ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6010/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6010/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 21 octombrie 2009,

reclamantul C.T.H. a solicitat obligarea pârâtei SC T.N. SA ca, în temeiul art.

25 și urm. din Legea nr. 10/2001, să soluționeze notificarea din 2001,

transmisă spre competentă soluționare de către Primăria Municipiului București.

În cauză, pârâta a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar la termenul din

16 iunie 2010, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce

o privește, cu motivarea că terenul revendicat de reclamant a fost vândut între

timp.

Prin sentința civilă nr. 1165 din 30 iunie

2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC T.N. SA, a admis cererea formulată

de reclamantul C.T.H. și a obligat pe pârâtă să soluționeze notificarea 2001 prin

dispoziție sau decizie motivată cu privire la terenul de 3.474 m.p., situat la data

preluării de către stat la adresa din str. E.T., București.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut că la data de 18 mai 2001 a fost formulată de către reclamantul

C.T.H. notificarea din 2001 înregistrată la Primăria Municipiului București.

Prin această notificare, reclamantul a

solicitat restituirea terenului de 7.500 m.p. situat la data preluării de către

stat la adresa din str. E.T., București.

Din analiza actelor dosarului întocmit

în baza Legii nr. 10/2001 rezultă că Primăria Municipiului București a soluționat

în parte notificarea formulată de reclamant în sensul că a dispus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 4.026 m.p. situat în

str. E.T., București, iar în ceea ce privește suprafața de 3.474 m.p., situat la

aceeași adresă, a declinat competența în vederea acordării de măsuri reparatorii

prin echivalent către pârâta SC T.N. SA.

Primăria Municipiului București a soluționat

în acest fel notificarea reclamantului prin dispoziția din 19 iunie 2006.

Din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă

că dosarul administrativ și dispoziția din 19 iunie 2006 au fost înaintate către

pârâta SC T.N. SA la data de 16 august 2006 depusă la dosar de pârâtă.

Cu privire la excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de pârâtă, Tribunalul a apreciat că aceasta nu este întemeiată,

față de situația de fapt din speță, deoarece SC T.N. SA a fost sesizată cu soluționarea

notificării formulate de reclamant pentru terenul 3.474 m.p. Pe de altă parte, Tribunalul

a constatat că din înscrisurile depuse la dosar chiar de pârâtă, terenul în litigiu

s-a aflat în stăpânirea acesteia până la data de 14 iulie 2005, când l-a înstrăinat

prin contractul autentificat în 14 iulie 2005.

În aceste condiții, față de dispozițiile

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a apreciat că la data formulării

notificării de către reclamant, respectiv 18 mai 2001, pârâta SC T.N. SA era unitatea

deținătoare a imobilului teren de 3.474 m.p. situat la data preluării de către stat

la adresa din str. E.T., București.

Faptul că pârâta a înstrăinat terenul revendicat

nu poate conduce la concluzia pierderii calității procesuale pasive de către SC

T.N. SA, deoarece ceea ce are relevanță sub acest aspect este calitatea de deținător

al bunului revendicat la data formulării notificării. Dacă s-ar reține apărările

pârâtei în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, s-ar ajunge

la situația absurdă ca unitatea deținătoare să piardă prin voința sa proprie această

calitate.

În drept, Tribunalul a reținut că potrivit

art. 25 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării

sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare (potrivit art. 23 din același

act normativ), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire a imobilului ce

face obiectul notificării prin emiterea unei decizii motivate.

Tribunalul a reținut că, deși a primit

notificarea din 18 mai 2001 formulată de către reclamant încă de la 16 august 2006,

pârâta SC T.N. SA nu a soluționat această notificare, încălcând astfel dispozițiile

art. 25 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței Tribunalului a declarat

apel pârâta SC T.N. SA.

Prin decizia nr. 649 A din 27 septembrie

2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat

de pârâtă.

În motivarea soluției sale, instanța de

apel a reținut că, potrivit art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în situația

în care persoana juridică notificată emite decizie motivată de retrocedare numai

pentru partea din imobil pe care o deține, „va comunica persoanei îndreptățite toate

datele privind persoana fizică sau juridică deținătoare a celeilalte părți din imobilul

solicitat”.

În raport de aceste norme, Curtea a apreciat

ca fiind nefondate criticile privind nerespectarea de către Primăria Municipiului

București a obligației de înaintare a dosarului administrativ.

