ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4789/2008

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4789/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București,

la data de 13 august 2002, sub nr. 10380/2002, reclamantul C.T. a chemat în

judecată pe pârâții SC F. SA, T.C. și T.C.R., I.M. și I.D., precum și pe N.E.,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2134 din 17 ianuarie

1997 și actului adițional nr. 2134 din 13 octombrie1998, a contractului nr.

2135 din 17 ianuarie 1997 și actului adițional nr. 2135 din 9 iunie 1999 și a

contractului nr. 4390 din 28 iunie 1999, încheiate între pârâți.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că imobilul situat în București, a aparținut lui C.F., conform

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23595 din 27 iulie 1927.

Acesta a decedat în anul 1958, rămânând ca moștenitori reclamantul și

succesorii legali ai fratelui său, M.E.(fost C.), care, ulterior, au renunțat

la succesiunea bunicului lor.

Imobilul a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 111/1951, fiind considerat bun fără stăpân.

Decizia nr. 3822/1953 a fostului

Sfat Popular al Raionului „23 August”, prin care a fost preluat bunul în

litigiu, este lovită de nulitate deoarece, la data preluării, în evidențele

fiscale, figura ca proprietar autorul reclamantului, F.C., decesul acestuia

având loc în anul 1958.

Prin contractele de

vânzare-cumpărare contestate în dosar, SC F. SA a transmis proprietatea

imobilului către persoanele fizice, prin acte sub semnătură privată și fără să

aibă capacitatea juridică de a face acte de dispoziție asupra bunurilor

înstrăinate, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 948 pct. 1 C. civ.

Reclamantul a mai susținut că

imobilul a fost vândut pentru un preț neserios, terenul nefiind inclus în

acesta și cu încălcarea dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 18/1991, care

prevedeau necesitatea formei autentice pentru contractele referitoare la

terenuri; a invocat și cauza ilicită și imorală, vânzătorul neavând calitatea

de proprietar asupra bunurilor supuse transmisiunii.

De asemenea, în proces poate avea

calitatea de parte doar Municipiul București, reprezentat de Primarul General,

iar nu C.G.M.B. sau Primăria Municipiului București.

Chiriașii cumpărători nu pot invoca

buna credință la data perfectării actelor întrucât aveau cunoștință că încheie

contractele cu un neproprietar, din moment ce actele de închiriere care au stat

la baza înstrăinării erau perfectate cu Municipiul București.

Reclamantul a arătat în continuare

că au fost încălcate și dispozițiile imperative ale art. 9 din Legea nr.

112/1995, actele translative de proprietate fiind nule absolut, conform art.

966 C. civ.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 947, art. 948 pct. 1, 3 și 4, art. 966, art. 968, art. 1303,

art. 1536 alin. (2) C. civ., Legea nr. 112/1995, Legea nr. 69/1991, Constituția

României și art. 46 și art. 51 din Legea nr. 10/2001.

Pe parcursul procesului, pârâta

T.C.R. a arătat că soțul său, T.C., e decedat din data de 14 ianuarie 2001,

fiind introdus în cauză moștenitorul acestuia, T.C.V., alături de pârâtă, care

a participat în cauză, în dublă calitate.

În dosar, au formulat întâmpinare și

cerere reconvențională N.E., I.M., I.B. și I.A.E., aceștia, în calitate de

succesori ai pârâtei I.D., decedată, solicitând respingerea acțiunii formulate

de reclamant și, cu caracter reconvențional, constatarea unui drept de retenție

asupra imobilului în litigiu, pentru îmbunătățirile aduse acestui bun.

T.C.R. a formulat și ea întâmpinare,

solicitând, în esență, respingerea acțiunii, ca nefondată.

Pârâții I. au formulat cerere de

chemare în garanție a Primăriei Municipiului București, solicitând, în ipoteza

admiterii acțiunii, obligarea intervenientei să le restituie valoarea bunului

imobil pe care l-au cumpărat, la prețul de circulație din momentul pronunțării

hotărârii.

La 26 noiembrie 2002, reclamantul a

formulat o cerere completatoare a acțiunii inițiale (fila 50 dosar fond), prin

care a solicitat obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul format din construcție și terenul de sub

construcție, menținând totodată acțiunea inițială, de constatare a nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

A susținut că titlul său este

preferabil față de cel al pârâților deoarece are la bază actul translativ de

proprietate din anul 1927, autentificat sub nr. 23595, în timp ce părțile

adverse invocă acte nevalabile, din cauza nerespectării condițiilor legale

edictate la data întocmirii lor.

În drept, cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Municipiul București, reprezentat de

Primarul General, a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului

Finanțelor, solicitând ca, în cazul în care se va admite acțiunea în nulitatea

contractelor de vânzare-cumpărare, acesta din urmă să fie obligat la

restituirea contravalorii achitate pentru imobil deoarece sumele de bani

încasate cu titlu de preț s-au vărsat într-un cont aflat la dispoziția

ministerului respectiv.

La solicitarea instanței,

reclamantul a precizat acțiunea, în sensul că înțelege să cheme în judecată, în

calitate de pârât, și Municipiul București, reprezentat de Primarul General,

depunând în acest sens o cerere scrisă la fila 21 dosar fond.

Pârâtul sus-menționat a depus

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. Cu

privire la revendicarea imobilului, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive deoarece nu este nici proprietar și nici posesor al bunului

în litigiu. Instanța a respins această cerere, ca fiind formulată de o persoană

fără calitate întrucât nu a fost semnată de către pârât.

