ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4443/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4443/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 16

mai 2007, reclamantul D.R. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige

pârâtul la acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri în echivalent

bănesc pentru imobilul construcție și teren situat în București, strada J.L.C.,

sector 2.

Prin sentința civilă nr. 1733 din 10 martie 2008, Judecătoria

sectorului 5 București

a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere dispozițiile

art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 158-159 C. proc. civ.

Învestit cu soluționarea litigiului, prin sentința civilă

nr. 812/F din 22 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins,

ca inadmisibilă, acțiunea reținând că reclamantul solicită aplicarea ultraactivă

a Legii nr. 112/1995, precum și împrejurarea că dispozițiile art. 22 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001 sancționează cu pierderea dreptului de a solicita injustiție măsuri

reparatorii persoanele care nu au respectat termenul legal de formulare a notificării.

Prin decizia civilă nr. 203 din 17 martie 2009, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă,

a

admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile de mai sus pe care a desființat-o

și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Curtea de Apel a reținut că apelantul urmărește prin prezenta

acțiune să își valorifice dreptul de proprietate care i-a fost recunoscut prin sentința

civilă nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București devenită

irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082A/1999 a Tribunalului București. Cât timp

deține un titlu de proprietate prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar

al imobilului, deci un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, reclamantul apelant are dreptul la despăgubiri atunci

când bunul nu mai poate fi restituit în natură.

În

aceste condiții,

apelantul nu mai avea obligația instituită de art. 20 alin. (4) al Legii nr. 10/2001,

potrivit căruia „persoanele îndreptățite care nu au formulat cereri în temeiul Legii

nr. 112/1995, precum și cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluționate

până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula asemenea

cerere în condițiile legii".

A respinge ca inadmisibilă acțiunea pentru acordare de

despăgubiri introdusă direct în instanță, în condițiile în care nu mai există Comisia

de aplicare a Legii nr. 112/1995, care să soluționeze cererea formulată de apelant

în temeiul acestei legi, iar dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului

în litigiu a fost recunoscut pe cale judecătorească, ar însemna sancționarea apelantului

pentru o culpă care nu îi aparține, cât și privarea sa de orice posibilitate de

a fi despăgubit pentru un drept recunoscut, ceea ce ar încălca dreptul la un proces

echitabil și dreptul de proprietate, ca drepturi recunoscute și garantate în

art. 480 C. civ. și de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în art. 6, respectiv,

în art. 1 al Protocolului nr. 1.

Deoarece imobilul pentru care se solicită despăgubiri

a fost înstrăinat chiriașilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar Legea nr. 10/2001

nu cuprinde reglementări cu privire la modul de dezdăunare în acest caz și nici

la titularul obligației de acordare a despăgubirilor, calitatea procesuală în cauză

revine Statului Român, care este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în

temeiul art. 25 alin. (2) al Decretului nr. 31/1954.

Decizia civilă nr. 203 din 17 martie 2009 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, a rămas irevocabilă prin decizia nr. 8980

din 04 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 1142 din

21 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea

reclamantului și a obligat pârâtul la plata către acesta a sumei de 3.368.000 RON,

actualizată cu rata inflației de la data rămânerii definitive a sentinței și până

la executarea efectivă a obligației, sumă reprezentând despăgubiri pentru partea

nerestituită din imobilul situat în București, strada J.L.C., sectorul 2.

Pârâtul a fost obligat, prin aceiași sentință, și la plata

cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 1.000 RON.

Tribunalul a reținut că reclamantului i-a fost recunoscut

dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu prin sentința civilă nr.

1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, devenită irevocabilă

prin decizia civilă nr. 2082A/1999 a Tribunalului București.

Prin decizia sa, Curtea de Apel a statuat că, atâta vreme

cât reclamantul deține un titlu de proprietate prin care i s-a recunoscut calitatea

de proprietar al imobilului, acesta are un bun, în sensul art. 1 al Protocolului

nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și dreptul la despăgubiri atunci

când bunul nu mai poate fi restituit în natură.

