ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2008/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2008/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de

30 aprilie

2009 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamantul S.O.G. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să îl oblige pe acesta la plata despăgubirilor

aferente valorii de piață a imobilului situat în București, imobil naționalizat

în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil și, ulterior, vândut ilegal.

Reclamantul a solicitat ca plata să fie efectuată în maxim 3 luni de la rămânerea

definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești, iar în caz de întârziere la

plată să se stabilească dobânzi legale pentru fiecare zi de întârziere.

La termenul din 09 iunie 2009, reclamantul a depus o cerere

completatoare la acțiune, solicitând ca pârâtul să fie obligat și la plata de daune

materiale pentru lipsire de folosință a imobilului în litigiu începând cu luna iunie

a anului 1996 și până în prezent. Cererea precizatoare a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 998 C. civ., iar cuantumul despăgubirilor solicitate a fost evaluat de reclamant

la suma de 6500 euro pe lună.

Prin sentința civilă nr. 6890 din 27 octombrie 2009, pronunțată

de Judecătoria sectorului 5 București,

s-a

admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și s-a declinat competența

în favoarea Tribunalului București.

După declinare, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 50215/3/2009.

Prin notele scrise depuse de reclamant, acesta a precizat

că solicită obligarea pârâtului la contravaloarea lipsei de folosință doar pe ultimii

trei anterior datei introducerii acțiunii.

Prin încheierea de la termenul din 04 februarie 2010,

pronunțată de Tribunalul București,  secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârât, reținându-se că, deși

Statul Român nu are calitatea de unitate deținătoare, calitatea procesuală pasivă

a acestuia trebuie reținută prin raportare la jurisprudența C.E.D.O, deoarece inacțiunea

statului a făcut ca notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 să nu fie soluționată

până în prezent.

Prin sentința civilă nr. 1511 din 25 octombrie 2010,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a fost admisă în parte cererea precizată, a fost obligat pârâtul la plata sumei

de 2.021.443,2 RON reprezentând contravaloarea imobilului teren și construcție situat

în București, a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata

contravalorii lipsei de folosință pe ultimii trei ani, ca neîntemeiat și s-a dispus

comunicarea sentinței către Primăria Municipiului București și către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În considerentele hotărârii s-au reținut următoarele:

Prin actele depuse la dosar, prima instanță a reținut

că s-a făcut dovada faptului că imobilul a fost preluat abuziv de la autorul inițial

al reclamantului și că acesta din urmă a dovedit că are calitate procesuală activă.

Avându-se în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, Tribunalul a constatat că reclamantul

nu are decât posibilitatea obținerii de despăgubiri în echivalent, deoarece imobilul

a fost vândut și nu poate fi restituit în natură.

Instanța de fond a arătat că, într-un stat de drept, trebuie

să funcționeze principiul despăgubirii efective a persoanelor care au fost deposedate

abuziv de către Statul Român și, ținând seama de faptul că reclamantului i s-a încălcat

dreptul la proprietate prin aceea că despăgubirea care ar fi eventual stabilită

de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor este iluzorie, raportându-se

inclusiv la practica Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a constatat existența

unui conflict între dispozițiile Legii nr. 247/2005 și prevederile Protocolului

nr. 1 adițional la Convenție și, având în vedere dispozițiile art. 11 și art. 20

alin. (2) din Constituție, a înlăturat prevederile dreptului intern privind procedura

acordării măsurilor reparatorii prin echivalent.

Tribunalul a respins capătul de cerere privind contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului, ca neîntemeiat, întrucât Legea nr. 10/2001 nu

conține nici o dispoziție din care să rezulte un astfel de drept al reclamantului.

Împotriva sentinței Tribunalului, au declarat apel atât

reclamantul, cât și pârâtul.

Prin decizia nr. 414/A din 14 aprilie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă,

a fost

respins, ca nefondat, apelul reclamantului și s-a admis apelul pârâtului, a fost

schimbată în tot sentința apelată, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului și a fost respinsă acțiunea ca fiind formulată împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a

reținut următoarele:

Curtea constată că statul are calitate procesuală pasivă

în litigiile întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, atunci când nu este cunoscută

unitatea deținătoare a bunului, ceea nu este cazul în speță.

