ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2365/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2365/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată la data de 21 iunie 2001 pe rolul Tribunalului

București, reclamantele P.P., C.E. și C.I. au chemat în judecată pe pârâtele

Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, SC A.

SA, SC C. SA și Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului

Român, solicitând următoarele:

natură a imobilului compus din parter, 2 etaje și mansardă și a terenului

aferent de 1.024 m.p teren situat în București;

imobilul revendicat se află la adresa actuală din str. Sabinelor, sector 5,

București.

AGA din 14 mai 2001 din cadrul SC A. SA, prin care s-a decis respingerea cererii

sale de restituire în natură a imobilului;

pârâtelor SC A. SA și SC C. SA la plata sumei de 1000 dolari S.U.A. lunar,

despăgubiri pentru lipsa de folosință și folosul nerealizat, începând cu 19

martie 2001 și până la restituirea efectivă a imobilului.

situația în care restituirea în natură nu va fi găsită posibilă, au cerut

obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 500.000 dolari S.U.A. la

valoarea actualizată, la data plății, alături de despăgubirea pentru lipsa de

folosință și beneficiul nerealizat.

Prin cererea

precizatoare s-a solicitat angajarea răspunderii Statului pentru vânzarea care

s-a realizat, în frauda intereselor reclamantelor și, pe cale de consecință,

obligarea Statului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada

19 martie 2001-august 2008, în temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit art.

998-999 C. civ.

Prin sentința civilă nr.

469 din 6 mai 2003, pronunțată de Tribunalul București secția a III-a civilă, a

fost respinsă acțiunea ca nefondată, reținându-se că este imposibilă restituirea

în natură.

Curtea de Apel

București secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005,

a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza

spre rejudecare Tribunalului București, pe considerentul că acesta nu a analizat

și celelalte capete de cerere ale acțiunii precizate și completate.

Prin decizia civilă nr.

7200 din 19 septembrie 2006, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, a fost respins recursul declarat de pârâtele SC A. SA și SC C. SA,

reținând că, într-adevăr, prima instanță nu s-a pronunțat asupra capetelor de

cerere privind anularea hotărârii AGA din 14 mai 2001 din cadrul SC A. SA și

nici asupra pretențiilor în despăgubiri.

Totodată, Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 7200 din 19 septembrie 2007,

a constatat transmisă calitatea procesuală activă către R.V.C., ca urmare a

încheierii contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase din 02

martie 2006 cu reclamantele.

În rejudecarea

cauzei, prin sentința civilă nr. 1840 din 10 decembrie 2008, Tribunalul București

secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității,

prematurității și lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Ministerul

Economiei și Finanțelor, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și

SC C. SA, dar și acțiunea în raport de aceleași pârâte, ca neîntemeiată.

A fost admisă în

parte cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Economiei și

Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, în sensul că s-a dispus

obligarea acestuia să plătească reclamantului R.V.C. suma de 3.959.550,60 lei

cu titlu de despăgubire. Celelalte capete de cerere formulate împotriva Ministerului

Economiei și Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, au fost respinse,

ca neîntemeiate.

Reclamantul a fost

obligat să plătească pârâtei SC A. SA suma de 1800 lei, iar pârâtei SC C. SA

suma de 2700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâtul Ministerul

Economiei și Finanțelor a fost obligat să plătească reclamantului suma de 6905

lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantul R.V.C. și Ministerul Finanțelor Publice.

În calea de atac a

apelului declarată de către reclamantul R.V.C. s-a adus critici sentinței, sub

aspectul greșitei respingeri a capătului de cerere privind contravaloarea lipsei

de folosință calculată din data de 19 martie 2001 la zi și a neacordării

întregului onorariu avocațial de 12.852 lei.

Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, în criticile

privind nelegalitatea și netemeinicia sentinței, a susținut excepția lipsei

calității procesuale pasive în contextul Legii nr. 10/2001, pe considerentul că

nu este unitate deținătoare a bunului aflat în litigiu și nici autoritate

administrativă competentă să soluționeze notificare.

De asemenea, a

susținut că acordarea despăgubirilor intra în competența Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în procedura specială, instituită prin Legea nr.

247/2005.

Pe de altă parte, a pretins

că el nu a participat în judecată, în numele statului, căci prin art. 25 din

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice,

statul participă în proces ca subiect de drepturi și obligații, prin Ministerul

Finanțelor, în afară de cazurile în care legea stabilește anumite alte organe

în acest scop. În consecință, ne aflăm în situațiile de excepție, când răspunderea

pentru acoperirea prejudiciului revine SC A. SA.

Prin decizia civilă nr.

684 din 22 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, s-au admis apelurile declarate de apelantul-reclamant R.V.C. și

apelanții Direcția Generală a Finanțelor Publice București și Ministerul

Finanțelor Publice, s-a desființat sentința civilă atacată și a fost trimisă

cauza spre rejudecare la același tribunal.

Împotriva deciziei

pronunțate de Curtea de Apel București a fost exercitată calea de atac a

recursului de către pârâtele SC A. SA și SC C. SA.

Prin decizia nr. 4450

din 15 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de pârâte, a

fost casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a avut în vedere următoarele considerente:

Pronunțând decizia de

desființare cu trimitere, instanța de apel s-a fundamentat pe următoarele considerente

principale: pe de o parte, prima instanță nu ar fi analizat toate capetele de

cerere; pe de altă parte, tribunalul nu s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, neobservând că

acesta nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci ca reprezentant al

Statului Român.

