ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4655/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 3 ianuarie 2007 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 318/299/2007, reclamanta D.A. a chemat în judecată pe pârâții B.D., B.L., SC H.N. SA și Primăria municipiului București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 3, situat în București, parter, sectorul 1 și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin actul de vânzare-cumpărare din 16 martie 1932, autorii ei, R.Z.

și I.Z., au dobândit un teren viran în suprafață de 522,99 mp, iar în același an au construit pe acesta un imobil, casă de locuit, format din subsol, parter, etaj, mansardă și garaj. Imobilul în litigiu a fost naționalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, iar, după anul 1990, a formulat cerere de restituire a imobilului în baza Legii nr. 112/1995 și a primit despăgubiri, conform hotărârii nr. 2517/1999, despăgubiri ce au fost acordate pentru că imobilul a fost vândut în întregime și a solicitat să se restituie aceste despăgubiri. Reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că înțelege să se judece cu pârâta Primăria municipiului București, reprezentată de Primarul general și SC H.N.

SA, pe primul capăt de cerere, iar pe cel de-al doilea capăt de cerere înțelege să se judece cu pârâții persoane fizice. La data de 24 mai 2007, pârâta B.L. a formulat întâmpinare în care invocă excepția de necompetență materială a instanței față de împrejurarea că imobilul în litigiu are o valoare mai mare de 5 miliarde lei, excepțiile lipsei calității procesuale active, a calității procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului București, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii având în vedere dispozițiile art. 19 alin. (1) [art. 20 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 16778 din 4 decembrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5524/3/2008, la data de 8 februarie 2008. La data de 21 mai 2008, reclamanta D.A. a depus note scrise, solicitând instanței să respingă, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârâta B.L., respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport de primirea despăgubirilor, excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului București; să se constate că are calitate procesuală activă în promovarea acțiunii, precum și că acțiunea este perfect admisibilă sub condiția suspensivă a restituirii de către reclamantă a sumei primite drept despăgubire în baza Legii nr. 112/1995.

Prin încheierea din data de 21 mai 2008, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H.N. SA și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului București, prin Primarul General. Prin sentința civilă nr. 1132 din 18 iunie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâtul SC H.N. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active; a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta D.A., în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, prin primarul general, B.L., B.A.

și B.I.L.; a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 3, situat în București, sectorul 1 și a obligat pârâții B.L., B.A. și B.I.L. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie acest apartament compus din 4 camere, cameră serviciu, hol, bucătărie, cămară, baie, oficiu, vestibul, culoar, WC, logie, boxă, pivniță, cu o suprafață utilă de 166,67 mp. Tribunalul, având în vedere că prin încheierea din 21 mai 2008 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC H.N. SA, a respins acțiunea precizată a reclamantei formulată în contradictoriu cu această pârâtă. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, tribunalul a constatat că este neîntemeiată și a respins-o.

Astfel, calitatea procesuală activă a reclamantei este dată de calitatea sa de moștenitor testamentar al defunctului Z.I.C., care, la rândul său, este moștenitorul legal al defunctei Z.R., în acest sens fiind certificatele de moștenitor și de calitate de moștenitor aflate la dosar, care fac dovada calității de moștenitor potrivit art. 84 din Legea nr. 36/1995. Pe de altă parte, încasarea unei despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate atrage lipsa calității procesuale active și nici inadmisibilitatea acțiunii, atâta timp cât, datorită modului de preluare, imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniu, iar, la momentul acordării despăgubirilor, Legea nr. 112/1995 nu permitea, în acest caz, restituirea în natură a bunului.

Referitor la cererea de revendicare propriu-zisă, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, reținând că procedura Legii nr. 10/2001 nu este aplicabilă în speța de față, în acest sens fiind de menționat că dispozițiile art. 21 din această lege prevăd entitățile care au calitatea de persoane deținătoare între care nu se regăsesc și pârâții chiriași, cumpărători în condițiile Legii nr. 112/1095, iar, în plus, dispozițiile art. 20 din lege nici nu puteau prevede posibilitatea restituirii în natură a bunului având în vedere că acesta fusese înstrăinat, astfel că Municipiul București nu mai putea dispune de acest imobil. Mai mult, Legea nr. 10/2001 și nici o altă dispoziție normativă nu înlătură posibilitatea reclamantului de a-și apăra dreptul de proprietate în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu cumpărătorii, art. 6 din Legea nr. 213/1998 referindu-se doar la bunuri aflate în proprietatea statului, nu și cele care au ieșit din patrimoniul acestuia.

