ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4443/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 16 mai 2007, reclamantul D.R. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri în echivalent bănesc pentru imobilul construcție și teren situat în București, strada J.L.C., sector 2. Prin sentința civilă nr. 1733 din 10 martie 2008, Judecătoria sectorului 5 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. raportat la art. 158-159 C. proc. civ. Învestit cu soluționarea litigiului, prin sentința civilă nr. 812/F din 22 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reținând că reclamantul solicită aplicarea ultraactivă a Legii nr. 112/1995, precum și împrejurarea că dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sancționează cu pierderea dreptului de a solicita injustiție măsuri reparatorii persoanele care nu au respectat termenul legal de formulare a notificării. Prin decizia civilă nr. 203 din 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile de mai sus pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Curtea de Apel a reținut că apelantul urmărește prin prezenta acțiune să își valorifice dreptul de proprietate care i-a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082A/1999 a Tribunalului București. Cât timp deține un titlu de proprietate prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al imobilului, deci un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamantul apelant are dreptul la despăgubiri atunci când bunul nu mai poate fi restituit în natură.

În aceste condiții, apelantul nu mai avea obligația instituită de art. 20 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia „persoanele îndreptățite care nu au formulat cereri în temeiul Legii nr. 112/1995, precum și cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula asemenea cerere în condițiile legii". A respinge ca inadmisibilă acțiunea pentru acordare de despăgubiri introdusă direct în instanță, în condițiile în care nu mai există Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, care să soluționeze cererea formulată de apelant în temeiul acestei legi, iar dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut pe cale judecătorească, ar însemna sancționarea apelantului pentru o culpă care nu îi aparține, cât și privarea sa de orice posibilitate de a fi despăgubit pentru un drept recunoscut, ceea ce ar încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate, ca drepturi recunoscute și garantate în art. 480 C. civ.

și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în art. 6, respectiv, în art. 1 al Protocolului nr. 1. Deoarece imobilul pentru care se solicită despăgubiri a fost înstrăinat chiriașilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar Legea nr. 10/2001 nu cuprinde reglementări cu privire la modul de dezdăunare în acest caz și nici la titularul obligației de acordare a despăgubirilor, calitatea procesuală în cauză revine Statului Român, care este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul art. 25 alin. (2) al Decretului nr. 31/1954. Decizia civilă nr. 203 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a rămas irevocabilă prin decizia nr. 8980 din 04 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 1142 din 21 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul la plata către acesta a sumei de 3.368.000 RON, actualizată cu rata inflației de la data rămânerii definitive a sentinței și până la executarea efectivă a obligației, sumă reprezentând despăgubiri pentru partea nerestituită din imobilul situat în București, strada J.L.C., sectorul 2. Pârâtul a fost obligat, prin aceiași sentință, și la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 1.000 RON. Tribunalul a reținut că reclamantului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu prin sentința civilă nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082A/1999 a Tribunalului București.

Prin decizia sa, Curtea de Apel a statuat că, atâta vreme cât reclamantul deține un titlu de proprietate prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al imobilului, acesta are un bun, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și dreptul la despăgubiri atunci când bunul nu mai poate fi restituit în natură. În același sens, Înalta Curte a reținut în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 că: „dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de către acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubire". Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 638/A din 27 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că prin motivele de apel sunt formulate critici care au fost dezlegate, irevocabil, de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, prin decizia civilă nr. 8980 din 04 noiembrie 2009, pronunțată în primul ciclu procesual. Înalta Curte a statuat că nu poate fi primită excepția inadmisibilității deoarece, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul deținea o hotărâre judecătorească prin care i-a fost admisă acțiunea în revendicare formulată împotriva statului. Prin urmare, reclamantul avea un bun, în sensul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și al Convenției Europene a Drepturilor Omului, și nu mai era obligatorie parcurgerea procedurii administrative reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte a arătat, de asemenea, că legitimarea procesuală pasivă nu aparține Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru considerentele expuse anterior, în sensul că nu sunt aplicabile dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 și, implicit, nici ale Legii nr. 247/2005 - statul fiind cel care și-a nesocotit obligația de restituire a bunului, situație care a dus la convertirea acțiunii reale în acțiune în despăgubiri. Statul este reprezentat, în cauză, de Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile reglementate prin dispoziția art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Prin urmare, a reținut instanța de apel, aspectele de drept relative la inadmisibilitatea acțiunii și la calitatea procesuală pasivă a Statului Român au fost dezlegate în mod irevocabil de către instanțele de control judiciar, astfel că, în mod corect, tribunalul, în aplicarea dispoziției art. 315 C. proc.

civ. a procedat la soluționarea cauzei, pe fond, în cadrul procesual stabilit cu forță obligatorie. În consecință, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesual pasive nu mai puteau fi invocate în fond, și cu atât mai mult în apel, față de dispozițiile art. 294 coroborată cu cele ale art. 315 C. proc. civ., indiferent de caracterul dirimant al acestora, întrucât au primit o dezlegare irevocabilă din partea instanțelor de control judiciar într-un prim ciclu procesual. În condițiile în care s-a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului, în contradictoriu cu care s-a derulat procedura în fața primei instanțe, în mod corect, aceasta a aplicat și interpretat și dispoziția art. 274 C. proc.