Pe de altă parte, adresa din 16 august

2006 face dovada acestei transmiteri, chiar dacă la dosar nu s-a putut depune confirmarea

de primire a acestei notificări de către pârâtă.

Mai mult, reclamantul a notificat personal

pe pârâtă despre emiterea dispoziției din 19 iunie 2006, astfel cum rezultă din

cuprinsul notificării adresată apelantei prin fax la data de 30 aprilie 2009, cu

mult timp în urmă acestei date.

Or, potrivit art. 25 alin. (1) coroborat

cu art. 27 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pârâta avea obligația de a se pronunța

prin decizie sau după caz prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire

în natură în termen, de 60 zile de la înregistrarea notificării.

Nu s-a reținut nici critica privind lipsa

dovezilor în sensul că terenul nu s-a aflat vreodată în stăpânirea pârâtei, în lipsa

unei expertize de identificare.

Astfel cum rezultă din actele dosarului

administrativ, depus la instanța de fond, în cadrul procedurii de soluționare a

notificării de către Primăria Municipiului București a fost reconstituit fostul

amplasament al imobilului notificat în baza documentației topografice întocmită

și însușită de expertul autorizat V.G..

Potrivit acestui raport de expertiză, întocmit

la data de 25 martie 2001, suprafața de teren ce a format obiectul notificării formulate

în baza Legii nr. 10/2001 a fost identificată ca fiind compusă din două părți: o

parte de teren de 4.026 m.p., ocupată de detalii de sistematizare (blocuri, trotuar

și stradă), iar o parte de teren în suprafață de 3.474 m.p., în incinta întreprinderii

„T.N.”.

În același sens este și adresa din 07

octombrie 2003 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu, Evidența

Proprietăți - Cadastru, privind situația juridică a imobilului, din care rezultă

că o parte din imobil se află în proprietatea S.C. T.N., în baza certificatului

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 28 iulie 1995 emis

de Ministerul Industriilor, fiindu-i atribuită adresa poștală B-dul D., prin certificatul

emis de Serviciul Nomenclatură Urbană din cadrul Primăriei Municipiului București.

De altfel, prin contractul de vânzare-cumpărare

din 14 iulie 2005 autentificat de BNP B.V., pârâta a înstrăinat acest teren, în

calitate de „proprietar exclusiv”, ceea ce este în contradicție cu susținerea acesteia

în sensul că nu a deținut niciodată terenul în litigiu.

Împrejurarea că în prezent pârâta nu mai

deține terenul în proprietate nu are relevanță sub aspectul calității procesuale

pasive în procedura de soluționare a notificării formulată în temeiul Legii nr.

10/2001.

Conform dispozițiilor art. 27 (fost

art. 25), în cazul în care persoana juridică notificată nu deține bunurile solicitate,

aceasta va proceda la redirecționarea notificării entității învestite cu soluționarea

acesteia, fie unitatea deținătoare a bunurilor imobile, fie entitatea învestită

de legiuitor cu competența soluționării notificării.

Or, terenul pe care pârâta l-a deținut

în proprietate, obiect al notificării formulată la data de 18 mai 2001 de către

reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost înstrăinat la data de 14 iulie

2005, dată în raport de care Curtea a constatat că pârâta avea calitatea de unitate

deținătoare, atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât și la data

formulării notificării și, în consecință, obligația de a respecta termenul de 60

de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 și de a soluționa notificarea,

fie prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate, de admitere sau respingere

a notificării, conform Legii nr. 10/2001, fie în sensul redirectionării notificării

către unitatea care are calitatea de deținător al imobilului notificat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta, formulând următoarele critici:

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că, atât instanța

de fond, cât și cea de apel au reținut în mod greșit că dosarul administrativ

și dispoziția din 19 iunie 2006 i-ar fi fost înaintate de Primăria Municipiului

București, întrucât simpla adresă înaintată de Primăria Municipiului București,

neînsoțită de o confirmare de primire nu are nicio forță probatorie pentru a putea

forma convingerea instanțelor de judecată.

Având in vedere că nu s-a făcut dovada

faptului că recurenta a fost legal sesizată cu soluționarea notificării nu avea

nici obligația de a răspunde acesteia.