S-a concluzionat, că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu împiedică promovarea acțiunii în revendicare în acest caz și, deci, compararea titlurilor de proprietate. Prin decizia civilă nr. 159 din 4 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate de apelanții-pârâți Municipiul București, prin primarul general, B.L., B.A. și B.I.L.; a schimbat sentința în parte, în sensul că a respins acțiunea în constatarea nevalabilitătii titlului statului și în revendicare, așa cum a fost precizată, ca nefondată, și a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că autorul reclamantei, numitul Z.I.C., a depus cerere potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995 pentru a primi despăgubiri conform acestui act normativ.

Aceste despăgubiri au fost stabilite prin Hotărârea nr. 2517 din 04 iunie 1999 a C.G.M.B - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, acordându-se suma de 326.462.640 lei cu titlu de despăgubiri pentru apartamentul nr. 3 situat în București, sector 1. Această sumă a fost încasată de către defunct, așa cum recunoaște intimata reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Potrivit art. 1 din H.G.

nr .20/1996 pentru stabilirea Normelor Metodologice pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, „beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995 numai foștii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice, la data de 22 decembrie 1989, precum și moștenitorii acestora, potrivit legii". Potrivit actului normativ menționat, verificarea faptului că imobilul a fost trecut cu titlu în proprietatea statului, înseamnă că naționalizarea în baza Decretului nr. 92/1950 s-a făcut cu respectarea prevederilor art. I pct. 1.5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității dintre persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului, la data naționalizării.

In speță, autorul reclamantei, Z.I.C., a formulat cerere pentru a primi despăgubiri pentru imobilul în litigiu, ceea ce înseamnă că a achiesat la stabilirea situației juridice a imobilului, în sensul preluării acestuia cu titlu de către Statul român. Nu a fost contestat titlul statului și nu s-a pretins, nici un moment, de către Z.I.C. că imobilul a fost preluat nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, așa cum se prevede în art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 20/1996, iar prin formularea cererii de despăgubiri și prin acceptarea despăgubirilor de către autorul reclamantei, s-a realizat dreptul acestuia de a primi măsuri reparatorii pentru imobilul naționalizat și preluat cu titlu de către stat.

În consecință, raportul juridic dintre Statul Român și Z.I.C., raport în care exista dreptul acestuia la măsuri reparatorii și obligația corelativă a statului de a i le acorda, fie în natură, fie prin acordarea de despăgubiri, s-a stins odată cu încasarea despăgubirilor de către persoana îndreptățită la acestea. Datorită producerii efectelor acestui raport juridic, în patrimoniul defunctului a intrat suma de bani reprezentând măsurile reparatorii acordate de stat, astfel că, reclamanta nu putea dobândi pe cale succesorală decât această sumă de bani, în măsura în care aceasta mai exista la data decesului în patrimoniul autorului său.

Un alt efect al situației juridice stabilite în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995, este acela că dreptul la obținerea de măsuri reparatorii s-a stins, ca urmare a exercitării acestuia în conformitate cu actul normativ menționat, ceea ce înseamnă că în speță nu mai pot deveni incidente nici dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și nici dispozițiile Legii nr. 10/2001, care au apărut și și-au produs efectele după acordarea măsurilor reparatorii în favoarea autorului reclamantei, adică după încheierea raportului juridic și stingerea dreptului său la retrocedarea în natură sau la acordarea de despăgubiri.