Aceeași parte a invocat și excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului, motivat de neîndeplinirea

condițiilor de supralegalizare a înscrisurilor depuse de acesta la dosar,

conform art. 62 din Convenția de la Haga, precum și de faptul că actul de

vânzare-cumpărare invocat drept titlu de proprietate este grevat de ipotecă; a

mai susținut că acțiunea în revendicare nu este formulată de către toți

proprietarii.

A reiterat excepția lipsei calității

procesuale pasive, pentru argumentele din întâmpinare.

În urma depunerii la dosar a

certificatului de moștenitor de pe urma lui I.D., a fost citat în cauză și

I.V.I., acesta, alături de pârâții I.B. și I.A.E., susținând excepția lipsei

calității procesuale pasive, argumentată de calitatea lor de minori și, în

consecință, de lipsa capacității de exercițiu, precum și excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare, pentru nerespectarea principiului

unanimității.

Instanța a unit cu fondul cauzei

toate excepțiile invocate, mai puțin excepția lipsei calității procesuale

pasive, pe care a admis-o în privința pârâtului Municipiul București întrucât

acesta nu mai deține niciun prerogativ asupra imobilului în litigiu.

Referitor la lipsa calității

procesuale pasive a pârâților I., instanța a respins această excepție, ca

neîntemeiată, pentru argumentele prezentate în încheierea de ședință din 14

ianuarie 2004.

Prin sentința civilă nr. 3100 din 23

aprilie 2004 a aceleiași instanțe, s- admis excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului privind cererea de revendicare a imobilului

situat în București, și s-a respins această cerere, în consecință. S-a disjuns

cererea privind constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare și a actelor adiționale în litigiu, fiind acordat termen de

judecată. S-a respins excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantului în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor

de vânzare-cumpărare.

În pronunțarea acestei hotărâri,

prima instanță a reținut că actul de renunțare făcut de către numiții I.E.,

Y.E. și M.E., care, practic, reprezintă o acceptare a moștenirii defunctului

M.E., fratele reclamantului, nu poate să fie avut în vedere la analiza

calității procesuale active deoarece renunțarea

in favorem

nu este permisă

în dreptul românesc.

Ca atare, acțiunea în revendicare nu

a fost formulată de către toți comoștenitorii, fiind încălcat principiul

unanimității, excepția lipsei calității procesuale active în legătură cu

această cerere fiind întemeiată.

Raportându-se la dispozițiile art. 3

și art. 4 din H.G. nr. 498/2003, instanța a reținut că reclamantul este o

persoană interesată în promovarea cererii de constatare a nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare în litigiu, excepția lipsei calității procesuale

active invocată în legătură cu această cerere, fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 2664/A din

17 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamant. Curtea de Apel a reținut că, în mod corect, prima instanță a

procedat la analiza condițiilor de fond în ceea ce privește declarațiile de

renunțare la succesiune în favoarea lui C.T., din perspectiva legislației

civile române, cu toate că se referă la succesiuni dezbătute pe teritoriul

statului Israel și că au fost date în condițiile legislației acelui stat.

Această abordare este îndreptățită de dispozițiile art. 66 lit. b) din Legea

nr. 105/1992, potrivit cărora moștenirea este supusă locului unde fiecare

dintre bunuri este situat. Cele trei declarații de renunțare la succesiune nu

sunt pur abdicative, ci sunt făcute în favoarea reclamantului.

În speță, nu s-a dovedit că cele

trei renunțări la succesiune in favorem au respectat condițiile de fond și de

formă prevăzute de legislația română pentru oricare dintre actele juridice, cu

titlu oneros sau gratuit, care ar fi putut asigura transmiterea drepturilor

succesorale de la renunțători la reclamant.

În consecință, instanța de apel a

reținut că manifestarea de voință din partea succesorilor lui M.E. valorează

doar acceptare a succesiunii deschise de pe urma lui F.C., ceea ce, în final,

conduce la concluzia că acțiunea în revendicare a fost introdusă cu

nerespectarea principiului unanimității.

Prin decizia civilă nr. 542 din 28 februarie 2006 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a

admis recursul formulat de recurentul reclamant C.T. împotriva deciziei civile

sus-menționate, a fost casată hotărârea respectivă, s-a admis apelul declarat

de reclamant împotriva sentinței civile nr. 3100 din 23 aprilie 2004 a

Judecătoriei sectorului 2 București, care a fost desființată în parte și s-a

trimis cauza spre rejudecare pe aspectul cererii în revendicare la această

judecătorie; au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la măsura de

disjungere.

În esență, instanța de recurs a

reținut că susținerile formulate de recurent în legătură cu greșita soluționare

a excepției lipsei calității procesuale active sunt întemeiate.

Într-adevăr, conform art. 66 lit. b)

din Legea nr. 105/1992, moștenirea autorului reclamantului este supusă legii

române, ca lege a locului situării imobilului succesoral, cum, în mod corect, a

constatat și instanța de apel. Legea aplicabilă moștenirii reglementează mai

multe aspecte în legătură cu o succesiune, dar renunțarea

in favorem

, pe

care instanța o analizează și o lipsește de efecte juridice deoarece nu ar

îmbrăca forma prevăzută de legea română pentru validitate, nu se înscrie în

niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 67 din actul normativ în

discuție, ca fiind guvernate de legea succesiunii.

Renunțarea

in favorem

presupune o acceptare prealabilă a succesiunii și, doar din acest punct de

vedere, se poate considera că ea se încadrează în opțiunea succesorală, ca

expresie a acceptării moștenirii în termenul prevăzut de lege.

