ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4655/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4655/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 3

ianuarie 2007 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub

nr. 318/299/2007, reclamanta D.A. a chemat în judecată pe pârâții B.D., B.L., SC

H.N. SA și Primăria municipiului București, solicitând ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra

apartamentului nr. 3, situat în București, parter, sectorul 1 și să fie

obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

apartamentul în litigiu, precum și la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de acest proces.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că, prin actul de vânzare-cumpărare din 16 martie 1932, autorii ei, R.Z.

și I.Z., au dobândit un teren viran în suprafață de 522,99 mp, iar în același

an au construit pe acesta un imobil, casă de locuit, format din subsol, parter,

etaj, mansardă și garaj. Imobilul în litigiu a fost naționalizat în mod abuziv în

baza Decretului nr. 92/1950, iar, după anul 1990, a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și a primit despăgubiri,

conform hotărârii nr. 2517/1999, despăgubiri ce au fost acordate pentru că

imobilul a fost vândut în întregime și a solicitat să se restituie aceste

despăgubiri.

Reclamanta și-a precizat acțiunea în

sensul că înțelege să se judece cu pârâta Primăria municipiului București,

reprezentată de Primarul general și SC H.N. SA, pe primul capăt de cerere, iar

pe cel de-al doilea capăt de cerere înțelege să se judece cu pârâții persoane

fizice.

La data de 24 mai 2007, pârâta B.L.

a formulat întâmpinare în care invocă excepția de necompetență materială a

instanței față de împrejurarea că imobilul în litigiu are o valoare mai mare de

5 miliarde lei, excepțiile lipsei calității procesuale active, a calității

procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului București, iar, pe fond, a

solicitat respingerea cererii având în vedere dispozițiile art. 19 alin. (1) [art.

20 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 16778 din 4

decembrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de

necompetență materială și a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5524/3/2008, la data de 8

februarie 2008.

La data de 21 mai 2008, reclamanta D.A.

a depus note scrise, solicitând instanței să respingă, ca neîntemeiate,

excepțiile invocate de pârâta B.L., respectiv excepția lipsei calității

procesuale pasive, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport

de primirea despăgubirilor, excepția lipsei calității procesuale pasive a

Primăriei municipiului București; să se constate că are calitate procesuală

activă în promovarea acțiunii, precum și că acțiunea este perfect admisibilă

sub condiția suspensivă a restituirii de către reclamantă a sumei primite drept

despăgubire în baza Legii nr. 112/1995.

Prin încheierea din data de 21 mai 2008,

tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC

H.N. SA și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

Primăria municipiului București, prin Primarul General.

Prin sentința civilă nr. 1132 din 18

iunie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâtul SC H.N. SA, ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins,

ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active; a admis acțiunea

precizată, formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâții Primăria

municipiului București, prin primarul general, B.L., B.A. și B.I.L.; a

constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 3, situat

în București, sectorul 1 și a obligat pârâții B.L., B.A. și B.I.L. să lase reclamantei

în deplină proprietate și posesie acest apartament compus din 4 camere, cameră

serviciu, hol, bucătărie, cămară, baie, oficiu, vestibul, culoar, WC, logie,

boxă, pivniță, cu o suprafață utilă de 166,67 mp.

Tribunalul, având în vedere că prin

încheierea din 21 mai 2008 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei SC H.N. SA, a respins acțiunea precizată a reclamantei

formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei, tribunalul a constatat că este

neîntemeiată și a respins-o.

Astfel, calitatea procesuală activă

a reclamantei este dată de calitatea sa de moștenitor testamentar al defunctului

Z.I.C., care, la rândul său, este moștenitorul legal al defunctei Z.R., în

acest sens fiind certificatele de moștenitor și de calitate de moștenitor

aflate la dosar, care fac dovada calității de moștenitor potrivit art. 84 din

Legea nr. 36/1995. Pe de altă parte, încasarea unei despăgubiri în temeiul

Legii nr. 112/1995 nu poate atrage lipsa calității procesuale active și nici

inadmisibilitatea acțiunii, atâta timp cât, datorită modului de preluare,

imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniu, iar, la momentul acordării despăgubirilor,

Legea nr. 112/1995 nu permitea, în acest caz, restituirea în natură a bunului.