Așadar, reclamanta nu poate invoca, pe de o parte, dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului ce a aparținut autorului său Z.I.C., pentru că acesta nu mai exista în patrimoniul defunctului la data decesului, iar pe de altă parte, nu poate invoca dispozițiile Legii nr. 213/1998 și ale Legii nr. 10/2001, deoarece acestea nu sunt incidente în speță. S-a conchis, că de vreme ce, pentru motivele arătate, dispozițiile Legii nr. 213/1998 nu sunt incidente în cauză, acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului, este nefondată. În ceea ce privește acțiunea în revendicare, s-a reținut că este acea acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat, și, pe cale de consecință, să îl oblige pe pârât la restituirea posesiei bunului.

În cadrul acțiunii în revendicare, pe calea dreptului comun, reclamantul, potrivit art. 1169 C. civ., are obligația să facă dovada titlului său asupra bunului revendicat. Or, în speță, autorul reclamantei, ca efect al preluării bunului de către stat cu titlu, a dobândit dreptul la acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 112/1995, drept convertit într-o creanță constând în despăgubiri. În patrimoniul defunctului Z.I.C. a intrat o sumă de bani, astfel încât, dreptul de proprietate asupra imobilului nu a putut fi dobândit pe cale succesorală de către reclamanta D.A. și acțiunea în revendicare este nefondată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.A., criticând-o pentru nelegalitate, indicând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a actului dedus judecății, hotărârea fiind lipsit de temei legal, atât sub aspectul constatării nevalabilității titlului statului, cât și sub aspectul revendicării pe calea dreptului comun. În ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, s-a arătat că instanța de apel in mod greșit a reținut faptul că nu a fost contestat titlul statului si nu s-a pretins nici un moment de către autorul Z.I.C.

ca imobilul a fost preluat nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, iar prin formularea cererii de despăgubiri si prin acceptarea despăgubirilor, s-a realizat dreptul acestuia de a primi masuri reparatorii pentru imobilul naționalizat, preluat cu titlu de către stat, întrucât aceasta era o facultate a acestuia și nu o obligație, respective era un drept pe care putea oricând să îl exercite și care oricum nu era supus nici unui termen de prescripție sau de decădere. Acest drept nu era unul cu caracter strict personal, astfel că reclamanta, în calitate de legatară universală, întrucât a moștenit prin testament universalitatea bunurilor autorului Z.I.C., putea exercita această acțiune pe care însuși autorul său ar fi putut sa o exercite cu privire la bunul său preluat abuziv de către stat.

Pe de alta parte, chiar art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 10/2001 dispune că „sunt imobile preluate abuziv si imobilele preluate in baza Decretului nr. 92/1950”. Conform dispozițiilor exprese ale art. 4 alin (2) din Legea nr. 10/2001, republicata si modificata: "de prevederile prezentei legi beneficiază si moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite", astfel că nu se poate accepta considerentul total greșit al instanței de apel care arată că, întrucât suma de bani reprezentând masuri reparatorii a intrat în patrimoniul autorului său, reclamanta nu putea dobândi pe cale succesorala decât această sumă de bani, în măsura în care ea mai exista la momentul deschiderii succesiunii, neputând invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, întrucât acesta nu se mai afla în patrimoniul defunctului.

S-a mai arătat, că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 213/1998 si ale Legii nr. 10/2001. Or, este de notorietate că stabilirea competenței instanțelor de judecată a fost statuată prin intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prin art. 6 punctul 3, care prevede că: "Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului", text de lege ce nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, acest articol nu vine în contradicție cu alte dispoziții ale Legii nr. 10/2001. În acest sens, se arată că practica juridică s-a îndreptat spre această soluție, instanțele judecătorești putând să stabilească valabilitatea sau nevalabilitatea titlurilor statului.

S-a arătat, că plata despăgubirilor către autorul Z.I.C. pentru imobilul revendicat, în temeiul Hotărârii nr. 2517 din 4 iunie 1999, nu este de natura a împiedica recunoașterea dreptului reclamantei la formularea acțiunii în revendicare, prin care se solicită compararea titlurilor și restituirea in natura a imobilului in litigiu, cu atât mai mult cu cât, la nivelul anului 1995, nu exista cadrul normativ pentru restituirea imobilelor preluate fără titlu de către stat, singura posibilitate la acel moment a fost aceea de a formula notificare în baza Legii nr. 112/1995, iar încasarea despăgubirilor nu are semnificația renunțării la dreptul de proprietate.

In ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii in revendicare promovata după apariția Legii nr. 10/2001, s-a arătat că intre acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul civil si posibilitățile deschise de Legea nr. 10/2001 nu exista subsidiaritate "drept comun - norma speciala" si ipoteza art. 6 alin. (2) teza 2 din Legea nr. 213/1998 nu este incidentă, căci cele doua cai legale au obiect diferit. Astfel, acțiunea in revendicare vizează restituirea bunului in natura si conservarea însuși a dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar in contextul Legii nr. 10/2001, in cazul in care bunul a fost vândut chiriașului, vizează acordarea la cererea acestuia de despăgubiri bănești sau alte masuri echivalente.

În ceea ce privește respingerea acțiunii, se arată că, în mod greșit, instanța de apel a constatat că acțiunea în revendicare este nefondată, întrucât în patrimoniul defunctului Z.I.C. a intrat o sumă de bani, astfel încât dreptul de proprietate nu putea fi dobândit de reclamanta D.A. Acțiunea in revendicare își are temeiul juridic în prevederile art. 480, art. 481 C. civ. și este tocmai acțiunea prin care proprietarul neposesor pretinde dreptul de la posesorul neproprietar. In cazul în care pentru același imobil există două titluri de proprietate, se compară cele două titluri existente între ele, ceea ce reprezintă o modalitate juridică de identificare a adevăratului proprietar.

Legea nr. 10/2001 stabilește un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru imobilele ce fac obiectul legii numai între stat si persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada comunistă și, în măsura în care Legea nr. 10/2001 nu interzice valorificarea dreptului de proprietate prin acțiunea in revendicare intre particulari, sunt incidente dispozițiile dreptului comun în materie. De altfel, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoanele proprietare de imobile pe care statul si le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. În speță, Statul roman nu a avut decât o posesie aparentă, titlul său fiind nul, în timp ce verus dominus a fost împiedicat să își exercite atribuțiile dreptului de proprietate, pe care, în drept, nu le-a pierdut niciodată.

Este de neconceput ca protecția dreptului de proprietate in lumina dispozițiilor art. 44 din Constituția României să fie una iluzorie, iar art. l din Protocolul nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sa fie ignorat. Cată vreme cauza de utilitate publica nu poate fi opusa celui care a fost privat de dreptul său prin preluarea completa si definitiva a bunului din patrimoniul acestuia, printr-o măsura cu caracter abuziv, statul trebuie sa asigure v ictimei modalități concrete si complete de reparație. Examinând decizia în limita criticilor formuleze ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Imobilul în litigiu a fost proprietatea soților Z.I.

și R., care, prin actul de vânzare-cumpărare din 16 martie 1932 au dobândit un teren viran în suprafață de 522,99 mp, pe care au edificat o casă de locuit compusă din subsol, parter, etaj, mansardă și garaj, și care a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Defunctul Z.I.C., moștenitor legal al foștilor proprietari, a dispus prin testamentul autentificat sub nr. 4624 din 9 decembrie 1997 la BNP M.R. asupra averii sale pentru cauză de moarte, în sensul că a lăsat fiicei soției sale, D.A., reclamantă în prezenta cauză, „toate bunurile mobile și imobile” ce se vor găsi în patrimoniul său la data decesului, instituind-o legatar universal, conform art. 888 C. civ.

Reclamanta, în calitate de moștenitor testamentar al defunctului Z.I.C., moștenitor legal al foștilor proprietari ai imobilului în litigiu, a promovat prezenta acțiune pe dreptul comun, în revendicare, în temeiul art. 480, art. 481 C. civ., la data de 3 ianuarie 2007, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și, prin compararea titlurilor de proprietate, să fie obligați pârâții, persoane fizice, să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul care face obiectul litigiului.

