Decizia nr. 2118/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 119/2016 a Judecătoriei Sibiu

Obiectul cererii. Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Sibiu, secția civilă sub nr. x/2015, reclamanta Comuna Rășinari a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva prin Direcția Silvică Sibiu, obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul identificat în CF x nr. top. x, în suprafață de 1 ha și 4.840 mp, aferent Cantonului Silvic Lunca Rozdești, teren proprietatea reclamantei, și obligarea pârâtei la plata folosului de tras aferent lipsei de folosință a terenului mai sus identificat pentru perioada 25 iunie 2012 și până la predarea efectivă, valoare ce va fi stabilită conform unui raport de expertiză, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârile pronunțate de prima instanță: Prin Sentința nr. 119 din 15 ianuarie 2016 pronunțată de Judecătoria Sibiu, s-a admis excepția de necompetență materială și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu, secția I civilă. Prin Sentința nr. 383 din 17 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția 1 civilă, s-a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Sibiu și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu. S-a constatat existența conflictului negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel Alba Iulia pentru soluționarea conflictului de competență. Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, prin Sentința nr. 40 din 29 martie 2016, a stabilit competența de soluționare a cererii având ca obiect revendicare, formulată de Comuna Rășinari împotriva pârâtei RNP - Romsilva, în favoarea Tribunalului Sibiu. Prin Sentința civilă nr. 1070/2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu a fost respinsă acțiunea. A fost respinsă cererea de intervenție principală formulată de către Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, în contradictoriu cu reclamanta Comuna Rășinari prin Primar și pârâta Regia Naționala a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică Sibiu. Prin Încheierea nr. 1179 din 17 octombrie 2017 pronunțată în același dosar a fost admisă cererea formulată de petenta Regia Națională a Pădurilor-Romsilva prin Direcția Silvică Sibiu și, în consecință, s-a completat dispozitivul Sentinței civile nr. 1070 din 21 septembrie 2017, în sensul că s-a respins cererea formulată de pârâta Regia Națională a Pădurilor-Romsilva prin Direcția Silvică Sibiu, privind obligarea reclamantei Comuna Rășinari prin primar la plata cheltuielilor de judecată.

Apelul declarat în cauză: Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și intervenientul, iar împotriva Încheierii civile nr. 1179/2017 a declarat apel pârâta.

Hotărârea instanței de apel. Prin Decizia nr. 480 din 9 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă s-au respins apelurile declarate de reclamanta Comuna Rășinari, prin Primar, și de intervenientul în interes propriu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. 1070/2017. A fost admis apelul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Sibiu împotriva Încheierii civile nr. 1179/2017. A fost schimbată încheierea atacată, în sensul că dispozitivul Sentinței civile nr. 1070/2017 se va completa cu următoarea dispoziție: obligă reclamanta Comuna Rășinari, prin Primar, să plătească pârâtei Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcția Silvică Sibiu suma de 960 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

Cererea de recurs: Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta Comuna Rășinari și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu. I.Recurenta-reclamantă Comuna Rășinari susține în motivarea recursului său următoarele: Acțiunea formulată a fost o acțiune în revendicare imobiliară, având ca raționament de baza argumentele reținute prin Decizia ICCJ nr. 33/2008, care, raportat la Legea nr. 10/2001, a dat posibilitatea dreptului comun să primeze dacă prin admiterea unei acțiuni în revendicare nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Susține recurenta că, în situația sa, s-a făcut dovada faptului că au fost realizate demersuri în baza legilor de reparație, (Legea nr. 8/1991 și următoarele), însă acestea au rămas fără vreo soluționare, pe cale administrativă, până în prezent. În speță, sunt respectate criteriile de analiza urmate de Înalta Curte în Decizia nr. 33/2008, în sensul în care: este încă înscrisă în Cartea funciară a imobilului în calitate de proprietari; prin recunoașterea dreptului său nu s-ar aduce atingere niciunui alt drept de proprietate și nici securității raporturilor juridice, atât timp cât se administrează și se îngrijește de aceste terenuri forestiere prin Ocolul Silvic Rășinari. Astfel, consideră recurenta că este îndreptățită a se prevala de protecția art. 1 a Protocolului 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și de nerespectarea unui termen rezonabil în soluționarea cererii administrative de reconstituire a dreptului