Referitor la cererea de revendicare

propriu-zisă, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, reținând că

procedura Legii nr. 10/2001 nu este aplicabilă în speța de față, în acest sens

fiind de menționat că dispozițiile art. 21 din această lege prevăd entitățile

care au calitatea de persoane deținătoare între care nu se regăsesc și pârâții

chiriași, cumpărători în condițiile Legii nr. 112/1095, iar, în plus,

dispozițiile art. 20 din lege nici nu puteau prevede posibilitatea restituirii

în natură a bunului având în vedere că acesta fusese înstrăinat, astfel că

Municipiul București nu mai putea dispune de acest imobil.

Mai mult, Legea nr. 10/2001 și nici

o altă dispoziție normativă nu înlătură posibilitatea reclamantului de a-și

apăra dreptul de proprietate în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu

cumpărătorii, art. 6 din Legea nr. 213/1998 referindu-se doar la bunuri aflate

în proprietatea statului, nu și cele care au ieșit din patrimoniul acestuia.

S-a concluzionat, că intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 nu împiedică promovarea acțiunii în revendicare în

acest caz și, deci, compararea titlurilor de proprietate.

Prin decizia civilă nr. 159 din 4

martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile

formulate de apelanții-pârâți Municipiul București, prin primarul general, B.L.,

B.A. și B.I.L.; a schimbat sentința în parte, în sensul că a respins acțiunea

în constatarea nevalabilitătii titlului statului și în revendicare, așa cum a

fost precizată, ca nefondată, și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că autorul reclamantei, numitul Z.I.C., a depus cerere potrivit

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pentru a primi despăgubiri conform acestui act

normativ. Aceste despăgubiri au fost stabilite prin Hotărârea nr. 2517 din 04

iunie 1999 a C.G.M.B - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995,

acordându-se suma de 326.462.640 lei cu titlu de despăgubiri pentru

apartamentul nr. 3 situat în București, sector 1. Această sumă a fost încasată

de către defunct, așa cum recunoaște intimata reclamantă în cuprinsul cererii

de chemare în judecată.

Potrivit art. 1 din H.G. nr .20/1996

pentru stabilirea Normelor Metodologice pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995,

„beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 numai

foștii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinația de locuințe,

trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6

martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor

persoane juridice, la data de 22 decembrie 1989, precum și moștenitorii

acestora, potrivit legii".

Potrivit actului normativ menționat,

verificarea faptului că imobilul a fost trecut cu titlu în proprietatea

statului, înseamnă că naționalizarea în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut

cu respectarea prevederilor art. I pct. 1.5 și ale art. II din decret, precum

și cu respectarea identității dintre persoana menționată ca proprietar în listele

anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului, la data naționalizării.

In speță, autorul reclamantei, Z.I.C.,

a formulat cerere pentru a primi despăgubiri pentru imobilul în litigiu, ceea

ce înseamnă că a achiesat la stabilirea situației juridice a imobilului, în sensul

preluării acestuia cu titlu de către Statul român.

Nu a fost contestat titlul statului

și nu s-a pretins, nici un moment, de către Z.I.C. că imobilul a fost preluat

nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, așa cum se

prevede în art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 20/1996, iar prin formularea cererii

de despăgubiri și prin acceptarea despăgubirilor de către autorul reclamantei,

s-a realizat dreptul acestuia de a primi măsuri reparatorii pentru imobilul

naționalizat și preluat cu titlu de către stat.

În consecință, raportul juridic

dintre Statul Român și Z.I.C., raport în care exista dreptul acestuia la măsuri

reparatorii și obligația corelativă a statului de a i le acorda, fie în natură,

fie prin acordarea de despăgubiri, s-a stins odată cu încasarea despăgubirilor

de către persoana îndreptățită la acestea.

Datorită producerii efectelor

acestui raport juridic, în patrimoniul defunctului a intrat suma de bani

reprezentând măsurile reparatorii acordate de stat, astfel că, reclamanta nu putea

dobândi pe cale succesorală decât această sumă de bani, în măsura în care aceasta

mai exista la data decesului în patrimoniul autorului său.

Un alt efect al situației juridice

stabilite în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, este acela că

dreptul la obținerea de măsuri reparatorii s-a stins, ca urmare a exercitării

acestuia în conformitate cu actul normativ menționat, ceea ce înseamnă că în

speță nu mai pot deveni incidente nici dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998

și nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, care au apărut și și-au produs efectele

după acordarea măsurilor reparatorii în favoarea autorului reclamantei, adică

după încheierea raportului juridic și stingerea dreptului său la retrocedarea

în natură sau la acordarea de despăgubiri.

