ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8980/2009

Constată că prin cererea formulată (înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sector 5, care și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București), reclamantul D.R. a chemat în judecată Statul Român și M.F.P., solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța să fie obligați pârâții la măsuri reparatorii, constând în despăgubiri bănești pentru imobilul (construcție și teren) situat în București, sector 2. Prin sentința civilă nr. 812 din 22 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat obligarea statului român la despăgubiri, constând în valoarea de piață corespunzătoare apartamentelor vândute din imobilul în litigiu, în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 112/1995 privind plata despăgubirilor nu mai sunt în vigoare, odată cu apariția Legii nr. 10/2001 (care a condus implicit la abrogarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 privind despăgubirile). Reclamantul a solicitat aplicarea ultra activă a Legii nr. 112/1995, ceea ce este inadmisibil.

S-a reținut totodată că, prin sentința civilă nr. 1363/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului, astfel încât reclamantul solicită acordarea de despăgubiri în temeiul unei legi care nu mai este aplicabilă deoarece Legea nr. 112/1995 a avut ca obiect de reglementare doar imobilele preluate cu titlu, iar nu pe cele preluate fără titlu. Deși reclamantul a invocat în susținerea cererii sale și dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu a dovedit că a urmat procedura de acordare a despăgubirilor, în temeiul acestei legi, prin trimiterea notificării către unitatea deținătoare, astfel încât cererea formulată direct în instanță este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care sancționează cu pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii pentru persoanele care nu au respectat termenul legal de formulare a notificării.

Împotriva sentinței a formulat apel în termen legal reclamantul D.R., pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. În dezvoltarea criticilor s-a arătat că dreptul reclamantului la despăgubiri este recunoscut prin art. 20 din Legea nr. 10/2001, prin care se acordă dreptul la despăgubiri persoanelor ale căror apartamente au fost vândute. Autoarea sa are o hotărâre judecătorească de restituire a întregului imobil, anterioară Legii nr. 10/2001, însă la punerea în posesie, a aflat că apartamentele au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. Acțiunea în constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriașilor a fost respinsă, constatându-se că aceștia au fost cumpărători de bună credință.

Prin urmare, reclamantul este îndreptățit la obținerea de despăgubiri bănești, solicitate în temeiul cererii adresate Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, care a fost suspendată și nesoluționată până în prezent. Deoarece apelantul avea o hotărâre judecătorească de restituire în natură a imobilului, el nu mai avea obligația de a formula o nouă notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât dreptul său de proprietate nu poate fi afectat în lipsa acestei notificări. Prin Decizia nr. 203 din 17 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul și a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că prin acțiunea promovată, reclamantul a tins la valorificarea dreptului de proprietate ce i-a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 1363/1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2082/1999 a Tribunalului București. Cât timp acesta deține un titlu de proprietate prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al imobilului, deci un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 al C.E.D.O., el are dreptul la despăgubiri atunci când bunul nu mai poate fi restituit în natură. În aceste condiții, apelantul nu mai avea obligația instituită de art. 20 alin. (4) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia persoanele îndreptățite care nu au formulat cereri în baza Legii nr. 112/1995, precum și cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere.

Apelantul se află în situația reglementată de articolul menționat, în sensul că formulase o cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, dar aceasta nu a fost soluționată. A respinge ca inadmisibilă acțiunea pentru acordare de despăgubiri introdusă direct în instanță, în condițiile în care nu mai există Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, care să soluționeze cererea formulată de apelant în temeiul acestei legi, iar pe de altă parte, dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut pe cale judecătorească asupra imobilului în litigiu, ar însemna sancționarea părții pentru o culpă care nu îi aparține, cât și privarea sa de orice posibilitate de a fi despăgubit pentru un drept recunoscut, ceea ce ar încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate, ca drepturi recunoscute și garantate în art. 480 C. civ.

și de C.E.D.O., în art. 6, respectiv în art. 1 al Protocolului nr. 1. Deoarece imobilul pentru care se solicită despăgubiri a fost înstrăinat chiriașilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar Legea nr. 10/2001 nu cuprinde reglementări cu privire la modul de dezdăunare în acest caz și nici la persoana care va acorda despăgubiri într-o asemenea situație, calitate procesuală pasivă în cauză revine Statului Român, care este reprezentat de către M.F.P. Chiar dacă reclamantul a solicitat chemarea în judecată în mod separat a acestora, calitate procesuală pasivă are numai Statul Român, care este reprezentat legal de M.F.P., în temeiul art. 25 alin. (2) al Decretului nr. 31/1954, cât timp prin lege, în această situație, nu a fost menționată citarea în nume propriu a M.F.P.

Împotriva deciziei a declarat recurs Statul Român prin M.E.F., care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), întrucât nu a ținut seama de faptul că reclamantul a solicitat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 direct în instanță. Or, cererea trebuia considerată ca inadmisibilă, deoarece Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură finalizată prin emiterea deciziei/dispoziției de soluționare a notificării. Abia această decizie sau dispoziție este supusă controlului judecătoresc pe calea contestației, instanța neavând posibilitatea să se pronunțe direct asupra cererii de despăgubiri.

În ce privește conținutul și limitele dreptului de proprietate, ele sunt stabilite de lege, așa cum rezultă din art. 44 alin. (1) teza a II-a din Constituție, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a recunoscut că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o va exercita însă, după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire. Aceasta înseamnă că decizia sau hotărârea judecătorească de restituire implică parcurgerea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu excluderea dreptului comun. De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 10/2001, ca act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun.