Asemenea considerente

lipsesc hotărârea de o bază legală, în condițiile în care ignoră limitele

fixate în apel prin criticile formulate de către părți și în același timp

nesocotesc dezlegările jurisdicționale date de prima instanță, prin soluția adoptată,

excepțiilor procesuale invocate de către părți.

În acest sens, s-a constatat

că, procedând la o calificare a obiectului judecății, tribunalul a apreciat că

hotărârea A.G.A. nu se încadrează în dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001,

dar că este asimilabilă unui refuz de restituire, așa încât instanța este

competentă să soluționeze cauza pe fond.

O asemenea calificare

juridică dată de instanță pretențiilor deduse judecății nu a făcut obiect de

critică în apel, reclamantul nesusținând că ar fi fost nesocotite limitele investirii.

În aceste condiții,

în care partea care s-ar fi putut considera prejudiciată de încadrarea juridică

a pretențiilor sale, nu a atacat soluția primei instanțe, Curtea de Apel nu

putea decât prin depășirea limitelor devoluțiunii să considere că tribunalul ar

fi lăsat nerezolvate cereri deduse judecății și aceasta ar impune soluția de desființare

cu trimitere.

De asemenea, tot cu

nesocotirea cadrului judecății instanța de apel face aprecieri în legătură cu prezența

în proces a Ministerului Finanțelor și a calității procesuale pasive a

acestuia.

Potrivit motivelor de

apel formulate de Ministerul Finanțelor Publice, obiectul criticilor acestuia a

vizat calitatea sa procesuală pe două aspecte: cel dedus din aplicarea dispozițiilor

art. 1 din Legea nr. 10/2001, care presupune că acordarea măsurilor reparatorii

în echivalent se realizează de către entitatea investită cu soluționarea

notificării; cel referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor, așa cum

rezultă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Ignorând aceste argumente

aduse în sprijinul excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor, instanța de apel introduce în analiză - de o manieră neprocedurală,

încălcând principiul contradictorialității și al respectării dreptului de

apărare, elemente noi, neinvocate de părți, legate de modalitatea în care

Ministerul Finanțelor ar fi stat în proces, trăgând consecințe și pe aspectul modalității

de îndeplinire a procedurii de citare.

Tot astfel, în mod

eronat, instanța de apel a apreciat că nu putea rezolva ea însăși excepția lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, această sarcină

revenind primei instanțe.

Or, din

considerentele sentinței tribunalului rezultă că a fost analizată problema

legitimării procesuale a Ministerului Finanțelor, excepția fiind considerată neîntemeiată

de către instanță.

Dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ., care permit instanței de apel să adopte soluția de

desființare cu trimitere, au în vedere ipoteza în care pricina a fost rezolvată

în mod greșit pe excepție, fără să intre în cercetarea fondului, iar nu în

situația inversă, în care judecata s-a realizat pe fond, fiind respinsă în

prealabil o excepție procesuală.

De aceea, instanța de

apel nu putea considera decât cu nesocotirea dispozițiilor procedurale

menționate că nu poate rezolva în calea de atac aspecte care, privind

modalitatea de soluționare a excepției de către prima instanță se constituiau

în motive de apel, obiect al judecății în această fază procesuală.

Rezultă, potrivit celor

expuse, caracterul întemeiat al criticilor din recurs în condițiile în care instanța

de apel a analizat și soluționat cauza pe aspecte ce nu fuseseră deduse

judecății prin intermediul celor două apeluri exercitate în cauză, decizia

fundamentându-se astfel pe motive străine pricinii de natură să atragă

aplicabilitatea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

De asemenea,

hotărârea este lipsită de bază legală, dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 297

C. proc. civ., întrucât a pronunțat desființarea cu trimitere în afara

ipotezelor normei legale, având în vedere că prima instanță realizase o

judecată pe fondul cauzei.

În ceea ce privește

lipsa de procedură cu care s-ar fi desfășurat procesul, aceasta a fost o

consecință trasă de instanța de apel în legătură cu aspecte din afara cadrului judecății,

vizând calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor.

Față de toate aceste

considerente, constatându-se incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., art. 312 alin. (5) C. proc. civ. recursul a fost admis, casată decizia atacată și

trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel pentru analiză, cu

respectarea limitelor devoluțiunii, a criticilor deduse judecății prin cele două

apeluri exercitate în cauză.

În rejudecarea

apelurilor, prin încheierea din 26 noiembrie 2010, instanța de apel a dispus

rectificarea citativului, în sensul că apelant pârât este Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, nu Ministerul Finanțelor Publice. De asemenea,

instanța a constatat că Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, care la rândul său este reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice, prin consilierul juridic prezent în instanță la acel termen, în baza

delegației de reprezentare aflată la dosar.

