ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2365/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 iunie 2001 pe rolul Tribunalului București, reclamantele P.P., C.E. și C.I. au chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, SC A. SA, SC C. SA și Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, solicitând următoarele: 1. restituirea în natură a imobilului compus din parter, 2 etaje și mansardă și a terenului aferent de 1.024 m.p teren situat în București; 2. să se constate că imobilul revendicat se află la adresa actuală din str. Sabinelor, sector 5, București. 3. anularea hotărârii AGA din 14 mai 2001 din cadrul SC A. SA, prin care s-a decis respingerea cererii sale de restituire în natură a imobilului; 4. obligarea pârâtelor SC A. SA și SC C. SA la plata sumei de 1000 dolari S.U.A.

lunar, despăgubiri pentru lipsa de folosință și folosul nerealizat, începând cu 19 martie 2001 și până la restituirea efectivă a imobilului. 5. în subsidiar, în situația în care restituirea în natură nu va fi găsită posibilă, au cerut obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 500.000 dolari S.U.A. la valoarea actualizată, la data plății, alături de despăgubirea pentru lipsa de folosință și beneficiul nerealizat. Prin cererea precizatoare s-a solicitat angajarea răspunderii Statului pentru vânzarea care s-a realizat, în frauda intereselor reclamantelor și, pe cale de consecință, obligarea Statului la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 19 martie 2001-august 2008, în temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998-999 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 469 din 6 mai 2003, pronunțată de Tribunalul București secția a III-a civilă, a fost respinsă acțiunea ca nefondată, reținându-se că este imposibilă restituirea în natură. Curtea de Apel București secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005, a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, pe considerentul că acesta nu a analizat și celelalte capete de cerere ale acțiunii precizate și completate. Prin decizia civilă nr. 7200 din 19 septembrie 2006, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respins recursul declarat de pârâtele SC A. SA și SC C. SA, reținând că, într-adevăr, prima instanță nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind anularea hotărârii AGA din 14 mai 2001 din cadrul SC A. SA și nici asupra pretențiilor în despăgubiri.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 7200 din 19 septembrie 2007, a constatat transmisă calitatea procesuală activă către R.V.C., ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase din 02 martie 2006 cu reclamantele. În rejudecarea cauzei, prin sentința civilă nr. 1840 din 10 decembrie 2008, Tribunalul București secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității, prematurității și lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Ministerul Economiei și Finanțelor, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și SC C. SA, dar și acțiunea în raport de aceleași pârâte, ca neîntemeiată. A fost admisă în parte cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, în sensul că s-a dispus obligarea acestuia să plătească reclamantului R.V.C.

suma de 3.959.550,60 lei cu titlu de despăgubire. Celelalte capete de cerere formulate împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, ca reprezentant al Statului Român, au fost respinse, ca neîntemeiate. Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei SC A. SA suma de 1800 lei, iar pârâtei SC C. SA suma de 2700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să plătească reclamantului suma de 6905 lei reprezentând cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul R.V.C. și Ministerul Finanțelor Publice. În calea de atac a apelului declarată de către reclamantul R.V.C. s-a adus critici sentinței, sub aspectul greșitei respingeri a capătului de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință calculată din data de 19 martie 2001 la zi și a neacordării întregului onorariu avocațial de 12.852 lei.

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București, în criticile privind nelegalitatea și netemeinicia sentinței, a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive în contextul Legii nr. 10/2001, pe considerentul că nu este unitate deținătoare a bunului aflat în litigiu și nici autoritate administrativă competentă să soluționeze notificare. De asemenea, a susținut că acordarea despăgubirilor intra în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în procedura specială, instituită prin Legea nr. 247/2005. Pe de altă parte, a pretins că el nu a participat în judecată, în numele statului, căci prin art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, statul participă în proces ca subiect de drepturi și obligații, prin Ministerul Finanțelor, în afară de cazurile în care legea stabilește anumite alte organe în acest scop.

În consecință, ne aflăm în situațiile de excepție, când răspunderea pentru acoperirea prejudiciului revine SC A. SA. Prin decizia civilă nr. 684 din 22 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile declarate de apelantul-reclamant R.V.C. și apelanții Direcția Generală a Finanțelor Publice București și Ministerul Finanțelor Publice, s-a desființat sentința civilă atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la același tribunal. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a fost exercitată calea de atac a recursului de către pârâtele SC A. SA și SC C. SA. Prin decizia nr. 4450 din 15 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a admis recursul declarat de pârâte, a fost casată decizia și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere următoarele considerente: Pronunțând decizia de desființare cu trimitere, instanța de apel s-a fundamentat pe următoarele considerente principale: pe de o parte, prima instanță nu ar fi analizat toate capetele de cerere; pe de altă parte, tribunalul nu s-ar fi pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, neobservând că acesta nu a fost chemat în judecată în nume propriu, ci ca reprezentant al Statului Român. Asemenea considerente lipsesc hotărârea de o bază legală, în condițiile în care ignoră limitele fixate în apel prin criticile formulate de către părți și în același timp nesocotesc dezlegările jurisdicționale date de prima instanță, prin soluția adoptată, excepțiilor procesuale invocate de către părți.