de proprietate, în condițiile în care a pus la dispoziția Comisiei Județene de fond funciar de pe lângă Prefectura Sibiu toată documentația necesară soluționării cererii, activitatea Comisiei Locale fiind de finalizată. În opinia recurentei, în cuprinsul deciziei atacate se regăsesc două greșeli de interpretare a normelor materiale interne și internaționale, în sensul că: Pe de o parte, art. 1 din Protocolul nr. 1 apară dreptul de proprietate ca valoare intrinsecă, putând fi invocat atât de particulari în raport cu statul, cât și de orice altă persoană juridică, protocolul nefăcând diferențieri în acest sens. Pe de alta parte, faptul că UAT Comuna Rășinari este o entitate persoană juridică care apară interesele unei comunități, comunitate formată din "'particulari" al căror nivel de bunăstare depinde în mod direct de modalitatea de gestiune a patrimoniului UAT. Prin urmare, o înlăturare a dispozițiilor europene imperative nu se poate face în considerarea calității recurentei de persoană juridică de drept public și trebuie avut totodată în vedere faptul că termenul rezonabil de soluționare a cererilor administrative de reconstituire a dreptului de proprietate a fost cu mult depășit. De altfel, instanța de fond a reținut corect că cererea de intervenție nu va putea fi admisa și pentru că reclamanta nu poate fi sancționată în acest mod pentru nesoluționarea cererii sale de restituire într-un termen rezonabil, ca urmare a actelor normative adoptate chiar de intervenient. În consecință, consideră recurenta că nu exista vreun impediment ca instanța de recurs sa pronunțe o hotărâre, pe același raționament al Deciziei nr. 33/2008 -aplicabil prin raportare la Legile nr. 18/1991 și nr. 1/2000, dat fiind că acestea sunt legi speciale de reparație ca și Legea nr. 10/2001 - în condițiile în care, prin ambiguitatea procedurilor administrative, se amână concretizarea restituirii proprietăților deși dreptul de proprietate este bine caracterizat, a fost reînscris în CF, și prin aceasta recunoaștere nu se aduce vreo atingere raporturilor juridice civile existente. În opinia recurentei, faptul că a fost respinsă cererea de intervenția constituie o confirmare a dreptului pe care l-a reclamat, dar instanța nu a mers până la capăt, ci a ales sa ofere reclamanților o soluție conservatoare, care echivalează cu nejudecarea fondului cauzei. Raportat la reglementările de Carte funciara, în compararea titlurilor părților, titlul recurentei este considerat de aceasta ca fiind în mod evident mai bine caracterizat. Argumentele acestei însușiri a titlului de care se prevalează sunt următoarele: anterioritatea titlului; publicitatea acestuia în evidentele de Carte Funciara; repetarea acestei publicități la nivelul anului 2000 prin încheierea de intabulare 8351/2000 și raționamentele expuse în jurisprudența europeană privind faptul ca recunoașterea acestui drept de proprietate nu aduce atingere securității raporturilor juridice întrucât nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicita și retroactiva a vechiului drept." În acest sens se face referire la hotărârea pronunțată în Cauza Păduraru contra României. Instanța de apel, deși a fost formulată o acțiune în revendicare, face referire la Decizia nr. 33/2008 a ICCJ, însă reține selectiv aspectele care trimit instanțele la a analiza cauzele prin prisma legilor speciale. Pe același raționament al ICCJ, consideră recurenta că instanța de apel era chemată să constate recunoașterea retroactiva a dreptului de proprietate al părții reclamante, și nu să o retrimită la urmarea unor proceduri speciale instituite prin Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 169/1997, întrucât ar fi trebuit sa observe că există neconcordanțe între aceste legi speciale și Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeana a drepturilor Omului. Recurenta face referire și la o decizie de speță a instanței supreme, respectiv la Decizia nr. 7530/2012, precizând totodată că nu găsește raționamentul pentru care, după 4 ani numai de la ultima cerere înregistrata în baza legilor succesive de reparație, și în condițiile în care toate cererile sale au rămas nesoluționate, sa fie nevoită să mai aștepte încă o perioada nedefinita, fără ca dreptul său de proprietate sa fie recunoscut. O altă critică susținută de recurenta reclamantă este aceea că hotărârea atacata nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază și conține motivări străine de natura pricinii (pct. 6 art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.), sub acest aspect arătând că nu s-a realizat o analiză comparativă concreta a titlurilor părților. La nivelul întregii argumentări a intervenientului Statul Roman și paratei Direcției Silvice, se face confuzie între elemente care justifica dreptul de administrare al acestora din urma și elemente care ar putea sta la baza susținerii unui drept de proprietate. Insistenta cu care se identifica dreptul intervenienților prin acele Amenajamente silvice, demonstrează