ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3747/2008

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 285 din 20 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea reclamanților C.L. și C.S. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și a fost anulată dispoziția nr. 388/2005 emisă de pârât, iar acesta a fost obligat să propună măsuri reparatorii prin echivalent reclamanților pentru imobilul situat în București, imobil preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974. S-a reținut că preluarea a fost abuzivă și nu s-a făcut dovada primirii despăgubirilor aferente de către reclamanți.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 759 din 19 noiembrie 2007 a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 285 din 20 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-contestatori C.L. și C.S. A fost schimbată sentința apelată în sensul respingerii acțiunii contestatorilor ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut în esență că, prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt enumerate actele normative și situațiile ce se circumscriu noțiunii de preluarea abuzivă. La lit. h) și i) din acest articol sunt incluse în categoria preluării abuzive, atât imobilele preluate cu titlu, cât și cele preluate fără titlu.

Sub aspectul criticii referitoare la preluarea abuzivă, s-a reținut că apelul este nefondat în condițiile în care, chiar prin textul de lege privind abrogarea Decretului nr. 223/1974 în baza căruia s-a făcut preluarea, s-a stabilit că respectivul decret a avut caracter discriminator și nedrept. Instanța de apel a mai reținut că prin acțiunea adresată instanței, contestatorii au solicitat măsuri reparatorii, constând în diferența de valoare între despăgubirile primite la data preluării imobilului și valoarea actuală a acestuia la nivelul pieței, motivând că despăgubirile primite la acea dată reprezintă „mai puțin de 10% din valoarea achitata". Contestatorii nu au infirmat acordarea despăgubirilor, ci dimpotrivă, prin întâmpinarea depusă în apel au recunoscut că li s-a acordat despăgubire pentru imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974.

În apel s-a avut în vedere că cei doi contestatori au primit despăgubiri pentru imobilul preluat de stat și că este fără relevanță împrejurarea că aceștia nu și-au amintit și nu au dovedit cuantumul sumei încasată cu acest titlu, în condițiile în care și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, text care îi înlătură în mod expres de la beneficiul reparației, tocmai pentru că au primit despăgubiri. Incidența acestui text este determinată de faptul că, la data părăsirii țării și stabilirii în SUA, România avea încheiat un acord de reglementare a problemelor financiare în suspensie, acord prevăzut în Anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

Temeiul de drept invocat de contestatori în acțiune, respectiv H.G. nr. 498/2003 a fost abrogată prin H.G. nr. 250/2007 privind Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001. în cuprinsul acestui act normativ, se recomanda acordarea despăgubirilor persoanelor care au înstrăinat imobilele în baza Decretului nr. 223/1974 ce constau în diferența dintre suma primită și valoarea actuală a imobilului. Această recomandare nu poate fi aplicată în speță, în primul rând pentru că nu a fost dovedit cuantumul sumei primite cu titlul de despăgubiri în temeiul Decretului nr. 223/1974 și în al doilea rând, cel care este esențial, acela că aplicarea recomandării contravine dispozițiilor imperative ale art. 5 din Legea nr. 10/2001, text invocat și de contestatori și care îi exclude de la beneficiul primirii unor reparații compensatorii.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs contestatorii C.L. și C.S. , care invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., susțin următoarele: Într-o primă critică, se arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că prin acțiunea pe care au formulat-o, au cerut diferența dintre suma primită cu titlul de despăgubiri și suma ce reprezintă valoarea reală actuală a imobilului, întrucât pe parcursul procesului au precizat că nu au primit nicio despăgubire, cât și faptul că, în urma modificării Legii nr. 10/2001, au înțeles să solicite măsuri reparatorii prin echivalent, situație în care trebuia să se pronunțe instanța, așa cum a și procedat tribunalul.

Mai susțin că, instanța de apel, din eroare, a reținut o situație de fapt și de drept incorectă, pronunțându-se numai în raport de cele menționate în acțiunea introductivă; că nu au observat pe parcursul derulării procesului precizarea cererii, în sensul că nu au primit nicio despăgubire și că numai după modificarea Legii nr. 10/2001 acțiunea a fost precizată, solicitându-se măsuri reparatorii. Se susține că această ultimă precizare nu putea fi făcută la momentul introducerii acțiunii, ci numai ulterior, întrucât la acea dată nu puteau anticipa viitoarele măsuri legislative ce s-au realizat la doi ani după sesizarea instanței. În fine, mai arată recurenții că din întregul material probator administrat în cauză rezultă că, deși despăgubirile aferente imobilului au fost consemnate într-un înscris, totuși nu s-au achitat contestatorilor și că răspunsul dat de CEC nu poate fi interpretat împotriva lor.

Recursul este nefondat pentru considerentele de mai jos: Prin notificarea adresată pârâtului, contestatorii au solicitat retrocedarea în natură sau echivalentul apartamentului nr. 69, situat în București, compus din trei camere, vestibul, bucătărie, cămară, balcon, baie și cota de 0,88 % din părțile și dependințele comune. Imobilul a fost dobândit prin construire și cumpărare și trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974. Formulând cererea de emigrare în SUA, contestatorii au fost obligați, sub presiunea neobținerii vizelor de părăsire a țării, să accepte cedarea apartamentului către stat, cu plata unei despăgubiri, cuantumul despăgubirilor neputând fi precizate în concret, ci numai apreciat la 10% din valoarea achitată pentru dobândirea imobilului.

Inițial, contestatorii s-au numit K.I. și S. iar prin certificatele de naturalizare nr. 12314634 și nr. 12290547 emise de Statele Unite ale Americii și-au schimbat numele în C.L. și C.S. Imobilul a fost preluat cu plată în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974 și ulterior vândut, în baza Legii nr. 112/1995 fostului chiriaș M.M.. Așa cum cei doi contestatori au recunoscut prin întâmpinarea formulată în apel (fila 11), la data preluării imobilului și părăsirea țării au primit despăgubiri.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, conform căruia ,Nu sunt îndreptățite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent, persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezenta lege". Incidența textului este determinată de faptul că apelanții au părăsit țara, stabilindu-se în SUA, stat cu care, potrivit textului enunțat, România a încheiat un acord de reglementare a problemelor financiare în suspensie, acord prevăzut în anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Este adevărat că acțiunea contestatorilor s-a întemeiat pe H.G. nr. 498/2000, abrogată prin H.G. nr. 250/2007 privind Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001. În cuprinsul actului normativ de abrogare era recomandată acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au înstrăinat imobilele în baza Decretului nr. 223/1974, în sensul solicitat de contestatori. Cu toate acestea, așa cum corect a reținut instanța de apel, recomandarea nu poate fi aplicată, deoarece nu a fost dovedit cuantumul despăgubirilor primite în temeiul Decretului nr. 223/1974 și că aplicarea recomandării este în contradicție cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, text ce îi exclude de la posibilitatea obținerii reparațiilor compensatorii.

Această critică face posibilă încadrarea în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar este nefondată, față de cele expuse mai sus. Celelalte două critici întemeiate pe art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nu se regăsesc în dezvoltarea cererii de recurs, recurenții menționând numai temeiul de drept, fără niciun alt comentariu, astfel că instanța sub acest aspect nu poate proceda la efectuarea controlului judiciar. Pentru considerentele expuse, hotărârea instanței de apel fiind temeinică și legală va fi menținută și urmează ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților să fie respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.L. și C.S. împotriva deciziei nr. 759 din 19 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2008.