ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8980/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8980/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Constată că prin cererea

formulată (înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sector 5, care și-a

declinat competența în favoarea Tribunalului București), reclamantul D.R. a

chemat în judecată Statul Român și M.F.P., solicitând ca, prin sentința ce se

va pronunța să fie obligați pârâții la măsuri reparatorii, constând în despăgubiri

bănești pentru imobilul (construcție și teren) situat în București, sector 2.

Prin sentința

civilă nr. 812 din 22 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat obligarea statului român la

despăgubiri, constând în valoarea de piață corespunzătoare apartamentelor

vândute din imobilul în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile în

care dispozițiile Legii nr. 112/1995 privind plata despăgubirilor nu mai sunt

în vigoare, odată cu apariția Legii nr. 10/2001 (care a condus implicit la

abrogarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 privind despăgubirile). Reclamantul

a solicitat aplicarea ultra activă a Legii nr. 112/1995, ceea ce este

inadmisibil.

S-a reținut totodată că,

prin sentința civilă nr. 1363/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București, s-a

stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul a trecut fără titlu în

proprietatea statului, astfel încât reclamantul solicită acordarea de

despăgubiri în temeiul unei legi care nu mai este aplicabilă deoarece Legea nr.

112/1995 a avut ca obiect de reglementare doar imobilele preluate cu titlu, iar

nu pe cele preluate fără titlu.

Deși reclamantul a invocat

în susținerea cererii sale și dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu a dovedit că a

urmat procedura de acordare a despăgubirilor, în temeiul acestei legi, prin

trimiterea notificării către unitatea deținătoare, astfel încât cererea

formulată direct în instanță este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 22

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care sancționează cu pierderea dreptului de a

solicita în justiție măsuri reparatorii pentru persoanele care nu au respectat

termenul legal de formulare a notificării.

Împotriva

sentinței a formulat apel în termen legal reclamantul D.R., pentru motive de

nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea criticilor

s-a arătat că dreptul reclamantului la despăgubiri este recunoscut prin art. 20

din Legea nr. 10/2001, prin care se acordă dreptul la despăgubiri persoanelor

ale căror apartamente au fost vândute. Autoarea sa are o hotărâre

judecătorească de restituire a întregului imobil, anterioară Legii nr. 10/2001,

însă la punerea în posesie, a aflat că apartamentele au fost vândute în temeiul

Legii nr. 112/1995. Acțiunea în constatare a nulității contractelor de

vânzare-cumpărare ale chiriașilor a fost respinsă, constatându-se că aceștia au

fost cumpărători de bună credință.

Prin urmare, reclamantul

este îndreptățit la obținerea de despăgubiri bănești, solicitate în temeiul

cererii adresate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, care a fost

suspendată și nesoluționată până în prezent.

Deoarece apelantul avea o

hotărâre judecătorească de restituire în natură a imobilului, el nu mai avea

obligația de a formula o nouă notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel

încât dreptul său de proprietate nu poate fi afectat în lipsa acestei

notificări.

Prin Decizia nr.

203 din 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul și a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat că prin acțiunea promovată, reclamantul a tins la

valorificarea dreptului de proprietate ce i-a fost recunoscut prin sentința civilă

nr. 1363/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București, devenită irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 2082/1999 a Tribunalului București.

Cât timp acesta deține un

titlu de proprietate prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al

imobilului, deci un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., el

are dreptul la despăgubiri atunci când bunul nu mai poate fi restituit în

natură.

În aceste condiții,

apelantul nu mai avea obligația instituită de art. 20 alin. (4) al Legii nr. 10/2001,

potrivit căruia persoanele îndreptățite care nu au formulat cereri în baza

Legii nr. 112/1995, precum și cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au

fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul

de a formula o asemenea cerere.

Apelantul se află în

situația reglementată de articolul menționat, în sensul că formulase o cerere

în temeiul Legii nr. 112/1995, dar aceasta nu a fost soluționată.

A respinge ca inadmisibilă

acțiunea pentru acordare de despăgubiri introdusă direct în instanță, în

condițiile în care nu mai există Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, care

să soluționeze cererea formulată de apelant în temeiul acestei legi, iar pe de

altă parte, dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut pe cale

judecătorească asupra imobilului în litigiu, ar însemna sancționarea părții

pentru o culpă care nu îi aparține, cât și privarea sa de orice posibilitate de

a fi despăgubit pentru un drept recunoscut, ceea ce ar încălca dreptul la un

proces echitabil și dreptul de proprietate, ca drepturi recunoscute și

garantate în art. 480 C. civ. și de C.E.D.O., în art. 6, respectiv în art. 1 al

Protocolului nr. 1.