Așadar, reclamanta nu poate invoca,

pe de o parte, dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce a

aparținut autorului său Z.I.C., pentru că acesta nu mai exista în patrimoniul

defunctului la data decesului, iar pe de altă parte, nu poate invoca

dispozițiile Legii nr. 213/1998 și ale Legii nr. 10/2001, deoarece acestea nu

sunt incidente în speță.

S-a conchis, că de vreme ce, pentru

motivele arătate, dispozițiile Legii nr. 213/1998 nu sunt incidente în cauză,

acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului, este nefondată.

În ceea ce privește acțiunea în

revendicare, s-a reținut că este acea acțiune reală prin care reclamantul cere

instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun

determinat, și, pe cale de consecință, să îl oblige pe pârât la restituirea

posesiei bunului.

În cadrul acțiunii în revendicare,

pe calea dreptului comun, reclamantul, potrivit art. 1169 C. civ., are

obligația să facă dovada titlului său asupra bunului revendicat.

Or, în speță, autorul reclamantei,

ca efect al preluării bunului de către stat cu titlu, a dobândit dreptul la

acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 112/1995, drept convertit

într-o creanță constând în despăgubiri.

În patrimoniul defunctului Z.I.C. a

intrat o sumă de bani, astfel încât, dreptul de proprietate asupra imobilului

nu a putut fi dobândit pe cale succesorală de către reclamanta D.A. și acțiunea

în revendicare este nefondată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta D.A., criticând-o pentru nelegalitate, indicând ca temei

legal dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

s-a arătat că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a actului dedus

judecății, hotărârea fiind lipsit de temei legal, atât sub aspectul constatării

nevalabilității titlului statului, cât și sub aspectul revendicării pe calea

dreptului comun.

În ceea ce privește nevalabilitatea

titlului statului, s-a arătat că instanța de apel in mod greșit

a reținut faptul că nu a fost

contestat titlul statului si nu s-a pretins nici un moment de către autorul Z.I.C.

ca imobilul a fost preluat nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor Decretului

nr. 92/1950, iar prin formularea cererii de despăgubiri si prin acceptarea

despăgubirilor, s-a realizat dreptul acestuia de a primi masuri reparatorii

pentru imobilul naționalizat, preluat cu

titlu

de către stat, întrucât aceasta era o facultate a acestuia și nu o obligație, respective

era un drept pe care putea oricând să îl exercite și care oricum nu era supus

nici unui termen de prescripție sau de decădere.

Acest drept nu era unul cu caracter

strict personal, astfel că reclamanta, în calitate de legatară universală,

întrucât a moștenit prin testament universalitatea bunurilor autorului Z.I.C., putea

exercita această acțiune pe care însuși autorul său ar fi putut sa o exercite

cu privire la bunul său preluat abuziv de către stat.

Pe de alta parte, chiar art. 2 alin.

(2)

lit.

a) din Legea nr. 10/2001

dispune că „sunt imobile preluate abuziv si imobilele preluate in baza

Decretului nr. 92/1950”.

Conform dispozițiilor exprese ale art.

4

alin

(2) din Legea nr. 10/2001, republicata

si modificata: "de prevederile prezentei legi beneficiază si moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite", astfel că nu

se poate accepta considerentul total greșit al instanței de apel care arată că,

întrucât suma de bani reprezentând masuri reparatorii a intrat în patrimoniul

autorului său, reclamanta nu putea dobândi pe cale succesorala decât această

sumă de bani, în măsura în care ea mai exista la momentul deschiderii succesiunii,

neputând invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, întrucât

acesta nu se mai afla în patrimoniul defunctului.

S-a mai arătat, că, în mod greșit,

instanța de apel a reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile Legii

nr. 213/1998 si ale Legii nr. 10/2001.

Or, este de notorietate că

stabilirea competenței instanțelor de judecată a fost statuată prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, prin art. 6 punctul 3, care prevede că: "Instanțele

judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului", text

de lege ce nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

pe de-o parte, iar, pe de altă parte, acest articol nu vine în contradicție cu

alte dispoziții ale Legii nr. 10/2001.

În acest sens, se arată că practica

juridică s-a îndreptat spre această soluție, instanțele judecătorești putând să

stabilească valabilitatea sau nevalabilitatea titlurilor statului.

