul a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 155/1977 de la proprietarii I.A.E.

și V.O.M., imobil format din teren de 467 m.p. și construcție de 258 m.p. conform actului de vânzare cumpărare de la filele 13-14 și declarațiunii de la fila 17, A.Ț., bunicul reclamantei, a cumpărat imobilul la 12 aprilie 1912, prin act de vânzare cumpărare autentic, moștenitoarele cumpărătorului fiind fiicele acestuia M.O.T. și A.E.T., aceasta din urmă căsătorită Ionescu, mama reclamantei. Ca atare, reclamanta a dovedit calitatea sa de moștenitoare a fostului proprietar, împrejurarea că doar aceasta a formulat notificare în condițiile legii, astfel că va profita și de cota moștenitorilor coproprietarei M.O.T., care nu s-au adresat cu notificare unității deținătoare, reclamanta făcând și dovada dreptului de proprietate invocat, potrivit art. 23 din aceeași lege.

S-a reținut că potrivit raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul I.N., valoarea de circulație a imobilului construit și demolat din C.M., sectorul 2 este de 1.708.376 lei, echivalent a 413.650 euro, din care valoarea construcției de 258 m.p. este de 463.736 lei, iar valoarea terenului de 480 m.p. este 1.244.640 lei, că vechea construcție a fost demolată, în prezent terenul fiind afectat de construcții și elemente de sistematizare. Din analiza coroborată a probatoriului administrat, instanța de fond a constatat că acțiunea precizată este întemeiată, reținând că imobilul revendicat face parte din categoria celor înscrise în art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind expropriat cu plata unor despăgubiri.

De asemenea, instanța a reținut că, față de dispozițiile art. 10 alin. (1), (2), (8), (9) din lege, art. 11 alin. (1), fiind imposibilă restituirea în natură a imobilului format din teren și construcție, având în vedere că scopul exproprierii a fost îndeplinit, se impune ca reclamanta să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, doar o atare despăgubire putând acoperi prejudiciul pe care l-a suportat prin pierderea proprietății sale. S-a avut în vedere jurisprudența constantă a Curții Europene, care a stabilit în numeroase cauze că Fondul proprietatea nu funcționează efectiv și că, se impune acordarea de despăgubiri efective foștilor proprietari ai imobilelor preluate de Statul Român.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenții, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în cuantum de 3.000 lei, formată din onorariile avocatului și expertului. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin primar general, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, prin motivele de apel s-a arătat că instanța de fond s-a pronunțat în lipsa unei situații juridice clare a imobilului din litigiu, care să evidențieze faptul că aceste terenuri sunt în proprietatea municipalității la acest moment și că, în raport de dispozițiile din Legea nr. 247/2005 și ale O.U.G.

nr. 81/2007, unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu are obligația de a acorda măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești, dar nici de a propune o anumită sumă, ci aceste obligații, conform Legii nr. 10/2001, republicată, se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri conform art. 29 din Legea 10/2001 și în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea 10/2001, republicată, pârâtul are competența numai de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii, instituției competente, prin Legea nr. 247 din 22 iulie 2005 art. 1 alin. (1) titlul VII, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, se reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu mai pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată. Pârâtul arată că nu are obligația legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituției competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Obligația instanței de judecată de a soluționa pe fond notificarea, în cazul refuzului unității deținătoare, invocată de reclamanți, întemeiată în drept pe Decizia XX/19 martie 2007, nu se confundă cu obligația instanței sesizată cu o astfel de cerere de a stabili întinderea despăgubiri lor și de a le acorda efectiv prin hotărâre. Instanța nu poate da mai mult decât ar fi putut-o face entitatea investită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile, la fel obligatorii ale Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007, pronunțată ulterior deciziei XX/19 martie 2007, tot în recurs în interesul legii. Pârâtul a mai arătat că potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se impune diminuarea cuantumului cheltuielilor de judecată având în vedere obiectul acțiunii, și care sunt exagerate în raport de contribuția apărătorului ales și de cuantumul onorariilor minimale, stabilite prin Decizia nr. 3564/1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România.

