ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 377/2008

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 16 mai

2006, reclamanta T.I.S.M. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului

București, prin Primarul General solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001,

anularea dispoziției nr. 4240 din 4 mai 2005 a Primarului București, prin care

i s-a respins cererea de restituire a imobilului situat în București, și s-a

dispus obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul mai sus individualizat.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că imobilul i-a fost preluat abuziv de către

stat, în temeiul Decretului nr. 223/1974, fără plată și, pe cale de consecință

a trecut fără titlu în proprietatea statului, așa încât este îndrituită a

solicita restituirea acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamanta

susține că nu i-a fost comunicată decizia deși a solicitat expres că aceasta

să-i fie trimisă la adresa din București, sau la aceea din Franța, și că în mod

greșit s-a reținut că nu are calitatea de cetățean român.

Judecătoria

sectorului 1 București, pe rolul căreia a fost depusă acțiunea s-a dezinvestit

și prin sentința civilă nr. 9523 din 20 iunie 2006 și-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, temei de drept ce a stat

la baza exercițiului acțiunii de față și potrivit cu care „decizia sau, după

caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare, sau, după caz, al entității investite cu soluționarea

notificării".

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. 15577/299/2006 care, prin

decizia nr. 260 din 20 februarie 2007 a admis acțiunea, a anulat dispoziția

contestată și 1-a obligat pe pârât să-i lase reclamantei în deplină proprietate

și liniștită posesie imobilul reținând în esență, că acesta a intrat în

patrimoniul statului, cu încălcarea Decretului nr. 223/1974, reclamanta

neprimind nici o despăgubire, așa încât a apreciat că sunt incidente

prevederile art. 2 lit. h) și i) din Legea nr. 10/2001.

A respins excepția

tardivității introducerii contestației, cu motivarea că aceasta i-a fost

comunicată reclamantei la o altă adresă decât cea indicată, respectiv în

București, la data de 23 mai 2005, înlăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut

de Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

tribunalului a declarat apel pârâta Primăria Municipiului București, prin

Primarul General invocând aplicarea greșită a legii referitoare la incidența

art. 2 lit. h) și i), în sensul unei preluări abuzive, susținându-se în

motivarea apelului că în accepțiunea Legii nr. 10/2001 și a Normelor

metodologice pentru aplicarea acestora aprobate prin H.G. nr. 498/2003 nu intră

în categoria imobilelor preluate abuziv, acelea pentru care s-au acordat

despăgubiri în condițiile Decretului nr. 223/1974.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 420 A din 19 iunie 2007 a respins ca nefondat apelul pârâtei și a

obligat-o pe aceasta la 2.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar ordinar a reținut că raportul juridic

dedus judecății a fost corect calificat de instanța de fond, care a considerat

că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, prin

imobile preluate abuziv se înțeleg și „orice alte imobile preluate de stat cu

titlu valabil, astfel cum acesta este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr.

213/1998.

A apreciat că din

analiza dispozițiilor art. 2 și art. 5 ale Decretului nr. 223/1974, în situația

în care o persoană fizică părăsea definitiv țara, locuința proprietate

personală trebuia înstrăinată numai statului, fiind exclusă posibilitatea

vânzării către o terță persoană, întrucât o astfel de vânzare era considerată

ca fiind nulă de drept.

A concluzionat, în

interpretarea celor de mai sus, că actul înstrăinării către stat a imobilului,

în situația prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 223/1974 se înscrie în sfera

de aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, prin

prisma cerințelor impuse de art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Decizia din apel a

făcut obiectul criticilor promovate de Municipiul București prin Primarul

General prin recursul declarat împotriva acestei hotărâri, pentru motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel,

recurentul-pârât arată că preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974,

cu plată, nu reprezintă o preluare abuzivă, în sensul art. 2 din Legea nr.

10/2001, că la momentul formulării notificării contestatoarea trebuia să depună

toate actele ce au stat la baza emiterii acesteia și că, în mod greșit instanța

de apel l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este

nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Prin dispoziția nr.

4240 din 4 mai 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a

respins notificarea formulată de reclamanta T.I.S.M. privind restituirea

apartamentului nr. 4 situat în București.

Împotriva acestei

dispoziții reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită a formulat

contestație, în baza Legii nr. 10/2001.

Imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 1449 din 6 octombrie 1981

emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București, urmare cererii

reclamantei de plecare definitivă din țară.

