ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 811/2010

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 20 mai 2007, sub nr.

31684/3/2007, reclamanta S.O.M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul

General al Municipiului București, Primăria Municipiului București, Primăria

Sectorului 3 București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâților la restituirea imobilului situat în București, sector

3, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1558 din 17

octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a

admis acțiunea formulată de reclamanta S.O.M.; a fost obligată Primăria

Municipiului București să emită Dispoziție de restituire în natură către

reclamantă a imobilului teren în suprafață de 311,09 mp și s-a luat act că nu

s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța astfel, tribunalul

a constatat că prin notificarea nr. 4358 din 14 decembrie 2001 comunicată

Primăriei Municipiului București prin BEJ T.G., reclamanta S.O.M. a solicitat

restituirea imobilului situat în București, sector 3, pe care statul l-a

deținut fără titlu, însă notificarea nu a fost soluționată până la data

înregistrării cererii de chemare în judecată.

Procedând la analizarea cererii de

restituire pe fond, tribunalul a reținut că pentru a fi persoană îndreptățită

la restituire în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatoarea trebuie

să îndeplinească cumulativ două condiții: imobilul să facă parte dintre

„Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de

orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor

și nerestituite”; persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică,

proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora sau

moștenitor legal sau testamentar.

În ceea ce privește imobilul,

tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr. 43766 din 5 decembrie 1938 la Tribunalul Ilfov Secția Notariat, numita E.M. a cumpărat de la M.P. și F.S. imobilul teren în

suprafață de 334,56 mp, formând lotul I A și II A, situat în București.

Pentru imobil nu s-au încasat

despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației

în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ., care

prevede că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă și o

prealabilă despăgubire, precum și dispozițiile art. 8 din Constituția din 1948

care prevede că: „Proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt

recunoscute și garantate prin lege” precum și art. 17 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului la care România era parte.

În ceea ce privește cea de a doua

condiție tribunalul a reținut că potrivit certificatului de moștenitor nr. 2081

din 29 noiembrie 1993 emis de Notariatul de stat al sectorului 3 București, de

pe urma defunctei M.E., decedată la data de 25 iunie 1980 au rămas ca

moștenitori D.J.M. – fiică și S.E.M. – fiică, iar de pe urma defunctei S.E.M.,

decedată la data de 6 octombrie 1983 au rămas ca moștenitori S.V. soț, decedat

la data de 8 septembrie 1991 și F.S.O.M. – fiică astfel cum rezultă astfel cum

rezultă din certificatul de moștenitori nr. 501 din 14 martie 1995 emis de

Notariatul de stat sector 6.

În urma desfacerii căsătoriei dintre

F.S.C. și F.S.O.M. reclamanta a revenit la numele purtat anterior încheierii

căsătoriei, acela de S., astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 1927 din 10

februarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Tribunalul a constatat că este

îndeplinită și cea de a doua condiție, contestatoarea făcând dovada că este

moștenitor al persoanelor fizice îndreptățite.

Din adresa nr. 33355/9730 din 31

octombrie 2001 emisă de Primăria Municipiului București Direcția Patrimoniu,

Evidența Proprietății, Cadastru, rezultă potrivit registrului de numerotare a

imobilului, că imobilul poartă în prezent nr. 1, sector 3 București și avea la

nivelul anului 1986 o suprafață de 319 mp.

Din raportul de expertiză tehnică în

specialitatea topografie efectuat de dl. expert B.C., omologat de instanță,

rezultă că în prezent imobilul în litigiu a fost identificat și are o suprafață

de 311,09 mp și poate fi restituit în natură.

Tribunalul a reținut că între

dimensiunile terenului rezultând din actul de vânzare-cumpărare și cele din

diverse evidențe, în timp rezultă diferențe.

Tribunalul a avut în vedere

dimensiunea rezultată în urma efectuării expertizei tehnice ca fiind singura

măsurătoare efectuată cu mijloacele de tehnică performante, deci reală.

Din situația de fapt reținută a

rezultat fără putință de tăgadă că imobilul a cărui restituire s-a solicitat

prin notificare face parte din categoria imobilelor trecute abuziv în

proprietatea statului, conform art. 1 alin. (1) din lege, iar contestatorul are

calitate de persoană îndreptățită la restituire, având calitatea de moștenitor

al foștilor proprietari, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin.

(1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele

preluate în mod abuziv se restituie în natură”.

Pentru aceste considerente,

tribunalul a admis cererea și a obligat pârâta Primăria Municipiului București

să emită dispoziție de restituire în natură, în favoarea reclamantei a

imobilului teren în suprafață de 311,09 mp.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General.

Prin decizia civilă nr. 129 din 18

februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondat apelul formulat de apelanta – pârâtă Primăria Municipiului București –

prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 1558 din 17 ianuarie 2006

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de

Apel a reținut că: notificarea formulată de reclamantă nu a fost soluționată

până la data promovării acțiunii, respectiv 20 septembrie 2007, în condițiile

în care potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, unitatea

deținătoare avea obligația să emită o decizie de soluționare a notificării

într-un termen de 60 de zile de la data formulării notificării sau de la data

depunerii actelor doveditoare.

