ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7715/2008

Deliberând asupra recursului civil de față: Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 31774/3/2007, reclamanta T.E. a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului București, prin primarul general, solicitând obligarea acesteia să soluționeze, în regim de urgență, prin dispoziție motivată, notificările transmise prin intermediul Biroului Executor Judecătoresc în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 230 mp și construcție în suprafață de 68,07 mp, liber de orice sarcini, care nu a fost înstrăinat.

Prin sentința civilă nr. 1576 din 3 decembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra notificării nr. 244 din 6 februarie 2002 având ca obiect imobilul situat în București. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta s-a conformat cerințelor impuse de Legea nr. 10/2001, în sensul că a formulat mai multe notificări, însă, pârâta nu a dat curs acestor notificări prin aceea că nu a emis o dispoziție sau decizie motivată în acest sens, deși cererile de notificare au fost depuse în urmă cu peste 6 ani.

Prin decizia civilă nr. 284 din 14 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă Primăria municipiului București, reținând, în esență, următoarele: Lipsa răspunsului unității deținătoare echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (1), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În cazul depășirii termenului menționat, nu se poate considera că singura sancțiune ar putea consta în obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, întrucât acest fapt ar contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. De asemenea, s-a mai reținut că lipsa declarației exprese a notificatorului în sensul că nu mai are alte dovezi de prezentat nu justifică depășirea termenului de 60 de zile în care pârâta era obligată să soluționeze notificarea. Critica vizând greșita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată a fost apreciată ca nefondată, reținându-se că, în mod corect, această obligație cade în sarcina pârâtei față de prevederile art. 274 C. proc.

civ. și față de faptul că, prin admiterea acțiunii reclamantei, pârâta a căzut în pretenții, fiind astfel în culpă procesuală. Împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul București, prin primar general, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, Municipiul București, prin primarul general, arată că, în mod greșit, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, prin care a fost obligat să soluționeze notificările formulate de reclamanta T.E. prin emiterea unei dispoziții motivate. Astfel, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 din lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației de către unitatea deținătoare, de a se pronunța asupra cererii de restituire, poate avea două date de referință; fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, în raport de data depunerii actelor doveditoare, respectiv odată cu notificarea sau ulterior notificării. Mai mult, dispozițiile art. 28.1 din H.G. nr. 498/2003, privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații dată în mod expres de către persoana îndreptățită la restituire, în sensul că nu mai sunt alte dovezi de prezentat. În ceea ce privește obligarea recurentului la cheltuieli de judecată, se arată că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că această obligație cade în sarcina municipalității, atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia în condițiile art. 274 C. proc.

civ. Analizând recursul în limita criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată că nu este întemeiat. Prin dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată) s-a stabilit în sarcina unității deținătoare, notificate, obligația de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare. Termenul pentru îndeplinirea acestei obligații de „a face” se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizării actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Prin urmare, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deține alte probe, așa cum susține recurentul. Prorogarea fiind condiționată de faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, în prezenta cauză, în mod corect, prin decizia atacată s-a menținut soluția primei instanțe prin care instituția notificată, care nu a făcut o asemenea comunicate, a fost obligată să emită dispoziția.

De altfel, deși reclamanta arată că odată cu notificările a depus toate înscrisurile doveditoare, dispoziția prevăzută de art. 25 din legea republicată nu a fost emisă nici până la data soluționării căii de atac a recursului. Critica privind soluționarea greșită a motivului de apel prin care s-a susținut că instituția notificată nu se află în culpă procesuală și deci, nu putea fi obligată la cheltuieli de judecată către reclamantă, este, de asemenea, nefondată, deoarece, urmare a admiterii acțiunii, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în mod legal a dispus prima instanță obligarea pârâtei, care a căzut în pretenții, la cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru aceste motive, instanța, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de Municipiul București, prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 284 din 14 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurentul la plata sumei de 500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă T.E.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2008.