Această acceptare este urmată de o

manifestare unilaterală de voința a succesorului, care renunță la partea sa din

moștenire, în favoarea uneia sau unora dintre moștenitori. Actul unilateral

menționat nu intră însă sub incidența legii române, ca lege aplicabilă

succesiunii.

Conform normelor conflictuale în

materia actului juridic unilateral, acesta este supus, din punct de vedere al

condițiilor de fond, legii pe care a ales-o autorul său, iar, în lipsă, legii

statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse; dacă

această lege nu este identificată, se aplică legea locului unde actul juridic

unilateral este întocmit (art. 69 din Legea nr. 105/1992). De asemenea,

condițiile de formă sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul (art.

71).

În absența alegerii unei astfel de

legi, care să guverneze efectele actului, se va aplica legea statului cu care

actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, respectiv legea locului

unde actul juridic unilateral a fost întocmit.

Fiind vorba de renunțări la

succesiunea unui defunct, cu ultim domiciliu pe teritoriul statului Israel,

unde a intervenit și decesul, aceste acte juridice vor fi guvernate de legea

statului arătat, în sensul art. 69 din Legea nr. 105/1992.

Potrivit art. 6 din Legea

succesorală din 1965 a statului Israel, „cel care renunță la partea lui din

moștenire este considerat a nu fi fost moștenitor de la început; renunțarea se

poate face în favoarea soțului, a copiilor sau în favoarea fratelui

defunctului, nu în favoarea altuia”.

În speță, a avut loc o astfel de

renunțare, în condițiile permise de legea aplicabilă, și anume în favoarea

fratelui defunctului, astfel încât reclamantul a devenit singurul moștenitor al

autorului decedat; în sensul celor arătate, a fost eliberată de către

Registratorul în cauze succesorale din Tel - Aviv, decizia de predare a

succesiunii, potrivit căreia, „în cauza succesiunii defunctului F.C.”, unicul

moștenitor al acestuia este T.C.

Promovând acțiune în revendicare cu

privire la un imobil succesoral care a aparținut defunctului F.C., reclamantul,

în calitate de unic moștenitor al acestuia, și-a justificat legitimarea

procesuală.

În urma casării, dosarul a fost

reînregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, sub nr.

5831/300/2006, reclamantul depunând la filele 19-21 o cerere precizatoare a

acțiunii în revendicare, în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.,

prin care a solicitat, conform art.480 și următoarele C. civ., obligarea

pârâților T.R.C. și T.C.V. să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, compus din 4 camere, grup sanitar,

cămară, pivniță, terasă și comun vestibul, hol, baie, grup sanitar, hol,

vestibul, baie, culoar, oficiu, bucătărie, în suprafață utilă de 137,86 mp și

teren aflat sub construcție în suprafață de 135,84 mp; în condițiile art. 480

și art. 481 cu referire la art. 1073, art. 1074 alin. (2), art. 1075, art. 1079

alin. (2) pct. 1, art. 998, art. 999 C. civ. și art. 1 alin. (2) și (4) din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, raportat la art. 26 din

Legea nr. 10/2001 și art. 44 din Constituția României, obligarea pârâtului

Municipiul București, prin Primarul General, la restituirea contravalorii

prețului de piață al imobilelor aparținând pârâților I.M., I.B., I.A.E., I.V.I.

și N.E., ca echivalent al lucrului vândut nelegal și pentru care nu s-a dispus

anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

Reclamantul a solicitat și

disjungerea cererilor.

În motivarea acțiunii, partea a

arătat că, prin sentința civilă nr. 879 din 2 februarie 2005 a Judecătoriei

sectorului 2 București, rămasă definitivă prin decizia Tribunalului București

nr. 239A din 2 februarie 2006, s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul București și pârâții T., aceștia

ocupând imobilul fără titlu valabil.

Prin aceeași hotărâre

judecătorească, s-a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil

însă s-au păstrat contractele de vânzare-cumpărare încheiate de ceilalți

pârâți, motivat de buna-credință a dobânditorilor.

Pornind de la împrejurarea că

Municipiul București, la emiterea dispoziției nr. 715/2002, nu a soluționat

cererea reclamantului decât în parte, fără a stabili măsuri reparatorii pentru

apartamentele vândute, acesta susține că dispozițiile art. 480 C. civ. sunt

menite să apere dreptul de proprietate, ori de câte ori, unitatea deținătoare

nu oferă reparația cuvenită în baza legii speciale.

Conform doctrinei, în situația în

care pârâtul a înstrăinat bunul, iar dobânditorul a primit proprietatea cu

bună-credință, reclamantul trebuie să obțină de la vânzător contravaloarea

lucrului vândut.

Deoarece Judecătoria sectorului 2 a

stabilit cu autoritate de lucru judecat că preluarea s-a făcut fără titlu

valabil, Municipiul București a înstrăinat cele două apartamente, cu încălcarea

art. 1 alin. (2) și (4) din Legea nr. 112/1995, ceea ce constituie o faptă

ilicită.

Mai mult, pârâtul a încălcat obligația

stabilită în sarcina sa, prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, nedispunând

acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele vândute în baza Legii nr.

112/1995, în măsura în care aprecia că restituirea în natură nu este posibilă.

Astfel, a înțeles să-și execute în parte obligația de a soluționa notificarea

reclamantului.

În dosar a depus întâmpinare

Municipiul București, reprezentat de Primarul General, invocând excepția

inadmisibilității cererii de despăgubiri formulate împotriva sa, pe calea

dreptului comun deoarece, conform Legii nr. 10/2001, modificată și completată

prin Legea nr. 247/2005, acordarea de despăgubiri se face potrivit procedurii

administrative, din Fondul Proprietatea, aceste dispoziții fiind derogatorii de

la legea generală.

