ÎCCJ, decizie (scj.ro #123187)

vs.

posesie exercitată de stat al cărui titlu de preluare a fost constatat nul.

Maria Atanasiu c. României.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic :

acțiune în revendicare

-raport de expertiză

-obiectul acțiunii

-accesiune imobiliară

-superficie

-titlu de proprietate

C.civ. din 1864, art. 480, art. 481, art. 492, art. 493, art. 494

C.proc.civ. din 1865, art. 82, art. 112, art. 132

Astfel că, solicitarea reclamanților făcută direct prin concluziile asupra fondului cauzei, de a le fi restituit imobilul (teren și construcții), astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topografică, omologat de instanță, reprezintă o extindere a obiectului litigiului și la alte bunuri, justificate prin titluri de proprietate diferite față de cele invocate pentru imobilul indicat în acțiune, situație ce nu poate fi asimilată ipotezei legale prevăzută de art. 132 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ., în sensul ”măririi câtimii obiectului cererii”, în care, cel mult, poate fi acceptat ca încadrându-se acele precizări care se referă la diferențele neglijabile ale suprafețelor terenurilor sau clădirilor rezultate din măsurători (spre a se crea concordanță deplină între pretenția părții, suprafața terenului din acte și aceea rezultată din măsurătorile expertului). Or, disciplina procesuală instituită prin dispozițiile art. 82, 112 și 132 C.proc.civ. presupunea în mod necesar, formularea de către reclamanți a unei cereri completatoare sau de întregire a celei inițiale, prin care să extindă obiectul inițial al procesului și la celelalte bunuri deținute de autorii lor, cerere care trebuia să îmbrace forma scrisă și să fie formulată cu respectarea exigențelor art.132 alin.(2) C.proc.civ.

Prin urmare, cum Statul Român, prin organele sale, a continuat edificarea și extinderea construcției neterminate (preluate nelegal și abuziv de la autorii reclamanților) în virtutea prerogativelor sale de proprietar pe care singur și le-a arogat, construcția fiind situată pe terenul ce s-a stabilit pe cale judiciară că aparținea în mod legitim reclamanților, în mod corect s-a făcut aplicarea în cauză de către instanța de apel a dispozițiilor art.494 C.civ., ca unic temei legal al rezolvării pretențiilor concurente emise asupra clădirii, deopotrivă de către reclamanți și de către subdobânditorul cu titlu particular al bunului de la stat, chiar dacă acesta din urmă s-a prevalat de un titlu valabil asupra construcției.

În atare condiții,

cum de esența dreptului de superficie

(drept de proprietate asupra construcției și drept de folosință pe teren) este edificarea unei construcții pe terenul proprietatea altuia fie în baza unei dispoziții legale ce dă acest drept, fie în baza unei convenții în acest sens, sau chiar pe baza unui consimțământ tacit, în lipsa dovedirii îndeplinirii acestor condiții, subdobânditorul bunului nu poate opune reclamanților un drept de superficie asupra imobilului în scopul paralizării dobândirii de către proprietarul fondului a dreptului de proprietate asupra edificiului în virtutea accesiunii imobiliare artificiale.

Secția I civilă, decizia nr. 3424 din 3 decembrie 2014

Prin cererea înregistrată la 12 august 1999 pe rolul Tribunalului București, reclamanții M.C.B.B. (B.), Ș.C. și N.V.M. au chemat-o în judecată pe pârâta SC P. SA, solicitând să fie obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren, în suprafață de circa de 1.207,18 mp și construcția existentă pe el, trecut în proprietatea statului fără titlu, evaluat la 2 miliarde  rol.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la 04 mai 1946 S.G.M.C. și M.C.B.B., pe de o parte și V.I.N.C., tatăl reclamantului N.V.M., s-a încheiat o convenție potrivit căreia, V.N.C. se obliga să construiască pe terenul celorlalți doi, situat în București, str. C.V. nr. x9, colț cu str. C.G. nr. x, în suprafață de 1.207,18 mp, un imobil, din care, 25% reprezentând suprafața prăvăliilor ce urmau să fie construite la parter și 75% din suprafața apartamentelor unui etaj, cu excluderea etajului 1, plus dependințele, deveneau proprietatea individuală a celor doi proprietari ai terenului.

Potrivit art.4 din convenția de construire, prețul construcțiilor executate de către autorul

V.N.C. îl constituia terenul de 1.207 mp, cu excepția cotei părți din teren aferentă prăvăliilor și apartamentelor, proprietatea beneficiarilor.

În baza acestei convenții s-a eliberat autorizația de construire din 03 august 1946 în care s-a prevăzut că se va construi un imobil compus din subsol, parter și 9 etaje.

Lucrările de construire au început în toamna anului 1946, însă datorită unor condiții specifice acelor vremuri (lipsă de materiale de construcție, instalații care trebuiau importate, lipsă de mână de lucru calificată), a fost construită doar o parte din imobil, respectiv, subsolul și 5 etaje, până la 01 aprilie 1949, perioadă pentru care a fost dată autorizația de construire inițială.