Recurenta învederează că adresa Primăriei

Municipiului București le-a fost pusă la dispoziție de apărătorul reclamantului

(și nu de Primăria Municipiului București), de la care a aflat că ar fi fost emisă

de Primarul General al Municipiului București o dispoziție de acordare de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru o suprafață de teren, iar pentru o altă suprafață

de teren s-a declinat competența către recurentă.

Față de aceste împrejurări, recurenta susține

că nu a fost legal învestită cu soluționarea notificării, astfel cum prevăd dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 10/2001 și mai mult, a solicitat Primăriei Municipiului București

să îi înainteze dispoziția din 19 iunie 2006, notificarea și actele depuse la dosar

de reclamant.

În atare situație, in raport de cele expuse

și de ansamblul probator administrat în cauză pârâta susține că nu a fost sesizată

cu soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 de către reclamant.

susține că la momentul așa-zisei comunicări a dosarului administrativ și a dispoziției

din 19 iunie 2006 terenul în litigiu nu se mai afla în proprietatea sa.

Cu prilejul judecării cauzei în primă instanță,

moment la care a fost depus de către Primăria Municipiului București dosarul administrativ,

recurenta susține că a constatat că în cadrul acestuia există un raport de expertiză

extrajudiciară, din care rezultă că o parte din terenul in litigiu ar face parte

din terenul situat în B-dul D., București, teren care o anumită perioadă s-a aflat

în proprietatea sa, o altă parte din acest teren aparținând unei alte persoane fizice,

care nu este parte în prezenta cauză.

Acest raport de expertiză, la care face

trimitere și instanța de apel, are caracter extrajudiciar și nu poate fi avut în

vedere în prezenta cauză.

Nici reclamantul și nici instanțele din

oficiu, în exercitarea „rolului activ”, nu au solicitat efectuarea unei expertize

de specialitate prin care să se identifice terenul în litigiu și proprietarii acestuia.

Reclamantul nu a făcut dovada calității

procesual pasive a pârâtei (obligație care este în sarcina acestuia), deoarece chiar

dacă s-ar face dovada că dosarul administrativ ar fi fost comunicat pârâtei la data

de 19 iunie 2006, terenul în litigiu nu se mai afla în proprietatea sa.

Față de aceste susțineri, recurenta învederează

că nu are calitate procesuală pasivă.

au dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 27 (fost art. 25) din Legea

nr. 10/2001.

În raport de dispozițiile art. 9.1 din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, recurenta susține

că nu are calitatea de „unitate deținătoare” a terenului în litigiu care era obligată

să soluționeze notificarea, întrucât chiar dacă s-ar face dovada că aceasta a fost

comunicată, la acel moment terenul în litigiu nu se mai afla în proprietatea sa.

Mai susține recurenta că dacă s-ar menține

soluția din hotărârea recurată, ar însemna să soluționeze o notificare comunicată

în anul 2006, în condițiile în care terenul a fost înstrăinat cu un an înainte,

respectiv în 2005, ceea ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 27 din

Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă s-ar face dovada că ar fi fost

comunicat dosarul administrativ de către Primăria Municipiului București în 19

iunie 2006, la acel moment terenul nemaifiind în stăpânirea recurentei, nu mai deținea

calitatea de „unitate deținătoare”, deci nu mai avea obligația de a răspunde notificării.

Solicită admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate, în sensul admiterii apelului pârâtei, iar pe fondul cauzei respingerea

ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Verificând legalitatea deciziei recurate

în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat,

urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de recurentă prin primele

două motive de recurs vizează greșita interpretare a probelor administrate în cauză,

așa încât nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurentă - art. 304

pct. 9 C. proc. civ., care reglementează ipoteza în care hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

De asemenea, nu se încadrează nici în celelalte cazuri de modificare sau casare

dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea

controlului judiciar în recurs.

Față de actuala configurație a art. 304

C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive

de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența

de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua

în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica

legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile formulate pe aspectul

situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând

o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Prin interpretarea probelor administrate

în cauză, instanțele de fond au reținut următoarea situație de fapt:

La data de 18 mai 2001, reclamantul a formulat,

în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 2001 înregistrată la Primăria Municipiului

București, prin care a solicitat restituirea terenului de 7.500 m.p. situat la data

preluării de către stat la adresa din str. E.T., București.