Intimata - reclamantă I.M.M. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile apelate. Prin decizia nr. 203/ A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtului, în sensul obligării acestuia să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii, prin echivalent, în condițiile stabilite de titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în București, C.M., sector 2, format din teren de 480 m.p. și construcție demolată; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Referitor la critica privind omisiunea instanței de fond de a verifica situația juridică a imobilului ce face obiectul notificării formulate de reclamantă, instanța de apel a constatat că tribunalul a apreciat că terenul și construcția pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, au fost expropriate, construcția fiind demolată iar terenul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, statuare ce a avut ca temei, înscrisurile care erau de natură a evidenția situația juridică a imobilului în litigiu. Astfel, din cuprinsul adresei din 13 ianuarie 2002, emisă de SC F. SA, rezultă că imobilul situat în București, C.M., compus din teren în suprafață de 467 mp, și construcție în suprafață de 258 mp, a fost expropriat, în vederea demolării, de la foștii proprietari I.A.E.

și V.O.M. Potrivit adresei nr. 7448/2003 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Urbanism, rezultă că pe terenul ce face obiectul notificării, sunt edificate rețele edilitare subterane, spații verzi, bloc de locuințe, artere de circulație iar potrivit adresei nr. 3015/2002, emisă de DITL sector 2 pentru acest imobil nu există dosar fiscal. Aceste împrejurări au fost corelate cu constatările expertului evaluator desemnat în cauză, astfel încât, prima instanță a indicat în mod clar și detaliat situația juridică a imobilului în litigiu prin raportare la probele administrate în cauză.

Înscrisurile depuse în apel au confirmat aceleași împrejurări de fapt, respectiv, potrivit adresei din 10 februarie 2011, emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru, imobilul ce face obiectul litigiului, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de stat nr. 155/1977, aplicat prin Decizia nr. 1254/1977, emisă de Consiliul Popular al Municipiului București, Comitetul Executiv, iar din adresa nr. 966617/6884 din 06 ianuarie 2011, emisă de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, Serviciul Cadastru, rezultă că fostul imobil care avea o suprafață de 441 mp., este afectat în prezent în totalitate de: trotuar pietonal și spațiu verde, este străbătut de rețele edilitare subterane aferente Șos.

M.B., construcție tip A, bloc 60 B. Așadar, la momentul exproprierii, imobilul a fost preluat de către Consiliul Popular al Municipiului București, iar în prezent, acesta este afectat unor amenajări de utilitate publică - rețele de circulație, spații verzi, rețele edilitare subterane, fiind de asemenea ocupat de o construcție - bloc 60B. Rezultă că în mod corect s-a apreciat în cauză că, în raport de situația juridică a imobilului, preluat de stat de la autorii reclamantei, configurată de probatoriul anterior evaluat, se impunea ca unitatea administrativ teritorială, prin reprezentantul său legal, să procedeze la soluționarea notificării cu care fusese investită de reclamantă.

Referitor la critica vizând greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 și a art. 1 din Titlul nr. VII al Legii nr. 247/2005 și OUG nr. 81/2007, instanța de apel a reținut că, deși pârâtul face referire la greșita stabilire, în sarcina sa, a unei obligații de plată a despăgubirilor, această susținere apare ca nefondată prin raportare la măsura concretă dispusă de prima instanță, prin care pârâtul a fost obligat să propună pentru imobilul ce face obiectul notificării, masuri reparatorii, prin echivalent bănesc.

Referitor la celelalte susțineri care vizează greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor legale înscrise în art. 29 din Legea nr. 10/2001 și a art. 1 din Titlul nr. VII al Legii nr. 247/2005, instanța de apel a constatat că aceste sunt fondate, reținând că, din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).

Instanța de apel a mai reținut că stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) lit. a) din capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului - Ministru, care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire.

Astfel, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobilele demolate a căror restituire în natură nu este posibilă, va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către Comisia Specială pentru Stabilirea Despăgubirilor. Procedura administrativă vizează, stabilirea cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent, situație în care, ulterior finalizării procedurii administrative, respectiv stabilirii pe cale judecătorească a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, întreaga documentație va fi înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care va înainta dosarele evaluatorului desemnat aleatoriu în vederea întocmirii raportului de evaluare.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. De altfel, problema competenței instanțelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut și obiectul recursului în interesul legii, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Or, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor obligatorii cuprinse în decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, rezultă că dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor se aplică în cazul tuturor notificărilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi. Rezultă că în cauză, prevederile legale menționate anterior sunt pe deplin aplicabile, iar despăgubirile cuvenite persoanelor îndreptățite se stabilesc și se acordă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la propunerea entității sesizată cu soluționarea notificării și nu de această ultimă entitate.

