ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8549/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8549/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința nr. 285

din 20 februarie 2007, Tribunalul

București,

secția a

IV

a civilă, a admis acțiunea reclamanților

C.L. și C.S. în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin primarul general și a anulat dispoziția

nr. 3888/2005, emisă de pârâtul pe care 1-a

obligat să propună

măsuri reparatorii prin echivalent, constând în

despăgubiri

acordate în condițiile legii

speciale, pentru imobilul situat în București,

sector 2, preluat de Statul

Român în baza Decretului nr. 223/1974.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că preluarea

imobilului

a fost abuzivă și că nu s-a făcut dovada că reclamanții

ar fi primit despăgubirile aferente bunului

preluat.

Prin decizia nr. 759 din 19 noiembrie

2007, Curtea de Apel

București, secția a

IV

a civilă, a admis apelul declarat de

Municipiul

București împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în

tot, în sensul că a respins acțiunea

reclamanților.

Curtea de apel a reținut că acțiunea

reclamanților este

întemeiată pe dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 10/2001, text

invocat drept

argument pentru a se dovedi că imobilele preluate

în baza Decretului nr.

223/1974 nu sunt excluse de sub incidența Legii nr. 10/2001.

Acest text, a reținut instanța de apel,

înlătură pe reclamanți de la beneficiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care nu

prezintă

nici o relevanță

faptul dacă la data preluării imobilului au fost

plătite

despăgubiri.

Prin decizia nr. 3747 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a

respins

ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

Instanța supremă a reținut că imobilul a fost preluat de către stat în

baza Decretului nr. 223/1974, cu plata unei

despăgubiri,

cuantumul despăgubirii fiind apreciat la 10% din

valoarea achitată pentru dobândirea apartamentului.

Imobilul a fost vândut ulterior, în baza

Legii nr. 112/1995.

S-a mai reținut că cei doi contestatori

au recunoscut că la

plecarea din țară au primit

despăgubiri, că acțiunea a fost

întemeiată

pe art. 5 din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanții

s-au stabilit în Statele Unite ale Americii, stat

cu care România a

încheiat un acord

de reglementare a problemelor financiare în

suspensie și că recomandarea din H.G. nr. 250/2007 nu poate fi

aplicată, deoarece nu s-a dovedit cuantumul

sumelor primite cu

titlu de despăgubiri.

Î

mpotriva acestei decizii, reclamanții au formulat contestație în

anulare.

Prin decizia nr. 4020

din 26 martie 2009, Înalta Curte de

Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a

admis

contestația în anulare, a anulat decizia pronunțată în

recurs și a fixat termen pentru rejudecarea recursului

Înalta Curte a reținut că sunt incidente

dispozițiile art. 317

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

deoarece, pentru

ziua când s-a judecat

recursul, procedura de citare cu recurenții

nu a fost legal îndeplinită.

S-a arătat că, deși în cererea de

declarare a recursului

reclamanții

au indicat domiciliul ales la cabinetul avocatului lor,

pentru termenul la care s-a pronunțat decizia

contestată au fost

citați la o altă adresă.

Rejudecând recursul declarat de

reclamanți, Înalta Curte

constată

că acesta este fondat, pentru cele ce se vor arăta în

continuare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au

contestat dispoziția nr. 3888 din 17 februarie

2005, emisă de

Primarul General al municipiului București și au

solicitat obligarea pârâtului să emită o dispoziție de restituire în

echivalent bănesc, reprezentând diferența între

suma ce se va dovedi că s-a achitat pentru apartament și valoarea de piață a

acestuia.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 24 din Legea

nr. 10/2001.

Art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu a fost indicat ca temei

juridic al cererii, ci a fost adus ca argument în

sprijinul opiniei că

Legea nr. 10/2001

nu exclude imobilele preluate prin Decretul

nr. 223/1974, din moment ce

cere ca pentru aceste imobile să nu se fi primit despăgubiri în baza

acordurilor încheiate de România cu alte state privind reglementarea

problemelor financiare.

In ceea ce privește caracterul abuziv al preluării, Înalta

Curte constată că imobilele preluate în temeiul

Decretului nr.

223/1974 sunt imobile preluate abuziv, în sensul Legii

nr.

10/2001, deoarece art. (2) al actului

normativ în discuție

stabilește

domeniul de aplicare al legii, printre ipotezele avute în

vedere regăsindu-se și imobilele preluate de stat

cu titlu valabil,

astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998

privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia.

De altfel, pct. 1.4 lit. B) din Normele

metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr.

250/2007 prevede că

preluarea imobilelor în baza decretului nr.

223/1974 a fost abuzivă atât

în cazul trecerii imobilului fără

plată în

proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos

din țară sau care, fiind plecați în străinătate,

nu s-au înapoiat la

expirarea termenului stabilit pentru

înapoierea

în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de

plecare

definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.

Instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a legii atunci când

a constatat că cererea

reclamanților este întemeiată pe

dispozițiile

art. 5 din legea specială, ceea ce îi exclude de la

beneficiul măsurilor

reparatorii.

Cererea, așa cum s-a arătat, este o

contestație la dispoziția

emisă în temeiul Legii nr.

10/2001, întemeiată pe art. 24 din

lege, iar

art. 5 din legea specială exclude pe foștii proprietari de la

beneficiul măsurilor reparatorii doar în situația

în care aceștia au

beneficiat de

despăgubiri de la statele cu care România a încheiat

acorduri bilaterale privind reglementarea

situațiilor financiare în

suspensie.

Or, la dosar se află declarația pe

proprie răspundere, dată

de reclamanți în fața notarului,

din care rezultă că nu au

beneficiat de

despăgubiri de la statul american pentru imobilul

preluat de statul

român.

Cât privește eventualele despăgubiri pe

care reclamanții le-

ar fi încasat de la statul român, se

constată că apelantul

Municipiul București

nu a formulat prin cererea de declarare a

apelului critici legate de acest aspect și nici nu a dovedit că aceste

despăgubiri

ar fi fost achitate.

De altfel, prin decizia nr. 1269 din 20 august 1979 a

fostului Consiliu Popular al Municipiului

București, prin care imobilul a fost preluat, se menționează că preluarea se

face cu

plată, fără a se preciza

suma ce urmează a fi plătită, ci doar actele

normative în baza cărora

plata se va efectua.

Față de cele mai sus

expuse, se va admite recursul declarat

de

reclamanți și se va casa decizia atacată, în sensul că se va

respinge apelul declarat de Municipiul București,

prin primarul

general împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul

Municipiului București, secția a

IV

a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanții C.L. și

C.S. împotriva deciziei nr. 759 din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a

IV

a civilă, pe care o casează.

Respinge apelul declarat de pârâtul

Municipiul București,

prin primarul general, împotriva

sentinței nr. 285 din 20

februarie 2007 a

Tribunalului București, secția a

IV

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22

octombrie 2009.