Primăria Municipiului București nu a mai aprobat prelungirea autorizației de construcție, având în vedere evenimentele politico-sociale petrecute în această perioadă, respectiv abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947 și naționalizarea principalelor mijloace de producție, la 11 iunie 1948. Construcția a fost preluată de către stat și au fost aduse modificări esențiale proiectului inițial, în sensul că dacă inițial erau proiectate să fie executate apartamente pentru locuit, destinația imobilului a fost schimbată în birouri, destinație pe care o are imobilul și în prezent, fiind folosit  de pârâtă.

Imobilul a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, poziția 5252 din lista anexă, pe numele constructorului V.N.C. Reclamanții au susținut că măsura naționalizării a fost nelegală, în contradicție cu dispozițiile actului de naționalizare, întrucât imobilul a fost naționalizat de la autorul V.N.C., care era angajat ca inginer la o întreprindere de stat și era exceptat expres de la naționalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950, în timp ce ceilalți doi coproprietari ai terenului și construcției nu au figurat niciodată într-un act de trecere a terenului și construcției în proprietatea statului.

La data de 18 octombrie 1999, reclamanții M.C.B.B. și Ș.C. au  precizat acțiunea în sensul că, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, cu RA APPS și cu RA P. SA, solicită să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului comunist a terenului de 1.207 mp și a construcției situată pe el, să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere a acestui imobil din proprietatea Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - RA APPS în proprietatea SC P. SA și să fie obligate pârâtele, să le lase în deplină proprietate și posesie, terenul și clădirea menționate mai sus.

În motivarea cererii precizatoare, reclamanții au arătat că M.B. și S.Ș. (moștenit de către reclamantul Ș.C.), l-au angajat pe tatăl reclamantului N.V.M., să ridice pe cheltuiala sa o construcție cu 9 etaje pentru apartamente, urmând ca la terminarea lucrării să primească cota parte, atât din teren, cât și din apartamente.

Reclamanții au menționat că nu a fost respectat termenul de predare prevăzut în convenție și în autorizația de construcție, fiind edificate doar 5 nivele. După instaurarea dictaturii comuniste, lucrarea nu a mai continuat, iar autoritățile au naționalizat imobilul pe numele constructorului, care nu era și proprietarul acestuia.

Având în vedere decizia Curții Constituționale nr. 73/1995, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. nr. 213/1998, reclamanții au susținut că Statul Român a deținut imobilul acestora fără titlu și nu a devenit niciodată proprietar iar în aceste condiții, Administrația Protocolului de Stat nu putea să transmită ceea ce nu avea în proprietate.

La data de 12 februarie 2001 reclamanții au solicitat introducerea în cauză, pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești și a Ministerului  Finanțelor ca reprezentant al statului.

Prin sentința civilă nr. 49 din 20 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă s-a constatat perimată acțiunea reclamanților, sentință care a fost casată prin decizia civilă nr. 687 din 24 martie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunal, considerându-se că măsura anterioară a suspendării judecății la prima instanță s-a luat în condițiile unei lipse de procedură cu reclamanții, condiții în care se impune continuarea judecății.

Cu ocazia judecării cauzei după casare, a fost constituit dosarul nr.19xx/2003 pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă.

În cauză a intervenit, în calitate de reclamant, moștenitorul M.B.B., fiul reclamantei decedată M.M.B.B.

În această fază procesuală au fost administrate probe cu înscrisuri, precum și probe cu expertiză tehnică de specialitate în topografie și cadastru, prin expertul ing. B.C., identificându-se terenul autorilor și amplasamentul construcției edificată pe acesta, precum  și o expertiză tehnică de

specialitate în construcții, prin expertul ing. R.M., prin care a fost evaluată construcția.

Prin sentința civilă nr.1168 din 21 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului N.V.M. și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a C.G.M.B., privind revendicarea construcției situată în București.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA privind revendicarea terenului de 1.207,18 mp situat la aceeași adresă și a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de RA APPS.

Tribunalul a admis în parte cererea reclamanților, a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului teren în suprafață de 1.207,18 mp și a construcției situată pe acest teren, însă a respins capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere a acestui imobil din proprietatea RA APPS în proprietatea SC P. SA, precum și cererea privind obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie terenul și clădirea menționată, fiind omologate cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului N.V.M. a fost considerată neîntemeiată, reținându-se că s-a făcut dovada că acesta este moștenitorul autorilor V.N.C. și N.M., de la care au fost naționalizate mai multe apartamente situate în imobilul din București.

Conform convenției încheiată între S.C. și M.C.B.B., pe de o parte și ing. V.N.C., pe de altă parte, acesta din urmă a devenit proprietarul întregii suprafețe de teren aferentă imobilului care urma să fie construit, cele două moștenitoare ale prințului Ș., păstrându-și anumite componente din construcție. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că reclamantul N.V.M. a dovedit interesul promovării cererii sale și faptul că este persoană îndreptățită la restituire, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a C.G.M.B., privind acțiunea în revendicare, tribunalul a reținut că indiferent dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naționalizării, către terți dobânditori, persoane fizice sau juridice, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naționalizate, statul este reprezentat la nivelul unității administrativ teritoriale de instituțiile prevăzute de art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în cazul de față reținându-se trecerea construcției din domeniul public al statului la RA APPS, iar prin protocolul din 28 octombrie 1993, către RA P. SA.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a RA APPS, tribunalul a reținut că este nefondată și a menținut soluția de respingere a acesteia, considerând că dacă s-ar dispune restituirea imobilului în natură către moștenitorii foștilor proprietari, RA APPS are obligația, potrivit convenției încheiată cu SNP P. SA și Legii nr. 99/1999, să o despăgubească pe această pârâtă, pentru imobilul care a format obiectul convenției de vânzare-cumpărare.