În raport de prevederile speciale ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv, caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios-administrativ, care nu doar că exercită controlul de legalitate asupra deciziilor Comisiei Centrale vizând întinderea despăgubirilor, dar soluționează cererile pe fond și în situația în care nu s-a pronunțat Comisia Centrală. Având în vedere limitele impuse prin apelul formulat dar și faptul că în prima instanța s-a reținut că reclamanta a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru întreg imobilul situat în București, C.M., sector 2, format din teren de 480 m.p.

și construcție demolată și faptul că nu este posibilă restituirea în natură a acestuia, aspecte care nu fac obiectul analizei în prezenta cale de atac, nefăcând obiect al criticilor apelantului pârât, critica s-a apreciat a fi întemeiată în limitele anterior precizate. În consecință, instanța de apel a reținut că, deși corect, prima instanța a procedat la obligarea pârâtului la a propune pentru reclamantă, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, aceasta a făcut o aplicare greșită în cauză a prevederilor legale anterior citate, stabilind cuantumul acestor despăgubiri, în contradictoriu cu pârâtul chemat în judecată, care nu are potrivit legii speciale de reparație, obligația de a stabili cuantumul despăgubirilor și nici de a le plăti.

Referitor la critica vizând incidența în cauză a prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că, pe de o parte, suma efectiv achitată de intimata reclamantă, în prima faza procesuală, cu titlul de onorariu de avocat este în cuantum de 1.500 lei iar pe de altă parte că, munca depusă de avocatul angajat trebuie apreciată din perspectiva întregii activității efectiv prestate de acest avocat – care a inclus pe lângă formularea acțiunii civile, procurarea de înscrisuri și reprezentarea părții în fața instanței de judecată, durata în timp a procedurii desfășurate în această fază procesuală dar și finalitatea prestării activității de asistență juridică, concretizată în soluția pronunțată de prima instanță.

Pe de altă parte, nu se poate susține că obiectul litigiului nu comportă un grad de dificultate ridicat - prin acțiunea introductivă urmărindu-se obținerea unei hotărâri prin care să se tranșeze însuși fondul dreptului litigios, ceea ce justifică, din perspectiva reclamantei necesitatea încheierii contractului de asistență juridică, plata onorariul negociat și în consecință, suportarea acestuia de către pârât.

Așa cum a statuat prima instanță (aspecte care au intrat în puterea lucrului judecat, nefiind contestate în apel) pârâtul a fost sesizat cu soluționarea notificării încă din anul 2001, pe care nu a soluționat-o, culpabil, până la data pronunțării hotărârii apelate, făcând astfel necesar apelul reclamantei la intervenția instanței, prin declanșarea acestui litigiu și implicit la serviciile avocatului angajat, iar pe de altă parte, prin raportare la conținutul dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul respectării dreptului reclamantei de a angaja un apărător, liber ales, care să o reprezinte în cauză și să îi apere interesele.

Potrivit art. 133 din Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004, onorariile se stabilesc liber între avocat și client, în limitele legii și ale statutului profesiei. Este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocați.

În conformitate cu dispozițiile legale anterior citate, din Statutul profesiei de avocat, în mod corect prima instanța nu s-a raportat, în analiza cererii contestatorilor de acordare a cheltuielilor de judecată, la cuantumul onorariilor minimale la care se face referire în apel - decizia nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, emisă în anul 1999, câtă vreme, potrivit acestui text de lege, pe deplin aplicabil în cauză, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei este interzisă, onorariul stabilindu-se prin negociere, în raport de criteriile impuse de art. 132 din același statut.

În același timp, sumele solicitate de reclamantă în prima fază procesuală, cu titlul de cheltuieli de judecată, îndeplinesc cerințele statuate în jurisprudență constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, acestea fiind probate, cu înscrisuri certe, necontestate, fiind deci reale, au fost avansate în legătură cu prezenta cauză, derivă din exercitarea dreptului la apărare al intimatei reclamante, fiind deci necesare și au un cuantum, pe care îl apreciază ca fiind rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului și complexitatea concretă a cauzei.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta I.M.M., arătând că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 16 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora competența de stabilire a cuantumului valoric aparține Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor prin intermediul unui evaluator autorizat desemnat, aceasta fiind soluția numai în situația în care notificarea a fost soluționată în etapa administrativă, iar nu cea judecătorească.