În speță, așa cum rezultă din copia

notificării, actele doveditoare au fost depuse odată cu notificarea (copie

contract vânzare-cumpărare al autorului, copii certificate de moștenitor,

istoric adresă poștală, istoric rol, schițe cadastru), astfel că în speță

termenul de 60 de zile curgea de la data formulării notificării.

În mod evident acest termen a fost

depășit din culpa apelantului-pârât, care nu poate justifica motivele pentru

care nu a emis dispoziția de soluționare a notificării, pe o perioadă de 6 ani.

Vătămarea suferită de intimata-reclamantă

constă în faptul că nu își poate valorifica drepturile recunoscute de lege.

În situația dată, practica judiciară

este constantă în a considera că lipsa răspunsului la notificare pe o perioadă

atât de îndelungată, reprezintă un răspuns negativ și el poate fi cenzurat în

instanță în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Ca atare, nu poate fi primită teza

apelantului în sensul că depășirea acestui termen ar putea fi sancționată cel

mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare.

În ceea ce privește dovada calității

de persoană îndreptățită, aceasta a fost realizată în speță, fiind dovedit

faptul că imobilul solicitat a aparținut numitei E.M. și a fost preluat de stat

fără titlu.

În ceea ce privește calitatea de

moștenitor, Curtea reține că potrivit certificatului de moștenitor nr. 2081 din

29 noiembrie 1993 emis de Notariatul de stat al sectorului 3 București, de pe

urma defunctei M.E., decedată la data de 25 iunie 1980 au rămas ca moștenitori D.J.M.

– fiică și S.O.M. – fiică, iar de pe urma defunctei S.E.M., decedată la 6

octombrie 1983, au rămas ca moștenitori S.V. soț, decedat la data de 8

septembrie 1991 și F.S.O.M. – fiică astfel cum rezultă din certificatul de

moștenitor nr. 501 din 14 martie 1995 emis de Notariatul de stat sector 6.

Ca urmare a desfacerii căsătoriei

dintre F.S.C. și F.S.O.M. reclamanta a revenit la numele purtat anterior

încheierii căsătoriei, acela de S., astfel cum rezultă din sentința civilă nr.

1927 din 10 februarie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București.

Fiind dovedită calitatea de persoană

îndreptățită, precum și împrejurarea că imobilul ce a fost identificat printr-o

expertiză efectuată în fața instanței de fond, poate fi restituit în natură,

soluția pronunțată de instanța de fond apare ca fiind conformă dispozițiilor

art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei a declarat recurs

Municipiul București, prin Primar General, care a învederat următoarele motive

de nelegalitate a hotărârii atacate:

Nu au fost aplicate în mod just

dispozițiile art. 22 și art. 23 din Legea nr. 10/2001 și respectiv, Normele

Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile pentru

îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de

restituire putând avea două date de referință, fie data depunerii notificării,

fie data depunerii actelor doveditoare.

Se mai reține că potrivit Legii nr.

10/2001, notificarea urmează a fi analizată și soluționată de o comisie

constituită în acest sens; iar calitatea de persoană îndreptățită va fi

stabilită de Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 fiind atributul exclusiv

al acesteia.

Se invocă în drept incidența

motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Asupra excepției nulității

recursului prin nesemnarea acestuia, Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că aceasta este nefondată.

Dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ. sunt îndeplinite prin semnarea cererii de

recurs de către consilierul juridic al pârâtei, fiind îndeplinită și dovada

calității de reprezentant a acestei persoane juridice, conform art. 16.1 C.

proc. civ.

Față de aceste dispoziții legale,

excepția nulității recursului declarat de pârâta Municipiul București prin

Primar General va fi respinsă.

Analizând recursul declarat prin

prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta

Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Art. 23 din Legea nr. 10/2001

(devenit art. 25 în urma republicării din 2005) stabilește în mod neechivoc că

în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării, sau după caz, de

la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe prin decizia sau dispoziția motivată asupra

cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Termenul de 60 de zile, pentru

îndeplinirea „obligației de a face” potrivit art. 23 din H.G. nr. 498/2003 se

poate proroga numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor

doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățite, în intervalul de 60

de zile, faptul că documentația prezentată este insuficientă pentru

fundamentarea deciziei de restituire.

Textul prevede în mod expres că

pentru a avea beneficiul acestei prorogări, este necesar ca unitatea

deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite, faptul că

fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea

probelor solicitate.

Prin urmare, prorogarea termenului

stabilit de lege pentru soluționarea notificării nu operează de drept în

beneficiul unității notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că

nu mai deține alte probe așa cum susține recurentul.

Prelungirea termenului fiind

condiționată de analizarea notificării de către unitatea deținătoare, precum și

de comunicarea, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentația este

insuficientă, în mod corect prin decizia atacată s-a menținut soluția primei

instanțe prin care Municipiul București, prin Primarul General a fost obligat

să emită dispoziția.

Nefiind incident motivul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța a

interpretat și aplicat în mod just dispozițiile legale incidente, Înalta Curte

de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurentul Municipiul

București, cu consecința menținerii deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Municipiul București prin Primar General, împotriva deciziei

nr. 129 din 18 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

11 februarie 2010

.