În privința fondului cererii, tribunalul a arătat că este de necontestat faptul că imobilul a fost proprietatea autorilor reclamanților, fiind preluat în mod abuziv în posesia Statului Român prin Decretul nr. 92/1950, preluare abuzivă definită prin art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât preluarea imobilului s-a făcut numai pe numele lui N., deși, așa cum rezultă din procesul verbal al Direcției Cărților Funciare întocmit la 29 februarie 1944, partea construită din imobil și întregul teren se aflau pe numele foștilor proprietari S.C. și B.B.C.M., cu nerespectarea dispozițiilor art. 1 pct. 1 și 5 și art. 2 din Decretul nr. 92/1950 a avut loc preluarea bunului, astfel că tribunalul a admis primul capăt de cerere și a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a terenului în suprafață de 1.207,18 mp și a construcției edificate pe acest teren. În adoptarea acestei soluții, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile H.G. nr.11/1997.

Tribunalul a respins ca neîntemeiate capetele  de cerere privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA APPS în cea a SC P. SA și obligarea pârâtelor de a lăsa deplina proprietate și posesie acest imobil, întrucât la data încheierii actului de vânzare-cumpărare prin care imobilul a ieșit din patrimoniul RA APPS și a intrat în patrimoniul SC P. SA (28 octombrie 1993), nu exista pe rolul instanțelor judecătorești nici o cerere prin care reclamanții să fi solicitat constatarea nulității titlului statului, revendicarea în natură a imobilului sau vreo notificare adresată acestor instituții, de a nu se proceda la înstrăinarea imobilului.

De asemenea, prima instanță a avut în vedere și împrejurarea că imobilul care a intrat în proprietatea statului nu era finalizat și ulterior a fost transformat, astfel încât a devenit un imobil nou, în raport cu cel preluat. Or, conform art. 18 pct. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în acest caz, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, constatându-se că în cauza dedusă judecății și în raport de forma inițială a imobilului, s-au adăugat corpuri de zidărie și volume materiale, precum și etaje, care reprezintă peste 50% din suprafața construită inițial.

Având în vedere împrejurarea că cele două expertize efectuate în cauză - expertiza topografică și expertiza tehnică imobiliară - au stat la  baza adoptării soluției de către instanță în ceea ce privește identificarea terenului și a imobilului pe diferite faze de construcție, conform titlurilor de proprietate depuse de către reclamanți și pârâți, tribunalul  a dispus omologarea celor două expertize.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român, RA APPS și reclamanții C.Ș.G., B.B.M.G.Ș. și B.E.B., iar prin  decizia civilă nr. 645/A din 09 noiembrie 2006, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins apelurile ca nefondate.

În justificarea acestei soluții, instanța de apel a reținut ca fiind nefondate criticile referitoare la  excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român (reprezentat prin Ministerului Finanțelor Publice) și a RA APPS, precum și cea referitoare la inadmisibilitatea  acțiunii.

Cu privire la apelul declarat de reclamanți, Curtea a reținut că situația de fapt stabilită conform probatoriului administrat în primă instanță, cât și în apel, nu poate conduce la restabilirea situației anterioare prin restituirea în natură a imobilului în litigiu deoarece, după preluarea acestuia de către stat, imobilul a fost transformat prin înglobarea unei părți a acestuia într-o construcție unitară prin structură și destinație, cealaltă parte fiind de uz și utilitate publică, caz în care obiectul revendicării  trebuie în mod necesar să fie convertit într-o pretenție  în despăgubiri, despăgubiri care nu pot fi valorificate în prezentul proces, având în vedere principiul disponibilității prevăzut de  dispozițiile art. 129 alin. (6) C.proc.civ. Cât timp reclamanții nu mai pot obține restituirea în natură a imobilului în litigiu, Curtea a apreciat ca fiind lipsită de interes solicitarea de constatare a nulității absolute  a formelor de transmitere a imobilului de la RA APPS  la RA P.

Prin decizia civilă nr. 5071 din 20 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanții C.Ș.G., B.B.M.G.Ș. și B.C.E.B. împotriva deciziei civile nr. 645/A/2006, pe care a casat-o în parte.

A admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 1168/2005, pe care a anulat-o  în parte. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA  în ceea ce privește revendicarea terenului.

A trimis cauza la Tribunalul București în vederea soluționării capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA APPS în proprietatea SC P. SA și obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate, liniștită și netulburată posesie terenul și clădirea, menținând celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

A respins recursurile declarate de pârâții RA APPS și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii.

În motivarea soluției sale, Înalta Curte a reținut că pârâta RA APPS are calitate procesuală pasivă pentru că a fost parte în operațiunea juridică de trecere a imobilului în proprietatea SNP P. și, în plus, aceasta susține că este titular al dreptului de administrare asupra terenului pe care este edificată construcția, iar acțiunea în revendicare vizează și terenul asupra căruia RA APPS exercită un drept real.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă deoarece reclamanții au solicitat și constatarea nulității formelor de trecere a imobilului din proprietatea autorilor reclamanților în proprietatea statului, iar statul a fost implicat în acest raport juridic dedus judecății.