o data în plus faptul ca aceasta este singura identificare existenta la nivel de Direcție Silvică, și nicio identificare certa la nivel de Minister al Finanțelor. elemente care nu fac însă dovada proprietății, ci justifica cel mult un drept de administrare care s-a menținut datorita unei situații de monopol. Afirmă recurenta că este evident faptul că titlul său de proprietate este mai bine caracterizat, ținând seama de anterioritatea lui (de la localizare) și de reconfirmarea acestui titlu în anul 2000, prin încheierea 8351/2000 de reînscriere în CF x Rășinari. Pe de alta parte, Statul Roman nu deține un titlu de proprietate, ceea ce s-a invocat ca și titlu al intervenientului fiind H.G. nr. 1705/2006 care reprezintă doar o anexă la legea de inventariere din anul 2006. Se mai arată că sunt îndoielnice concluziile cuprinse în suplimentele la raportul de expertiza topografică, expertul neavând argumente care să susțină afirmațiile făcute. Consideră recurenta reclamantă că intervenienta a invocat existenta unui drept de proprietate care nu este bine conturat și nu este susținut de un titlu de proprietate cum ar fi: decizie administrativa cu caracter autentic sau alt înscris similar. Potrivit C. civ., proprietatea publica poate aparține atât Statului, cât și unităților administrativ-teritoriale. Prin urmare, UAT Rășinari nu are interdicție de a fi proprietara unui bun chiar de interes public. În acest sens, se precizează că UAT Rășinari, fiind proprietar încă de la localizare, este titulara unui drept de proprietate cu caracter de proprietate publică atâta vreme cât întrucât nu există o Hotărâre de Guvern care sa menționeze scoaterea din domeniul public al Comunei Rășinari a acestui teren. În mod corect Cartea Funciara a păstrat înscrierea proprietății Comunei Rășinari asupra terenului la data înscrierii Încheierii 8351/2000, întrucât la baza propunerii de trecere "pe Statul Român" din documentație, nu exista niciun act juridic de transfer al dreptului de proprietate, act pentru care se cere în mod imperativ și forma autentica ad validitatem. O transcriere "de pe Comuna Rășinari pe Statul Român" se putea face - în susținerea recurentei reclamante - în condițiile exprese ale art. 45 din Decretul-lege nr. 115/1938, care ultraactiva parțial la data pronunțării Încheierii nr. 841/2000. Reiterează recurenta că, în momentul intabulării construcțiilor cu destinație de Canton, prin Încheierea 8351/2001, s-a reconfirmat dreptul său de proprietate asupra terenurilor care au fost preluate din foaia de carte Funciara nr. x Rășinari și transferate cu proprietate neschimbata în CF x Rășinari fără nicio intervenție, aceasta reprezentând și o recunoaștere a respectivului drept de proprietate din partea Regiei Naționale a Pădurilor, în anul 2001 De asemenea, precizează că, prin cererea care a stat la baza încheierii de Carte Funciară nr. x/2007, Direcția Silvica a încercat îndreptarea unei pretinse erori materiale menționând ca proprietatea asupra acestor terenuri trebuia "înscrisă pe Statul Roman" și nu pe numele Comunei Rășinari, însă cererea a fost respinsă neexistând o baza legala care sa fie aplicabila pentru o astfel de înscriere. În drept, cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. II.În motivarea recursului declarat de intervenientul Statul Român se susține în esență că: Este nelegală hotărârea pronunțata atât în ceea ce privește respingerea cererii de intervenție, cât și în ce privește respingerea solicitării de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata. Având în vedere ca Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice a fost citat în cauza ca urmare a admiterii în principiu a cererii de intervenție, și că a fost obligat la plata sumei de 400 RON reprezentând avans onorariu expert, precum și faptul ca a fost respinsa cererea de chemare în judecata formulata de Comuna Rășinari, față de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. consideră recurentul intervenient că instanța trebuia să îi admită cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecata. Referitor la cererea de intervenție, susține recurentul că aceasta trebuia admisa deoarece, în conformitate cu prevederile art. 136 alin. (3) și (4) din Constituția României coroborat cu art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, pădurile fac parte din domeniul public al statului și pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, de asemenea; ele pot fi date în folosința gratuita instituțiilor de utilitate publica. Se menționează că bunul care face obiectul prezentului dosar nu a trecut în domeniul public al Comunei Rășinari, iar notarea făcuta de în Cartea funciara este corecta și legala prin raportare la prevederile art. 9 și 11 din Legea nr. 213/1998. Art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prevede că trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrative teritoriale se face, la cererea consiliului județean sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului. Autoritatea