În acest sens, s-a constatat că, procedând la o calificare a obiectului judecății, tribunalul a apreciat că hotărârea A.G.A. nu se încadrează în dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, dar că este asimilabilă unui refuz de restituire, așa încât instanța este competentă să soluționeze cauza pe fond. O asemenea calificare juridică dată de instanță pretențiilor deduse judecății nu a făcut obiect de critică în apel, reclamantul nesusținând că ar fi fost nesocotite limitele investirii. În aceste condiții, în care partea care s-ar fi putut considera prejudiciată de încadrarea juridică a pretențiilor sale, nu a atacat soluția primei instanțe, Curtea de Apel nu putea decât prin depășirea limitelor devoluțiunii să considere că tribunalul ar fi lăsat nerezolvate cereri deduse judecății și aceasta ar impune soluția de desființare cu trimitere.

De asemenea, tot cu nesocotirea cadrului judecății instanța de apel face aprecieri în legătură cu prezența în proces a Ministerului Finanțelor și a calității procesuale pasive a acestuia. Potrivit motivelor de apel formulate de Ministerul Finanțelor Publice, obiectul criticilor acestuia a vizat calitatea sa procesuală pe două aspecte: cel dedus din aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, care presupune că acordarea măsurilor reparatorii în echivalent se realizează de către entitatea investită cu soluționarea notificării; cel referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor, așa cum rezultă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Ignorând aceste argumente aduse în sprijinul excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, instanța de apel introduce în analiză - de o manieră neprocedurală, încălcând principiul contradictorialității și al respectării dreptului de apărare, elemente noi, neinvocate de părți, legate de modalitatea în care Ministerul Finanțelor ar fi stat în proces, trăgând consecințe și pe aspectul modalității de îndeplinire a procedurii de citare. Tot astfel, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că nu putea rezolva ea însăși excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, această sarcină revenind primei instanțe. Or, din considerentele sentinței tribunalului rezultă că a fost analizată problema legitimării procesuale a Ministerului Finanțelor, excepția fiind considerată neîntemeiată de către instanță.

Dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., care permit instanței de apel să adopte soluția de desființare cu trimitere, au în vedere ipoteza în care pricina a fost rezolvată în mod greșit pe excepție, fără să intre în cercetarea fondului, iar nu în situația inversă, în care judecata s-a realizat pe fond, fiind respinsă în prealabil o excepție procesuală. De aceea, instanța de apel nu putea considera decât cu nesocotirea dispozițiilor procedurale menționate că nu poate rezolva în calea de atac aspecte care, privind modalitatea de soluționare a excepției de către prima instanță se constituiau în motive de apel, obiect al judecății în această fază procesuală.

Rezultă, potrivit celor expuse, caracterul întemeiat al criticilor din recurs în condițiile în care instanța de apel a analizat și soluționat cauza pe aspecte ce nu fuseseră deduse judecății prin intermediul celor două apeluri exercitate în cauză, decizia fundamentându-se astfel pe motive străine pricinii de natură să atragă aplicabilitatea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. De asemenea, hotărârea este lipsită de bază legală, dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât a pronunțat desființarea cu trimitere în afara ipotezelor normei legale, având în vedere că prima instanță realizase o judecată pe fondul cauzei. În ceea ce privește lipsa de procedură cu care s-ar fi desfășurat procesul, aceasta a fost o consecință trasă de instanța de apel în legătură cu aspecte din afara cadrului judecății, vizând calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor.

Față de toate aceste considerente, constatându-se incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., art. 312 alin. (5) C. proc. civ. recursul a fost admis, casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel pentru analiză, cu respectarea limitelor devoluțiunii, a criticilor deduse judecății prin cele două apeluri exercitate în cauză. În rejudecarea apelurilor, prin încheierea din 26 noiembrie 2010, instanța de apel a dispus rectificarea citativului, în sensul că apelant pârât este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu Ministerul Finanțelor Publice. De asemenea, instanța a constatat că Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, care la rândul său este reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice, prin consilierul juridic prezent în instanță la acel termen, în baza delegației de reprezentare aflată la dosar.

Prin decizia nr. 338/A din 25 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul R.V.C., s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că s-a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, aceasta fiind obligată să propună măsuri reparatorii pentru imobilul situat în str. Sabinelor București, compus din parter, 2 etaje și mansardă și teren în suprafață de 1024 mp în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. S-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, având ca obiect plata valorii de circulație a imobilului și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de apel a considerat că este învestită analizeze: calitatea procesuală pasivă și, implicit, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de circulație a imobilului, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 245/2007 (motiv de apel al Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice) și temeinicia respingerii de către instanța de fond a capătului de cerere privind plata contravalorii de folosință și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate (motive de apel depuse de către R.V.C.).