În mod corect ambele instanțe de fond au constatat că preluarea imobilului a avut loc fără titlu, fiind realizată cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, în considerarea persoanei autorului reclamantului N.V.M., ignorați fiind ceilalți proprietari ai imobilului, care erau înscriși în evidențele funciare ale vremii. Dobândirea proprietății, prin încălcarea legii de preluare și a Constituției atunci în vigoare, a fost o dobândire fără titlu și imobilele preluate pot face obiectul acțiunii în revendicare potrivit dispozițiilor  art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Cu privire la recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte a constatat că acesta este fondat întrucât, deși sesizat cu o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C.civ., cu o cerere în constatarea nulității formelor de trecere a imobilului în proprietatea statului și cu o cerere de constatare a  nulității absolute a formelor de  trecere a imobilului din proprietatea RA APPS în cea a RA P. SA, tribunalul a soluționat acțiunea în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, necercetând cauza în raport cu pretenția concretă dedusă judecății și cu prevederile legale pe care reclamantul  și-a întemeiat acțiunea.

Procedând în acest mod și admițând excepția lipsei calității procesuale a SC P. SA, tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului acestor cereri, cercetând în fond numai capătul de cerere privind constatarea nulității formelor de trecere a imobilului în proprietatea statului.

De altfel, instanța de apel, a reținut că prima instanță și-a întemeiat hotărârea pe considerente străine de natura pricinii, prin aplicarea instituțiilor și normelor juridice ale Legii nr. 10/2001 în pofida faptului că fusese sesizată cu o acțiune în revendicare, însă greșit a menținut soluția, cu substituirea motivării.

Calificând greșit capătul de cerere privind constatarea nulității formelor de înstrăinare a imobilului către SC P. SA ca fiind accesorie, instanța în mod greșit nu a cercetat și această cerere.

Înalta Curte a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a  SC P. SA a fost în mod greșit soluționată deoarece la pct. 1 din Protocolul încheiat  la 28 octombrie 1993 este menționat că RA APPS predă și SC P. SA preia în patrimoniu imobilul din str. C.V.  nr. xx9, cu caracteristicile din anexă, iar în această anexă  este trecut și terenul construit și neconstruit de 1.076 m.p, cu mențiunea din subsolul documentului că, fiind proprietate de stat, acesta  nu este inclus în suma stabilită ca preț  la pct. 2 din protocol.

Prin urmare, terenul fiind în administrarea RA APPS  și în folosința SC P. SA, în mod greșit s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC P. SA, deoarece în ceea ce privește revendicarea, calitatea procesuală pasivă aparține tuturor persoanelor care au posesia bunului, indiferent de titlul cu care dețin  imobilul.

Urmare a trimiterii cauzei spre rejudecare, prin sentința civilă nr. 229 din 05 februarie 2008, Tribunalul București, Secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor prin care imobilul a fost transmis cu plată de la RA APPS la  RA P. și revendicarea imobilului.

Tribunalul a reținut că acțiunea în  revendicare întemeiată pe dreptul comun presupune existența bunului ce face obiectul dreptului real de proprietate. Dacă însă, de la momentul pierderii posesiei bunului până la momentul exercitării acțiunii în revendicare, bunul a suferit transformări de esență (în speță  o parte a bunului a fost înglobată într-o construcție unitară prin structură și destinație, iar o altă parte este de uz și utilitate publică), obiectul revendicării nu poate fi reprezentat de noul bun sau, în măsura în care proprietarul vechiului imobil insistă în susținerea revendicării, acțiunea nu poate fi admisă.

Prin raportare la situația în speță, prima instanță a opinat că reclamanții au posibilitatea de a  obține satisfacție pentru prejudiciul suferit, apelând la legile speciale, reținând că ei au și formulat o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Tribunalul a apreciat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Codului civil relative la accesiune pentru a se putea susține că terenul este principalul, iar accesoriul este construcția, reclamanții neîntemeindu-și pretențiile pe accesiune, ca mod de dobândire a proprietății.

Prin decizia civilă nr. 899 din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, Secția a  IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții reclamanți împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul București, reținând că prima instanță a respectat dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ., ținând cont de faptul că acțiunea în revendicare a fost întemeiată pe dreptul comun și că o acțiune în revendicare presupune existența bunului  care face obiectul dreptului real de proprietate.

Cum în cauză nu există identitate între bunul revendicat și bunul naționalizat  în anul 1952, acesta din urmă pierzându-și individualitatea prin transformările intervenite, s-a apreciat că în mod corect a fost respinsă acțiunea în revendicare.

Cât privește accesiunea imobiliară, invocată ca mod de dobândire a proprietății, Curtea a reținut că apelanții au invocat doar direct în fața instanței de recurs această apărare, or, în baza  art. 294 C.proc.civ., modificările cadrului procesual nu pot fi aduse în căile de atac, ci sunt inadmisibile, instanța de fond, după casare,  neputând avea în vedere alte  împrejurări de fapt și de drept decât cele evocate în fața primei  instanțe.

Prin decizia civilă nr. 10150 din 15 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei nr. 899/2008, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că prin decizia de casare nr. 5071/2007, s-a menținut, intrând în puterea lucrului judecat, capătul de cerere admis reclamanților, prin care s-a constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului (casă și teren) aflat în litigiu, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluționării acțiunii în revendicare și a cererii în constatare nulitate act.