publica locala nu a urmat procedura amintită pentru a dobândi dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv nu a solicitat Guvernului sa adopte o hotărâre prin care sa treacă bunul din proprietatea statului în proprietatea unității administrative teritoriale. Modul de dobândire a dreptului de proprietate publica sunt enumerate limitative de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 213/1998. Nici dispozițiile legal menționate, și nici cele ale Legii nr. 215/2001 privind administrația publica locala nu prevăd posibilitatea dobândirii proprietății publice prin "atestare" de către autoritățile locale deliberative. Față de motivele expuse, se solicită admiterea recursului, anularea deciziei recurate și, pe cale de consecință, admiterea apelului formulat, modificarea în parte a Sentinței civile nr. 1070 din 21 septembrie 2017 în sensul admiterii cererii de intervenție principala formulata de Statul Roman, cu obligarea Comunei Rășinari la plata cheltuielilor de judecată. În drept, sunt invocate dispozițiile Constituției României, ale Legii nr. 213/1998, precum cele ale art. 483 și următoarele, art. 488 alin. (8) C. proc. civ. și O.U.G. nr. 14/2007. Prin întâmpinarea formulată la data de 14 august 2018, recurentul-intervenient Statul Român a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta Comuna Rășinari, ca netemeinic și nelegal, cu consecința menținerii în parte a deciziei atacate, în ceea ce privește respingerea acțiunii formulate de reclamantă. Prin întâmpinarea formulată la data de 1 octombrie 2018, intimata-pârâtă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva prin Direcția Silvică Sibiu a invocat, în principal, nulitatea recursurilor, învederând că nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. criticile formulate, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestora, ca nefondate.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu de la 24 septembrie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta Comuna Rășinari și de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu împotriva Deciziei nr. 480 din data de 9 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă în Dosarul nr. x/2015 și a stabilit termen de judecată la data de 22 octombrie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea astfel pronunțată s-a dat eficiență evaluării din conținutul raportului ce a fost întocmit în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., fiind astfel constatate nefondate susținerile intimatei pârâte referitoare la nulitatea recursurilor pentru neîncadrarea criticilor în cerințele art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. S-a apreciat că, în condițiile în care, prin în motivele de recurs, reclamanta face trimitere la considerentele deciziei pronunțate în apel, nu se poate reține că acestea ar reprezenta doar o reluare a motivelor de apel, astfel cum se arată în întâmpinarea depusă de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva. În ceea ce privește recursul formulat de intervenientul Statul Român, având în vedere că prin cererea de recurs s-a invocat încălcarea unor norme de drept material, criticile susținute de acesta ar putea fi analizate din perspectiva motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Analizând recursul declarat în cauză prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a exigențelor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele: Natura juridică de acțiune în revendicare a demersului judiciar întreprins, în speță, de reclamanta-recurentă nu a fost contestată ori negată prin decizia recurată, ci tocmai în considerarea acestei calificări a cererii de chemare în judecată a fost realizată analiza pretenției litigioase, analiză care a fost însă circumscrisă cadrului legal pe care instanța l-a apreciat (conform obligației ce îi revenea în puterea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.) ca fiind relevant cauzei. Din considerentele deciziei supuse controlului judiciar reiese cu evidență că instanța a avut în vedere și statuările realizate de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2009 pronunțată în procedura recursului în interesul legii, fiind astfel respectat chiar cadrul procesual pe care recurenta reclamantă îl descrie în debutul motivelor de recurs. Împrejurarea că aplicarea dezlegărilor care se regăsesc în Decizia nr. 33/2009 a fost realizată de instanță într-o manieră diferită de cea susținută și urmărită de partea reclamantă nu are poate reflecta, prin ea însăși, un viciu de nelegalitate a hotărârii, pentru că rolul instanței este acela de a judeca litigiul procedând ea însăși la stabilirea situației de fapt, precum și la interpretarea și aplicarea legii față de situația astfel stabilită - conform prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 124 din Constituția României -, iar nu de a confirma pur formal cererile sau apărările pe care părțile din proces înțeleg să le formuleze în cadrul