Prin decizia nr. 338/A

din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul R.V.C., s-a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a

schimbat în parte sentința apelată în sensul că s-a admis acțiunea în

contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului,

aceasta fiind obligată să propună măsuri reparatorii pentru imobilul situat în

str. Sabinelor București, compus din parter, 2 etaje și mansardă și teren în

suprafață de 1024 mp în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

S-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, având ca

obiect plata valorii de circulație a imobilului și s-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a

considerat că este învestită analizeze: calitatea procesuală pasivă și,

implicit, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la

plata valorii de circulație a imobilului, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

așa cum a fost modificată prin Legea nr. 245/2007 (motiv de apel al Statului

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice) și temeinicia respingerii de către

instanța de fond a capătului de cerere privind plata contravalorii de folosință

și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate (motive de apel depuse de către

R.V.C.).

Cu privire la

celelalte capete de cerere, respectiv, imposibilitatea restituirii în natură a

imobilului compus din parter, 2 etaje și mansardă și a terenului aferent de 1.024 mp; respingerea cererii de anulare a hotărârii Adunării Generale a Asociațiilor din 14 mai 2001

din cadrul SC A. SA, prin care s-a decis respingerea cererii sale de restituire

în natură a imobilului; respingerea cererii privind nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 24 mai 2000 și respingerea cererii privind

nulitatea contractului de leasing imobiliar, instanța de apel a constatat că

dezlegarea acestora dată prin sentința civilă nr. 1840 din 10 decembrie 2008

pronunțată de către Tribunalul București a intrat în puterea lucrului judecat,

ca urmare a neexercitării căii de atac a apelului și nici a căii de atac a

recursului, cu privire la modul de soluționare al acestor capete de cerere.

În raport de aceste

constatări preliminare, instanța de apel, în rejudecare, a stabilit următoarele:

Reclamantele sunt moștenitoarele

autorilor lor R.A. și R.E., care în timpul vieții au cumpărat imobilul, situat

la adresa din str. Sabinelor, cu contractul de vânzare - cumpărare din 04

martie 1941, transcris.

Imobilul menționat a

fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, așa cum rezultă din anexa la

decret, poziția 368.

Preluarea în temeiul

actului normativ menționat este prezumată ca fiind o preluarea abuzivă prin

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în forma în

vigoare la data de 25 noiembrie 2010.

Aceste aspecte au

fost reținute în mod corect de către prima instanță, iar părțile nu au formulat

nicio critică cu privire la acest aspect.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 24 mai 2000, F.P.S. a vândut către SC C. SA un

număr de 78137 acțiuni, reprezentând 84,4% din valoarea capitalului social al

SC A. SA.

Instanța a constatat că

imobilul, a cărui restituire în natură se solicită, s-a aflat în patrimoniul

societății SC A. SA.

Reclamantele au

formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea către Primăria Municipiului

București, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului. Ca urmare

a notificării depuse s-a format dosarul nr. 14373, care a fost trimis spre

competentă soluționare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, având în vedere că imobilul notificat este deținut de către SC C. SA,

care este unul dintre acționarii majoritari ai SC A. SA.

De asemenea, prin

procesul-verbal din data de 14 mai 2001 încheiat ca urmare a Adunării Generale

a Acționarilor din SC A. SA, a fost respinsă solicitarea formulată de către

reclamante privind restituirea imobilului în natură.

Ca urmare a acestei

decizii, reclamantele au formulat cererea de chemare în judecată precizată,

care formează obiectul prezentului litigiu.

Cu privire la calitatea

de persoană îndreptățită, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 3 din

Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2001 „sunt

îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în

restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice,

proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”.

Prin decizia civilă nr.

1573 din 14 decembrie 2005, a Curții de Apel București secția a IV-a civilă,

rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit calitatea

reclamantelor de persoane îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001, ca și

calitatea de moștenitoare ale defuncților R.A. și R.E., foști proprietari ai

imobilului. Astfel, autoarele lui R.V.C. și-au dovedit calitatea de persoane

îndreptățite și calitatea de moștenitoare.

Cu privire la

posibilitatea restituirii în natură a imobilului, în rejudecare, instanța de

apel a constatat că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea dată de

către prima instanță cu privire la natura juridică a deciziei adoptate în data

de 14 mai 2001, în urma Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor SC A.

SA.

Astfel, prima

instanță a statuat că aceasta nu reprezintă o soluționare a notificării, în

conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece nu poate fi privită ca

o decizie motivată. În lipsa unei decizii în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

s-a apreciat că refuzul de restituire a imobilului notificat reprezintă un

refuz de soluționare a notificării în sensul art. 26 din Legea nr. 10/2001 și

că, în virtutea deciziei în interesul legii nr. XX/2007, prima instanță este

competentă să soluționeze pe fond cererea de restituire în natură a imobilului

notificat.

În raport de aceste

constatări, care nu au fost criticate în calea de atac a apelului nici de către

R.V.C., succesorul cesionar al reclamantelor, și nici de către Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prima instanță a analizat cererea de

restituire a imobilului notificat din prisma dispozițiilor art. 29 din Legea nr.

10/2001 și a deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008.

Prima instanță a

statuat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat, ca urmare

a faptului că imobilul preluat a fost înglobat în alt imobil, pierzându-și existența

de sine stătătoare.

Problema de drept

privind imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat a intrat

în puterea lucrului judecat, ca urmare a împrejurării că această dezlegare nu a

format obiectul criticilor, nici în calea de atac a apelului și nici în calea

de atac a recursului.