Potrivit instanței de recurs, deveneau obligatorii în rejudecare considerentele deciziei de casare anterioare privitoare la necesitatea soluționării cererii în raport de pretenția concretă dedusă judecății și de prevederile legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, respectiv dreptul comun și nu Legea nr. 10/2001, precum și necesitatea soluționării cererii de revendicare a terenului în contradictoriu cu pârâta SC P. SA, întrucât în acțiunea în revendicare, calitate procesuală pasivă aparține tuturor persoanelor ce dețin posesia bunului, indiferent de titlul cu care dețin imobilul, această pârâtă având calitate procesuală pasivă în ceea ce privește revendicarea  terenului.

Sub acest aspect, s-a constatat faptul că, referitor la revendicarea terenului, Curtea de Apel a preluat întocmai fraza din considerentele hotărârii primei instanțe care, practic, nu motivează deloc regimul juridic al terenului aflat în litigiu, nemotivându-se acest capăt al acțiunii în revendicare, decizia recurată necuprinzând motivele pentru care nu s-au examinat în apel criticile aduse hotărârii privitoare la neexaminarea cererii de revendicare a  terenului.

Înalta Curte a mai observat că în mod nejustificat instanța de apel a respins ca neîntemeiat motivul de apel referitor la încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., cu motivarea că aceste dispoziții procesuale au fost respectate. Acest considerent este greșit întrucât soluția primei instanțe, menținută prin decizia recurată, este contrară deciziei de casare, în condițiile în care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că soluționarea cererii reclamanților se face în cadrul procesual al acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, iar tribunalul a reținut că reclamanții au posibilitatea de a obține repararea prejudiciului suferit pe calea legilor speciale care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, precum și faptul că dispozițiile art. 494 C.proc.civ., nu sunt aplicabile.

S-a arătat că în mod greșit nu a fost analizată și apărarea reclamanților privind aplicarea accesiunii imobiliare artificiale, recurenții invocând în mod contant această apărare pe tot parcursul soluționării  cauzei, în urma rejudecării după casare și nu în mod direct în fața instanței de apel, iar pe de altă parte, nu au fost încălcate prevederile art. 294 C.proc.civ., atâta vreme cât  susținerea respectivă nu reprezintă cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al reclamanților în cadrul  acțiunii în revendicarea imobilului format din

teren și construcție, ca o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcției aflate pe teren.

Pe de altă parte,  instanța de apel  a reținut  că nu există identitate între bunul preluat de către stat, de la autorul reclamanților și bunul imobil solicitat, care și-a pierdut individualitatea, fiind transformat și folosit pentru realizarea unui bun nou, pierzând din evidență faptul că obiectul acțiunii cu care a fost învestită de  reclamanți este dreptul comun și nu cadrul special al Legii nr. 10/2001, care conține prevederi derogatorii și excepții ce blochează  restituirea în natură a imobilelor  preluate  în mod abuziv de către stat.

În acest cadru procesual, soluționarea acțiunii în revendicare se realizează conform prevederilor art. 480 - 481 C.civ., prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, dacă acestea sunt valabile, dându-se eficiență celui mai bine caracterizat, adică proprietarul care a  dobândit bunul imobil de la autorul care are un titlu preferabil.

În urma trimiterii cauzei spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 373/A din 27 mai 2010, Curtea de  Apel  București, Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanții reclamanți împotriva sentinței civile nr. 229/2008 pronunțată de Tribunalul București, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, reținându-se că prima instanță nu a soluționat cererile cu care a fost învestită, dar și pentru respectarea  dreptului părților la un proces echitabil și a principiului dublului grad de jurisdicție.

Prin decizia civilă nr. 3479 din 14 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală s-au respins recursurile declarate de C.G.M.B., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și RA APPS împotriva deciziei civile nr. 373/A/2010.

Cu privire la recursul declarat de pârâtul C.G.M.B. prin Primarul General, s-a reținut ca

fiind nefondată excepția lipsei capacității procesuale de folosință având în vedere că la data înregistrării cererii de revendicare, 12 august 1999, Legea nr. 215/2001 nu era în vigoare, iar Municipiul București era legal reprezentat în procesele ce vizau proprietatea prin C.G.M.B., în raport cu dispozițiile Legii nr. 213/1998. S-a apreciat că efectul hotărârilor judecătorești anterioare impune ca în proces să figureze ca reprezentanți ai Municipiului București, atât C.G.M.B., cât și Primarul General al Municipiului București.

În privința criticilor relative la aplicarea Legii nr. 10/2001, s-a reținut că acestea contrazic decizia civilă nr. 10150/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclul procesual anterior, obligatorie în raport de  dispozițiile  art. 315 alin. (2) C.proc.civ.

Recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost apreciat ca nefondat deoarece ignoră dezlegările date prin decizia recurată și dispozițiile art. 297 alin. (1) C.proc.civ.

În privința recursului declarat de RA APPS, s-a reținut că prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual, problematica excepției lipsei calității procesuale active a fost soluționată.

Efectele convenției menționată în recurs vizează exclusiv raporturile dintre reclamanți. Câtă  vreme prin sentința menționată, definitivă și irevocabilă, în partea relativă la problematica vizând calitatea procesuală activă s-a stabilit identitatea dintre reclamanți și titularul dreptului din raportul juridic de proprietate dedus judecății, problematica invocată în recursul RA APPS este inadmisibil a fi reanalizată, deoarece se opun dispozițiile  art. 166 C.proc.civ. și cele ale art. 1201 C.civ.

Înalta Curte a reținut că nu se aplică dispozițiile art. 129 alin. (6)  C.proc.civ., prin raportare la  art. 298 C.proc.civ. și nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., deoarece, prin decizia civilă nr. 10150/2009 pronunțată de ÎCCJ în ciclul procesual anterior, obligatorie în raport de  dispozițiile art. 315 alin. (2) C.proc.civ., s-a stabilit că este necesar ca, la rejudecare, să se analizeze incidența  art. 494 C.civ., pentru că această apărare a fost constant invocată în proces și nu este o cerere nouă în cadrul căilor de atac, ci un argument al acțiunii în revendicare având ca obiect teren și construcție.

Prin decizia civilă nr. 10150/2009, obligatorie în raport cu dispozițiile art. 315 alin. (2) C.proc.civ., s-a stabilit că este necesar ca la rejudecare, să se excludă aplicarea Legii nr. 10/2001, deoarece obiectul acțiunii cu care a fost învestită instanța este revendicarea pe calea dreptului comun și nu cadrul special al Legii nr. 10/2001, care conține prevederi derogatorii și excepții ce blochează restituirea în natură a imobilelor, subliniindu-se că în decizia menționată s-a indicat expres rejudecarea cauzei exclusiv în cadrul oferit de  dreptul comun.

Prin sentința civilă nr. 815 din 06 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul  București, Secția a V-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanții B.B.C.E., B.B.M.G.Ș., C.Ș.G. și N.V.M., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâții C.G.M.B., RA APPS, SC O.P. SA și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat nulitatea absolută a Protocolului din 28 octombrie 1993, încheiat între RA APPS și RA P. (actuala SC O.P. SA) și au fost obligați pârâții C.G.M.B., RA APPS, SC O.P. SA și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să predea reclamanților și să lase în deplină proprietate și posesie a acestora terenul și clădirile C1, C2, C3 și C4,  astfel cum au fost identificate prin planul de situație - anexa nr. 2 la raportul de expertiză întocmit de expert ing. B.C., din care terenul ocupat de SC O.P. este de 1.727 mp, iar terenul ocupat de Municipiul București, este de 228,67 mp.

În adoptarea acestei soluții, tribunalul a avut în vedere că prin convenția din 04 mai 1946 încheiată între autorii reclamanților din prezent - B.B.C.E., B.B.M.G.Ș. și C.Ș.G., pe de o parte, și autorul reclamantul N.V.M., respectiv, ing. V.N.C., pe de altă parte, autorii primilor reclamanți au pus la dispoziție terenul de 1.207,18 m.p. și au convenit cu constructorul ing. V.N.C. să edifice pe acest teren o clădire cu subsol, parter și nouă etaje, urmând ca după finalizarea construcției, proprietarii terenului să dobândească în proprietate exclusivă o parte din construcția astfel edificată.

Pentru realizarea acestui edificiu, atât proprietarii cât și constructorul au primit autorizația din 03 august 1946, clădirea a fost edificată parțial, respectiv subsolul, parterul și cinci etaje până în luna aprilie 1949, după care, noile autorități nu au mai prelungit autorizația de construire, astfel că, potrivit poziției nr. 5252 din anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950, întregul imobil, teren și clădire, astfel cum a fost realizată în mod parțial, a fost trecut în proprietatea statului prin naționalizare, de la constructorul inginer V.N.C. și nu de la proprietarele terenului, respectiv S.G.M.C. (născută Ș.) și M.C.B.B. (autoarele primilor reclamanți).

Cu înscrisurile constând în acte de stare civilă și certificate de moștenitori reclamanții B.B., respectiv C., au dovedit că sunt moștenitorii celor două autoare S.G.M.C. (născută Ș.) și M.C.B.B., iar reclamantul N.V.M. este moștenitorul constructorului ing. V.N.C., care, conform Convenției încheiată cu cele două autoare și prin faptele de edificare a construcției, a devenit coproprietar asupra terenului și construcției naționalizate ulterior de către stat.

Prin sentința civilă nr. 1168/2005 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a actului de trecere a terenului și construcției în proprietatea statului, aceste dispoziții ale sentinței fiind menținute în mod irevocabil atât prin decizia civilă nr. 5071/2007, pronunțată de Înalta Curți de Casație și Justiție, cât și prin decizia ulterioară nr. 10150/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv prin decizia civilă nr. 373/A/2010 pronunțată de Curtea de Apel București.

În raport de îndrumările conținute în deciziile de casare anterioare, instanță de rejudecare a reamintit că are a cerceta pe calea dreptului comun capetele de cerere vizând constatarea nulității absolute a actelor de trecere a imobilului din proprietatea R.A. APPS la S.C. P. S.A., revendicarea terenului și a clădirii în temeiul art. 480-481 C.civ., prin compararea titlurilor părților și cu verificarea aplicării dispozițiilor art. 494 C.civ., privitoare la accesiunea imobiliară invocată de către reclamanți în privința clădirii modificată și finalizată ulterior, după actul de naționalizare și după deposedarea autorilor reclamanților de clădirea edificată până în anul 1949.