În contextul modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin

Legea nr. 247/2005, statul stă în proces prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor

atunci când se contestă deciziile emise de acest organ administrativ (art. 9 din

Titlul VII).

Unificarea practicii, în sensul că instanței civile nu-i

mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005, s-a realizat prin decizia în interesul Legii nr. 52/2007,

singurele acte emise în procedura prealabilă, cenzurabile în continuare pe acest

aspect, fiind cele anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ.

A susține că în prezent ar exista calea acțiunii directe

împotriva statului, în cadrul căreia să se pretindă obligarea acestuia din urmă

la despăgubiri bănești, înseamnă, pe de o parte, a ignora o jurisprudență stabilă

și previzibilă, iar pe de altă parte, a ignora o procedură legal reglementată prin

intermediul căreia se determină tocmai întinderea acestor despăgubiri. Altfel spus,

în acest mod, s-ar suprima o procedură judiciară stabilită de legiuitor în competența

instanței de contencios administrativ în favoarea uneia jurisprudențiale, care tocmai

pentru că are un astfel de caracter, nu se poate bucura de predictibilitate și uniformitate.

Faptul că Fondul Proprietatea este funcțional, nu justifică

suprimarea unei proceduri judiciare legale, în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile

legate de despăgubiri, pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială,

întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile

judecătorești, câtă vreme sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.

Singura consecință a admiterii unor acțiuni directe împotriva

statului (în situația în care mijloacele legale existente nu au fost valorificate),

ar fi aceea că titlul de despăgubiri emise de Comisia Centrală ar fi înlocuite cu

hotărâri judecătorești, a căror eficiență va fi cu atât mai puțin asigurată, cu

cât, obligațiile la care se referă, sunt în afara mecanismului legal al măsurilor

reparatorii.

O acțiune directă îndreptată împotriva statului în care

să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute

de lege, solicitate cu suprimarea procedurilor stabilite în acest sens, nu-și poate

avea temei suficient în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Cât timp dreptul invocat face obiectul unei proceduri

judiciare interne (sau al procedurii prealabile administrative, cum este cazul în

speță), el nu constituie obiectul unui bun existent, iar reclamantul nu este titularul

unei creanțe suficient stabilită pentru a apărea ca exigibilă, astfel că reclamantul

nu se poate prevala de existența unui bun în sensul art. 1.

La analiza condițiilor generale de exercițiu a unei acțiuni

civile introduse direct împotriva statului, trebuie observate precizările și distincțiile

referitoare la raportul dintre legea specială și cea generală, astfel cum acestea

sunt redate în decizia în interesul Legii nr. 33/2008. Dacă s-ar crea posibilitatea

valorificării unor pretenții care fac obiect de reglementare al unei legi speciale,

pe calea dreptului comun, s-ar nesocoti raportul dintre norma generală și norma

specială și s-ar ajunge la o situație discriminatorie între cei care conformându-se

prescripțiilor legii au urmat procedura statuată de aceasta și cei care adresându-se

direct instanței, pot primi soluții diferite.

Dacă este adevărat că pasivitatea unității deținătoare,

care nu a soluționat notificarea depusă în anul 2001, este culpabilă, la fel de

adevărat este că apelantul reclamant avea posibilitatea să se adreseze instanțelor

civile și să solicite soluționarea pe fond a notificării de către instanțele judecătorești

în contradictoriu cu unitatea deținătoare.

Tocmai pentru situații de genul celei în care se află

reclamantul, instanța supremă, în exercitarea atribuției de asigurare a unei practici

judiciare unitare, a pronunțat decizia în interesul Legii nr. XX din 19 martie 2007

publicată în M. Of., Partea I, nr. 764/11.11.2007.