procedurii judiciare. Se cuvine a fi amintit faptul că recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia poate fi realizat un control judiciar ce vizează exclusiv aspecte care privesc nelegalitatea hotărârii atacate și care sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare exhaustiv reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. În consecință, în această etapă procesuală nu este posibilă reevaluarea situației de fapt și nici reaprecierea probelor administrate la judecata cauzei în fond și apel, după cum nu este posibilă nici reevaluarea apărărilor de fond (evocate de recurentă) pe care părțile adverse le-au invocat în precedentele etape ale procedurii judiciare. Prin raportare la aceste limite ale judecății permise în recurs, nu pot forma obiect de analiză în prezenta etapă procesuală argumentele critice prin care reclamanta susține: că au fost greșit apreciate probe care ar atesta cu evidență o existență actuală a dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu; că titlul prin care a înțeles să justifice respectivul drept asupra terenului revendicat este mai bine caracterizat decât titlului intervenientului; că răspunsul expertului în specialitatea topografie a fost greșit valorificat de instanță. Situația de fapt reținută, în speță, de instanța de fond și confirmată de instanța de apel este aceea că terenul pe care reclamanta recurentă îl revendică a fost naționalizat prin efectul legii, respectiv prin efectul art. 7 din Constituția României adoptată în anul 1952. Naționalizarea reprezintă o formă de preluare, în proprietatea statului, a unor bunuri aflate în proprietatea altor persoane, efectul unei astfel de măsuri fiind în mod necesar ieșirea dreptului de proprietate din patrimoniul persoanei care deținea astfel bunul naționalizat, concomitent cu intrarea acestui drept în patrimoniul statului. În condițiile în care s-a constatat intervenirea actului de autoritate al naționalizării, față de menționatele efecte care sunt asociate unei astfel de măsuri luate de stat prin lege și de faptul că legea constituie o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate - conform art. 645 din C. civ. adoptat în anul 1864, cod în vigoare la data de referință arătată mai sus -, Înalta Curte constată că în mod judicios s-a reținut, prin decizia recurată, că reclamanta nu mai este titulara dreptului de proprietate invocat în privința imobilului - teren pe care îl revendică, și că din acest motiv este lipsit de justificare legală demersul revendicării printr-o comparație de titluri în condițiile dreptului comun. Păstrarea în cartea funciară a mențiunilor anterioare anului 1952, referitoare la calitatea recurentei reclamante de titular al dreptului de proprietate, reflectă numai omisiunea autorităților de a îndeplini formalitățile de publicitate cu privire la preluarea imobilului prin naționalizare, însă nu are aptitudinea de a lipsi de efecte operațiunea juridică menționată sau dispoziția legală în baza căreia aceasta s-a produs, dat fiind faptul că legea de naționalizare are, ca orice lege, caracter obligatoriu față de toți subiecții de drept. Înalta Curte notează că susținerile recurentei nu se referă la o preluare abuzivă a imobilului și nici la vicii ale actului de preluare. Astfel fiind, premisa analizei ce urmează nu poate fi decât aceea a validității măsurii de naționalizare ce a operat, în concret, față de recurenta reclamantă din prezenta cauză. În raport de constatarea instanțelor de apel și de fond referitoare la intervenirea unei astfel de preluări (de către stat) a imobilului din patrimoniul reclamantei recurente, dar și de existența în cadrul legislativ național a actelor normative speciale edictate cu scopul de a se acorda foștilor proprietari măsuri reparatorii (aceste măsuri putând avea forma restituirii în natură, dar și forme diferite reparație prin echivalent), se impunea a se acorda prevalență reglementărilor din legile speciale în puterea principiului general de drept specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală). Dezlegările făcute de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008 - la care recurenta se raportează susținând posibilitatea și necesitatea efectuării unei analize comparative a titlului de care aceasta s-a prevalat cu titlul Statului intervenient - sunt în același sens, al priorității legii speciale de reparație, relevante în acest sens fiind următoarele considerente ale respectivei Decizii: "De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile și în cazul de față: " Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special." Prin aceeași decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din C. civ.". Acest raționament este aplicabil, pentru identitate de rațiune, și în cazul imobilelor care fac obiectul legilor speciale de reparație adoptate în materia fondului funciar - astfel cum însăși recurenta susține - fiind vorba de acte normative cu finalitate identică. Cu referire la prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia aplicării acestui text normativ, prin aceeași decizie a instanței supreme s-a statuat în sensul că "Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor. În Cauza Păduraru contra României s-a reținut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, că: "Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.