Luând în considerare limitele rejudecării cauzei după casare, tribunalul a constatat că, în anul 1922, imobilul situat în str. C.V. nr. xx3 și C.G. nr. x și y a figurat ca făcând parte din moștenirea rămasă de pe urma autorului I.G.Ș., decedat la 31 decembrie 1917 (conform deciziei nr. 10693/1922 emisă de Direcția Generală a Timbrului, Contenciosului și Ordonanțărilor – Biroul Succesiunilor, din cadrul Ministerului Justiției).

Conform proceselor verbale de carte funciară nr. 73233 și 73234 din 29 februarie 1944, cele două autoare S.G.M.C. (născută Ș.) și M.C.B.B. au fost înscrise în cartea funciară cu suprafața de 937 m.p. teren în str. C.V. nr. xx9 și o casă compusă din parter, etaj, mansardă și alte dependințe, precum și cu suprafața de 2.320 m.p. situată pe C.G. nr. x și o clădire compusă din subsol, parter, etaj și mansardă, precum și alte dependințe, dovedindu-se că la nivelul anilor 1944 - 1946 autoarele reclamanților erau proprietarele imobilului revendicat, situat în prezent pe C.V. nr. xx9 colț cu C.G. nr. x.

Conform Convenției din 04 mai 1946, autoarele S.G.M.C. (născută Ș.) și M.C.B.B. au convenit cu constructorul inginer V.N.C. ca acesta să edifice pe terenul de 1.207,18 m.p., în baza autorizației de construcție o clădire cu subsol, parter și nouă etaje, care să fie destinată parțial unor spații comerciale (prăvălii), urmând ca restul clădirii, respectiv etajele superioare și mansarda să fie destinate locuinței. S-a convenit, de asemenea, ca în urma edificării construcției, atât proprietarele terenului, cât și constructorul inginer V.N.C., să devină proprietari exclusivi asupra unor părți din clădire, în modul arătat în Convenție (aspect ce nu interesează asupra soluționării cauzei în revendicare a moștenitorilor părților semnatare ale convenției împotriva unor terți dobânditori).

S-a arătat că titlul reclamanților - moștenirea legală - nu a fost desființat prin niciun act juridic valabil, iar actul de naționalizare al întregului imobil (teren și construcție) a fost constatat nul, în mod definitiv și irevocabil, chiar în actuala procedură, în ciclurile procesuale anterioare ale litigiului.

Pe baza înscrisurilor provenite de la Întreprinderea de Locuințe și Localuri București (respectiv, Memoriul tehnic întocmit de Institutul Proiect București) s-a reținut că, la nivelul anului 1952, clădirea edificată de V.N.C. pe terenul situat în str. C.V. nr. xx9 colț cu C.G. nr. x, se afla într-o fază nefinalizată, fiind edificat integral scheletul clădirii din structuri din beton armat, subsolul, parterul și trei etaje cu planșee din beton, parțial fiind finalizată o locuință cu două camere, astfel că, ulterior, în baza unor proiecte, clădirea a fost proiectată pentru alte destinații decât cea de locuință, fiind amenajată pentru a fi folosită de către diverse instituții, printre care și de către Ministerul Industriei și Cărbunelui.

Conform deciziilor nr. 109 din 13 și 15 ianuarie 1953, luate de fostul Comitet Executiv al Satului Popular al Capitalei, părți din această clădire au fost atribuite din folosința Întreprinderii de Locuințe și Localuri București, în folosința Ministerului Industriei și Cărbunelui, cu scopul de a începe și termina lucrările de finisare și amenajare a imobilului în cursul anului 1953, astfel că aceste instituții de stat au procedat, după preluarea imobilului, la amenajarea și finisarea imobilului aflat „în

faza de roșu”, până la stadiul clădirilor așa cum se găsește în prezent și cu scopul de a-și asigura folosința imobilului cu altă destinație decât cea de locuință.

Tribunalul a mai reținut că la nivelul anului 2001, când s-a făcut expertiza de identificare a imobilului situat în str. C.V. nr. xx9, atât terenul, cât și clădirea erau deținute de pârâta S.C. P. S.A.

Imobilul deținut de S.C. P. S.A., compus din două corpuri de clădire, cu funcționalitatea proiectată de birouri destinate unei instituții centrale, are structura de rezistență din beton armat monolit, planșee cu stâlpi și cadre, închiderile sunt cu zidărie, iar finisajele sunt de calitate superioară, bine întreținute. Corpul de clădire situat spre str. C.V., cu o lungime de 29,90 m.l. și o adâncime de 15,25 m.l., are subsol, parter și șapte etaje, iar corpul de clădire situat spre str. C.G. are lungimea de 37,9 m.l. și adâncimea de 14,25 m.l., fiind prevăzută cu subsol, parter și cinci etaje. Pe același teren au mai fost identificate două birouri amenajate într-o clădire cu parter și etaj, un garaj amenajat într-o clădire cu parter și un atelier amenajat, de asemenea, într-o clădire având doar parter.

Expertul a identificat cele două terenuri pe care le-au deținut autoarele M.C.B.B. și S.G.C., respectiv clădirile existente la data respectivă pe terenuri, 937 m.p. pe str. C.V. nr. xx9 și 2.320 m.p. pe str. C.G. nr. x.