Ca urmare a

imposibilității de restituire în natură, prima instanță a reținut, pe de o

parte, că nu se pot acorda măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001,

deoarece reclamantul nu a solicitat acest lucru în contradictoriu cu Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului.

Însă, pe de altă

parte, prima instanță a reținut, de asemenea, că măsurile reparatorii în

echivalent sunt iluzorii și, ca urmare a acestui fapt, a constatat că sunt

întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român

și a dispus obligarea acestuia la plata valorii de circulație a imobilului

notificat, în temeiul art. 998-999 C. civ.

Instanța de apel a

constatat întemeiate criticile formulate de către apelantul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, sub aspectul obligării acestuia la plata

despăgubirilor.

Instanța de apel a

apreciat că dreptul de indemnizare al apelantului reclamant s-a născut în

temeiul Legii nr. 10/2001, iar modalitatea de cuantificare și valorificare a

acestui drept trebuie să se realizeze în conformitate cu legislația specială

adoptată de către Statul Român.

Astfel, prima

instanță trebuia să constate că autoarele reclamantului au calitatea de

persoane îndreptățite, că imobilul a fost preluat abuziv și că imobilul

notificat este imposibil de restituit, motiv pentru care trebuia să facă

aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) coroborate cu art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 29.2 din Normele metodologice de aplicare

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul de a dispune obligării entității

învestite cu soluționarea notificării, respectiv a entității care a efectuat

privatizarea, anume a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului să propună măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, în condițiile

art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel a

mai reținut că o acțiune directă îndreptată împotriva statului, întemeiată pe

principiile răspunderii civile delictuale, în care să se pretindă obligarea

acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu-și poate

avea temei suficient nici în dreptul intern, dar nici în art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție.

Acțiunea în

răspundere civilă delictuală formulată de către apelant urmărea tragerea la

răspundere a Statului ca urmare a comiterii faptei ilicite, constând în

înstrăinarea imobilului prin fraudarea legii.

Instanța de apel a

constatat că fapta ilicită reclamată nu a fost probată, atâta timp cât au fost

respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute

pentru fraudă la lege a contractelor de vânzare de acțiuni și de leasing.

În această situație,

inexistența faptei ilicite nu poate atrage obligarea statului la plata contravalorii

imobilului, ca urmare a imposibilității de restituire efectivă în natură,

imposibilitate determinată prin fraudarea legii.

Cu privire la

stabilirea de către instanțe a cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a

reținut că stabilirea efectivă a acestora revine în sarcina Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005,

la propunerea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate

de unitate învestită cu soluționarea notificării.

Chiar dacă apelantul

a invocat lipsa calității procesuale pasive pe capătul de cerere indicat,

Curtea a constatat că argumentele menționate în susținerea excepției a

determinat considerarea excepției ca fiind o veritabilă apărare de fond, motiv

pentru care s-a procedat la o analiză a fondului cererii de chemare în

judecată.

Cu privire la apelul

declarat de reclamantul R.V.C., instanța de apel a reținut că este nefondată

critica referitoare la respingerea capătului de cerere privitor la obligarea

pârâtului la contravaloarea lipsei de folosință.

Dreptul de folosință

reprezintă o prerogativă a dreptului de proprietate asupra unui imobil, drept

care se află în patrimoniul unei persoane și pe care aceasta îl exercită cu

toate prerogativele sale.

În patrimoniul

reclamantelor, care au cesionat drepturile litigioase lui R.V.C., nu a existat

niciun drept de proprietate asupra imobilului.

Autoarele lui R.V.C.

nu mai aveau în patrimoniu „un vechi drept de proprietate” asupra bunului

litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din

patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr.

92/1950 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a

bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Acestea nu au avut în

patrimoniul lor la data sesizării instanței de judecată nici un „bun” și nici o

„speranță legitimă”, în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a

bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției.

Cu privire la cea

de-a doua critică, referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite

de către prima instanță, instanța de apel a constatat că au fost aplicate în

mod corect dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc. civ., având în vedere că

acțiunea formulată a fost admisă în parte.

Astfel, prima

instanță a avut în vedere la stabilirea cheltuielilor de judecată că numai unul

dintre cele cinci capete de cerere a fost admis, motiv pentru care a redus

onorariul de avocat în cuantum de 12.852 lei, dovedit prin chitanța din 14

iunie 2008.

Instanța de apel a

mai reținut că, în faza actuală a rejudecării apelului, după casare, repunerea

în discuție a onorariului de avocat acordat de către prima instanță și datorat

de către Statul Român este lipsită de efect, având în vedere că s-a dispus

schimbarea sentinței apelate în sensul înlăturării obligației Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii imobilului.

O reanalizare a

obligației de plată a cheltuielilor de judecată de către Statul Român ar

determina agravarea situației apelantului în propria cale de atac, în

condițiile în care Statul Român nu a formulat critici și pe aspectul

cheltuielilor de judecată, la care a fost obligat prin sentința primei

instanțe.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamantul R.V.C. și pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului. Reclamantul a declarat recurs și împotriva încheierii de ședința din

data de 26 noiembrie 2010, pronunțată de aceeași instanță de apel.

Reclamantul solicită

casarea încheierii și a deciziei recurate, admiterea apelului său, sub aspectul

acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată și respingerea apelului

formulat de Ministerul Finanțelor Publice, invocând următoarele critici:

noiembrie 2010 este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 129 alin.