A mai invocat și excepția lipsei

calității procesuale pasive referitor la cererea în revendicare a părții din

imobil ocupate de pârâții T. deoarece imobilul respectiv a fost vândut, precum

și excepția inadmisibilității cererii precizatoare, normele de aplicare a Legii

nr. 10/2001 stabilind căile procedurale care trebuie urmate pentru restituirea

bunului.

Instanța a respins, ca neîntemeiate,

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și excepția

inadmisibilității cererii de despăgubiri, prorogând soluționarea excepției

lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 7870 din 23

octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, s-a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, reprezentat de

Primarul General, în ceea ce privește acțiunea în revendicare și s-a respins

această acțiune, în consecință.

S-a luat act de tranzacția încheiată

la data de 23 octombrie 2006, între reclamant și pârâții T.C.R. și T.C.V., cu

privire la acțiunea în revendicare a apartamentului nr. 1 din București,

conform dispozitivului sentinței civile și s-a disjuns cererea având ca obiect

pretenții, formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General, acordându-se termen pentru continuarea judecății.

Instanța a reținut că părțile

sus-menționate au stins litigiul prin învoiala lor, în condițiile consemnate în

tranzacția depusă la dosar, de care s-a luat act conform art. 271 alin. (1) C.

proc. civ.

Excepția lipsei calității procesuale

pasive a Municipiului București, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, a

fost admisă deoarece imobilul pretins a fost înstrăinat de această parte

pârâților T., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2134 din 17 ianuarie

procesuală pasivă, la data formulării cererii, aparține doar celor doi pârâți

persoane fizice, nu și Municipiului București, care nu mai are posesia bunului.

Disjungerea cererii în pretenții a

fost dispusă ca urmare a stării de judecată doar în ceea ce privește acțiunea

în revendicare.

Ulterior disjungerii, s-a format

dosarul nr. 16926/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 București, prin

sentința civilă nr. 9861 din 18 decembrie 2006 a acestei instanțe, fiind admisă

excepția de necompetență materială a Judecătoriei și declinată cauza spre

competentă soluționare către Tribunalul București.

Instanța a reținut că, prin capătul

de cerere având ca obiect pretenții, depus ca precizare în dosarul

Judecătoriei, în fond după casare, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului

Municipiul București, la plata despăgubirii pentru părțile din imobil pentru

care nu mai este posibilă restituirea în natură, cererea sa fiind întemeiată pe

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Din actele dosarului rezultă că

reclamantul a formulat o notificare în anul 2001, cu privire la restituirea

întregului imobil din București, în urma acesteia fiind restituite doar

imobilele care nu fuseseră înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Cu privire la restul apartamentelor

însă, Municipiul București nu a pronunțat o decizie de restituire ori de

acordare de despăgubiri, ceea ce echivalează cu un refuz al unității

deținătoare de a da curs solicitării reclamantului, refuz ce poate fi atacat

direct la Tribunalul București, secțiile civile.

În consecință, în lipsa unui răspuns

la notificarea reclamantului cu privire la apartamentele înstrăinate în baza

Legii nr. 112/1995 sau în lipsa ofertei de despăgubiri, competent în

soluționarea acestor cereri, adresate direct instanțelor, este tot Tribunalul

București. În acest sens, instanța a menționat și decizia nr. 625 din 28

februarie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe lângă dispozițiile art. 26 din

Legea nr. 10/2001, republicată, instanța a avut în vedere, în aprecierea

competenței de soluționare a cauzei, și precizarea reclamantului referitoare la

valoarea pretențiilor solicitate, care depășește cuantumul de 6 miliarde lei

(ROL).

Conform art. 2 pct. 1 lit. b) cu

referire la art. 158 și art. 159 C. proc. civ., dar și față de dispozițiile

legii speciale, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a dispus

declinarea cauzei la Tribunalul București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 7982/3/2/2007, prin

sentința civilă nr. 765 din 25 mai 2007 a acestei instanțe, fiind respinsă

cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin Primar General, ca neîntemeiată.

Cu ocazia dezbaterilor pe fondul

cauzei, reclamantul a făcut trimitere la dispozițiile art. 33 și art. 44 din

Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005,

solicitând ca pârâtul să fie obligat la plata despăgubirilor în sumă de 193.000

Euro, reprezentând prețul plătit de acesta pentru imobilele cumpărate de la

chiriași.

În pronunțarea sentinței civile,

instanța a reținut că, prin notificarea nr. 13321 din 17 iulie 2001,

reclamantul C.T. a solicitat, în condițiile art. 20, art. 21 și urm. din Legea

nr. 10/2001, restituirea imobilului compus din construcție, parter, etaj și

teren în suprafață de 2000 mp, dobândit de autorul său, conform contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23595 din 27 iulie 1927 și preluat de

stat în baza Decretului nr. 92/1950, imobil situat la adresa indicată pe

parcursul procesului.

Prin dispoziția Primarului General

nr. 715 din 16 decembrie 2002, s-a restituit în natură reclamantului imobilul

situat în București, format din teren în suprafață de 1720,02 mp, din care

aferent construcției restituite, 58,02 mp și liber, curtea în suprafață de 1662

mp, precum și construcția formată din locuința de la mansardă, ocupată cu

contractul de închiriere nr. 1820177L/1999, fără a se soluționa cererea de

acordare a măsurilor reparatorii pentru cele trei apartamente înstrăinate în

baza Legii nr. 112/1995.

