ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8549/2009

Asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin sentința nr. 285 din 20 februarie 2007, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis acțiunea reclamanților C.L. și C.S. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general și a anulat dispoziția nr. 3888/2005, emisă de pârâtul pe care 1-a obligat să propună măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, pentru imobilul situat în București, sector 2, preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că preluarea imobilului a fost abuzivă și că nu s-a făcut dovada că reclamanții ar fi primit despăgubirile aferente bunului preluat.

Prin decizia nr. 759 din 19 noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a admis apelul declarat de Municipiul București împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea reclamanților. Curtea de apel a reținut că acțiunea reclamanților este întemeiată pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, text invocat drept argument pentru a se dovedi că imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 nu sunt excluse de sub incidența Legii nr. 10/2001. Acest text, a reținut instanța de apel, înlătură pe reclamanți de la beneficiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care nu prezintă nici o relevanță faptul dacă la data preluării imobilului au fost plătite despăgubiri.

Prin decizia nr. 3747 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanți. Instanța supremă a reținut că imobilul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 223/1974, cu plata unei despăgubiri, cuantumul despăgubirii fiind apreciat la 10% din valoarea achitată pentru dobândirea apartamentului. Imobilul a fost vândut ulterior, în baza Legii nr. 112/1995. S-a mai reținut că cei doi contestatori au recunoscut că la plecarea din țară au primit despăgubiri, că acțiunea a fost întemeiată pe art. 5 din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanții s-au stabilit în Statele Unite ale Americii, stat cu care România a încheiat un acord de reglementare a problemelor financiare în suspensie și că recomandarea din H.G.

nr. 250/2007 nu poate fi aplicată, deoarece nu s-a dovedit cuantumul sumelor primite cu titlu de despăgubiri. Î mpotriva acestei decizii, reclamanții au formulat contestație în anulare. Prin decizia nr. 4020 din 26 martie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis contestația în anulare, a anulat decizia pronunțată în recurs și a fixat termen pentru rejudecarea recursului Înalta Curte a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., deoarece, pentru ziua când s-a judecat recursul, procedura de citare cu recurenții nu a fost legal îndeplinită. S-a arătat că, deși în cererea de declarare a recursului reclamanții au indicat domiciliul ales la cabinetul avocatului lor, pentru termenul la care s-a pronunțat decizia contestată au fost citați la o altă adresă.

Rejudecând recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au contestat dispoziția nr. 3888 din 17 februarie 2005, emisă de Primarul General al municipiului București și au solicitat obligarea pârâtului să emită o dispoziție de restituire în echivalent bănesc, reprezentând diferența între suma ce se va dovedi că s-a achitat pentru apartament și valoarea de piață a acestuia. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu a fost indicat ca temei juridic al cererii, ci a fost adus ca argument în sprijinul opiniei că Legea nr. 10/2001 nu exclude imobilele preluate prin Decretul nr. 223/1974, din moment ce cere ca pentru aceste imobile să nu se fi primit despăgubiri în baza acordurilor încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare.

In ceea ce privește caracterul abuziv al preluării, Înalta Curte constată că imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974 sunt imobile preluate abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece art. (2) al actului normativ în discuție stabilește domeniul de aplicare al legii, printre ipotezele avute în vedere regăsindu-se și imobilele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. De altfel, pct. 1.4 lit. B) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007 prevede că preluarea imobilelor în baza decretului nr. 223/1974 a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a constatat că cererea reclamanților este întemeiată pe dispozițiile art. 5 din legea specială, ceea ce îi exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii.

Cererea, așa cum s-a arătat, este o contestație la dispoziția emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, întemeiată pe art. 24 din lege, iar art. 5 din legea specială exclude pe foștii proprietari de la beneficiul măsurilor reparatorii doar în situația în care aceștia au beneficiat de despăgubiri de la statele cu care România a încheiat acorduri bilaterale privind reglementarea situațiilor financiare în suspensie. Or, la dosar se află declarația pe proprie răspundere, dată de reclamanți în fața notarului, din care rezultă că nu au beneficiat de despăgubiri de la statul american pentru imobilul preluat de statul român. Cât privește eventualele despăgubiri pe care reclamanții le- ar fi încasat de la statul român, se constată că apelantul Municipiul București nu a formulat prin cererea de declarare a apelului critici legate de acest aspect și nici nu a dovedit că aceste despăgubiri ar fi fost achitate.

De altfel, prin decizia nr. 1269 din 20 august 1979 a fostului Consiliu Popular al Municipiului București, prin care imobilul a fost preluat, se menționează că preluarea se face cu plată, fără a se preciza suma ce urmează a fi plătită, ci doar actele normative în baza cărora plata se va efectua. Față de cele mai sus expuse, se va admite recursul declarat de reclamanți și se va casa decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de Municipiul București, prin primarul general împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Municipiului București, secția a IV a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.L. și C.S. împotriva deciziei nr. 759 din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, pe care o casează. Respinge apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva sentinței nr. 285 din 20 februarie 2007 a Tribunalului București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2009.