Apelantul reclamant nu s-a adresat instanțelor civile

pentru a tranșa raportul juridic născut ca urmare a notificării trimise în baza

Legii nr. 10/2001, raport juridic stabilit între persoana îndreptățită care a trimis

notificarea și unitatea deținătoare care conform legii speciale trebuia să soluționeze

notificarea.

Practica instanțelor este constantă în a stabili că instanțele

judecătorești sunt competente să soluționeze pe calea contestației prevăzute de

art. 26 alin. (3) din Lege și atunci când entitatea notificată nu a emis o decizie

sau dispoziție motivată, deoarece lipsa răspunsului la notificare după o perioadă

lungă de timp, coroborată cu atitudinea pasivă a persoanei juridice notificate,

echivalează cu refuzul de restituire sau de stabilire a măsurilor reparatorii.

Procedând în felul arătat mai sus, reclamantul și-ar fi

putut realiza drepturile în contradictoriu cu unitatea deținătoare și în conformitate

cu legea specială în baza căreia a fost formulată notificarea.

Nesoluționarea în termen a notificării de către unitatea

deținătoare, nu conferă calitate procesuală pasivă Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, atâta timp cât reclamantul avea la dispoziție pârghiile procesuale

care să-i permită tranșarea litigiului cu unitatea deținătoare într-un termen rezonabil

și în formele prevăzute de lege.

Înlăturarea dispozițiilor din legislația internă și aplicarea

directă a dispozițiilor C.E.D.O, este posibilă în condițiile art. 20 alin. (2) din

Constituție, dacă procedurile cuprinse în normele interne nu sunt de natură să asigure

realizarea principiilor prevăzute în Convenția Europeană.

O astfel de aplicare directă a dispozițiilor Convenției,

nu se impune a fi făcută atunci când drepturile persoanei îndreptățite puteau sau

pot fi realizate în contradictoriu cu persoanele care au calitate procesuală pasivă,

conform legii.

Depășirea termenului rezonabil în care trebuia soluționată

notificarea, este un aspect care putea fi rezolvat favorabil de către reclamant,

în condițiile deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007, fără a

fi necesară înlăturarea dispozițiilor din legea specială și introducerea unei acțiuni

întemeiată pe dreptul comun în cadrul răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul

S.O.G.,

invocând dispozițiile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a deciziei atacate,

în sensul menținerii hotărârii Tribunalului și obligarea pârâtului la plata despăgubirilor

bănești la valoarea stabilită prin raportul de expertiză depus la prima instanță.

În motivarea recursului se arată că hotărârea instanței

de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, a jurisprudenței

C.E.D.O. și a jurisprudenței interne.

Astfel, deși instanța a apreciat în mod corect calitatea

recurentului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, a reținut

în mod nelegal că Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice nu

are calitate procesuală pasivă.

De asemenea, recurentul arată că instanța a interpretat

greșit Decizia nr. XX/2007, Decizia nr. 33/2008, pronunțate de instanța supremă

și jurisprudența C.E.D.O., fiind contradictorie în asigurarea respectării acestor

prevederi în cauză, încercând astfel să înlăture responsabilitatea Statului Român.

În fine, recurentul apreciază că sunt întrunite toate

condițiile prevăzute de lege și de C.E.D.O. pentru angajarea răspunderii civile

a statului, într-un stat de drept fiind necesar să funcționeze principiul despăgubirii

efective a persoanelor deposedate abuziv.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, se

constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Problema ce se impune a fi analizată cu prioritate, vizând

cadrul procesual al desfășurării judecății, vizează calitatea procesuală pasivă

a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Se constată că acțiunea reclamantului a fost întemeiată

pe dispozițiile C. civ., Convenției Europene a Drepturilor Omului, protocoalele

adiționale și jurisprudența C.E.D.O.

Conform art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți

recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv

unei instanțe".

În cauza Rotaru contra României, Curtea Europeană a arătat

că art. 13 din Convenția Europeană garantează existența în dreptul intern a unui

recurs ce permite invocarea, în substanță, a drepturilor și libertăților consacrate

de Convenție, cu alte cuvinte garantează în dreptul intern existența unui recurs

care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui

drept consacrat de Convenție.