(2) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Instanța de judecata avea

obligația să pună în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în

calitatea lor în cauză.

Recurentul reclamant

arată că, prin decizia civila nr. 4450/2010 pronunțata de Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a stabilit că, în prezenta cauză, Ministerul Finanțelor

Publice stă în proces ca reprezentant al Statului Român, așa cum rezultă din

chiar cererea introductivă de instanță.

La apelul nominal

făcut în ședință publică, așa cum se menționează în încheierea de ședința din

26 noiembrie 2010, a răspuns apelantul pârât Direcția Generala a Finanțelor

Publice ca și reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, prin consilier

juridic.

Ministerul Finanțelor

Publice nu a delegat calitatea sa de reprezentant al Statului Român către

Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București și nici

instanța de apel nu a solicitat mandatarei acestuia să prezinte noul mandat în

care acest apelant pârât să își decline poziția procesuală de reprezentant al

statului.

Astfel, ignorând

delegația depusă la dosar de către consilierul juridic desemnat în cauză, instanța

de apel, a constatat că, din eroare, în citativ a fost trecut Ministerul

Finanțelor Publice, în calitate de apelant pârât, în loc de Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, care la rândul său era

reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București,

prin consilier cu delegație.

În acest fel, instanța

de apel a considerat că se conformează situației statuate de instanța de recurs

cu privire la poziția Ministerului Finanțelor Publice în proces ca și

reprezentant al Statului.

În realitate, așa cum

apare și în preambulul încheierii de ședință din data de 26 noiembrie 2010,

Ministerul Finanțelor Publice s-a prezentat în proces în nume propriu și a dat

Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București mandat să îl

reprezinte ca atare.

Rectificarea

citativului, în sensul celor statuate de decizia de casare, nu acoperă situația

reală din dosar, arătata mai sus și dovedită de delegația consilierului juridic

în care se arata în mod expres că: „În baza mandatului nr. 91456/2010 Direcția

Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București a fost împuternicită să

reprezinte interesele Ministerului Economiei și Finanțelor în dosarul nr. 9848/2/2010

aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă".

Stabilind o altă

situație, față de mandatul dat de către Ministerul Finanțelor Publice către

Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București, cu privire la

poziția procesuală a acestui pârât, instanța de apel se face vinovată de

încălcarea dreptului părților în procesul civil de avea acces la un proces

echitabil (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului). Instanța de

apel avea obligația să cenzureze mandatul reprezentantului Ministerului

Economiei și Finanțelor.

Raportat la lipsa

mandatului Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al statului,

prezenta cauza s-a judecat, la ambele termene, cu lipsă de procedură.

cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de apel a

purces la soluționarea apelului Ministerului Economiei și Finanțelor, ignorând

limitele judecații fixate prin cererea de apel.

Prin sentința civilă nr.

1840 din 10 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civila s-a

reținut ca Ministerul Finanțelor Publice stă în proces ca reprezentant al

statului și în această calitate a fost obligat la plată către reclamant a sumei

3.959.550,60 lei cu titlul de despăgubiri.

În dispozitivul

acestei sentințe s-a strecurat o omisiune privind calitatea Ministerului

Finanțelor Publice, care apare ca fiind obligat în nume propriu la plata sumei

datorate cu titlu de despăgubiri către reclamant, nefăcându-se mențiunea că în

cauză are calitatea de reprezentant al Statului.

Deși acesta sentință

a fost comunicată tuturor părților din proces, apelantul pârât Ministerul

Finanțelor Publice formulează cerere de apel în nume propriu și nu ca

reprezentant al Statului Român.

În această situație,

a analiza apelul formulat de către Ministerul Finanțelor Publice ca fiind

formulat de către Statul Român, prin reprezentantul său legal, este imposibil,

oricât s-ar vrea să se acopere greșeala funcționarului public care a întocmit

cererea de apel.

Ministerul Finanțelor

Publice și-a invocat lipsa calității sale procesuale pasive sub două aspecte: potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, el nu este nici deținătorul imobilului în

litigiu și nici autoritatea administrativă competentă să emită dispoziția de

restituire, în natură sau echivalent. În plus, în critica formulată, apelantul

pârât susține, prin raportare la dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954

privitor la persoanele fizice și juridice, că în speța dedusă judecații, ne

aflam într-o situație de excepție, în care interesele Statului Român nu sunt

reprezentate în instanță de către Ministerul Finanțelor Publice, ci de către

unitatea administrativ teritorială învestită cu soluționarea notificării,

respectiv SC A. SA.

Față de această

situație, instanța de apel trebuia să constate că apelul Ministerului

Finanțelor Publice, în nume propriu, a fost formulat de o persoană fără

calitate procesuală pasivă, acesta stând în proces în numele statului și nu în

nume propriu, situație învederată de reclamant atât în concluziile orale, cât și

în concluziile scrise.

A considera că

cererea de apel a fost formulată de Ministerul Finanțelor Publice ca

reprezentant al Statului Român constituie o mistificare a adevărului din

prezenta cauză. Din aceasta cauză, instanța de apel a adus în susținerea hotărârii

sale motive străine pricinii cu privire la persoana care a formulat cererea de

apel.

Apelantul pârât

Ministerul Finanțelor Publice a criticat hotărârea instanței de fond și prin

raportare la dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, arătând că

despăgubirile se plătesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru și nu de

către el.