Același aspect, în legătură cu raportul dintre legea generală și cea specială, cu modalitatea de soluționare a lui în favoarea Legii nr. 10/2001, care înlătură dispozițiile de drept comun regăsite în art. 480 și urm. C. civ., a fost tranșat și prin Decizia în interesul legii, nr. 33/2008 a S.U. ale I.C.C.J. - Hotărârea este criticabilă și în ce privește constatarea calității procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. Aceasta, întrucât potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent se stabilesc și se acordă de către entitatea investită cu soluționarea notificării. Pe de altă parte, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

De asemenea, dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 – potrivit cărora statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații – justifică susținerea recurentului privind lipsa calității sale procesuale în cauză. Intimatul nu a formulat întâmpinare. Criticile deduse judecății pe calea recursului sunt nefondate. Astfel, pretinzând inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantului, pârâtul-recurent susține că acesta nu a urmat procedura specială a Legii nr. 10/2001 și în felul acesta, nu se putea adresa cu cerere direct în instanță, pentru că dreptul comun este înlăturat în asemenea ipoteze, de la aplicare, de norma specială.

Potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel, ca instanță devolutivă, de fond, a rezultat însă, că reclamantul a fost în imposibilitate de a acționa potrivit dispozițiilor legii speciale. Aceasta, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul deținea deja, o hotărâre judecătorească (sentința civ. nr. 1363 din 28 ianuarie 1999 a Judecătoriei sect. 2) prin care îi fusese admisă acțiunea în revendicare împotriva statului. Ulterior, în baza acestei sentințe a fost emisă și dispoziția primarului (nr. 1347 din 28 august 2000), de restituire a proprietății imobilului și de asemenea, a fost întocmit proces-verbal de punere în posesie de către executorul judecătoresc.

Toate aceste acte de restituire a proprietății au avut însă un caracter pur formal deoarece, pe parcursul derulării procedurii de recuperare a imobilelor (începute încă de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995), statul și-a nesocotit obligația de a suspenda orice operațiuni de vânzare a imobilelor litigioase, înstrăinând 5 din apartamentele situate în imobil. Or, având în vedere că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul avea deja recunoscut dreptul de proprietate în contradictoriu cu statul, acestuia nu-i mai era opozabilă și nu i se mai impunea cu caracter obligatoriu procedura prealabilă a actului normativ special, așa cum pretinde recurentul.

Sub acest aspect, decizia în interesul legii nr. 33/2008, la care se face referire în motivele de recurs, reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea de drept comun, căci „este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție”. Instanța de apel a apreciat corect că reclamantul beneficiază de un bun în sensul Convenției, câtă vreme prin sentința civilă nr. 1363/1999 a Judecătoriei sect. 2, rămasă irevocabilă potrivit Deciziei nr. 2082/1999 a Tribunalului București, i-a fost admisă acțiunea în revendicare și recunoscut dreptul de proprietate împotriva statului.

Ca atare, s-a concluzionat corect că reclamantului nu i se mai impunea o nouă procedură administrativă (urmată, eventual, de o procedură judiciară) în sistemul legii speciale, pentru a obține recunoașterea și valorificarea dreptului de proprietate, sub sancțiunea, pretinsă de recurent, de a nu se putea adresa direct instanței. Dimpotrivă, accesul la justiție trebuie recunoscut reclamantului – ca parte componentă a dreptului la un proces echitabil – care își valorifică un drept confirmat anterior în justiție și nesocotit datorită actelor de înstrăinare întocmite de stat cu privire la părți din imobil.

Cum contractele de vânzare-cumpărare încheiate de chiriașii – cumpărători au fost la rândul lor, validate în justiție (acțiunea în nulitate introdusă de către reclamant fiind respinsă) și deci, nu mai există posibilitatea readucerii bunului în patrimoniul revendicantului, acțiunea proprietarului deposedat dobândește caracterul unei acțiuni în pretenții, cea la care a și recurs reclamantul. Este sensul în care s-a statuat și prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în care s-a reținut că „dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubire, caz în care acțiunea devine personală”.

Potrivit considerentelor arătate, rezultă caracterul admisibil al acțiunii promovate de reclamant și în consecință, soluția corectă a instanței de apel care, constatând că tribunalul nu a realizat o judecată pe fond, a făcut aplicarea dispoz. art. 297 C. proc. civ., trimițând cauza spre rejudecare. - În ce privește pretinsa lipsă de calitate procesuală a Statului Român, critica este de asemenea, nefondată. Susținând că nu îi este justificată legitimarea procesuală în cauză, recurentul face trimitere la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, arătând că în astfel de cauze, stabilirea despăgubirilor se face de către entitatea învestită cu soluționarea notificării respectiv, de către C.C.S.D.

Pentru considerentele expuse anterior, intimatului-reclamant nu-i sunt aplicabile prevederile legii speciale, pentru a se putea pretinde că cererea de despăgubiri trebuie îndreptată împotriva entității învestite cu soluționarea notificării (și care avea, la rândul ei, obligația transmiterii dispoziției emise, Comisiei Centrale pentru definitivarea cuantumului despăgubirilor). Statul este cel care și-a nesocotit obligația de restituire a bunului, situație care a dus la convertirea acțiunii reale în acțiune în despăgubiri. Cum pentru o asemenea ipoteză, legea nu reglementează anume alte organe care să stea în proces, rezultă că, reținându-se calitatea procesuală a statului, s-a făcut o corectă aplicare a dispoz.

art. 25 din Decretul nr. 31/1954 (conform cărora „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, ca subiect de drepturi și obligații; el participă în astfel de raporturi prin M.F., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”). Potrivit considerentelor arătate, toate criticile de nelegalitate formulate fiind găsite neîntemeiate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. București împotriva Deciziei nr. 203 din 17 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2009.