Expertiza a constatat că cele două autoare dețineau în zona aflată în litigiu suprafața totală de teren de 3.257 m.p., din care, conform Convenției încheiată la 04 mai 1946 cu inginerul V.N.C., i-au pus acestuia la dispoziție suprafața de 1.207,18 m.p, iar în scopul edificării viitoarei clădiri proiectate, de bloc cu subsol, parter și 9 etaje, constructorul inginer V.N.C. a demolat clădirile existente pe cele două terenuri aparținând celor două autoare și a demarat execuția noului edificiu.

Autorul, fost inginer proiectant al construcției, a realizat proiectul noii construcții, expertul inginer R.M. constatând că planurile întocmite de către constructorul inițial, în care se consemnează dimensiuni ale fronturilor stradale, se regăsesc și în planurile ulterioare ale clădirilor edificate.

Expertul a menționat că planul întocmit de către autorul inginer V.N.C. indica anumite cote precise legate de construcții, respectiv modul în care, prin sistematizarea urbană, urma să fie divizată parcela de 1.207,18 m.p., în două parcele, de 518,64 m.p., expropriat ulterior pentru lărgirea arterei de circulație C.V. și 698,54 m.p., ce urma să fie ocupat de construcția blocului de locuințe prevăzut cu subsol, parter și 10 etaje, precum și cu o curte interioară. S-a reținut că, în special, cotele de la fronturile stradale ale clădirii proiectate de către inginer V.I.N.C. se regăsesc în situația actuală a clădirii.

Potrivit cercetărilor expertului, în anul 1953, Institutul Proiect a proiectat clădirea IPROC, denumită ulterior IPROMIN, iar din memoriul tehnic și autorizație de construire din 24 mai 1953 s-a reținut că finalizarea construcției a fost finanțată de către Ministerul Cărbunelui, etapa a II-a de edificare a clădirii fiind terminată în anul 1954. În anul 1966 s-a mărit clădirea sediului, identificându-se o a treia etapă de construire prin care s-a realizat o prelungire a corpului compus din parter și cinci etaje, edificat de către autorul inginer V.N.C., iar o ultimă etapă în care s-au adus îmbunătățiri și adăugări la clădire, s-a realizat în anul 1967. În anul 1966 au fost realizate corpurile anexă cu destinația de birouri, garaj și atelier.

Prin expertiza întocmită de către același expert inginer R.M., acesta a stabilit că valoarea de circulație a construcțiilor deținute în prezent de către pârâta S.C. P. S.A. pe terenul aflat în litigiu este de 287.211.000.000 lei, iar valoarea terenului, astfel cum a fost identificat și prin raportul de expertiză de specialitate în topografie și cadastru întocmit în aceeași cauză de către expertul inginer B.C., este de 50.773.000.000  lei, cu mențiunea că expertiza a fost întocmită la nivelul anului 2005. Expertiza a mai stabilit că lucrările de construcție edificate de către autorul V.N.C. se ridică la o valoare de 45.402.000.000 lei (la nivelul anului 2005)

Expertiză tehnică de specialitate în topografie și cadastru întocmită de expertul inginer B.C., a stabilit identitatea dintre terenurile deținute de cele două autoare M.C.B.B. și S.G.C., de 937 m.p. pe str. C.V. nr. xx9 și 2.320 m.p. pe str. C.G. nr. X și terenul aflat în prezent în posesia pârâtei S.C. P. S.A., ocupat de clădirile aflate, de asemenea, în posesia acestei instituții pârâte.

Același expert a completat raportul de expertiză în faza de apel, prin această completare identificând terenul și cele patru corpuri de clădire C1-C4, deținute în prezent de către pârâta S.C. O.P. S.A., situate pe terenul din str. C.V. nr. xx9 colț cu str. C.G. nr. x, care a aparținut celor două autoare ale reclamanților M.C.B.B. și S.G.C. și pe care a început edificarea clădirii cu subsol, parter și 10 etaje, autorul reclamantului V.N.M., respectiv V.N.C.

În ceea ce privește titlul RA APPS  asupra imobilului, tribunalul a reținut că nu s-a

înregistrat nici un act de transmitere a proprietății acestuia (teren și clădire), prin care să se fi realizat trecerea în patrimoniul instituției pârâte. Această pârâtă s-a comportat ca administrator al proprietății statului și nu a devenit proprietarul terenului ori al clădirii în temeiul Legii nr. 15/1990, întrucât nu a făcut parte din categoria fostelor întreprinderi socialiste de stat, care să fie transformată ulterior în societate comercială potrivit noii legi.

Nici antecesoarea pârâtei S.C. O.P. S.A. (RA P.) nu a făcut parte din categoria fostelor întreprinderi socialiste de stat, care să fie transformată ulterior în societate comercială potrivit noii legi, astfel că niciuna dintre cele două pârâte nu a avut un drept real de administrare directă asupra terenului sau construcției, specific fostului drept de proprietate socialistă de stat, pentru a beneficia în continuare, după anul 1989, de dispozițiile Legii nr. 15/1990, drept dovadă fiind chiar aspectul că ambele pârâte au fost incluse în categoria de „regii ale statului”, care rămâneau să administreze în continuare bunurile incluse după anul 1990, în domeniul public al statului.

Prin Pro