Criticile pârâtului

privind caracterul legal al preluării nu pot fi primite, întrucât, în mod

greșit, acestea au fost fundamentate pe dispozițiile art. 1.4. lit. b) din H.G.

nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001, în condițiile în care acestea sunt contrare unor prevederi exprese din

chiar actul normativ, în aplicarea căruia au fost date [art. 1 și art. 2 lit.

h)] din Legea nr. 10/2001, în redactarea anterioară republicării.

Excluderea de la

beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ a persoanelor

ale căror imobile au fost preluate în baza Decretului nr. 223/1974, urmare a

cererii de plecare definitivă din țară, încalcă atât dispozițiile legii cadru,

care statuează asupra obligației de restituire a imobilelor preluate fără titlu

valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării,

cât și pe cele ale legii fundamentale, ce consacră ierarhia actelor normative

și garantează proprietatea privată.

Este de observat că

este greșit a se aprecia că preluarea s-a făcut cu „titlu valabil", în

condițiile în care, din Constituția de la 1965, art. 36, conținea reglementări

ce ocroteau dreptul la proprietate privată, proprietarii fiind obligați să-și

înstrăineze construcțiile, pe un temei, schimbarea domiciliului, care

constituia un factor de discriminare, iar dobânditorul era exclusiv statul,

acesta neputând justifica un interes public ce ar fi permis un asemenea

transfer forțat de proprietate.

În considerarea

acestor argumente, instanțele de fond și apel au reținut corect că actul

administrativ de preluare reprezintă o manifestare de voință unilaterală a

Statului Român, iar Decretul nr. 223/1974, în baza căruia s-a emis acest act,

contravenea flagrant dispozițiilor constituționale din acea vreme și art. 481

C. civ., conform căruia „nimeni nu poate fi silit a-și ceda proprietatea decât

pentru cauză de utilitate publică și numai cu plata unei echitabile și

prealabile despăgubiri.

Ca atare, caracterul

abuziv al preluării a fost corect apreciat de instanțe, cu atât mai mult cu

cât, pârâtul nu a probat plata despăgubirilor.

Mai mult, chiar dacă

autoritatea de stat a emis o decizie (dispoziție) administrativă și a plătit o

sumă de bani, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul

constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarului

de a înstrăina imobilul către stat.

Actul normativ cu

caracter reparatoriu, respectiv Legea nr. 10/2001 a fost edictat tocmai pentru

a restabili patrimoniul celor nedreptățiți printr-o preluare abuzivă, aceasta

fiind rațiunea elaborării legii, guvernată explicit de principiul restituirii

în natură.

Pe de altă parte

nelegalitatea procedurii cuprinsă în textul pct. 1.4. lit. b) alin. ultim din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 498/2003 rezultă din încălcarea art. 2 alin. (1) din lege care enumera

situațiile juridice ce constituie preluări abuzive, fiind astfel în

contradicție cu dispozițiile actului normativ de rang superior pe care trebuia

să le aplice.

Constituția României

prevede că hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor,

iar în conformitate cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată,

actele normative date în executarea legii se emit în limitele și potrivit

normelor care le ordonă.

Prin urmare,

dispozițiile constituționale care stabilesc o anumită ierarhie a actelor

normative și o limită determinată a conținutului reglementărilor, preluate de

legea cadru privind tehnica legislativă, interzic modificări sau completări ale

dispozițiilor unor legi printr-un act normativ de rang inferior.

Nici motivul de

recurs referitor la obligația contestatoarei de a depune toate înscrisurile

odată cu notificarea nu subzistă unei analize pertinente, știut fiind că și în

instanța de recurs poate fi administrată proba cu înscrisuri.

Ultimul motiv de

recurs ce vizează greșita obligare a pârâtului Municipiul București, prin

Primarul General, la plata cheltuielilor de judecată este nefondat, instanța de

apel reținând corect incidența în cauză a prevederilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cu care „partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată", aceeași instanță

apreciind, în acord cu prevederile alin. (3) al aceluiași text procedural că

poate fi micșorat onorariul de avocat, iar această măsură a fost motivată în

considerentele deciziei, arătându-se că în faza procesuală a apelului avocatul

reclamantei nu a formulat apărări, nu a depus întâmpinare și nu a formulat

concluzii scrise.

Așa fiind, Înalta

Curte va face aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ. și va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva deciziei nr. 420/A din 19 iunie 2007 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2008.