Potrivit acestei dispoziții convenționale, se constată

că se impune o cale internă de atac în fața unei „autorități naționale competente",

care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să

ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume

marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma dispozițiilor

Convenției.

Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii

reclamantului și oferirea unui remediu corespunzător constituie ceea ce se numește

a fi un „recurs efectiv" în jurisprudența C.E.D.O., în sensul art. 13 din Convenție.

Or, atât jurisprudența C.E.D.O., cât și doctrina, cu privire

la natura acestui „recurs intern" au stabilit că garanțiile prevăzute de

art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care

să permită combaterea unei legi naționale, pe motiv că este contrară, sau să atace

conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale.

Prin urmare, art. 13 din Convenție, astfel cum a fost

interpretat de organele cu atribuții jurisdicționale ale Convenției, nu deschide

calea unui recurs național în convenționalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea

de către o lege națională a unui drept ocrotit de Convenție sau de protocoalele

sale adiționale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuție modul de

aplicare a legii interne în conformitate cu exigențele Convenției.

Cu alte cuvinte, în baza acestei dispoziții convenționale,

judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretext că nu corespunde Convenției,

ci este obligată să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul

de convenționalitate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale existente,

în speță Legea nr. 10/2001, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai

adecvat, nu reprezintă o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.

De aceea, față de această dispoziție convențională, se

constată că în dreptul intern a fost adoptată o soluție de către stat pentru restituirea

în natură a imobilelor preluate abuziv de către acesta, sau în măsura în care restituirea

în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii, printre care și măsurile

reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri, respectiv Legea nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005, lege cu caracter special ale cărei dispoziții

nu contravin dispozițiilor Convenției, întrucât, așa cum rezultă din jurisprudența

C.E.D.O., aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților

preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, soluție ce trebuie implementată cu

o claritate și o coerență rezonabilă pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea

juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile

de aplicare a acestei soluții.

În ceea ce privește sistemul național existent de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent, se constată că a fost deja realizat controlul

de convenționalitate de Curtea Europeană în hotărârea pilot Măria Atanasiu și alții

împotriva României și s-a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a pune

la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă

a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate

de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii

în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat, impun autorităților

statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile stabilite prin legile speciale

pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Or, prin norma națională în materie, Legea nr. 10/2001,

modificată, și Legea nr. 247/2005, s-a reglementat că, în măsura în care nu se poate

dispune restituirea în natură a imobilelor ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001,

măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri se acordă potrivit Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit

art. 16 alin. (6) și (7) din acest act normativ, iar în ceea ce privește cuantumul

despăgubirii acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanțelor de judecată,

după ce despăgubirile au fost stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor, iar parcurgerea acestei proceduri administrative prealabile este

compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanță,

aspect reamintit și în hotărârea pilot pronunțată în cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României.

De aceea, existența mecanismului de acordare a măsurilor

reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în

natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat și stabilirea

instituțiilor abilitate cu soluționarea acestora, chiar perfectibil, obligație ce

cade în sarcina Statului Român, așa cum s-a dispus prin decizia pilot Măria Atanasiu

și alții împotriva României, nu atrage calitatea procesuală pasivă a statului pentru

a fi obligat direct la despăgubiri, deoarece aceasta nu reprezintă doar o schimbare

a debitorului obligației de plată, ci și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor,

așa cum s-a stabilit prin legi speciale.

Prin urmare, în raportul juridic dedus judecății, în care

reclamantul este titularul dreptului de a primi măsuri reparatorii în echivalent

pentru imobilul ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și care nu poate fi restituit

în natură, pârâtul Statul Român nu este titularul obligației corelative dreptului

reclamantului și deci nu are calitate procesuală pasivă.

Având în vedere considerentele expuse, se va respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.O.G. împotriva deciziei nr. 414/A

din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul

S.O.G. împotriva deciziei nr. 414/A din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 20 martie 2012.