ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2560/2008

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 15 aprilie 2005, reclamanții V.S. și V.M. au contestat legalitatea dispoziției nr. 3724 din 24 ianuarie 2005, emisă de Primăria Municipiului București prin care s-au respins notificările acestora, având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în București. În motivarea contestației, reclamanții au arătat că pârâta nu a respectat dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă notificării, a fost depășit și că, în mod greșit pârâta le-a respins notificările apreciind că nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului mai sus individualizat, nefiind înștiințați că actele depuse nu sunt concludente.

Judecătoria sectorului 6 București, sesizată cu această cerere s-a dezinvestit, declinându-și competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, prin sentința civilă nr. 3116 din 6 mai 2005. Astfel, verificându-și competența, în raport de obiectul dedus judecății, respectiv contestarea unei dispoziții emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, instanța a reținut că această cerere revine tribunalului, conform dispozițiilor exprese ale art. 24 alin. (7) și (8) din actul normativ menționat, care prevede o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, în dosar nr. 2476/2005.

Prin sentința nr. 651 din 26 mai 2006, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația, a anulat dispoziția nr. 3724 din 24 ianuarie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București și a obligat pârâta să emită dispoziție motivată privind stabilirea în favoarea reclamanților V.S. și V.M., a măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții sunt persoane îndreptățite, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și că aceștia au depus înscrisuri cu care au făcut dovada existenței dreptului de proprietate, la momentul preluării abuzive a imobilului. Actele la care fac referire reclamanții și care au fost depuse la dosar, respectiv decizia nr. 1818 din 8 decembrie 1981 a C.P.M.B.

– D.G.D.A.L. (Biroul fond locativ) precum și certificatul nr. 23.310 din 21 noiembrie 2001 emis de Primăria sectorului 6 București, (Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale) atestă împrejurarea că, la data preluării cu plată a imobilului, acesta a fost proprietatea lui V.S. și V.M. Astfel, sub incidența prevederilor art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, în domeniul reglementat de acest act normativ, există norme speciale, derogatorii de la regimul probațiunii în materia drepturilor reale imobiliare, fiind suficientă prezumția de proprietate, în absența unor probe contrare. Împotriva sentinței Tribunalului București a declarat apel pârâta Primăria Municipiului București, criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanța de fond a apreciat în mod greșit că reclamanții și-au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului și că preluarea a fost abuzivă.

S-a susținut că decizia de preluare în proprietatea statului a imobilului și certificatul de rol fiscal constituie doar un început de dovadă a dreptului de proprietate și că nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 imobilele preluate, cu plată, în temeiul Decretului nr. 223/1974. La 26 ianuarie 2007, T.Z.A. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul Primăriei Municipiului București arătând că ocupă, cu titlu de chiriaș, imobilul în litigiu, în temeiul contractului de închiriere nr. 1261 din 20 iunie 2001 înregistrat la SC O. SA, prelungit conform O.U.G. nr. 8/2004 până la 8 aprilie 2009. A solicitat admiterea apelului declarat de Primăria Municipiului București, schimbarea sentinței Tribunalului București, respingerea contestației și menținerea dispoziției nr. 3724/2005, astfel cum a fost modificată prin dispoziția nr. 4295 din 16 mai 2005, precum și respectarea dreptului de folosință asupra imobilului.

Cererea de intervenție accesorie a fost admisă în principiu, în temeiul art. 49 alin. (1) și (3) și art. 52 C. proc. civ. Prin decizia nr. 285 din 24 aprilie 2007 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtei reținând în esență că, înscrisurile depuse de reclamanți creează o prezumție de proprietate, în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, din actele aflate la dosar rezultând fără echivoc că, la data preluării, imobilul era proprietatea acestora, fiind dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 7321 din 22 septembrie 1970. Instanța de apel a reținut că dispoziția nr. 4295 din 16 mai 2005, care a rectificat dispoziția ce formează obiectul contestației dedusă judecății face dovada preluării abuzive a imobilului, conform deciziei nr. 1818/1981, în condițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București a fost atacată cu recurs de Municipiul București, prin Primarul General și de intervenienta T.Z.A. Astfel, primul recurent a reiterat criticile din apel ce vizează nedovedirea dreptului de proprietate al reclamanților și interpretarea dată de pârât dispozițiilor cuprinse în textul pct. 1.4 lit. b) alin. ultim din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr .10/2001, aprobat prin H.G. nr. 498/2003, potrivit cu care nu formează obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001 imobilele preluate de stat în baza Decretului nr. 223/1974. Intervenienta T.Z.A. formulează critici privind nemotivarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat și arată că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 privind dovada dreptului de proprietate a contestatorilor.

Recurenta-intervenientă aduce critici în sensul că instanța nu a dat proteguire dreptului său, în calitate de chiriaș, solicitând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuință, prin îmbunătățirile necesare și utile. În drept, invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Ambele recursuri sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru considerentele ce succed: Recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dezvoltă critici în sensul că reclamanții nu și-au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului.