Reclamantul a invocat dispozițiile

art. 33 din Legea nr. 10/2001 nemodificată prin Legea nr. 247/2005, instanța

constatând că normele legale sus-menționate nu sunt incidente în cauză întrucât

fac referire la imobilele expropriate.

Conform art. 24 din Legea nr.

10/2001, în forma inițială, în cazul în care nu a fost posibilă restituirea

întregului imobil solicitat prin notificare, unitatea deținătoare era obligată

ca, prin aceeași dispoziție, să facă persoanei îndreptățite o ofertă de

restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. În cauză, au

fost încălcate dispozițiile legale enunțate întrucât o asemenea ofertă nu a

fost efectuată de către pârât.

În baza art. 44 din aceeași lege,

nemodificată, între reclamant și chiriașii cumpărători, pârâții I. și pârâta

N.E., s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 1172

și 1173 din 25 august 2005, prețul plătit prin aceste contracte fiind, în

total, de 193.000 Euro.

Reclamantul a solicitat aplicarea

dispozițiilor art. 41 din Legea nr. 10/2001 și obligarea pârâtului Municipiul

București, prin Primarul General, în conformitate cu acest text de lege, care

vizează răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală, în cazul

încălcării dispozițiilor actului normativ; a invocat și art. 1073 C. civ.,

referitor la dreptul său de a obține dezdăunări pentru neexecutarea sau

executarea necorespunzătoare a obligațiilor date în sarcina pârâtului.

A mai susținut că pârâtul ar fi

săvârșit o faptă ilicită, constând în încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (2)

și art. 4 din Legea nr. 112/1995, referitoare la interdicția vânzării

imobilelor preluate fără titlu valabil de către stat.

Dispozițiile sus-menționate se

referă doar la persoanele care puteau beneficia de măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 112/1995, neconținând și o interdicție de vânzare a

imobilelor preluate de către stat, motiv pentru care susținerile reclamantului

au fost înlăturate de către instanță.

Chiar dacă actele de vânzare-cumpărare

au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, dreptul

creditorului de a obține dezdăunări izvorăște doar dintr-un raport juridic

dintre el și debitor; în speță însă, nu există un raport convențional între

reclamant și pârâtul Municipiul București, partea beneficiind de posibilitatea

acordării de măsuri reparatorii, în virtutea legilor speciale.

Deși pârâtul, prin dispoziția nr.

715 din 16 decembrie 2002, a nerespectat dispozițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001, nemodificată, întrucât nu a procedat la o ofertă de restituire prin

echivalent, corespunzătoare părții din imobil pentru care restituirea în natură

nu era posibilă, acest fapt nu poate acorda reclamantului dreptul de a obține

restituirea prețului pe care l-a plătit chiriașilor cumpărători. Reclamantul

are la dispoziție doar căile legii speciale nr. 10/2001 pentru obținerea

despăgubirilor de la pârât.

De asemenea, art. 44 din această

lege, care permitea chiriașilor să înstrăineze imobilele dobândite în baza

Legii nr. 112/1995, înainte de împlinirea termenului de 10 ani, către persoana

îndreptățită, fost proprietar al locuinței cumpărate, nu prevedeau în sarcina

statului, restituirea prețului plătit fostului chiriaș, chiar dacă imobilul

fusese preluat cu titlu nevalabil.

Pe de altă parte, reclamantul avea

obligația de a uza de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, nemodificată,

respectiv aceea de a ataca, în termen de 30 de zile de la comunicare,

dispoziția nr. 715/2002, la Tribunalul București.

Conform art. 41 din Legea nr.

10/2001, nemodificată, încălcarea dispozițiilor legii atrage, după caz,

răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală însă nerespectarea

de către pârât a actului normativ, cu consecința antrenării răspunderii civile,

se poate constata doar în cadrul judecării contestației împotriva dispoziției

nr. 715/2002, contestație care nu a fost formulată în cauză.

Împotriva acestei sentințe civile a

declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală și netemeinică deoarece

considerentele hotărârii sunt contradictorii. Astfel, deși instanța reține că

pârâtul a încălcat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 întrucât nu a

făcut persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, a motivat

totodată că reclamantului nu i se poate acorda un drept de a obține dezdăunări

pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor legale, de către Municipiul

București.

De asemenea, a constatat, în mod

greșit, că pretențiile reclamantului nu pot fi valorificate decât în cadrul

promovării unei contestații împotriva dispoziției nr. 715/2002, fiind

nesocotite limitele învestirii stabilite prin hotărârea de declinare și cele

reținute prin încheierea din 20 aprilie 2007.

Un alt motiv de nelegalitate a

hotărârii constă în omisiunea de a sesiza că notificarea reclamantului nu a

fost soluționată administrativ în integralitate, așa încât nu putea fi

promovată contestația prevăzută de art.26 din Legea nr. 10/2001.

Plata sumei de 193.000 Euro, de

către reclamant foștilor chiriași, s-a realizat pe considerentul că acesta urma

să primească despăgubiri bănești, acțiunea fiind promovată în anul 2002, când

Legea nr. 10/2001 oferea asemenea măsuri reparatorii, pentru imobilele preluate

fără titlu valabil. Ca urmare a modificării legii arătate, prin Legea nr.

247/2005, despăgubirile bănești au fost abrogate, așa încât reclamantul a

suportat un prejudiciu cert și exprimat în bani.

Pe de altă parte, dispozițiile art.

26 din Legea nr. 10/2001 nu se referă la o răspundere civilă delictuală, în

timp ce dispozițiile art. 33 din aceeași lege, invocate de reclamant, se

raportează la normele dreptului comun. Cum legea specială nu instituie

dispoziții referitoare la întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale,

aceasta trebuia analizată din perspectiva dreptului comun, și anume a textelor

de lege invocate în cererea precizatoare.

În concluzie, instanța de fond

trebuia să procedeze la analiza acestor elemente și să stabilească legătura de

cauzalitate, instituită prin art. 43 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, între

preluarea fără titlu valabil a imobilului, de către stat, și neacordarea

despăgubirilor către reclamant, precum și prejudiciul suportat de acesta, prin

cumpărarea apartamentelor la prețul de 193.000 Euro.

Prin decizia civilă nr. 760 din 19

noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant, constatându-se că argumentele

judecătorului fondului referitoare la necesitatea promovării unei contestații

întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată, în cazul oricărei nemulțumiri față de dispoziția nr. 715/2002,

sunt corecte.

A mai considerat Curtea de Apel că

nu este întemeiată nici critica referitoare la nepronunțarea în întregime

asupra notificării, față de preambulul dispoziției, din care rezultă, fără

echivoc, că notificarea cu privire la cele trei apartamente înstrăinate în baza

Legii nr. 112/1995 și la mansarda ocupată cu contract de închiriere, de către o

terță persoană, nu a fost acceptată.

Încheierea contractelor de vânzare-cumpărare

între reclamant și foștii chiriași pentru două dintre apartamentele care au

format obiect al notificării, determinată de prefigurarea unei alte soluții cu

privire la modalitatea de soluționare a acesteia, este nerelevantă în cauză și

nu poate atrage răspunderea Municipiului București, pe o altă cale decât cea

prevăzută de Legea nr. 10/2001, privind dreptul la contestație, al persoanei

nemulțumite.

Logica raționamentelor judecătorului

fondului nu este contradictorie și nelegală, ci este bazată pe texte legale

concrete.

Între părți nu a existat un raport

juridic, care să dea dreptul reclamantului, de a solicita daune pentru

neexecutarea obligației printr-o altă modalitate, decât cea prevăzută de legea

specială.

În concluzie, chiar și în eventualitatea în care dispoziția nr. 715/2002

ar fi încălcat, procedural și substanțial, textele legale în vigoare,

reclamantul avea obligația formulării contestației, în temeiul Legii nr.

10/2001, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, obligație pe care

nu a respectat-o.

Împotriva acestei decizii civile a

declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru următoarele motive:

S-a nesocotit autoritatea de lucru

judecat cu privire la calificarea dată de Judecătoria sectorului 2 București,

prin sentința de declinare, și a fost încălcată încheierea Tribunalului

București, care a stabilit natura acțiunii, ca fiind o acțiune întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a pronunțat o hotărâre

contradictorie, iar Curtea de Apel a soluționat acest aspect, pe considerente

străine de motivele de apel.

Instanța a interpretat greșit

cererea de chemare în judecată, schimbând natura juridică a acesteia, dintr-o

cerere întemeiată pe dispozițiile legii sus-enunțate, într-o acțiune în

pretenții de drept comun, limitând accesul la justiție doar prin contestație.

A făcut și o greșită aplicare a

legii, ignorând dispozițiile art. 33 din Legea nr. 10/2001, rolul activ al

instanței, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., exercitându-se doar în legătură

cu analiza temeiurilor de drept situate în afara actului normativ menționat. Nu

s-au avut în vedere nici deciziile nr. XX/2007 și nr. LIII (53) /2007 ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate asupra unor recursuri în

interesul legii.

Ambele instanțe, deși recunosc

încălcarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, consideră, în mod

greșit, că răspunderea civilă delictuală poate fi atrasă doar în cadrul

contestației formulate în temeiul legii speciale.

De asemenea, art. 26 din Legea nr.

10/2001 nu cuprinde nicio referire la răspunderea civilă delictuală, ambele

instanțe ignorând conținutul textului din actul normativ, care stabilește

obligația unității deținătoare de a face o ofertă de restituire prin

echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, în cazul imposibilității

restituirii în natură. Așadar, dispoziția legală menționată condiționează

nașterea dreptului material la contestație, de situația în care unitatea face o

asemenea ofertă, în lipsa acesteia, dreptul material la măsuri reparatorii

îmbrăcând forma unei acțiuni în pretenții.

Pe de altă parte, acțiunea

reclamantului are o justificare legală, constând în dispozițiile art. 41 (în

prezent, art. 33), raportat la art. 25 și art. 26 (fost art. 24) din Legea nr.

10/2001, texte de lege care nu au fost avute în vedere de instanța de apel.

Art. 480-481 și art. 1073 și urm. C.

civ. au aplicabilitate în cauză, fiind întrunite cumulativ condițiile de fond

și de formă a trei acțiuni simultane, prin care este angajată răspunderea

Municipiului București.

Astfel, nesoluționarea notificării

deschide calea acțiunii directe, în cadrul căreia să se poată analiza pe fond

cererea reclamantului, chiar dacă aceasta nu este intitulată contestație.

Dispozițiile art. 33 din Legea nr.

10/2001 stabilesc răspunderea civilă a unității deținătoare pentru încălcarea

obligației de a propune o ofertă de măsuri reparatorii prin echivalent,

reclamantul având la dispoziție și o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă

delictuală, care tinde la repararea prejudiciului concret suferit de parte,

constând în suma de 193.000 Euro, plătită ca preț, foștilor chiriași..