civ. și, pe cale de consecință, a obligat partea care a căzut în pretenții la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat partea adversă pe parcursul procedurii. Dispozițiile art. 1337 C. civ. nu sunt incidente în cauză deoarece, pe de o parte, Primăria Municipiului București nu are calitate procesuală, față de soluția pe care a primit-o excepția calității procesuale pasive, iar pe de altă parte, deoarece aceste apărări au fost invocate pentru prima dată în apel (în al doilea ciclu procesual), cu ignorarea prevederilor art. 294 C. proc. civ. Instanța de control judiciar a stabilit subiectul pasiv în cadrul raportului juridic dedus judecății, astfel că nu se mai pot relua aceste apărări prin invocarea unui alt temei juridic care ar avea ca finalitate schimbarea obiectului cererii și a cauzei acesteia.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: În cauză sunt incidente dispozițiile prevăzute de art. 13 și art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, iar prin ignorarea reglementărilor existente s-ar schimba doar debitorul în condițiile în care și Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor este tot un reprezentant al Statului, fără a se realiza un mecanism eficient pentru plata în termen rezonabil a despăgubirilor.

Se mai arată că reclamantul nu beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci are numai o speranță de restituire a bunului, născută în temeiul legilor speciale de reparație, și dreptul de a urma căile procedurale reglementate prin aceste legi. Așa cum rezultă din cuprinsul art. 18 1 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, numai în măsura în care, prin despăgubirile bănești acordate în limita valorii de circulație a imobilului nu se realizează o despăgubire integrală a persoanelor îndreptățite, se poate analiza în ce măsură este posibilă obligarea directă a statului roman la despăgubiri, în limita integrală a valorii de circulație a imobilului în litigiu.

Prin urmare, în mod greșit instanța a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri pentru imobilul situat în strada J.L.C., sector 2, întrucât, potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, despăgubirile se plătesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum în mod greșit s-a pronunțat instanța de apel. Se critică hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: Criticile formulate de recurent vizează nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul calității reclamantului de titular al unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, al calității procesual pasive a recurentului și al obligării acestuia la plata cheltuielilor de judecată. Înalta Curte constată că toate aceste aspecte au fost dezlegate prin decizia nr. 8980 din 4 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată în finalizarea primului ciclu procesual derulat în cauză.

Prin acea decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că reclamantul beneficiază de un bun în sensul Convenției, câtă vreme prin sentința civilă nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă irevocabilă potrivit decizia nr. 2082/1999 a Tribunalului București, i-a fost admisă acțiunea în revendicare și recunoscut dreptul de proprietate împotriva statului. Prin aceeași decizie, instanța de recurs a dezlegat problema calității procesual pasive în cauză, stabilind că reclamantului nu-i sunt aplicabile prevederile legilor speciale - Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, pentru a se putea pretinde că cererea de despăgubiri trebuie îndreptată împotriva entității învestite cu soluționarea notificării (și care avea, la rândul ei, obligația transmiterii dispoziției emise Comisiei Centrale pentru definitivarea cuantumului despăgubirilor).

S-a statuat că Statul este cel care și-a nesocotit obligația de restituire a bunului, situație care a dus la convertirea acțiunii reale în acțiune în despăgubiri și, cum pentru o asemenea ipoteză, legea nu reglementează anume alte organe care să stea în proces rezultă că, reținându-se calitatea procesuală a statului, devin aplicabile a prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". Față de conținutul acestor prevederi legale, problemele de drept dezlegate prin decizia de casare vizând calitatea reclamantului de titular al unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și calitatea procesual pasivă a recurentului, nu mai puteau fi reanalizate de instanța de apel și, pe cale de consecință, nu mai pot fi nici reiterate în cadrul motivelor de recurs formulate împotriva hotărârii pronunțate după rejudecarea pricinii. Prin urmare, în mod corect, respectând dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., instanța de apel a soluționat apelul cu care a fost învestită, pornind de la dezlegările obligatorii cuprinse în decizia de casare pronunțată de instanța de recurs. Nu este fondată nici critica prin care recurentul susține greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 274 C. proc. civ. Prevederile art. 274 C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a părții care cade în pretenții, iar Înalta Curte apreciază că, în cauză, o astfel de culpă procesuală există în sarcina pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Așa cum s-a reținut și prin decizia nr. 8980 din 4 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată în primul ciclu procesual, Statul este cel care și-a nesocotit obligația de restituire a bunului, stabilită în sarcina sa prin sentința civilă nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sectorului 2 București, situație care a dus la convertirea acțiunii reale în acțiune în despăgubiri și la promovarea cererii de chemare în judecată care a învestit instanțele în prezentul litigiu. Această împrejurare, coroborată cu soluția pronunțată de instanță de admitere a pretențiilor reclamantului, determină o culpă procesuală în sensul art. 274 C. proc.

civ., în măsură să atragă obligarea pârâtului la plata cheltuielilor solicitate. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei nr. 638 A din 27 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2012.