ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5055/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub numărul 40578 din 3 din 20 noiembrie 2007, reclamanții D.D., D.M., D.V., D.O.G. și T.M. au chemat în judecată pârâtul Municipiul București, prin primarul general, solicitând să fie obligat să le restituie în natură terenul situat în București, sector 6, în suprafață de 100 mp. Prin sentința civilă nr. 765 din 01 iunie 2009, Tribunalul București a admis cererea reclamanților, a obligat pârâtul la restituirea în natură a terenului în suprafață de 198,19 m.p, situat în București, sector 6, având vecinătățile specificate în raportul de expertiză întocmit de expert Ionescu Ion.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele: Raportul tehnic de expertiză efectuat în cauză a identificat terenul revendicat de reclamanți ca fiind liber de construcții, iar prin completarea la acest raport s-a relevat faptul că imobilul nu este afectat de rețele edilitare sau elemente de sistematizare. Tribunalul a reținut, față de dovezile administrate, că autorul reclamanților, D.I., a dobândit în proprietate terenul în litigiu, că acest teren a fost preluat de stat în timpul regimului comunist și că, prin notificarea din 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat restituirea în natură a terenului, fiind pronunțată și o hotărâre judecătorească prin care pârâtul a fost obligat să soluționeze respectiva notificare - sentința civilă nr. 1546/2006 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că imobilele preluate în mod abuziv în regimul anterior se restituie, de regulă, în natură, persoanelor îndreptățite. Prin Decizia civilă nr. 227/ A din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins apelul pârâtului, ca nefondat. S-a reținut că, prin sentința civilă nr. 1546/2006, definitivă și irevocabilă, tribunalul a stabilit cu autoritate de lucru judecat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația legală de soluționare a notificării primită de la reclamanți în termenului legal prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

O asemenea conduită culpabilă a pârâtului este, potrivit Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, echivalentă unui refuz de a soluționa notificarea, iar instanța sesizată cu o acțiune prin care să constate un atare refuz are posibilitatea de a analiza fondul notificării prin care s-au solicitat măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001. Prima instanță a analizat cererea de restituire formulată de reclamanții și din perspectiva principiului de drept specialia generalibus derogant. În aprecierea referitoare la situația de fapt a imobilului, respectiv a împrejurării că acesta nu este afectat de construcții, de rețele edilitare sau elemente de sistematizare, instanța și-a fundamentat concluzia pe o probă științifică, respectiv pe expertiza încuviințată în cauză.

Relațiile de la una sau alta din direcțiile ce funcționează în cadrul Primăriei Municipiului București, s-a apreciat că puteau fi depuse în apărare, chiar și în fața instanței de apel. De altfel, s-a reținut că apelantul nu a contestat concluziile expertizei și nici nu a invocat un impediment concret la restituirea imobilului. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 11 februarie 2010, pârâtul Municipiul București, prin primar general, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - s-a susținut că la dosarul cauzei nu se regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză din dosar, în care să se stabilească apartenența terenului în litigiu la domeniul public sau privat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 10.1. și art. 10.3. din Hotărârea din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Recursul este întemeiat, pentru considerentele ce urmează: Din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat cu cel al art. 313 și 314 C. proc. civ., rezultă în mod clar ideea conform căreia stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului - dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză. Așadar, situația-premisa pentru o judecată concretă și efectivă în recurs - context procedural in care partea interesată poate deduce judecății orice ipoteză de aplicare greșită a legii din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. - presupune o configurare deplina a situației de fapt a raportului juridic litigios. S-a stabilit in fața instanțelor anterioare, în mod judicios si necontestat, ca imobilul in litigiu intra in categoria imobilelor preluate de stat în mod abuziv, motiv pentru care s-a formulat notificarea din 2001 în baza Legii nr. 10/2001, fiind pronunțată de altfel și o hotărâre judecătorească prin care pârâta a fost obligată să soluționeze notificarea - sentința civilă nr. 1546/2006 a Tribunalului București, definitivă și irevocabilă. Fata de pretenția concreta a reclamanților și situația de fapt astfel conturată, instanța de apel trebuia sa identifice dispozițiile legale cu aplicabilitate directa in cauza, să le analizeze conținutul normativ și în raport de principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor (art. 1), să procedeze la restituirea totala sau parțiala a imobilului in litigiu.

Pentru a asigura aplicarea legii la situația particulara a cauzei pendinte - lămurită doar sub unele din aspectele sale esențiale, redate anterior - instanța de judecata era obligata sa cerceteze in concret condițiile prescrise in mod expres de norma legală specială incidentă, astfel cum aceasta a fost explicitată în cuprinsul normelor de aplicare. Datele aflate la dosarul cauzei nu ii permit instanței de recurs sa ofere un răspuns strict de legalitate chestiunilor reclamate prin cererea de recurs, intrucat instanțele fondului, prin probatoriul administrat - în fapt, doar proba cu expertiza tehnică de specialitate - nu au clarificat toate aspectele care ar putea sa fundamenteze un punct de vedere pertinent asupra configurației de fapt si de drept a suprafeței de teren în litigiu, respectiv asupra semnificației acesteia in zona concretă de situație.

În rejudecare, instanța de apel va trebui să complinească probatoriul pentru a stabili amplasamentul exact al terenului în litigiu pe planul de situație - limite, vecinătăți precise - parcela cadastrală să fie descrisă prin totalitatea elementelor topografice, apartenența acestuia la domeniul public sau privat al unității administrativ - teritoriale, existența sau nu a rețelelor de utilități urbane in zona amplasamentului - trasee, dimensiuni, etc. - orice alte informații care interesează situația imobilelor învecinate și care ar putea avea relevanță în dezlegarea pricinii de față.

Se va asigura astfel situația-premisa pentru o judecată efectivă în recurs, aceasta însemnând, in concret, stabilirea deplina a situației de fapt, si aceasta nu numai prin operațiunea de încuviințare si administrare a probatoriului - înscrisuri, eventual un supliment la raportul de expertiza, interogatoriu (dat fiind componența aparatului propriu al pârâtului) - ci si prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor si in condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune si trebuie sa se materializeze in redarea considerentelor de fapt si de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsa in dispozitiv. În drept, au fost invocate de către recurent dispozițiile art. 10.1.

și art. 10.3.

din Hotărârea din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Într-adevăr, soluționarea pretențiilor de natura celor deduse judecății, presupune, așa cum rezultă din normele de aplicare unitară, operațiunea concretă de identificare cu exactitate a terenului și a vecinătăților acestuia și, totodată, verificarea destinației actuale a terenului solicitat, în special pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, și altele asemenea etc. Chiar dacă a existat o evidentă pasivitate a pârâtului în clarificarea situației juridice a imobilului în litigiu, instanța fondului nu-și putea neglija obligațiile procedurale presupuse de principiul rolului activ al judecătorului, întrucât cauzele de natura celei pendinte sunt deosebit de complexe, complexitate determinată de interesele divergente ce se pot contura în cauză, de timpul scurs din momentul preluării imobilului și până la momentul eventualei restituiri în natură și de influența acestuia asupra situației particulare a bunului,

de evitarea oricăror alte posibile situații conflictuale etc. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., respectiv art. 313 și 314 C. proc. civ., va admite recursul pârâtului, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva Deciziei nr. 227/ A din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2010.