Deoarece imobilul pentru

care se solicită despăgubiri a fost înstrăinat chiriașilor, în temeiul Legii nr.

112/1995, iar Legea nr. 10/2001 nu cuprinde reglementări cu privire la modul de

dezdăunare în acest caz și nici la persoana care va acorda despăgubiri într-o

asemenea situație, calitate procesuală pasivă în cauză revine Statului Român,

care este reprezentat de către M.F.P. Chiar dacă reclamantul a solicitat

chemarea în judecată în mod separat a acestora, calitate procesuală pasivă are

numai Statul Român, care este reprezentat legal de M.F.P., în temeiul art. 25 alin.

(2) al Decretului nr. 31/1954, cât timp prin lege, în această situație, nu a

fost menționată citarea în nume propriu a M.F.P.

Împotriva deciziei

a declarat recurs Statul Român prin M.E.F., care a formulat critici sub

următoarele aspecte:

- Hotărârea este nelegală (art.

304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât nu a ținut seama de faptul că reclamantul a

solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 direct în instanță.

Or, cererea trebuia

considerată ca inadmisibilă, deoarece Legea nr. 10/2001 instituie o procedură

administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură finalizată prin

emiterea deciziei/dispoziției de soluționare a notificării.

Abia această decizie sau

dispoziție este supusă controlului judecătoresc pe calea contestației, instanța

neavând posibilitatea să se pronunțe direct asupra cererii de despăgubiri.

În ce privește conținutul și

limitele dreptului de proprietate, ele sunt stabilite de lege, așa cum rezultă

din art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituție, iar potrivit art. 2 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, s-a recunoscut că persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data

preluării, pe care o va exercita însă, după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire. Aceasta înseamnă că decizia sau hotărârea

judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute

de Legea nr. 10/2001, cu excluderea dreptului comun.

De altfel, accesul la

justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele,

în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, ca act

normativ special, derogatoriu de la dreptul comun.

Același aspect, în legătură

cu raportul dintre legea generală și cea specială, cu modalitatea de

soluționare a lui în favoarea Legii nr. 10/2001, care înlătură dispozițiile de

drept comun regăsite în art. 480 și urm. C. civ., a fost tranșat și prin Decizia

în interesul legii, nr. 33/2008 a S.U. ale I.C.C.J.

- Hotărârea este criticabilă

și în ce privește constatarea calității procesuale pasive a Statului Român prin

M.F.P.

Aceasta, întrucât potrivit art.

1 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent se stabilesc și se

acordă de către entitatea investită cu soluționarea notificării.

Pe de altă parte, potrivit

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, stabilirea cuantumului final al

despăgubirilor se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

De asemenea, dispozițiile art.

25 din Decretul nr. 31/1954 – potrivit cărora statul este persoana juridică în

raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de

drepturi și obligații – justifică susținerea recurentului privind lipsa

calității sale procesuale în cauză.

Intimatul nu a formulat

întâmpinare.

Criticile deduse

judecății pe calea recursului sunt nefondate.

Astfel, pretinzând

inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantului, pârâtul-recurent

susține că acesta nu a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001 și în felul

acesta, nu se putea adresa cu cerere direct în instanță, pentru că dreptul

comun este înlăturat în asemenea ipoteze, de la aplicare, de norma specială.

Potrivit situației de fapt

reținute de instanța de apel, ca instanță devolutivă, de fond, a rezultat însă,

că reclamantul a fost în imposibilitate de a acționa potrivit dispozițiilor

legii speciale.

Aceasta, întrucât la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul deținea deja, o hotărâre

judecătorească (sentința civ. nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei

sect. 2) prin care îi fusese admisă acțiunea în revendicare împotriva statului.

Ulterior, în baza acestei sentințe a fost emisă și dispoziția primarului (nr.

1347 din 28 august 2000), de restituire a proprietății imobilului și de

asemenea, a fost întocmit proces-verbal de punere în posesie de către

executorul judecătoresc.