În final, a solicitat

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice și, în consecință, respingerea cererii reclamantului ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Analizând argumentele

aduse în sprijinul excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice instanța de apel a considerat că acestea reprezintă „o

veritabila apărare de fond" motiv pentru care a procedat la o analiză a

fondului, lăsând nerezolvată în final problema excepției lipsei calității

procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice.

În acest caz,

încălcând principiul contradictorialității și al respectării dreptului la

apărare, instanța de apel introduce elemente noi, neinvocate de părți, legate

de motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice în prezenta cauză.

Rezultă astfel că

instanța de apel a analizat și soluționat cererile de apel pe aspecte ce nu

fuseseră deduse judecații prin intermediul celor doua apeluri exercitate în

cauză, decizia fundamentându-se și de data aceasta pe motive străine pricinii,

de natură să atragă aplicabilitatea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

încălcat, prin decizia pronunțată, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța de recurs nu

a stabilit ca instanța de apel, analizând cererea de apel formulată de către Ministerul

Finanțelor Publice, să purceadă la o analiză a fondului cauzei îi să lase

nerezolvată excepția lipsei calității procesuale a Ministerului Finanțelor

Publice în prezenta cauză.

Din contră, așa cum

se arată în considerentele hotărârii, instanța de recurs a stabilit că instanța

de apel urmează să analizeze motivele de apel formulate de Ministerul

Finanțelor Publice prin prisma criticilor, acestea vizând calitatea sa

procesuală pasivă.

ipoteza în care se va trece peste primele trei critici și se va considera că în

mod legal instanța de apel a trecut la analizarea fondului cauzei, recurentul

reclamant solicită să se constate că, în mod nefondat, prin aplicarea greșita a

legii, instanța de apel a admis apelul Ministerului Finanțelor Publice, hotărând

totodată schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii

formulate în contradictoriu cu Statul Român, având ca obiect plata valorii de

circulație a imobilului (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurentul consideră

corectă sentința primei instanțe, care a reținut că masurile reparatorii prin

echivalent, în condițiile legii speciale, sunt iluzorii, având în vedere și

faptul că Fondul Proprietatea nu funcționează efectiv, astfel încât nu se poate

reține că aceste măsuri de reparație instituite de legea specială sunt de

natură să acorde o despăgubire efectivă și imediată a prejudiciului cauzat ca

urmare a preluării, fără un titlul valabil, a bunului proprietatea

reclamantului.

Instanța de fond a

constatat corect faptul că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale în persoana statului.

Hotărârea instanței

de apel, recurată, este ulterioară adoptării O.U.G. nr. 62/2010 prin care soluționarea

dosarelor de restituire a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, în

natură sau prin acordarea de despăgubiri, înscrise la Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților, a fost suspendată până în anul 2012.

Având în vedere perioada

de timp îndelungată de la data începerii de către reclamant a demersurilor

pentru restituirea imobilului, instanța de fond a apreciat temeinic și legal că

Statul, titular al obligației de a acorda despăgubiri pentru imobilul preluat

abuziv, fără titlu, în mod culpabil nu și-a îndeplinit obligația de a

implementa cu claritate și eficienta măsurile legislative în baza cărora

autoritățile statului ar fi trebuit sa reacționeze în timp util, într-o manieră

corectă și coerentă.

Reiterând aspectul că

Statul român nu a declarat apel în prezenta cauză, recurentul susține că apelul

declarat de către Ministerul Finanțelor Publice nu se refera la dezlegarea dată

pricinii de către instanța de fond, în sensul întemeierii obligației de plata

de despăgubiri pe dispozițiile art. 998 C. civ.

Ignorând toate probele

existente la dosarul cauzei, instanța de apel, în mod nefondat, a apreciat că

fapta ilicită a statului, constând în înstrăinarea imobilului prin fraudarea

legii, nu a fost dovedită, mai ales că instanța de fond nu a constatat

nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare

încheiat în anul 1999 între SC A. SA și SC C. SA precum și a contractului de

vânzare cumpărare de acțiuni din 24 mai 2000 prin care pârâta A.V.A.S. (fost

F.P.S.) a vândut paratei SC C. SA pachetul majoritar de acțiuni deținut de stat

la SC A. SA.

Fapta ilicită a

statului, constând în înstrăinarea imobilului în litigiu prin fraudarea legii,

este dovedită de chiar acțiunea statului de a privatiza pe pârâta SC A. SA, prin

vânzarea pachetului majoritar de acțiuni deținut la această societate,

societate care avea în patrimoniu și imobilul în litigiu, după ce fusese

notificat cu cererea de restituire a imobilului, încălcând astfel dispozițiile art.

24 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, încă din anul 1999.

Recurentul reclamant

mai arată că petitele din cererea de chemare în judecată având ca obiect

constatarea nulității absolute, pentru frauda la lege, a contractului de

leasing imobiliar și a contractului de vânzare cumpărare de acțiuni, menționate

mai sus, au fost respinse de instanța de fond, ca urmare a stabiliri culpei

statului în nesoluționarea, timp de mai mulți ani de zile, a notificării

reclamantului formulată în baza Legii nr. 10/2001, fapt ce nu poate fi

contestat, statul neîndeplinindu-și în mod culpabil obligația pozitivă de

acordare a despăgubirilor persoanelor deposedate în mod abuziv de imobilele

proprietatea lor, apreciind totodată că atragerea răspunderii delictuale a

statului poate avea loc în condițiile art. 998 C. civ.