În

același sens,

Înalta Curte a reținut în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 că:

„dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis

de către acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul

revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubire".

Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 638/A din

27 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a

reținut că prin motivele de apel sunt formulate critici care au fost dezlegate,

irevocabil, de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și de Proprietate

Intelectuală, prin decizia civilă nr. 8980 din 04 noiembrie 2009, pronunțată în

primul ciclu procesual.

Înalta Curte a statuat că nu poate fi primită excepția

inadmisibilității deoarece, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul

deținea o

hotărâre judecătorească prin care

i-a fost admisă acțiunea în revendicare formulată împotriva statului. Prin urmare,

reclamantul avea un bun, în sensul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, și nu mai era obligatorie parcurgerea

procedurii administrative reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte a arătat, de asemenea, că legitimarea procesuală

pasivă nu aparține Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru considerentele

expuse anterior, în sensul că nu sunt aplicabile dispozițiile legii speciale - Legea

nr. 10/2001 și, implicit, nici ale Legii nr. 247/2005 - statul fiind cel care și-a

nesocotit obligația de restituire a bunului, situație care a dus la convertirea

acțiunii reale în acțiune în despăgubiri. Statul este reprezentat, în cauză, de

Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile reglementate prin dispoziția art. 25

din Decretul nr. 31/1954.

Prin urmare, a reținut instanța de apel, aspectele de

drept relative la inadmisibilitatea acțiunii și la calitatea procesuală pasivă a

Statului Român au fost dezlegate în mod irevocabil de către instanțele de control

judiciar, astfel că, în mod corect, tribunalul, în aplicarea dispoziției art. 315

C. proc. civ. a procedat la soluționarea cauzei, pe fond, în cadrul procesual stabilit

cu forță obligatorie.

În consecință, excepția inadmisibilității acțiunii și

excepția lipsei calității procesual pasive nu mai puteau fi invocate în fond, și

cu atât mai mult în apel, față de dispozițiile art. 294 coroborată cu cele ale

art. 315 C. proc. civ., indiferent de caracterul dirimant al acestora, întrucât

au primit o dezlegare irevocabilă din partea instanțelor de control judiciar într-un

prim ciclu procesual.

În condițiile în care s-a reținut calitatea procesuală

pasivă a pârâtului, în contradictoriu cu care s-a derulat procedura în fața primei

instanțe, în mod corect, aceasta a aplicat și interpretat și dispoziția art. 274

C. proc. civ. și, pe cale de consecință, a obligat partea care a căzut în pretenții

la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat partea adversă pe parcursul

procedurii.

Dispozițiile art. 1337 C. civ. nu sunt incidente în cauză

deoarece, pe de o parte, Primăria Municipiului București nu are calitate procesuală,

față de soluția pe care a primit-o excepția calității procesuale pasive, iar pe

de altă parte, deoarece aceste apărări au fost invocate pentru prima dată în apel

(în al doilea ciclu procesual), cu ignorarea prevederilor art. 294 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar a stabilit subiectul pasiv în cadrul raportului juridic

dedus judecății, astfel că nu se mai pot relua aceste apărări prin invocarea unui

alt temei juridic care ar avea ca finalitate schimbarea obiectului cererii și a

cauzei acesteia.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat

și motivat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici

de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

În cauză sunt incidente dispozițiile prevăzute de

art. 13 și art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, iar prin ignorarea

reglementărilor existente s-ar schimba doar debitorul în condițiile în care și Comisia

Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor este tot un reprezentant al Statului,

fără a se realiza un mecanism eficient pentru plata în termen rezonabil a despăgubirilor.

Se mai arată că reclamantul nu beneficiază de un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, ci are numai o speranță de restituire a bunului, născută în temeiul legilor

speciale de reparație, și dreptul de a urma căile procedurale reglementate prin

aceste legi.