Primăria Municipiului București a soluționat

în parte notificarea, în sensul că a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru terenul în suprafață de 4.026 m.p., iar în ceea ce privește suprafața

de 3.474 m.p., a declinat competența către pârâta SC T.N. SA, în vederea acordării

de măsuri reparatorii prin echivalent.

Dosarul administrativ și dispoziția

din 19 iunie 2006 au fost înaintate de Primăria Municipiului București către pârâta

SC T.N. SA la data de 16 august 2006.

Prin urmare, pornind de la premisa că recurenta

deține o suprafață de 3.474 m.p. din terenul solicitat de reclamant, controlul de

legalitate va fi exercitat în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu privire la interpretarea

noțiunii de „unitate deținătoare” în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001,

persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare

a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a bunului.

Normele metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 definesc unitatea deținătoare

ca fiind entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului,

dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul

legii (minister, primărie, instituția prefectului sau orice alta instituție publică),

fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său,

indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii

autonome, societăți/companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat,

organizații cooperatiste).

Potrivit acelorași norme, entitate învestită

cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică

abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află

în patrimoniul său (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul

Finanțelor Publice, alte autorități publice centrale sau locale implicate).

Or, câtă vreme s-a stabilit prin probele

administrate în cauză că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenta

deținea terenul a cărui restituire a fost solicitată de reclamant în procedura Legii

nr. 10/2001, aceasta are calitate de unitate deținătoare în sensul art. 22 din Legea

nr. 10/2001.

Calitatea procesuală pasivă presupune verificarea

identității între persoana chemată în judecată și subiectul de drept obligat în

raportul juridic dedus judecății, iar în concepția reglementărilor legii speciale

de reparație, raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între „entitatea

învestită cu soluționarea notificării” și „persoana îndreptățită”, adică numai între

titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material reglementat de Legea

nr. 10/2001 și dedus judecății.

În calitate de unitate deținătoare, recurenta

dobândește calitate procesuală pasivă în litigiul prin care, în procedura instituită

prin Legea nr. 10/2001, reclamantul urmărește acordarea de măsuri reparatorii pentru

terenul deținut de aceasta la momentul formulării notificării, deoarece obligația

de a soluționa notificarea formulată în legătură cu terenul deținut îi revenea recurentei,

iar neîndeplinirea acestor obligații a determinat sesizarea instanței cu soluționarea

prezentului litigiu.

Pe de altă parte, Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 precizează în art. 9.1 că „sintagma indiferent

în posesia cui se afla în prezent are semnificația, pe de o parte, că incidența

legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deținătorului (...) și

pe de altă parte, are semnificația stabilirii momentului în funcție de care se face

calificarea unității deținătoare, respectiv cel care stăpânea imobilul notificat

la data intrării în vigoare a legii”.

Așadar, una din semnificațiile sintagmei

„indiferent în posesia cui se află în prezent”, este aceea a stabilirii momentului

în funcție de care se face calificarea unității deținătoare, respectiv cel care

deținea imobilul la data intrării în vigoare a legii.

În cauză, terenul pe care pârâta l-a deținut

în proprietate, obiect al notificării formulată la data de 18 mai 2001 de către

reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost înstrăinat la data de 14 iulie

2005, dată la care pârâta avea calitatea de unitate deținătoare.

Totodată, pârâta deținea calitatea de unitate

deținătoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel cum prevăd dispozițiile

art. 9.1 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 și, în consecință, obligația

de a respecta termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 și de a soluționa notificarea,

fie prin emiterea unei decizii sau dispoziții motivate, fie prin redirecționarea

notificării către unitatea care are calitatea de deținător al imobilului.

Și din interpretarea dispozițiilor

art. 27 din Legea nr. 10/2001, rezultă că în cazul în care persoana juridică notificată

nu deține imobilele solicitate, aceasta va direcționa notificarea către entitatea

învestită cu soluționarea ei, sau unității deținătoare a bunurilor imobile solicitate,

ceea ce în speță s-a și întâmplat, fiind relevante prevederile pct. 27.1 și 27.2

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250/2007.

În raport cu aceste considerente,

Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă.

În conformitate cu dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă să plătească

intimatului-reclamant cheltuieli de judecată în cuantum de 1.860 RON, reprezentând

onorariu de avocat, dovedite cu chitanța depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC T.N. SA împotriva deciziei nr. 749 A din 27 septembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă să plătească intimatului

suma de 1.860 RON, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 04

octombrie 2012.