Pârâta A.V.A.S. (fost

F.P.S.) avea obligația, înainte de a vinde pachetul majoritar de acțiuni, sa

verifice dacă exista vreo cerere de restituire pentru imobilul în litigiu,

aflat în patrimoniul pârâtei SC A. SA (obligație statuată și prin art. 20 alin.

(4) din Legea nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 247/2005).

Recurentul mai

susține că instanța de apel a făcut referire trunchiat la decizia CEDO

pronunțata în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (nu se are în

vedere ceea ce instanța europeană a reținut în paragrafele nr. 183 și nr. 193).

afirmă că hotărârea judecătorească dată în apel, prin care se constată dreptul

de indemnizare al reclamantului, în temeiul Legii nr. 10/2001 modificată prin

Legea nr. 247/2005, constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, drept de care apelantul reclamant se

poate prevala, de la momentul pronunțării hotărârii.

Recurentul reclamant

susține că, în aceasta interpretare, decizia instanței de apel a fost

pronunțată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat, prin raportare

la decizia civila nr. 1573/2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Prin aceasta decizie,

rămasă irevocabilă prin respingerea recursurilor promovate de pârâtele SC A. SA

și SC C. SA (decizia nr. 7200 din 19 septembrie 2007 Înaltei Curți de Casație

și justiție, secția civila) s-a stabilit calitatea reclamantelor P.P., C.E. și C.I.

de persoane îndreptățite la despăgubiri, în baza Legii nr. 10/2001, în calitate

de moștenitoare ale defuncților R.A. și R.E., foști proprietari ai imobilului în

litigiu.

Prin decizia nr. 7200/2007

a Înaltei Curți de Casație și justiție, secția civilă s-a constatat transmisă

calitatea procesuală activă către R.V.C., ca urmare a încheierii cu

reclamantele a contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase din 02

martie 2006.

Ca atare, dreptul de

a primi despăgubiri a fost stabilit în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1573/2005

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și nu din momentul pronunțării

hotărârii din apel în data de 25 martie 2011, cum greșit susține instanța de apel,

rezolvarea dată acestei probleme intrând în puterea lucrului judecat.

În motivarea recursului

său, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului invocă motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele

argumente:

fost admisă excepția inadmisibilității privind despăgubirile în echivalent, fiind

încălcate dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată. Conform art. 29

alin. (3) din lege, notificarea se comunică instituției implicate în

privatizare pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii

speciale, Legea nr. 247/2005.

Față de dispozițiile art.

23 din lege, nu a fost dovedită calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii. Astfel, dosarul administrativ aferent notificării privind

despăgubirile pentru acest imobil nu a fost completat cu toate actele

doveditoare, în condițiile art. 23 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului și-a respectat toate obligațiile legale și a

depus toate diligențele, în limitele legii, în vederea informării, clarificării

și soluționării notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001.

Cu toate demersurile

legale făcute, nu au fost depuse în completarea dosarului administrativ aferent

notificării toate actele doveditoare pentru dovedirea calității de persoana îndreptățită

în condițiile Legii nr. 10/2001.

Instanța putea

analiza cererea privind despăgubirile numai în măsura în care se emitea de

către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului decizie sau

dispoziție motivată, ca urmare a finalizării procedurii administrative, în

condițiile art. 29 din lege. Aceasta decizie putea face obiectul analizei

instanței judecătorești sub aspectul legalității, în condițiile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, republicată.

În raport de

considerentele expuse și prevederile ce reglementează și instituie procedura

administrativă obligatorie, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

apreciază că stabilirea calității de persoană îndreptățită privind masurile

reparatorii în echivalent/despăgubiri, în mod direct de către instanța de

judecată, fără finalizarea procedurii administrative de către Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, este nelegală.

încălcând principiul disponibilității, nu a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, față

de obiectul acțiunii, respectiv restituirea în natură a imobilului revendicat.

Atât în prezenta acțiune, cât și în notificare, reclamanții au solicitat în mod

expres restituirea în natură a imobilului revendicat, nu despăgubiri.

Notificarea se

comunica instituției publice implicată în privatizare, conform art. 29 din

Legea nr. 10/2001, pentru propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu pentru restituirea în natură a

imobilelor revendicate.

Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului nu are obligația legală de a restitui în

natura imobilele revendicate de foștii proprietari, această obligație revenind

exclusiv unității deținătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001,

republicată. În cadrul activității sale și în exercitarea atribuțiilor ce-i

revin în procesul de privatizare a societăților comerciale la care Statul este

acționar, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu are calitatea

de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acționar în

numele Statului.

Așa cum rezultă din

actele cauzei, unitatea deținătoare a imobilului, în sensul dispozițiilor art. 21

din lege, este SC C. SA și nu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, care nu are drept de proprietate asupra imobilului revendicat.

Obligația Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului, conform Legii nr. 10/2001, se

limitează la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de

despăgubiri conform art. 29 din Legea nr. 10/2001 (obligație de a face).