Așa cum rezultă din cuprinsul art. 18

1

din

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, numai în măsura în care, prin despăgubirile bănești

acordate în limita valorii de circulație a imobilului nu se realizează o despăgubire

integrală a persoanelor îndreptățite, se poate analiza în ce măsură este posibilă

obligarea directă a statului roman la despăgubiri, în limita integrală a valorii

de circulație a imobilului în litigiu.

Prin urmare, în mod greșit instanța a obligat Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri pentru imobilul situat

în strada J.L.C., sector 2, întrucât, potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, despăgubirile se plătesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, și nu de către

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum în mod greșit s-a pronunțat

instanța de apel.

Se critică hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește

menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență, nu se face vinovat de declanșarea

litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la

plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate

prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând

a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de recurent vizează nelegalitatea

deciziei recurate sub aspectul calității reclamantului de titular al unui bun în

sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

al calității procesual pasive a recurentului și al obligării acestuia la plata cheltuielilor

de judecată.

Înalta Curte constată că toate aceste aspecte au fost

dezlegate prin decizia nr. 8980 din 4 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată în finalizarea

primului ciclu procesual derulat în cauză.

Prin acea decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție

a stabilit că reclamantul beneficiază de un bun în sensul Convenției, câtă vreme

prin sentința civilă nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București,

rămasă irevocabilă potrivit decizia nr. 2082/1999

a Tribunalului București, i-a fost admisă acțiunea în revendicare și recunoscut

dreptul de proprietate împotriva statului.

Prin aceeași decizie, instanța de recurs a dezlegat problema

calității procesual pasive în cauză, stabilind că reclamantului nu-i sunt aplicabile

prevederile legilor speciale - Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, pentru a

se putea pretinde că cererea de despăgubiri trebuie îndreptată împotriva entității

învestite cu soluționarea notificării (și care avea, la rândul ei, obligația transmiterii

dispoziției emise Comisiei Centrale pentru definitivarea cuantumului despăgubirilor).

S-a statuat că Statul este cel care și-a nesocotit obligația

de restituire a bunului, situație care a dus la convertirea acțiunii reale în acțiune

în despăgubiri și, cum pentru o asemenea ipoteză, legea nu reglementează anume alte

organe care să stea în proces rezultă că, reținându-se calitatea procesuală a statului,

devin aplicabile a prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că

„în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului".

Față de conținutul acestor prevederi legale, problemele

de drept dezlegate prin decizia de casare vizând calitatea reclamantului de titular

al unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și calitatea procesual pasivă a recurentului, nu mai puteau fi

reanalizate de instanța de apel și, pe cale de consecință, nu mai pot fi nici reiterate

în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunțate după rejudecarea

pricinii.

Prin urmare, în mod corect, respectând dispozițiile

art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a soluționat apelul cu care a fost învestită,

pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunțată de

instanța de recurs.

Nu este fondată nici critica prin care recurentul susține

greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Prevederile art. 274 C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală

a părții care cade în pretenții, iar Înalta Curte apreciază că, în cauză, o astfel

de culpă procesuală există în sarcina pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Așa cum s-a reținut și prin decizia nr. 8980 din 4

noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, pronunțată în primul ciclu procesual, Statul este cel care și-a nesocotit

obligația de restituire a bunului, stabilită în sarcina sa prin sentința civilă

nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, situație care

a dus la convertirea acțiunii reale în acțiune în despăgubiri și la promovarea cererii

de chemare în judecată care a învestit instanțele în prezentul litigiu. Această

împrejurare, coroborată cu soluția pronunțată de instanță de admitere a pretențiilor

reclamantului,

determină o culpă procesuală

în sensul art. 274 C. proc. civ., în măsură să atragă obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor solicitate.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul

declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

a Municipiului București împotriva deciziei nr. 638 A din 27 iunie 2011 a Curții

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.