ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7715/2008

Deliberând

asupra recursului civil de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul București, secția a III-a civilă, sub nr. 31774/3/2007, reclamanta

T.E. a chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului București, prin

primarul general, solicitând obligarea acesteia să soluționeze, în regim de

urgență, prin dispoziție motivată, notificările transmise prin intermediul

Biroului Executor Judecătoresc în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren

în suprafață de 230 mp și construcție în suprafață de 68,07 mp, liber de orice

sarcini, care nu a fost înstrăinat.

Prin sentința civilă nr. 1576 din 3

decembrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea

reclamantei și a obligat pârâta să se pronunțe prin decizie sau dispoziție

motivată asupra notificării nr. 244 din 6 februarie 2002 având ca obiect

imobilul situat în București.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că reclamanta s-a conformat cerințelor impuse de Legea nr.

10/2001, în sensul că a formulat mai multe notificări, însă, pârâta nu a dat

curs acestor notificări prin aceea că nu a emis o dispoziție sau decizie

motivată în acest sens, deși cererile de notificare au fost depuse în urmă cu

peste 6 ani.

Prin decizia civilă nr. 284 din 14

aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă Primăria municipiului

București, reținând, în esență, următoarele:

Lipsa răspunsului unității deținătoare

echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate

rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui

care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci,

dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (1), că nicio lege nu

poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției

pentru apărarea intereselor sale legitime.

În cazul depășirii termenului

menționat, nu se poate considera că singura sancțiune ar putea consta în

obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, întrucât acest fapt ar

contraveni principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat

prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale.

De asemenea, s-a mai reținut că

lipsa declarației exprese a notificatorului în sensul că nu mai are alte dovezi

de prezentat nu justifică depășirea termenului de 60 de zile în care pârâta era

obligată să soluționeze notificarea.

Critica vizând greșita obligare a

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată a fost apreciată ca nefondată,

reținându-se că, în mod corect, această obligație cade în sarcina pârâtei față

de prevederile art. 274 C. proc. civ. și față de faptul că, prin admiterea

acțiunii reclamantei, pârâta a căzut în pretenții, fiind astfel în culpă

procesuală.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Municipiul București, prin primar general, criticând-o pentru

nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

Municipiul București, prin primarul general, arată că, în mod greșit, instanța

de apel a menținut soluția primei instanțe, prin care a fost obligat să

soluționeze notificările formulate de reclamanta T.E. prin emiterea unei dispoziții

motivate.

Astfel, potrivit art. 23 din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 din lege,

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri

reparatorii.

Termenul de 60 de zile pentru

îndeplinirea obligației de către unitatea deținătoare, de a se pronunța asupra

cererii de restituire, poate avea două date de referință; fie data depunerii

notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, în raport de data

depunerii actelor doveditoare, respectiv odată cu notificarea sau ulterior

notificării.

Mai mult, dispozițiile art. 28.1 din

H.G. nr. 498/2003, privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei

declarații dată în mod expres de către persoana îndreptățită la restituire, în

sensul că nu mai sunt alte dovezi de prezentat.

În ceea ce privește obligarea

recurentului la cheltuieli de judecată, se arată că, în mod greșit, instanța de

apel a reținut că această obligație cade în sarcina municipalității, atâta timp

cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia în condițiile art. 274 C.

proc. civ.

Analizând recursul în limita

criticilor formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța constată că nu este întemeiat.

Prin dispozițiile art. 23 din Legea

nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată) s-a stabilit în sarcina unității

deținătoare, notificate, obligația de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură sau prin măsuri reparatorii în termen de 60 de zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.

Termenul pentru îndeplinirea acestei

obligații de „a face” se poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma

analizării actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți în

intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă

pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Textul prevede în mod expres că

pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deținătoare

să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și

emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor

solicitate.

Prin urmare, prorogarea termenului

stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează, de drept, în

beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că

nu mai deține alte probe, așa cum susține recurentul.

Prorogarea fiind condiționată de

faptul analizării notificării de către unitatea deținătoare și comunicării, în

intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este insuficientă, în

prezenta cauză, în mod corect, prin decizia atacată s-a menținut soluția primei

instanțe prin care instituția notificată, care nu a făcut o asemenea

comunicate, a fost obligată să emită dispoziția.

De altfel, deși reclamanta arată că

odată cu notificările a depus toate înscrisurile doveditoare, dispoziția

prevăzută de art. 25 din legea republicată nu a fost emisă nici până la data

soluționării căii de atac a recursului.

Critica privind soluționarea greșită

a motivului de apel prin care s-a susținut că instituția notificată nu se află

în culpă procesuală și deci, nu putea fi obligată la cheltuieli de judecată

către reclamantă, este, de asemenea, nefondată, deoarece, urmare a admiterii

acțiunii, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în mod

legal a dispus prima instanță obligarea pârâtei, care a căzut în pretenții, la

cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru aceste motive, instanța, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de Municipiul București, prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 284 din 14

aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurentul la plata sumei de 500 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă T.E..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie

2008.