S-a arătat, că plata despăgubirilor

către autorul Z.I.C. pentru imobilul revendicat, în temeiul Hotărârii nr. 2517 din

4 iunie 1999, nu este de natura a împiedica recunoașterea dreptului reclamantei

la formularea acțiunii în revendicare, prin care se solicită compararea

titlurilor și restituirea in natura a imobilului in litigiu, cu atât mai mult

cu cât, la nivelul anului 1995, nu exista cadrul normativ pentru restituirea

imobilelor preluate fără

titlu

de

către stat, singura posibilitate la acel moment a fost aceea de a formula

notificare în baza Legii nr. 112/1995, iar încasarea despăgubirilor nu are

semnificația renunțării la dreptul de proprietate.

In ceea ce privește

inadmisibilitatea acțiunii in revendicare promovata după apariția Legii nr.

10/2001, s-a arătat că intre acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul civil

si posibilitățile deschise de Legea nr. 10/2001 nu exista subsidiaritate

"drept comun - norma speciala" si ipoteza art. 6 alin. (2) teza 2 din

Legea nr. 213/1998 nu este incidentă, căci cele doua cai legale au obiect

diferit. Astfel, acțiunea in revendicare vizează restituirea bunului in natura

si conservarea însuși a dreptului de proprietate, iar

căile

deschise adevăratului proprietar in contextul Legii nr.

10/2001, in cazul in care bunul a fost vândut chiriașului, vizează acordarea la

cererea acestuia de despăgubiri bănești sau alte masuri echivalente.

În ceea ce privește respingerea

acțiunii, se arată că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că acțiunea

în revendicare este nefondată,

întrucât în patrimoniul defunctului Z.I.C. a intrat o sumă de bani,

astfel încât dreptul de proprietate nu putea fi dobândit de reclamanta D.A.

Acțiunea in revendicare își are

temeiul juridic în prevederile art. 480, art. 481 C. civ. și este tocmai

acțiunea prin care proprietarul neposesor pretinde dreptul de la posesorul

neproprietar. In cazul în care pentru același imobil există două titluri de

proprietate, se compară cele două titluri existente între ele, ceea ce

reprezintă o modalitate juridică de identificare a adevăratului proprietar.

Legea nr. 10/2001 stabilește un

regim derogatoriu de la dreptul comun pentru imobilele ce fac obiectul legii

numai între stat si persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv în

perioada comunistă și, în măsura în care Legea nr. 10/2001 nu interzice

valorificarea dreptului de proprietate prin acțiunea in revendicare intre particulari,

sunt incidente dispozițiile dreptului comun în materie.

De altfel, art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoanele proprietare de imobile pe

care statul si le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar.

În speță, Statul roman nu a avut

decât o posesie aparentă, titlul său fiind nul, în timp ce

verus dominus

a fost împiedicat să își exercite atribuțiile dreptului de proprietate, pe

care, în drept, nu le-a pierdut niciodată. Este de neconceput ca protecția

dreptului de proprietate in lumina dispozițiilor art. 44 din Constituția

României să fie una iluzorie, iar art. l din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sa fie ignorat. Cată vreme cauza de utilitate

publica nu poate fi opusa celui care a fost privat de dreptul său prin

preluarea completa si definitiva a bunului din patrimoniul acestuia, printr-o

măsura cu caracter abuziv, statul trebuie sa asigure

v

ictimei modalități concrete si complete de reparație.

Examinând decizia în limita

criticilor formuleze ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu a fost

proprietatea soților Z.I. și R., care, prin actul de vânzare-cumpărare din 16

martie 1932 au dobândit un teren viran în suprafață de 522,99 mp, pe care au

edificat o casă de locuit compusă din subsol, parter, etaj, mansardă și garaj,

și care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.

Defunctul Z.I.C., moștenitor legal

al foștilor proprietari, a dispus prin testamentul autentificat sub nr. 4624

din 9 decembrie 1997 la BNP M.R. asupra averii sale pentru cauză de moarte, în

sensul că a lăsat fiicei soției sale, D.A., reclamantă în prezenta cauză,

„toate bunurile mobile și imobile” ce se vor găsi în patrimoniul său la data

decesului, instituind-o legatar universal, conform art. 888 C. civ.

Reclamanta, în calitate de moștenitor

testamentar al defunctului Z.I.C., moștenitor legal al foștilor proprietari ai

imobilului în litigiu, a promovat prezenta acțiune pe dreptul comun, în

revendicare, în temeiul art. 480, art. 481 C. civ., la data de 3 ianuarie 2007,

solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului

în litigiu și, prin compararea titlurilor de proprietate, să fie obligați pârâții,

persoane fizice, să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul care face

obiectul litigiului.