De altfel, atâta timp cât instanțele de judecată au competență în soluționarea pe fond a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 conform Deciziei nr. 20/2007 pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație si Justiție, este firesc să aibă și posibilitatea ca în urma acestei analize să procedeze și la administrarea probelor ce pot conduce și la stabilirea cuantumului acestor măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, în virtutea plenitudinii de jurisdicție nelimitată în această materie de vreo dispoziție legală. În susținerea acestei competențe a instanței de judecată, reclamanta a invocat practica C.E.D.O. cu referire expresă la cauza Faimblat împotriva României în care Curtea a constatat că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 prin intermediul Fondului Proprietatea nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, implicit și procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Se mai reține de Curtea Europeană că, deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată dacă este cazul si de procedura contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, în prezent neputându-se asigura într-un termen rezonabil plata unei indemnizații în favoarea persoanelor pentru care nu este posibilă restituirea în natură. Curtea Europeană a mai concluzionat că dreptul de acces la justiție nu este doar un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci include speranța legitimă ca hotărârea să fie pusă în executare, iar în prezent nu se oferă nicio garanție părților interesate cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape a procedurii (a se vedea cauza Matache și alții contra României).

Tot practica C.E.D.O. reține că în ciuda parcurgerii întregii proceduri administrative și, după caz, și contencioase, executarea deciziei administrative sau judiciare se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea, Curtea stabilind deja în cauzele R.I. împotriva României și M. impotriva României că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri. În aceste condiții, pe lângă această practică C.E.D.O., trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 46 din Convenție în sensul că statele membre sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții.

În lumina considerentelor expuse, reclamanta a arătat că este întemeiată solicitarea reținerii valorii constatate prin expertiza tehnica de specialitate, dându-se astfel posibilitatea unei speranțe legitime în obținerea într-un termen rezonabil a acestor despăgubiri. În caz contrar, în situația în care nu s-ar îmbrățișa această variantă se ajunge în ipoteza în care, chiar beneficiind de puterea unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001, totuși, să dureze cel puțin 2-3 ani până la efectuarea, de către un evaluator numit de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a raportului prin care să stabilească cuantumul despăgubirilor.

Este adevărat că prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 legiuitorul român a încercat să reglementeze regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, însă este de menirea magistratului ca, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, să verifice dacă aceste etape prevăzute pot fi efectuate într-un termen rezonabil sau nu oferă nicio garanție părții interesate cu privire la durata procedurii sau rezultatul acestei etape, iar pe de altă parte, dispozițiile art. 16 și urm. din Titlul VII trebuie interpretate numai în sensul în care notificarea ar fi soluționată pe cale administrativă de către unitatea deținătoare și nu atunci când soluționarea pe fond a acesteia ar fi efectuată de instanța de judecată.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed. Recurenta reclamantă a formulat cererea de chemare în judecată la data de 14 august 2009 pentru a solicita sancționarea refuzului nejustificat al Municipiului București de a emite dispoziție motivată pentru soluționarea notificării nr. 2675 din 09 august 2001 adresate în termenul legal, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dispoziție ce trebuia emisă într-un interval de 60 de zile, în condițiile art. 25 alin. (1) din același act normativ.

Cauza raportului juridic dedus judecății sau a cererii de chemare în judecată (causa debendi) este dată de textele anterior menționate, coroborate cu dispozițiile de drept material din cuprinsul legii reparatorii la a căror aplicare directă este ținută instanța, date fiind recursurile în interesul legii pronunțate în materia Legii nr. 10/2001, anume Decizia nr. 9/2006, Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, dar și Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel a făcut trimitere explicită la acestea și a pronunțat o soluție legală, soluționând pe fond notificarea cu care reclamanta a învestit Primăria Municipiului București și stabilind, în limitele Legii 10/2001, calitatea acesteia de persoană îndreptățită ca și tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin, anume, despăgubiri ce urmează a fi stabilite și plătite în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea 247/2005, făcându-se o corectă aplicare a celor statuate prin Decizia nr. 20/2007 și nr. 52/2007.