Față de faptul că imobilul a fost înstrăinat pârâților, persoane fizice, anterior datei de 14 februarie 2001 când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți după data intrării în vigoare a legii speciale nu este inadmisibilă, deoarece, în raport cu terții dobânditori cu titlu particular, în proprietatea cărora se afla imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu există obligația transmiterii notificării. De aceea, legal, instanțele de fond și apel au soluționat pricina pe fond și au analizat petitele acțiunii formulate de reclamantă, privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și în revendicare, așa cum a fost precizată.

Prin decizia recurată, s-a schimbat sentința primei instanțe în parte, în sensul că s-a respins acțiunea în constatarea nevalabilității titlului statului și în revendicare, așa cum a fost precizată, ca nefondată. Această soluție este legată pentru cele ce succed. Defunctul Z.I.C., în temeiul Legii nr. 112/1995, a depus cerere pentru a primi despăgubiri pentru imobilul în litigiu, despăgubiri ce i-au fost acordate prin hotărârea nr. 2517 din 4 iunie 1999 a Consiliului local al municipiului București – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, în sumă de 326.462.640 lei, pentru apartamentul în litigiu, nr. 3, situat în București, sector 1 și pe care le-a încasat. Autorul Z.I.C. nu a înțeles să conteste titlul statului înainte și nici după adoptarea Legii nr. 112/1995, pe calea procedurii prevăzută de această lege.

De asemenea, autorul Z.I.C. nu a formulat acțiune în revendicare și nici o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5028/26805 din 9 septembrie 1995, prin care pârâții persoane fizice au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Or, faptul că autorul Z.I.C. a încasat despăgubirile cuvenite pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici nu a contestat dispoziția emisă în temeiul acestei legi, conduce la concluzia că acesta a recunoscut titlul statului, cu acoperirea viciilor acestuia și înlocuirea dreptului de proprietate din patrimoniul său cu echivalentul lui valoric, iar dreptul acestuia de a solicita restituirea în natură a imobilului s-a stins.

De aceea, la data încheierii testamentului, reclamanta avea vocația numai la suma de bani care reprezenta echivalentul valoric al dreptului de proprietate al autorului Z.I.C. asupra imobilului în litigiu, în măsura în care aceasta mai exista și nu la restituirea imobilului în natură, prin contestarea titlului statului, deoarece aceasta nu se poate prevala de alte drepturi decât cele transmise de testator. Prin urmare, în speță, nu mai sunt incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și nici art. 480 C. civ., iar norma de protecție instituită prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este incidentă situației pârâților și nu reclamantei care, pentru a impune prevalența dreptului subiectiv afirmat de aceasta, trebuie să facă dovada că autorul Z.I.C.

a avut un bun actual, iar calitatea de titular al dreptului de proprietate a acestuia trebuia să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire a bunului în materialitatea sa. Mai mult, susținerea reclamantei în sensul că ulterior primirii despăgubirilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, de către autorul Z.I.C., pentru imobilul în litigiu, a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, care prin art. 2 alin. (2) prevede că „persoanele proprietare ale imobilelor pe care statul le-a luat fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar”, și deci aceasta, în calitate de moștenitor testamentar, poate revendica imobilul, este nefondată, întrucât, așa cum s-a arătat, dreptul de proprietate din patrimoniul autorului Z.I.C.

s-a stins prin înlocuirea acestuia cu echivalentul său bănesc, în baza Legii nr. 112/1995, anterior încheierii testamentului prin care autorul a testat în favoarea reclamantei toate bunurile mobile și imobile ce se vor găsi în patrimoniul său la data decesului, astfel că reclamantei nu i s-a transmis dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Prin urmare, reclamanta nu poate valorifica în baza dreptului comun s-au în baza unor acte normative speciale, dreptul de proprietate ce a aparținut autorului său și care s-a stins prin înlocuirea cu echivalentul său bănesc, fără a încălca principiul stabilității raporturilor juridice civile. Pentru considerentele expuse, se constată că, legal, instanța de apel a respins capetele de cerere formulate de reclamantă privind nevalabilitatea titlului statului și în revendicare, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va dispune respingerea recursului declarat de reclamanta D.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 159 din 4 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2010.