Cu privire la celelalte capete de cerere, respectiv, imposibilitatea restituirii în natură a imobilului compus din parter, 2 etaje și mansardă și a terenului aferent de 1.024 mp; respingerea cererii de anulare a hotărârii Adunării Generale a Asociațiilor din 14 mai 2001 din cadrul SC A. SA, prin care s-a decis respingerea cererii sale de restituire în natură a imobilului; respingerea cererii privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 24 mai 2000 și respingerea cererii privind nulitatea contractului de leasing imobiliar, instanța de apel a constatat că dezlegarea acestora dată prin sentința civilă nr. 1840 din 10 decembrie 2008 pronunțată de către Tribunalul București a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a neexercitării căii de atac a apelului și nici a căii de atac a recursului, cu privire la modul de soluționare al acestor capete de cerere.

În raport de aceste constatări preliminare, instanța de apel, în rejudecare, a stabilit următoarele: Reclamantele sunt moștenitoarele autorilor lor R.A. și R.E., care în timpul vieții au cumpărat imobilul, situat la adresa din str. Sabinelor, cu contractul de vânzare - cumpărare din 04 martie 1941, transcris. Imobilul menționat a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, așa cum rezultă din anexa la decret, poziția 368. Preluarea în temeiul actului normativ menționat este prezumată ca fiind o preluarea abuzivă prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2010. Aceste aspecte au fost reținute în mod corect de către prima instanță, iar părțile nu au formulat nicio critică cu privire la acest aspect.

Prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 24 mai 2000, F.P.S. a vândut către SC C. SA un număr de 78137 acțiuni, reprezentând 84,4% din valoarea capitalului social al SC A. SA. Instanța a constatat că imobilul, a cărui restituire în natură se solicită, s-a aflat în patrimoniul societății SC A. SA. Reclamantele au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea către Primăria Municipiului București, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului. Ca urmare a notificării depuse s-a format dosarul nr. 14373, care a fost trimis spre competentă soluționare către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, având în vedere că imobilul notificat este deținut de către SC C. SA, care este unul dintre acționarii majoritari ai SC A. SA.

De asemenea, prin procesul-verbal din data de 14 mai 2001 încheiat ca urmare a Adunării Generale a Acționarilor din SC A. SA, a fost respinsă solicitarea formulată de către reclamante privind restituirea imobilului în natură. Ca urmare a acestei decizii, reclamantele au formulat cererea de chemare în judecată precizată, care formează obiectul prezentului litigiu. Cu privire la calitatea de persoană îndreptățită, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 25 noiembrie 2001 „sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”.

Prin decizia civilă nr. 1573 din 14 decembrie 2005, a Curții de Apel București secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a stabilit calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001, ca și calitatea de moștenitoare ale defuncților R.A. și R.E., foști proprietari ai imobilului. Astfel, autoarele lui R.V.C. și-au dovedit calitatea de persoane îndreptățite și calitatea de moștenitoare. Cu privire la posibilitatea restituirii în natură a imobilului, în rejudecare, instanța de apel a constatat că a intrat în puterea lucrului judecat dezlegarea dată de către prima instanță cu privire la natura juridică a deciziei adoptate în data de 14 mai 2001, în urma Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor SC A. SA.

Astfel, prima instanță a statuat că aceasta nu reprezintă o soluționare a notificării, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece nu poate fi privită ca o decizie motivată. În lipsa unei decizii în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, s-a apreciat că refuzul de restituire a imobilului notificat reprezintă un refuz de soluționare a notificării în sensul art. 26 din Legea nr. 10/2001 și că, în virtutea deciziei în interesul legii nr. XX/2007, prima instanță este competentă să soluționeze pe fond cererea de restituire în natură a imobilului notificat. În raport de aceste constatări, care nu au fost criticate în calea de atac a apelului nici de către R.V.C., succesorul cesionar al reclamantelor, și nici de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prima instanță a analizat cererea de restituire a imobilului notificat din prisma dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 și a deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008.