Art. 480-481 C. civ. prevăd

posibilitatea, în cadrul formulării unei acțiuni în revendicare, de a se obține

plata în echivalent pentru cazurile în care nu se restituie bunul în natură.

Mai susține recurentul că este

incident principiul

tempus regit actum

, în sensul că măsura reparatorie

aplicabilă este guvernată de legea în vigoare la data formulării acțiunii, deci

la nivelul anului 2002, când s-a constatat calitatea lui de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii și preluarea abuzivă a imobilului, fiind

îndreptățit, astfel, la despăgubiri bănești.

Cererea de despăgubiri bănești este

justificată și din perspectiva O.U.G. nr. 81/2007, care a modificat Legea nr.

247/2005, și care stabilește posibilitatea opțiunii persoanei îndreptățite

pentru această modalitate de reparație. Mai precis, reclamantul este

îndreptățit la obținerea prețului plătit pentru imobilele cumpărate de la

chiriași, cerere care se plasează sub regimul juridic al Legii nr. 10/2001 și

întrunește toate elementele răspunderii civile delictuale.

În final, recurentul solicită

aplicarea principiului simetriei actelor și faptelor juridice, conform căruia,

ceea ce s-a plătit pentru un lucru, trebuie restituit în aceeași modalitate.

Cererea de recurs a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Deși legal citat cu mențiunea

depunerii întâmpinării, intimatul pârât nu a înregistrat în dosar un asemenea

act procedural.

Recurentul a indicat în mod generic

mai multe motive de casare și de modificare a deciziei, Înalta Curte urmând să

verifice susținerile părții, din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

pentru cele referitoare la considerente străine de motivele de apel și a art.

304 pct. 9, pentru cele vizând nelegalitatea hotărârii.

Dispozițiile art. 304 pct. 5 au fost

invocate în mod formal deoarece recursul nu cuprinde critici privind încălcarea

de către instanța de apel a formelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea

nulității, de art. 105 alin. (2) din cod.

Încadrarea în cazul de modificare

reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, greșită, textul

de lege raportându-se la schimbarea naturii juridice a actului de drept

substanțial, încheiat de părți sau provenit de la o parte, iar nu la actul de

sesizare a instanței. Recurentul arată că schimbarea naturii juridice a

acțiunii este determinată de ignorarea temeiul juridic invocat de el, deci,

vizează actul procesual de învestire a organului judiciar.

Argumentele în legătură cu acest

aspect vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 9, mai precis a

eventualelor nelegalități la care a procedat instanța de apel, atunci când a

menținut sentința civilă, pronunțată cu depășirea limitelor de sesizare,

conform opiniei recurentului.

În ceea ce privește motivarea

străină de criticile formulate în apel, Înalta Curte constată că aceste

susțineri nu sunt întemeiate deoarece, chiar dacă într-un mod succint, instanța

de apel a răspuns motivelor căii de atac respective, în forma considerentelor

deja redate. Curtea de Apel a considerat că raționamentul judecătorului

fondului nu este contradictoriu și nelegal, partea putându-și valorifica

pretențiile în legătură cu imobilul în litigiu, pentru care nu au fost acordate

măsuri reparatorii, doar prin promovarea unei contestații, în temeiul legii

speciale. Neuzitând de această cale, reclamantul nu are dreptul la asemenea

măsuri.

În consecință, nu sunt întrunite

cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Soluția instanței de apel,

fundamentată pe argumentarea redată mai sus, încalcă însă dispozițiile legale

referitoare la efectele juridice ale unei hotărâri judecătorești irevocabile,

mai precis, autoritatea de lucru judecat a celor stabilite prin sentința civilă

nr. 9861 din 18 decembrie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București,

definitivă și rămasă irevocabilă, prin nerecurare.

Astfel cum deja s-a arătat, prin

această hotărâre, s-a declinat în favoarea Tribunalului, competența de

soluționare a cererii în pretenții, formulate de reclamant împotriva pârâtului

Municipiul București, reprezentat de Primar, pornindu-se de la calificarea dată

de instanța respectivă acțiunii, în raport de temeiul juridic invocat de parte.

Instanța a constatat că, în

susținerea cererii, au fost invocate dispozițiile art. 26 din Legea nr.

10/2001, precum și faptul că notificarea formulată de reclamant a fost

rezolvată doar parțial, prin restituirea unei părți din imobil, pentru

imobilele înstrăinate către chiriași nefiind pronunțată nicio soluție. Aceasta

echivalează cu un refuz de restituire, care dă dreptul reclamantului la acțiune

directă pe rolul instanței, pentru valorificarea pretențiilor sale. În

concluzie, sunt incidente dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în

materie de competență.

Sentința civilă sus-menționată nu a

fost recurată, rămânând, astfel, irevocabilă, în condițiile art. 377 alin. (2)

pct. 1 C. proc. civ.

Ca atare, se bucură de autoritate de

lucru judecat, atât în ceea ce privește stabilirea instanței competente să

soluționeze cererea, dar și în privința calificării date acestei cereri.

Aspectele rezolvate de instanța

respectivă nu mai pot fi repuse în discuție în cadrul unui nou proces (în

speță, cu ocazia rejudecării în fond, după casare) deoarece, în caz contrar,

s-ar nerespecta prezumția absolută și irefragabilă de adevăr a unei hotărâri

judecătorești irevocabile, încălcându-se, astfel, dispozițiile art. 1200 pct.

4, art. 1201 și art. 1202 C. civ.