Principala critică a recurentei privește refuzul instanței de a stabili și cuantumul acestor despăgubiri și, mai mult decât atât, obligarea directă a entității notificate la plata acestora, având în vedere cum a fost formulat petitul cererii de chemare în judecată, susținând că, prin soluția confirmată în apel, i s-a încălcat dreptul de proprietate, în însăși substanța sa, nesocotindu-se, prin urmare, dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție. Soluția preconizată de recurentă nu are corespondent în dispozițiile legii speciale, după cum, la acest moment, aceasta nu a demarat în concret procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a se putea prevala de ineficiența ei, procedură ulterioară celei ce intră în competențele instanței civile, potrivit Legii nr. 10/2001, și a pretinde a priori sancționarea acesteia pentru ineficiența sa.

Examinarea legalității și temeiniciei deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca și cenzurarea, din toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a fost stabilită de legiuitor în competențele instanței de contencios administrativ, anume, a Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București, dacă reclamantul nu are reședința în România și nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii 247/2005 - art. 19 și 20). Solicitarea reclamantei de obligare directă a entității învestite la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării, trebuie să fie precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în care o atare entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea recurentei la stabilirea și plata unor despăgubiri (ceea ce constituie obiectul acțiunii),

astfel cum au fost concepute și edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001. Înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv – art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor recurentei reclamante: stabilirea și plata despăgubirilor (Titlul VII din Legea nr. 247/2005), iar împrejurarea că aceasta invocă termene nerezonabile pentru realizarea dreptului său la măsuri reparatorii, sau ineficiența sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, în absența inițierii procedurii în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005, excedează cadrului procesual de față, și, în plus, limitelor competenței instanței civile, în contextul Legii nr. 10/2001.

Contrar celor susținute de recurentă, adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație pentru competența instanței civile, atrase în contextul promovării unei contestații, fie în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (atunci când s-a emis o dispoziție motivată), fie pentru sancționarea refuzului nejustificat de soluționare a notificării (ca în speță), în aplicarea efectelor Decizia nr. 20/2007 date în interesul legii, întrucât, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii: 1. cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege – regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent – compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară și 2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind că efectele O.U.G.

nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioadă de 2 ani prin O.U.G. nr. 65/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptățită opta pentru încasarea unei sume în numerar, în această limită. În sensul acestei interpretări a fost pronunțată și Decizia nr. 52/2007 de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat: „Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

Per a contrario, deciziile sau dispozițiile emise ulterior adoptării Legea nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de față, întrucât recurentei reclamante de la momentul pronunțării deciziei recurate în prezenta pricină i s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri, respectiv, la 24 februarie 2011. Precizarea este necesară, întrucât anterior modificării Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dispozițiile de drept material din art. 24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligația unității deținătoare, care constata imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor bănești, aspect care intra în competența instanței civile, astfel încât era posibilă fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestației împotriva dispoziției sau deciziei motivate conținând o atare propunere, fie chiar să le stabilească instanța însăși, în cadrul unei acțiuni de sancționare a refuzului nejustificat de a se emite decizia sau dispoziția.

Or, la acest moment, în acord cu cele anterior expuse, și având în vedere datele speței, instanța civilă sancționează refuzul nejustificat de emitere a dispoziției, soluționând direct pretențiile formulate prin notificare, astfel că, verifică și stabilește calitatea de persoană îndreptățită și identifică tipul de măsuri reparatorii incidente situației reținute, ceea ce instanța de apel a realizat, sens în care s-a dat și dezlegarea obligatorie prin Decizia nr. 20/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți.

Totodată, se impune precizarea că anterior pronunțării instanței de apel, reclamanta nu avea un “bun actual” sau o “valoare patrimonială” (creanță) în virtutea căreia să fi putut pretinde că are cel puțin “speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, ci, dimpotrivă, prin soluția confirmată în apel, recurenta a devenit titularul unei creanțe, deci o “valoare patrimonială” protejată din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel cum noțiunea a fost reconfirmată și prin Cauza pilot Atanasiu, Poenaru și Solon din 12 oct. 2010 a Curții Europene (paragr. 137), cu anumite nuanțări. Or, existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.

Pe de altă parte, deși corecte cele redate de recurentă cu referire la cele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Faimblat c. României, în momentul de față acestea sunt temporizate de aplicarea procedurii hotărârii pilot prin Hotărârea din Cauza Atanasiu, Curtea hotărând ca „statul pârât să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție (paragrafele 229 - 236 de mai sus).

Aceste măsuri vor trebui să fie puse în practică în termen de 18 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă.” Totodată, Curtea a hotărât „să suspende pentru o perioadă de 18 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeași problematică generală.” Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.M.M. împotriva deciziei nr. 203/ A din 24 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.