Prima instanță a statuat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat, ca urmare a faptului că imobilul preluat a fost înglobat în alt imobil, pierzându-și existența de sine stătătoare. Problema de drept privind imposibilitatea restituirii în natură a imobilului notificat a intrat în puterea lucrului judecat, ca urmare a împrejurării că această dezlegare nu a format obiectul criticilor, nici în calea de atac a apelului și nici în calea de atac a recursului. Ca urmare a imposibilității de restituire în natură, prima instanță a reținut, pe de o parte, că nu se pot acorda măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece reclamantul nu a solicitat acest lucru în contradictoriu cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Însă, pe de altă parte, prima instanță a reținut, de asemenea, că măsurile reparatorii în echivalent sunt iluzorii și, ca urmare a acestui fapt, a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Român și a dispus obligarea acestuia la plata valorii de circulație a imobilului notificat, în temeiul art. 998-999 C. civ. Instanța de apel a constatat întemeiate criticile formulate de către apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sub aspectul obligării acestuia la plata despăgubirilor. Instanța de apel a apreciat că dreptul de indemnizare al apelantului reclamant s-a născut în temeiul Legii nr. 10/2001, iar modalitatea de cuantificare și valorificare a acestui drept trebuie să se realizeze în conformitate cu legislația specială adoptată de către Statul Român.

Astfel, prima instanță trebuia să constate că autoarele reclamantului au calitatea de persoane îndreptățite, că imobilul a fost preluat abuziv și că imobilul notificat este imposibil de restituit, motiv pentru care trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) coroborate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor art. 29.2 din Normele metodologice de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în sensul de a dispune obligării entității învestite cu soluționarea notificării, respectiv a entității care a efectuat privatizarea, anume a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să propună măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Instanța de apel a mai reținut că o acțiune directă îndreptată împotriva statului, întemeiată pe principiile răspunderii civile delictuale, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, nu-și poate avea temei suficient nici în dreptul intern, dar nici în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de către apelant urmărea tragerea la răspundere a Statului ca urmare a comiterii faptei ilicite, constând în înstrăinarea imobilului prin fraudarea legii. Instanța de apel a constatat că fapta ilicită reclamată nu a fost probată, atâta timp cât au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute pentru fraudă la lege a contractelor de vânzare de acțiuni și de leasing.

În această situație, inexistența faptei ilicite nu poate atrage obligarea statului la plata contravalorii imobilului, ca urmare a imposibilității de restituire efectivă în natură, imposibilitate determinată prin fraudarea legii. Cu privire la stabilirea de către instanțe a cuantumului despăgubirilor, instanța de apel a reținut că stabilirea efectivă a acestora revine în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, la propunerea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, în calitate de unitate învestită cu soluționarea notificării. Chiar dacă apelantul a invocat lipsa calității procesuale pasive pe capătul de cerere indicat, Curtea a constatat că argumentele menționate în susținerea excepției a determinat considerarea excepției ca fiind o veritabilă apărare de fond, motiv pentru care s-a procedat la o analiză a fondului cererii de chemare în judecată.

Cu privire la apelul declarat de reclamantul R.V.C., instanța de apel a reținut că este nefondată critica referitoare la respingerea capătului de cerere privitor la obligarea pârâtului la contravaloarea lipsei de folosință. Dreptul de folosință reprezintă o prerogativă a dreptului de proprietate asupra unui imobil, drept care se află în patrimoniul unei persoane și pe care aceasta îl exercită cu toate prerogativele sale. În patrimoniul reclamantelor, care au cesionat drepturile litigioase lui R.V.C., nu a existat niciun drept de proprietate asupra imobilului. Autoarele lui R.V.C. nu mai aveau în patrimoniu „un vechi drept de proprietate” asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lor, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Acestea nu au avut în patrimoniul lor la data sesizării instanței de judecată nici un „bun” și nici o „speranță legitimă”, în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. Cu privire la cea de-a doua critică, referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de către prima instanță, instanța de apel a constatat că au fost aplicate în mod corect dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc. civ., având în vedere că acțiunea formulată a fost admisă în parte.

Astfel, prima instanță a avut în vedere la stabilirea cheltuielilor de judecată că numai unul dintre cele cinci capete de cerere a fost admis, motiv pentru care a redus onorariul de avocat în cuantum de 12.852 lei, dovedit prin chitanța din 14 iunie 2008. Instanța de apel a mai reținut că, în faza actuală a rejudecării apelului, după casare, repunerea în discuție a onorariului de avocat acordat de către prima instanță și datorat de către Statul Român este lipsită de efect, având în vedere că s-a dispus schimbarea sentinței apelate în sensul înlăturării obligației Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii imobilului. O reanalizare a obligației de plată a cheltuielilor de judecată de către Statul Român ar determina agravarea situației apelantului în propria cale de atac, în condițiile în care Statul Român nu a formulat critici și pe aspectul cheltuielilor de judecată, la care a fost obligat prin sentința primei instanțe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul R.V.C. și pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului. Reclamantul a declarat recurs și împotriva încheierii de ședința din data de 26 noiembrie 2010, pronunțată de aceeași instanță de apel. Reclamantul solicită casarea încheierii și a deciziei recurate, admiterea apelului său, sub aspectul acordării în totalitate a cheltuielilor de judecată și respingerea apelului formulat de Ministerul Finanțelor Publice, invocând următoarele critici: