ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3747/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3747/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 285 din 20 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea reclamanților C.L.

și C.S. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

prin Primarul General și a fost anulată

dispoziția nr. 388/2005 emisă de pârât,

iar acesta a fost obligat să

propună măsuri reparatorii prin echivalent

reclamanților

pentru imobilul situat în București,

imobil

preluat de Statul Român în

baza Decretului nr. 223/1974.

S-a reținut că

preluarea a fost abuzivă și nu s-a făcut dovada primirii

despăgubirilor

aferente de către reclamanți.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 759 din

19 noiembrie 2007 a admis apelul declarat de

pârâtul Municipiul București prin

Primarul General

împotriva sentinței civile nr. 285 din 20 februarie 2007,

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, în contradictoriu cu

intimații-contestatori C.L. și C.S.

A fost schimbată sentința apelată în sensul

respingerii acțiunii contestatorilor ca nefondată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut în esență

că,

prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 sunt enumerate actele normative și

situațiile ce se circumscriu noțiunii de preluarea

abuzivă. La lit. h) și i)

din acest

articol sunt incluse în categoria preluării abuzive, atât imobilele

preluate

cu titlu, cât și cele preluate fără titlu.

Sub aspectul criticii referitoare la preluarea

abuzivă, s-a reținut că

apelul este

nefondat în condițiile în care, chiar prin textul de lege privind

abrogarea

Decretului nr. 223/1974 în baza căruia s-a făcut preluarea, s-a

stabilit că respectivul decret a avut caracter

discriminator și nedrept.

Instanța de apel a mai reținut că prin acțiunea

adresată instanței,

contestatorii au

solicitat măsuri reparatorii, constând în diferența de valoare între

despăgubirile primite la data preluării imobilului și valoarea actuală a

acestuia la nivelul pieței, motivând că

despăgubirile primite la acea dată

reprezintă „mai puțin de 10% din

valoarea achitata".

Contestatorii nu au infirmat acordarea

despăgubirilor, ci dimpotrivă,

prin

întâmpinarea depusă în apel au recunoscut că li s-a acordat despăgubire

pentru imobilul preluat de stat în baza

Decretului nr. 223/1974.

În apel s-a avut

în vedere că cei doi contestatori au primit despăgubiri

pentru

imobilul preluat de stat și că este fără relevanță împrejurarea că

aceștia nu și-au amintit și nu au dovedit

cuantumul sumei încasată cu acest

titlu, în condițiile în care și-au

întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, text care îi

înlătură în mod expres de la beneficiul reparației, tocmai pentru că au primit

despăgubiri.

Incidența acestui

text este determinată de faptul că, la data părăsirii țării

și stabilirii în SUA, România avea

încheiat un acord de reglementare a problemelor financiare în suspensie, acord

prevăzut în Anexa nr. 1 la Legea

nr. 10/2001, modificată

prin Legea nr. 247/2005.

Temeiul de drept

invocat de contestatori în acțiune, respectiv H.G.

nr. 498/2003

a fost abrogată prin H.G. nr. 250/2007 privind Normele de

aplicare a Legii nr. 10/2001. în cuprinsul

acestui act normativ, se recomanda

acordarea despăgubirilor persoanelor

care au înstrăinat imobilele în baza Decretului nr. 223/1974 ce constau în

diferența dintre suma primită și

valoarea

actuală a imobilului. Această recomandare nu poate fi aplicată în

speță, în primul rând pentru că nu a fost dovedit

cuantumul sumei primite cu

titlul de

despăgubiri în temeiul Decretului nr. 223/1974 și în al doilea rând,

cel care este esențial, acela că aplicarea

recomandării contravine dispozițiilor

imperative

ale art. 5 din Legea nr. 10/2001, text invocat și de contestatori și

care îi exclude de la beneficiul primirii unor

reparații compensatorii.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au

declarat recurs contestatorii C.L. și C.S. , care invocând motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.,

susțin următoarele:

Într-o primă critică, se arată că în mod greșit

instanța de apel a reținut

că prin acțiunea

pe care au formulat-o, au cerut diferența dintre suma primită

cu titlul

de despăgubiri și suma ce reprezintă valoarea reală actuală a

imobilului, întrucât pe parcursul procesului au

precizat că nu au primit nicio

despăgubire,

cât și faptul că, în urma modificării Legii nr. 10/2001, au înțeles

să solicite măsuri reparatorii prin echivalent,

situație în care trebuia să se

pronunțe instanța, așa cum a și procedat

tribunalul.

Mai susțin că,

instanța de apel, din eroare, a reținut o situație de fapt și

de drept incorectă, pronunțându-se numai

în raport de cele menționate în

acțiunea introductivă; că nu au observat pe parcursul derulării

procesului

precizarea cererii, în sensul că nu au primit

nicio despăgubire și că numai

după

modificarea Legii nr. 10/2001 acțiunea a fost precizată, solicitându-se

măsuri reparatorii. Se susține că această ultimă

precizare nu putea fi făcută la

momentul

introducerii acțiunii, ci numai ulterior, întrucât la acea dată nu

puteau anticipa viitoarele măsuri legislative ce

s-au realizat la doi ani după

sesizarea instanței.

În fine, mai

arată recurenții că din întregul material probator administrat

în cauză rezultă că, deși despăgubirile aferente imobilului au fost

consemnate într-un înscris, totuși nu s-au achitat contestatorilor și că

răspunsul dat de CEC nu poate fi interpretat

împotriva lor.

Recursul este

nefondat pentru considerentele de mai jos:

Prin notificarea

adresată pârâtului, contestatorii au solicitat retrocedarea în natură sau

echivalentul apartamentului nr. 69, situat în București,

compus

din trei camere,

vestibul, bucătărie,

cămară, balcon, baie și cota de 0,88 % din părțile și

dependințele comune. Imobilul a fost dobândit

prin construire și cumpărare

și

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.

Formulând cererea de emigrare în SUA,

contestatorii au fost obligați,

sub

presiunea neobținerii vizelor de părăsire a țării, să accepte cedarea

apartamentului către stat, cu plata unei despăgubiri, cuantumul

despăgubirilor neputând fi precizate în concret,

ci numai apreciat la 10% din

valoarea achitată pentru dobândirea

imobilului.

Inițial,

contestatorii s-au numit K.I. și S. iar prin certificatele

de naturalizare nr. 12314634 și nr.

12290547 emise de Statele Unite ale

Americii și-au schimbat numele în C.L. și C.S.

Imobilul a fost preluat cu plată în

proprietatea statului, în baza

Decretului

nr. 223/1974 și ulterior vândut, în baza Legii nr. 112/1995 fostului

chiriaș

M.M..

Așa cum cei doi

contestatori au recunoscut prin întâmpinarea formulată

în apel (fila 11), la data preluării imobilului

și părăsirea țării au primit

despăgubiri.

Acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001,

conform căruia ,Nu sunt îndreptățite la

restituirea în natură sau la măsuri

reparatorii în echivalent, persoanele care au primit despăgubiri

potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1, care

face parte integrantă din prezenta lege".

Incidența

textului este determinată de faptul că apelanții au părăsit țara,

stabilindu-se în SUA, stat cu care, potrivit textului enunțat, România

a încheiat un acord de reglementare a problemelor financiare în suspensie,

acord prevăzut în anexa nr. 1 la Legea nr.

10/2001, așa cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005.

Este adevărat că acțiunea contestatorilor s-a

întemeiat pe H.G.

nr. 498/2000, abrogată

prin H.G. nr. 250/2007 privind Normele de aplicare a

Legii nr. 10/2001.

În cuprinsul actului normativ de abrogare era

recomandată acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au înstrăinat

imobilele în baza

Decretului nr. 223/1974,

în sensul solicitat de contestatori.

Cu toate acestea, așa cum corect a reținut

instanța de apel,

recomandarea nu poate fi

aplicată, deoarece nu a fost dovedit cuantumul despăgubirilor primite în

temeiul Decretului nr. 223/1974 și că aplicarea

recomandării este în contradicție cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001,

text ce îi exclude de la

posibilitatea obținerii reparațiilor compensatorii.

Această critică

face posibilă încadrarea în motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar este

nefondată, față de cele expuse mai sus.

Celelalte două

critici întemeiate pe art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nu se

regăsesc în dezvoltarea cererii de recurs, recurenții menționând numai

temeiul de drept, fără niciun alt comentariu,

astfel că instanța sub acest aspect

nu poate proceda la efectuarea

controlului judiciar.

Pentru

considerentele expuse, hotărârea instanței de apel fiind temeinică

și legală va fi menținută și urmează ca

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul

reclamanților să fie respins.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanții C.L. și

C.S. împotriva deciziei nr. 759 din 19 noiembrie

2007, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 iunie 2008.