(...) De asemenea, dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții". În același context, instanța supremă a reținut că "Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale. Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.". Reiese, din considerentele expuse în precedent, că prioritatea legii speciale de reparație este constatată prin decizia instanței supreme ca reprezentând expresia aplicării principiului de drept specialia generalibus derogant, precum și că recunoașterea posibilității de a se valorifica o pretenție (a foștilor proprietari) de revendicare pe calea dreptului comun a unui bun care intră în sfera de reglementare a unei legi speciale de reparație, vizează numai acele situații concrete în care se stabilește că persoanele ce revendică în acest mod nu ar avea un alt remediu care să corespunsă exigențelor Convenției europene. Or, în speță nu s-a constatat și nici nu s-a invocat o situație concretă care configureze pentru reclamanta recurentă o imposibilitate de valorificare a dreptului de a obține, în procedura și în condițiile legislației fondului funciar - legislație reprezentată de actele normative cu efect reparator adoptate în această materie ulterior anului 1990 -, o reparație aferentă terenului ce i-a fost preluat prin naționalizare. Pretinsa pasivitate nejustificată a entităților competente să soluționeze cererile de acordare a măsurilor reparatorii pe care le-a formulat pe temeiul legilor speciale, pasivitate pe care recurenta o afirmă, nu este de natură a conduce la concluzia existenței unei situații de excepție care să îi permită valorificarea dreptului la reparații în cadrul procedurii de drept comun pendinte, pentru că starea de pasivitate astfel descrisă era posibil a fi sancționată prin parcurgerea procedurii speciale reglementate. Acest ultim act normativ reprezintă "intervenția legislativă" la care se face referire în considerentele Deciziei nr. 33/2008, el punând la dispoziția persoanelor îndreptățite la reparații pârghii legale la care se poate apela spre a obține soluționarea cererilor de reparații chiar și în situațiile în care entitățile învestite rămân în pasivitate într-un mod nejustificat. Relevante sub acest aspect, raportat la situația evocată de recurentă, sunt prevederile art. 35 alin. (2) și (3) din Legea menționată, care prevăd că " (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi". În categoria "entitate învestită de lege" se includ și comisiile de aplicare a legilor fondului funciar, conform prevederilor art. 3 pct. 4 lit. c) și d) din Legea nr. 165/2013, astfel că este în afara oricărei îndoieli că, pentru pasivitatea pe care recurenta o impută comisiilor învestite cu soluționarea cererilor sale de restituire a imobilului în litigiu, exista remediul acțiunii reglementate de acest act normativ care complinește procedura din legile anterioare de reparație (inclusiv legile adoptate în materia fondului funciar). Înalta Curte notează că aceste exigențe legale, ca și cele care rezidă din principiul general de drept specialia generalibus derogant, sunt aplicabile atât în situația în care pretenția reclamantei este circumscrisă calității imobilului în litigiu de bun aparținând domeniului public al unității administrativ teritoriale, cât și în situația în care bunul ar fi aparținut domeniului privat, pentru că legislația specială din materia fondului funciar nu conține vreo distincție sub acest aspect. Prin raportare la considerentele expuse, se constată caracterul nefondat al criticilor prin care recurenta reclamantă susține că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare, în speță, a dezlegărilor realizate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv că nu ar fi ținut seama că prin această hotărâre s-a statuat cu privire la posibilitatea exercitării, în privința unui bun care intră în sfera de reglementare a unei legi speciale de reparație, a unei acțiuni în revendicare de drept comun, și că singura condiție cerută ar fi aceea de a nu se aduce atingere dreptului unei alte persoane. Formulând o astfel de susținere, practic recurenta este cea care dă o interpretare eronată Deciziei 33/2008 prin aceea că desprinde din context condiția astfel evocată, ignorând atât raționamentul logico juridic ilustrat în considerentele care susțin respectiva dezlegare, cât și cerința de a fi îndeplinită concomitent și condiția (premisă) de a fi identificate neconcordanțe între legea specială de reparație și Convenția europeană a drepturilor omului. Atâta vreme cât, în speță, nu se configurează vreo neconcordanță între, pe de o parte, legea națională care conferă dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul naționalizat în timpul regimului comunist și, pe de altă parte, Convenția europeană, iar Legea nr. 165/2013 oferă reclamantei instrumentele procedurale necesare pentru a depăși impedimentele reprezentate de pasivitatea nejustificată a entităților competente în a soluționa într-un termen rezonabil cererile de acordare a măsurilor reparatorii, apar ca vădit nefondate atât criticile relative la modalitatea în care s-a făcut aplicarea dezlegărilor din Decizia nr. 33/2008, cât și susținerile privind greșita aplicare a prevederilor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție. Nu se poate reține că reclamanta recurentă și-ar fi păstrat dreptul de proprietate - astfel cum pretinde - în pofida măsurii de naționalizare intervenită în anul 1952, atâta vreme cât respectiva măsură are ca efect inerent pierderea dreptului de proprietate, de către proprietarul bunului naționalizat. Adoptarea ulterioară a legislației cu efect reparator nu reactivează respectivul drept, ci dă naștere unui drept nou care poate fi dobândit doar sub condiția de a se parcurge procedurile speciale instituite prin legile de reparație. În acest sens este și jurisprudența CEDO - de dată mai recentă decât cea evocată de recurentă - ilustrată în decizia pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu împotriva României, prin această hotărâre reținându-se că "140. Astfel, Curții îi este suficient să constate, ținând cont de sensul autonom al noțiunii "bunuri" și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, menționată mai sus, 65 și 75). 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.". În concluzie, prin raportare la situația de fapt existență în cauză și la cadrul legal și jurisprudențial analizat în precedent, atâta vreme cât reclamanta recurentă nu a invocat un titlu care să îi confere un drept actual de proprietate, iar bunul pe care îl revendică este unul care intră în sfera de reglementare a legislației fondului funciar, instanțele de apel și de fond nu puteau proceda la o analiză comparativă de titluri, astfel cum a solicitat partea reclamantă. Afirmația potrivit căreia soluția de respingere a cererii de intervenție ar constitui o confirmare a dreptului de proprietate pe care reclamanta l-a pretins este lipsită de suport legal, dreptul de proprietate nefiind unul care să poată fi justificat doar prin lipsa unei opoziții (a adversarului procesual). Pentru justificarea acestui drept este necesar ca instanța să poată stabili că el a fost dobândit în vreunul dintre modurile expres stabilite prin lege și că a rămas în patrimoniul titularului ce îl pretinde, ceea ce nu s-a realizat în prezenta cauză. În ce privește decizia de speță invocată de recurentă, Înalta Curte constată că este lipsită de relevanță în recursul pendinte, pentru că ea nu constituie izvor de drept spre a putea constitui suportul unei analize de nelegalitate circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Concluzionând, Înalta Curte constată că caracterul nefondat al tuturor criticilor pe care recurenta a înțeles să le expună în contextul motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prin cea de-a doua critică, subsumată de recurentă motivului de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se reproșează instanței de apel că nu a realizat o analiză comparativă între titlurile părților. Această susținere a recurentei este formulată cu neobservarea situației juridice a imobilului revendicat, anume aceea de bun preluat de stat în perioada regimului politico-juridic comunist. Această situație juridică specială, impune - pentru considerentele expuse pe larg în cadrul analizei circumscrise primului motiv de recurs - ca dreptul asupra respectivului bun să fie valorificat exclusiv în condițiile uneia dintre legile de reparație adoptate ulterior anului 1990, prioritatea conferiră acestei din urmă categorii de acte normative constituind un impediment legal în realizarea unei analize comparative (specifică dreptului comun) cum este cea pe care o pretinde recurenta. Altfel spus, lipsa analizei comparative a titlurilor părților constituie expresia unei corecte aplicări atât a principiului de drept specialia generalibus derogant - principiu în raport de care persoanele îndreptățite la beneficul unei legi speciale nu pot opta pentru dreptul comun, și implicit nu pot refuza să se supună cerințelor legii speciale -, cât și a dezlegărilor din conținutul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu o omisiune a analiza aspecte relevante soluționării cererii în revendicare pe care a formulat-o reclamanta recurentă. Prin raportare la această din urmă constatare, se reține lipsa de relevanță a tuturor aspectelor reiterate de recurentă relativ la elementele care ar justifica - în opinia sa - preferabilitatea pretinsului titlu pe care și-a întemeiat cererea de revendicare și, corelativ, vicii ale titlului de care s-a prevalat în speță intervenientul. Față de considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte reține caracterul nefondat și al criticilor prin care se susține incidența în cauză a motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În ce privește recursul declarat de intervenientul Statul Român, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat în raport de considerentele care vor fi expuse în continuare: Respingând apelul declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român, instanța de prim control judiciar a menținut soluția instanței de fond, respectiv aceea de respingere ca neîntemeiată a cererii de intervenție prin care s-a solicitat: să se constate calitatea Statului Român de titular al dreptului de proprietate asupra terenului înscris în Cartea Funciară nr. x, nr. top x aferent Canton Silvic Lunca Rozdești; să se rețină că Regia Națională pădurilor Romsilva este proprietar asupra construcțiilor de pe acest teren și administrator al întregii suprafețe. Considerentele expuse în cadrul analizei relative la apelul părții interveniente relevă că s-a avut în vedere existența, în derulare, a procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate privată, reglementată de Legea 1/2000, procedură în raport de care instanța de apel a apreciat că "împiedică instanța să tranșeze problema proprietății între cele două părți implicate în procedura restituirii, pe calea dreptului comun, potrivit principiului priorității legii speciale în raport cu legea generală". Însă, raționamentul astfel expus de instanță este unul lipsit de temei legal, în contextul procedural în care intervenientul a solicitat să se constate existența unui drept real despre care a pretins că se află în ființă, respectiv că îl exercită efectiv, iar nu să i se atribuie acest drept ca măsură reparatorie care ar putea fi circumscrisă domeniului de aplicare al unei proceduri speciale reglementate prin legile de reparație. Or, în absența unei reglementări speciale care să impună intervenientului obligația de a-și valorifica pe temeiul ei dreptul de proprietate ce s-a pretins prin cererea formulată în cadrul litigiului pendinte, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului general de drept care consacră prioritatea legii speciale față de legea generală - lăsând astfel neanalizate criticile aduse de apelantul intervenient considerentelor pentru care prima instanță a respins cererea de intervenție -, devenind incident motivul de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Trebuie observat că o constatare în sensul existenței dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu nu ar fi de natură a constitui un obstacol în soluționarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, pe care reclamanta a formulat-o (pentru același imobil) în temeiul legislației fondului funciar, pentru că acordarea măsurilor reparatorii este permisă de legea specială chiar și în situațiile în care autoritățile publice dețin titlu pentru bunuri preluate în perioada regimului comunist. Pe de altă parte, trebuie observat că dreptul astfel pretins a fost opus în speță, ca apărare, pretenției formulate de reclamantă prin cererea principală - adică solicitării acesteia de revendicare pe temeiul dreptului comun a imobilului în privința căruia intervenientul a solicitat să i se constatate calitatea de proprietar -, iar apărarea astfel susținută a fost reținută de instanța de fond ca una întemeiată, în considerarea intervenirii unei măsuri legislative de naționalizare, măsură care are drept trăsătură caracteristică tocmai trecerea bunului în proprietatea statului. Astfel fiind, Înalta Curte constată că sunt și contradictorii considerentele hotărârii supuse controlului judiciar în măsura în care prin aceasta, pe de o parte, s-a constatat că imobilul în litigiu a ieșit din patrimoniul reclamantei ca efect al actului de autoritate al naționalizării, iar, pe de altă parte, a menținut soluția de respingere a cererii de intervenție prin care se solicita să se confirme tocmai deținerea bunului de către stat ca urmare a aceleași măsuri de naționalizare. În aceste ultime coordonate, devine aplicabil și motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. relativ la soluția de respingere a apelului declarat de partea intervenientă. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte urmează a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta reclamantă UAT Rășinari, și admiterea recursului declarat de intervenientul în interes propriu Statul Român. Pe cale de consecință, va fi casată în parte decizia recurată, și va fi trimisă cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului declarat de intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu. În rejudecare, în raport de soluția care va fi adoptată relativ la cererea de intervenție, se va dezlega și chestiunea relativă la dreptul intervenientului de a beneficia de restituirea cheltuielilor de judecată avansate în proces. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei.