ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3556/2009

Deliberând asupra

recursului civil de față, reține următoarele:

Reclamantul

T.R.C.A., în

contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General

a solicitat anularea

dispoziției nr. 6307 din 14 august 2006, emisă de

acesta din urmă și obligarea lui la emiterea unei noi decizii prin care

să i se atribuie reclamantului imobilul situat București,

sector 3 în compensarea imobilului din

sector 4, ocupat în prezent de construcții și

utilități publice.

În

motivare a arătat că prin dispoziția contestată i-a fost

respinsă notificarea, prin care solicita acordarea

unui alt imobil în

compensare, pentru

cel care a aparținut autorilor și care nu poate fi

restituit în natură.

Astfel învestit, Tribunalul București, secția a III a

civilă, prin sentința civilă nr. 646 din 4 mai 2007 a respins ca neîntemeiată

acțiunea reclamantului, reținând că prin notificarea nr. 781 emisă la data de

14 februarie 2002 de BEJ T.G. reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri

sub forma de echivalent bănesc

pentru

imobilul în litigiu, cerere soluționată întocmai prin Dispoziția

nr.

6307 din 14 august 2006.

Cu privire la cererea de compensare cu un alt imobil,

individualizat prin cerere de către reclamant,

prima instanță a reținut

că în lipsa probelor și a ofertei unității

deținătoare nu se poate cerceta acest petit.   Î

mpotriva sentinței a declarat apel reclamantul, critica de

nelegalitate vizând faptul că nu i s-a acordat în

compensare imobilul

solicitat, deși

legea prevede această măsură reparatorie.

Curtea de

Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia

nr. 45 din 24 ianuarie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantul T.R.C.A.

Pentru a

pronunța această decizie, curtea de apel a reanalizat

probele administrate în primă instanță și a reținut că dispoziția

Primarului General al Municipiului București a

răspuns întocmai

solicitării

contestatorului, motiv pentru care nu poate fi apreciată ca

fiind nelegală. Nici faptul că ulterior

formulării notificării contestatorul

a

făcut demersuri pentru a identifica un teren care ar putea fi atribuit în

compensare, nu imprimă dispoziției un caracter nelegal, atât timp

cât legiuitorul a lăsat la latitudinea entității

învestite cu soluționarea

notificării

alegerea modului de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent.

Reclamantul T.R.C.A. a

declarat

recurs împotriva hotărârii pronunțate în apel, criticile

vizând, în

esență, următoarele aspecte: au

fost nesocotite dispozițiile legale

care

prevăd că persoana îndreptățită are dreptul să primească

despăgubiri

constând în măsuri reparatorii prin acordare în compensare a altor bunuri și

servicii, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, instanțele nu au

luat în considerare precizările făcute de către reclamant ulterior, în sensul

că dorește un alt imobil în compensare, existând această posibilitate la

nivelul unității deținătoare.

Verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma

criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea acestora în motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este fondat pentru următoarele motive:

În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de

Casație și Justiție hotărăște asupra fondului procesului numai în cazurile în

care împrejurările de fapt ale pricinii fiind pe deplin stabilite, casează

hotărârea pentru aplicarea corectă a legii.

Constatarea faptelor, așa cum rezultă ele din actele și

dovezile administrate de părți, este atributul exclusiv al instanțelor de fond.

Examinarea efectivă a apărărilor invocate de părți

presupune ca, ori de câte ori formulările acestora sunt neclare, judecătorul,

conform art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., să ceară acestora să prezinte

explicații oral sau în scris, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea

adevărului în cauză, chiar dacă părțile se împotrivesc.

În materia imobilelor preluate în mod abuziv de statul

comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul intern a

stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot fi cere

măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca urmare a deposedării de

către stat de astfel de imobile, prin Legea nr. 10/2001.

Acest act normativ a suferit numeroase modificări în

perioada sa de aplicare, inclusiv prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în

domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, act normativ

de imediată aplicare.

Dat fiind că în sfera de competență a instanței civile se

regăsește obligația de a verifica îndeplinirea tuturor condițiilor impuse prin

legea de reparație în scopul realizării reparației, în modalitățile expres

prevăzute de acest act normativ, pe cale de interpretare logică, instanța

civilă este abilitată, atunci când găsește întemeiată cererea persoanei pretins

îndreptățite la măsurile reparatorii, să stabilească la solicitarea acesteia

modalitatea în care se va proceda în scopul unei reale reparații, să identifice

bunul de care proprietarul a fost deposedat, să verifice posibilitatea de

retrocedare în natură ori, în subsidiar, stabilirea dreptului acestuia la

măsuri reparatorii prin echivalent.

Este de menționat și faptul că atâta timp cât dreptul

subiectiv pe care reclamantul își întemeiază cererea în despăgubire își are

fundamentul direct și imediat în preluarea abuzivă

de către stat a

imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001,

adică într-un anume raport juridic trecut în legătură cu care însă legiuitorul

a înțeles reglementeze un drept special de despăgubire, efectele viitoare ale

acestui raport sunt cele imperativ stabilite de către legiuitor prin

dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, respectiv, prin dispozițiile Legii nr.

247/2005.

Astfel, potrivit art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă,

măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte

bunuri sau servicii ori propunerea acordării de

despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și

plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Este

adevărat că în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului preluat

în mod abuziv, dintre măsurile reparatorii prin echivalent, are prioritate

acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, prioritate dedusă din

ordinea în care sunt enumerate acestea în textul de lege susmenționat.

Deși acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii

constituie o modalitate de reparațiune impusă de lege, o atare reparație nu

depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de

existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri ce pot fi acordate

în compensare.

Cum însăși persoana îndreptățită a optat pentru o astfel de

măsură reparatorie, potrivit dispozițiilor

legale citate, în scopul

pronunțării

unei hotărâri legale, instanța ar fi trebuit să administreze

probele

considerate ca pertinente și concludente pentru a stabili

dacă în patrimoniul pârâtului Municipiul

București, există terenuri

libere de construcții de aceeași valoare și

caracteristici cu ale

terenului preluat și

dacă terenurile disponibile, astfel identificate fac

obiectul unor

cereri de retrocedare.

În acest context al analizei, Înalta Curte apreciază că

prin

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 potrivit cărora "în cazurile

în care restituirea în

natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin

echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent

vor consta în compensare cu alte

bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv." legiuitorul nu a înțeles să lase la latitudinea entității

învestite cu soluționarea notificării alegerea modului de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, existând o ordine de prioritate a acestora,

instituită prin

legea specială de reparație

și în raport de care instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a

textului legii.

Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312

alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecare în instanța de apel pentru a

stabili în concret situația de fapt, prin dispunerea unei

expertize tehnice de specialitate. Totodată se vor

verifica susținerile

reclamantului, în sensul în care terenul situat în

București,

sector 3 corespunde cerințelor

impuse de lege

pentru a se dispune

acordarea lui în compensare cu imobilul a cărui

restituire în natură nu mai este posibilă, datorită afectării sale de

utilitate

publică.

Funcție de aspectele de fapt care vor rezulta, urmare a

completării probatoriilor, instanța urmează a stabili și motiva, în fapt

și în drept, prin trimitere la probatoriile pe

care le va aprecia a fi

relevante analizei, dacă în cauză sunt

îndeplinite sau nu condițiile prevăzute de lege pentru acordarea în compensare

a altui teren,

echivalent cu cel deținut de

autoarea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul

T.R.C.A.

împotriva deciziei

nr. 45 din 24 ianuarie 2008

pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, pe care

o casează și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie

2009.