Menținând hotărârea primei instanțe,

care a constatat că acțiunea reclamantului este nelegală în absența formulării

unui contestații întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel

a încălcat dispozițiile legale sus-menționate, în ceea ce privește efectele

juridice ale unei hotărâri irevocabile, din perspectiva autorității de lucru judecat.

De asemenea, Curtea de Apel a

ignorat și dispozițiile art. 329 C. proc. civ., care prevăd caracterul

obligatoriu al deciziei nr. XX din 19 martie 2007, pronunțate în interesul

legii, în materie, de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În urma

admiterii recursului în interesul legii, s-a stabilit că instanța este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva

dispoziției sau deciziei de respingere a cererilor de restituire în natură a

imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul

refuzului nejustificat al entității deținătoare, de a răspunde la notificarea

părții interesate.

Cea de-a doua decizie pronunțată în

interesul legii, nr. LIII (53)/2007, vizează regimul juridic aplicabil în materia

cererilor referitoare la imobile expropriate, introduse după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, și nu are legătură cu litigiul de față întrucât

bunul nu a fost preluat în baza unui decret de expropriere.

Criticile referitoare la încălcarea

celor reținute prin încheierea din 20 aprilie 2007, pronunțată de Tribunalul

București, în dosarul nr. 7982/3/2007, sunt, de asemenea, corecte.

Prin acest act, prima instanță s-a

considerat învestită cu soluționarea unei contestații privind dispoziția nr.

715/2002, pe aspectul neacordării despăgubirilor pentru partea din imobil

nerestituită în natură, pentru ca, ulterior, să nesocotească propria

calificare, care, oricum, nu putea fi schimbată, în raport de sentința civilă

de declinare.

Pe de altă parte, nu intervenise

niciun element nou în proces, de natură să modifice calificarea dată prin

hotărârea judecătorească arătată, instanța care a pronunțat hotărârea de

declinare raportându-se atât la cererea precizatoare care a generat calificarea

respectivă, cât și la soluția incompletă dată notificării, prin dispoziția

emisă de Primarul Municipiului București.

În concluzie, stabilind natura

cererii cu care fusese învestită prin hotărârea de declinare, prima instanță a

pronunțat o încheiere interlocutorie, asupra căreia nu mai putea reveni, astfel

după cum prevede și art. 268 alin. (3) C. proc. civ., raportat și la cele

reținute prin sentința irevocabilă de declinare.

Menținând soluția primei instanțe,

cu privire la noua calificare dată cererii de chemare în judecată precizate, cu

ignorarea celei inițiale, pe lângă dispozițiile în materia puterii de lucru

judecat, Curtea de Apel a încălcat și textul de lege sus-menționat, care

prevede că o asemenea încheiere leagă instanța, în sensul că judecătorii nu mai

pot reveni asupra ei, iar la pronunțarea hotărârii trebuie să țină seama de

problemele rezolvate prin aceasta.

Stabilind necesitatea formulării

unei contestații în temeiul Legii nr. 10/2001, care nu a fost făcută în speță,

niciuna dintre instanțele anterioare nu au mai analizat fondul pretențiilor

reclamantului, ceea ce impune casarea celor două hotărâri pronunțate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.

În ceea ce privește limitele

rejudecării, prima instanță va avea în vedere cele stabilite în mod irevocabil

prin sentința civilă de declinare, în sensul că va soluționa cererea

reclamantului ca pe o acțiune directă, adresată instanței, în temeiul art. 26

din Legea nr. 10/2001.

Partea a susținut că nesoluționarea

pretențiilor sale deschide calea a trei acțiuni și, în consecință, instanța ar

urma să le rezolve pe toate.

Susținerile sunt incorecte întrucât

opinia recurentului nu ține seama de calificarea dată cererii în mod

irevocabil, prin sentința nr. 9861 din 18 decembrie 2006, ceea ce acesta a

reproșat, de altfel, celor două instanțe și nici de principiul electa una via,

care interzice valorificarea simultană a acelorași pretenții prin intermediul

mai multor acțiuni și, deci, în caz de admitere, prin obținerea mai multor

titluri.

În plus, pe lângă aceste argumente,

trebuie să se țină seama și de caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001

și de aplicarea ei prioritară față de alte acte normative, astfel încât

pretențiile reclamantului urmează să fie examinate din perspectiva dreptului

său la măsurile reparatorii reglementate de această lege.

În consecință, criticile formulate

în cererea de recurs, în legătură cu încălcarea dispozițiilor legale care

constituite temeiul juridic al celorlalte două acțiuni susținute de reclamant

nu au fost analizate de prezenta instanță, acțiunile înseși urmând să nu facă

obiect de judecată al primei instanțe (acțiunea în despăgubiri întemeiată pe

art. 480 C. civ. și acțiunea în răspundere civilă delictuală).

Referitor la modalitatea de

reparație și limitele valorice ale măsurilor reparatorii la care reclamantul

are dreptul, aceste aspecte vor fi avute în vedere de instanța de fond, cu

respectarea dispozițiilor incidente din Legea nr. 10/2001 și a principiilor

care guvernează aplicarea legii civile în timp.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 312 alin. (1)-(3) și (5), art. 313 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant, va casa hotărârile

pronunțate de instanța de apel și de prima instanță și va trimite cauza spre rejudecare

la același tribunal.

În pronunțarea acestei decizii, au

fost avute în vedere și dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de reclamantul

C.T. împotriva deciziei nr. 760 din 19 noiembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă

.

Casează decizia atacată, precum și

sentința civilă nr. 765 din 25 mai 2007 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, și trimite cauza aceluiași tribunal pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 iulie 2008.