Susținerile pârâtului nu pot fi primite, întrucât, în speță, reclamanții au probat împrejurarea că la data preluării imobilului de către stat erau proprietari, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 7321 din 22 septembrie 1970, cu înscrisurile aflate la filele 5 și 7 dosar fond, respectiv decizia nr. 1818 emisă la 8 decembrie 1981 de fostul Consiliu Popular al Municipiului București și certificatul fiscal nr. 23.310 din 21 noiembrie 2001 eliberat de Primăria sectorului 6 București, Serviciul Public pentru Finanțe Locale. Este știut că în domeniul reglementat de Legea nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, există norme speciale, derogatorii de la regimul probațiunii în materia drepturilor reale imobiliare, ce sunt reglementate de dispozițiile art. 23 și art. 24 din acest act normativ.

Prevederile cuprinse în aceste texte sunt determinate de caracterul reparatoriu specific Legii nr. 10/2001. Astfel sintagma „acte doveditoare are dreptului de proprietate”, are, în accepțiunea acestui act normativ un conținut mai larg decât cel al noțiunii similare, corespunzătoare dreptului comun. Potrivit scopului și în spiritul finalității actului de reparație, legiuitorul a avut în vedere, accepțiunea de a stabili că bunul a fost în proprietatea reclamanților, în calitate de persoane îndreptățite, acestea fiind deposedate abuziv. Ca atare, conform art. 23 „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării”.

Art. 24 alin. (1) „În absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive s-au s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzivă este presupusă că deținea imobilul sub nume de proprietar”. Concluzionând, cum este suficientă prezumția de proprietate, înscrisurile depuse la dosar sunt apte să nască o asemenea prezumție, așa încât nu se aplică regulile dreptului comun în materia dreptului de proprietate.

Nici motivul de recurs ,potrivit cu care, preluarea de către stat a imobilelor în temeiul Decretului nr. 223/1974 nu intră sub incidența prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiat. În raport cu spiritul și rațiunea Legii nr. 10/2001, guvernată explicit de principiul restituirii în natură și în subsidiar, de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, chiar dacă autoritatea de stat a emis o decizie administrativă, în speță decizia nr. 1818 din 8 decembrie 1981 și a plătit o sumă de bani, drept despăgubire, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarilor de a înstrăina imobilul, către stat.

Nelegalitatea prevederii cuprinsă în textul pct. 1.4 lit. b) alin. ultim din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 rezultă din încălcarea art. 2 alin. (1) din actul normativ menționat, care enumeră situațiile juridice ce constituie preluări abuzive, fiind astfel, în contradicție cu dispozițiile actului normativ de rang superior pe care trebuie să le aplice. Constituția României prevede că Hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar în conformitate cu art. 4 alin. (3) din legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Ca atare, dispozițiile constituționale care stabilesc o anumită ierarhie a actelor normative și o limită determinată a conținutului reglementărilor preluate de legea cadru privind tehnica legislativă, interzic modificări sau completări ale dispozițiilor unei legi, printr-un act normativ de rang inferior. Preluarea imobilului s-a realizat în baza Decretului nr. 223/1974, printr-un act unilateral de voință al statului, acest act normativ fiind contrar cu dispozițiile constituționale de la acea dată și art. 481 C. civ., potrivit cărora proprietatea nu poate fi cedată decât pentru cauză de utilitate publică și numai cu plata unei despăgubiri echitabile.

De altfel, excluderea de la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, a persoanelor ale căror imobile au fost preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974, urmare a cererii de plecare definitivă din țară, încalcă atât dispozițiile legii cadru, care statuează asupra obligației de restituire a imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare, la data preluării, cât și pe cele ale legii fundamentale ce consacră ierarhia actelor normative și garantează proprietatea privată. Recursul declarat de intervenientă este nefondat. Cu sublinierea că preluarea abuzivă în temeiul Decretului nr. 223/1974 a făcut obiectul examinării și în recursul declarat de Municipiul București, prin Primarul General, conform considerentelor expuse mai sus, în ceea ce privește poziția procesuală a intervenientei accesorii, în raportul juridic descris de Legea nr. 10/2001 se impun o serie de precizări.

Raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia naștere între autoritatea deținătoare a imobilului și persoana îndreptățită la măsuri reparatorii, iar potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, calitate procesuală activă are numai persoana îndreptățită care poate ataca în justiție, decizia emisă de unitatea deținătoare. În această configurare a raportului juridic delimitat de Legea nr. 10/2001, în speță, intervenienta în calitate de chiriaș într-un contract de locațiune încheiat cu statul, are o poziție procesuală de apărare a pârâtului în interesul căruia a intervenit în proces, respectiv a Municipiului București, prin Primarul General.

Soluția pronunțată de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 651 din 26 mai 2006, în sensul obligării Primăriei Municipiului București de a emite dispoziție motivată privind stabilirea în favoarea reclamanților a măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, nu aduce atingere drepturilor locative ale intervenienților. De altfel, în conținutul cererii de intervenție nu s-au solicitat despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului, așa încât, acest petit, formulat pentru prima dată în recurs, nu poate investi instanța în condițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., text în virtutea căruia, în stabilirea cadrului procesual „judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

În consecință, potrivit considerentelor expuse, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001, așa încât, ambele recursuri urmează a fi respinse ca nefondate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și de intervenienta T.Z.A. împotriva deciziei civile nr. 285 din 24 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 aprilie 2008.