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu are obligația legala de

a plăti sume de bani, de a acorda măsuri reparatorii în echivalent/despăgubiri,

stabilirea și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv

revenind în sarcina instituției competente, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților, conform art. 16 alin. (2) al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Examinând criticile

formulate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește

recursul declarat de recurentul reclamant:

încheierea din 26 noiembrie 2010 este nelegală, fiind dată cu încălcarea

prevederilor art. 129 alin. (2) C. proc. civ., deoarece instanța de judecata

avea obligația să pună în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin

în calitatea lor în cauză. Nu se arată de către recurent despre ce drepturi și

obligații este vorba și nici modalitatea concretă în care instanța a încălcat

prevederile procedurale menționate.

Chiar recurentul

reclamant recunoaște că, prin cererea de chemare în judecată, a formulat

pretențiile în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice în calitate de

reprezentant al Statului român. Or, în aceste condiții, rectificarea

citativului prin încheierea recurată, în sensul menționării ca parte în proces

a Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi

calificată ca fiind o încălcare a dispozițiilor art. 129 alin. (2) C. proc.

civ., ci dimpotrivă, constituie o conduită corespunzătoare rolului activ al

instanței de judecată, care trebuie să stăruie prin toate mijloacele legale

pentru prevenirea pronunțării unei hotărâri cu nerespectarea cadrului

procesual.

Pe de altă parte,

instanța de apel nu mai putea analiza, în rejudecare, problema calității în

proces a Ministerului Finanțelor Publice (aceea de pârât în nume propriu sau de

reprezentant al pârâtului Statul român), față de cele statuate prin decizia de

casare nr. 4450 din 15 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă.

Instanța de recurs a

apreciat că instanța de apel a depășit limitele judecății trasate prin motivele

de apel, deoarece Ministerul Finanțelor Publice a argumentat excepția lipsei

calității procesuale pasive pe două aspecte: cel dedus din aplicarea

dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, care presupune că acordarea

măsurilor reparatorii în echivalent se realizează de către entitatea investită

cu soluționarea notificării și cel referitor la regimul stabilirii și plății

despăgubirilor, așa cum rezultă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

S-a mai reținut în

decizia de casare că instanța de apel, ignorând aceste argumente aduse în

sprijinul excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor, a introdus în analiză, de o manieră neprocedurală, încălcând

principiul contradictorialității și al respectării dreptului de apărare,

elemente noi, neinvocate de părți, legate de modalitatea în care Ministerul

Finanțelor ar fi stat în proces, trăgând consecințe și pe aspectul modalității

de îndeplinire a procedurii de citare, aspect care este, de asemenea, în afara

cadrului judecății.

În raport de aceste

considerente ale deciziei de casare cu trimitere, instanța de apel, în

rejudecare, nu mai putea repune în discuție calitatea în care stă în judecată

Ministerul Finanțelor Publice, deoarece ar fi nesocotit dispozițiile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al deciziei de casare.

Lipsa unui mandat

special, prin care Ministerul Finanțelor Publice să delege calitatea sa de

reprezentant al Statului român către Direcția Generala a Finanțelor Publice a

Municipiului București, al cărui consilier juridic s-a prezentat în fața

instanței de apel, nu schimbă calitatea părților în proces. Cel mult, se putea

pune în discuție lipsa dovezii calității de reprezentant, care ar fi antrenat

neluarea în considerare a susținerilor consilierului juridic fără mandat.

Stabilind că parte în

apel este Statul român, care a fost chemat în judecată prin acțiune, și nu

Ministerul Finanțelor în nume propriu, instanța de apel nu a încălcat în nici un

fel dreptul la un proces echitabil invocat de recurent. Nu s-a introdus în apel

o parte nouă, străină de litigiu, ci s-a rectificat o eroare de citare, fiind

menționat corect pârâtul, conform chiar acțiunii formulate de reclamant.

Împrejurarea că lipsa

mandatului Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al statului ar fi

determinat judecarea cauzei cu lipsă de procedură în ceea ce îl privește pe

pârâtul Statul român, nu poate fi invocată, ca motiv de recurs, de către

recurentul reclamant. Nerespectarea dispozițiilor referitoare la procedura de

citare atrag nulitatea relativă, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., nulitate care nu poate fi invocată decât de partea pretins vătămată,

adică de pârâtul Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

privește cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în prevederile art.

304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că reclamantul invocă, pe de o

parte, lipsa calității procesuale active a Ministerului Finanțelor Publice de a

declara apel în nume propriu, precum și greșita calificare de către instanța de

apel a criticilor apelantului Ministerul Finanțelor Publice ca fiind critici de

fond, când în realitate acestea vizau calitatea procesuală pasivă în raport de

acțiunea formulată. Recurentul reclamant consideră că în mod greșit instanța de

apel a procedat la o analiză a fondului, lăsând nerezolvată în final problema

excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor

Publice, încălcând principiul contradictorialității și al respectării dreptului

la apărare și introducând elemente noi, neinvocate de părți, legate de

motivarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Finanțelor Publice în prezenta cauză.

Referitor la

calitatea procesuală activă a Ministerului Finanțelor Publice de a declara

apelul în cauză, se constată că acest demers judiciar a fost făcut în

considerarea calității pe care acest minister a avut-o în cadrul procesului,

respectiv aceea d