Toate aceste acte de

restituire a proprietății au avut însă un caracter pur formal deoarece, pe

parcursul derulării procedurii de recuperare a imobilelor (începute încă de la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995), statul și-a nesocotit

obligația de a suspenda orice operațiuni de vânzare a imobilelor litigioase,

înstrăinând 5 din apartamentele situate în imobil.

Or, având în vedere că la

data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea deja recunoscut

dreptul de proprietate în contradictoriu cu statul, acestuia nu-i mai era

opozabilă și nu i se mai impunea cu caracter obligatoriu procedura prealabilă a

actului normativ special, așa cum pretinde recurentul.

Sub acest aspect, decizia în

interesul legii nr. 33/2008, la care se face referire în motivele de recurs,

reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile

posibilitatea de a se recurge la acțiunea de drept comun, căci „este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său, de un bun

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se

asigure accesul la justiție”.

Instanța de apel a apreciat

corect că reclamantul beneficiază de un bun în sensul Convenției, câtă vreme

prin sentința civilă nr. 1363/1999 a Judecătoriei sect. 2, rămasă irevocabilă

potrivit Deciziei nr. 2082/1999 a Tribunalului București, i-a fost admisă

acțiunea în revendicare și recunoscut dreptul de proprietate împotriva statului.

Ca atare, s-a concluzionat

corect că reclamantului nu i se mai impunea o nouă procedură administrativă

(urmată, eventual, de o procedură judiciară) în sistemul legii speciale, pentru

a obține recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate, sub

sancțiunea, pretinsă de recurent, de a nu se putea adresa direct instanței.

Dimpotrivă, accesul la

justiție trebuie recunoscut reclamantului – ca parte componentă a dreptului la

un proces echitabil – care își valorifică un drept confirmat anterior în justiție

și nesocotit datorită actelor de înstrăinare întocmite de stat cu privire la

părți din imobil.

Cum contractele de

vânzare-cumpărare încheiate de chiriașii – cumpărători au fost la rândul lor,

validate în justiție (acțiunea în nulitate introdusă de către reclamant fiind

respinsă) și deci, nu mai există posibilitatea readucerii bunului în

patrimoniul revendicantului, acțiunea proprietarului deposedat dobândește

caracterul unei acțiuni în pretenții, cea la care a și recurs reclamantul.

Este sensul în care s-a

statuat și prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în care s-a reținut că

„dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost

transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea

lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de

despăgubire, caz în care acțiunea devine personală”.

Potrivit considerentelor

arătate, rezultă caracterul admisibil al acțiunii promovate de reclamant și în

consecință, soluția corectă a instanței de apel care, constatând că tribunalul

nu a realizat o judecată pe fond, a făcut aplicarea dispoz. art. 297 C. proc. civ.,

trimițând cauza spre rejudecare.

- În ce privește pretinsa

lipsă de calitate procesuală a Statului Român, critica este de asemenea,

nefondată.

Susținând că nu îi este

justificată legitimarea procesuală în cauză, recurentul face trimitere la

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, arătând că în astfel

de cauze, stabilirea despăgubirilor se face de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării respectiv, de către C.C.S.D.

Pentru considerentele expuse

anterior, intimatului-reclamant nu-i sunt aplicabile prevederile legii

speciale, pentru a se putea pretinde că cererea de despăgubiri trebuie

îndreptată împotriva entității învestite cu soluționarea notificării (și care

avea, la rândul ei, obligația transmiterii dispoziției emise, Comisiei Centrale

pentru definitivarea cuantumului despăgubirilor).

Statul este cel care și-a

nesocotit obligația de restituire a bunului, situație care a dus la convertirea

acțiunii reale în acțiune în despăgubiri.

Cum pentru o asemenea

ipoteză, legea nu reglementează anume alte organe care să stea în proces,

rezultă că, reținându-se calitatea procesuală a statului, s-a făcut o corectă

aplicare a dispoz. art. 25 din Decretul nr. 31/1954 (conform cărora „Statul

este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, ca subiect

de drepturi și obligații; el participă în astfel de raporturi prin M.F., afară

de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”).

Potrivit considerentelor

arătate, toate criticile de nelegalitate formulate fiind găsite neîntemeiate,

recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. București împotriva Deciziei nr. 203 din

17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2009.