Față de faptul că imobilul a fost

înstrăinat pârâților, persoane fizice, anterior datei de 14 februarie 2001 când

a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare formulată de

reclamanți după data intrării în vigoare a legii speciale nu este inadmisibilă,

deoarece, în raport cu terții dobânditori cu titlu particular, în proprietatea

cărora se afla imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu

există obligația transmiterii notificării.

De aceea, legal, instanțele de fond

și apel au soluționat pricina pe fond și au analizat petitele acțiunii

formulate de reclamantă, privind nevalabilitatea titlului statului asupra

imobilului în litigiu și în revendicare, așa cum a fost precizată.

Prin decizia recurată, s-a schimbat

sentința primei instanțe în parte, în sensul că s-a respins acțiunea în

constatarea nevalabilității titlului statului și în revendicare, așa cum a fost

precizată, ca nefondată.

Această soluție este legată pentru

cele ce succed.

Defunctul Z.I.C., în temeiul Legii

nr. 112/1995, a depus cerere pentru a primi despăgubiri pentru imobilul în

litigiu, despăgubiri ce i-au fost acordate prin hotărârea nr. 2517 din 4 iunie

1999 a Consiliului local al municipiului București – Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 112/1995, în sumă de 326.462.640 lei, pentru apartamentul în litigiu,

nr. 3, situat în București, sector 1 și pe care le-a încasat.

Autorul Z.I.C. nu a înțeles să

conteste titlul statului înainte și nici după adoptarea Legii nr. 112/1995, pe

calea procedurii prevăzută de această lege.

De asemenea, autorul Z.I.C. nu a formulat

acțiune în revendicare și nici o acțiune în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. 5028/26805 din 9 septembrie 1995, prin

care pârâții persoane fizice au dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu.

Or, faptul că autorul Z.I.C. a încasat

despăgubirile cuvenite pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr.

112/1995 și nici nu a contestat dispoziția emisă în temeiul acestei legi,

conduce la concluzia că acesta a recunoscut titlul statului, cu acoperirea

viciilor acestuia și înlocuirea dreptului de proprietate din patrimoniul său cu

echivalentul lui valoric, iar dreptul acestuia de a solicita restituirea în

natură a imobilului s-a stins.

De aceea, la data încheierii

testamentului, reclamanta avea vocația numai la suma de bani care reprezenta

echivalentul valoric al dreptului de proprietate al autorului Z.I.C. asupra

imobilului în litigiu, în măsura în care aceasta mai exista și nu la

restituirea imobilului în natură, prin contestarea titlului statului, deoarece

aceasta nu se poate prevala de alte drepturi decât cele transmise de testator.

Prin urmare, în speță, nu mai sunt

incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și nici art. 480 C. civ.,

iar norma de protecție instituită prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este incidentă situației pârâților și nu reclamantei

care, pentru a impune prevalența dreptului subiectiv afirmat de aceasta,

trebuie să facă dovada că autorul Z.I.C. a avut un bun actual, iar calitatea de

titular al dreptului de proprietate a acestuia trebuia să-i fie recunoscută

printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de

restituire a bunului în materialitatea sa.

Mai mult, susținerea reclamantei în

sensul că ulterior primirii despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, de

către autorul Z.I.C., pentru imobilul în litigiu, a intrat în vigoare Legea nr.

10/2001, care prin art. 2 alin. (2) prevede că „persoanele proprietare ale

imobilelor pe care statul le-a luat fără titlu valabil își păstrează calitatea

de proprietar”, și deci aceasta, în calitate de moștenitor testamentar, poate

revendica imobilul, este nefondată, întrucât, așa cum s-a arătat, dreptul de

proprietate din patrimoniul autorului Z.I.C. s-a stins prin înlocuirea acestuia

cu echivalentul său bănesc, în baza Legii nr. 112/1995, anterior încheierii

testamentului prin care autorul a testat în favoarea reclamantei toate bunurile

mobile și imobile ce se vor găsi în patrimoniul său la data decesului, astfel

că reclamantei nu i s-a transmis dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

Prin urmare, reclamanta nu poate

valorifica în baza dreptului comun s-au în baza unor acte normative speciale,

dreptul de proprietate ce a aparținut autorului său și care s-a stins prin

înlocuirea cu echivalentul său bănesc, fără a încălca principiul stabilității raporturilor

juridice civile.

Pentru considerentele

expuse, se constată că, legal, instanța de apel a respins capetele de cerere

formulate de reclamantă privind nevalabilitatea titlului statului și în

revendicare, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va

dispune respingerea recursului declarat de reclamanta D.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 159 din 4 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22

septembrie 2010.