ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7228/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, la data de 14 octombrie 2008, sub nr. 9170/4/2008, reclamantul S.L.E. (născut E.) a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. L. (colț cu M.B.), sector 4, preluat de la autoarea sa E.S., și să se dispună obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, str. L. (colț cu M.B.), sector 4, în suprafață de 404 mp.

Prin Sentința civilă nr. 1309 din 16 februarie 2010, Judecătoria sectorului 4 București, secția civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, raportat la valoarea imobilului revendicat, mai mare de 500.000 RON, care face aplicabile dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 21723/3/2010.

În fața acestei instanțe, la primul termen de judecată, reclamantul a depus cerere precizatoare a acțiunii, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtului Municipiul București să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul identificat ca fiind liber prin expertiză, în suprafață de 266,30 mp, precum și obligarea aceluiași pârât la plata de despăgubiri bănești pentru suprafața de 137,74 mp, ce nu poate fi restituită în natură, în cuantumul stabilit prin expertiză, de 875.062 RON. Prin Sentința civilă nr. 909 din 17 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea astfel cum a fost precizată. În motivarea acestei soluții, tribunalul a reținut că reclamantul solicită restituirea unui imobil preluat în temeiul unui decret de naționalizare, ceea ce atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu alte cuvinte imobilul face obiectul legii speciale de reparație.

În consecință, în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage inadmisibilitatea formulării unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și pe dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, atâta vreme cât reclamantul nu a dovedit că a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Chiar și în măsura în care, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului nu era posibilă întrucât acesta face parte din domeniul public al statului, după cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul U.I., reclamantul trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, această lege reglementând posibilitatea acordării măsurilor reparatorii prin dispozițiile art. 10 - 11. De asemenea, tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi nici de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar, pe de altă parte, dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României. Or, în cauza de fată, reclamantul avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, secția civilă, dispoziția emisă. Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notificării refuză să o soluționeze în termenul legal.

În acest sens sunt Deciziile nr. DC/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevăd competența tribunalului, secția civilă, de a soluționa cererile de obligare a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Mai mult, practica constantă a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Împotriva sentinței sus-menționate a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia civilă nr. H6A din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru următoarele considerente: Cererea formulată de reclamant la 14 octombrie 2008 are ca obiect acțiunea în revendicarea imobilului situat în București, str. L. (colț cu M.B.), sector 4, prin constatarea nevalabilității titlului statului și obligarea pârâților Statul Român și Municipiul București să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul situat la adresa menționată, în suprafață de 404 mp. Instanța fondului a admis excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că reclamantul nu a formulat o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fiind decăzut din dreptul de a obține măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, așa cum prevede Legea nr. 10/2001.

În mod greșit prima instanță nu a purces la cercetarea fondului litigiului, deoarece din dispozițiile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 - ale cărei dezlegări date problemelor de drept judecate sunt obligatorii pentru toate instanțele - rezultă că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca într-o atare acțiune reclamantului să i se asigure accesul la justiție. Este imperativ necesar ca instanța fondului să facă analiza cauzei pe fond, respectiv să verifice dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau există motive independente de voința reclamantului pentru care nu a putut să utilizeze procedura imperativă administrativă prealabilă, care prevede termene și sancțiuni.

Totodată, instanța trebuie să aibă în vedere, în rejudecarea cauzei, principiul securității raporturilor juridice, urmând să aprecieze în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei asupra fondului. Nu se poate nega posibilitatea de valorificare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra unui bun preluat de stat în mod abuziv, dar cu condiția respectării procedurii speciale prevăzută în Legea nr. 10/2001, care recunoaște dreptul persoanelor îndreptățite la restituirea bunurilor și, totodată, trebuie respectate exigențele dreptului la un proces echitabil, respectiv trebuie asigurat accesul liber la justiție, așa cum sunt prevăzute în art. 21 din Constituția României, art. 6 din Legea nr. 304/2004, care sunt aplicații în dreptul național ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun și întemeiată exclusiv pe prevederile art. 480 C. civ., care ar fi făcut abstracție de prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate fi admisă, cum în mod corect a reținut instanța fondului, deoarece prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 s-au reamintit principii vechi de drept - legea specială primează în raport cu dreptul comun, stabilitatea raporturilor juridice - și s-a subliniat că o acțiune în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul are un "bun" în sensul Convenției. Dar, cererea introductivă formulată de reclamant are ca temei juridic și art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel că instanța era obligată să cerceteze pe fond ambele capete de cerere ale acțiunii.

În rejudecare, Tribunal București, secția a IV-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 903 din 13 mai 2011, dispunând respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, raportat la decizia de casare, că se impune a se lămuri cu prioritate în ce măsură imobilului în litigiu îi sunt sau nu aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind invocat ca temei de drept art. 2 din Legea nr. 10/2001. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.

Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. Imobilul litigios a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, prin urmare acesta intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Față de faptul că imobilului în discuției îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. XXXIII/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În motivarea recursului în interesul legii s-a arătat că, deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. Legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului civil comun.

Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc. Se mai arată că prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 din C. civ.

Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice. Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate autonomă, facta praeterita, situația juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi și obligații pe care le implică, constituie o situație juridică cu persistență în timp - facta pendentia care, detașându-se de momentul constituirii sale, își continuă existența, intrând astfel în domeniul temporal de incidență a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.

Totodată, fiind vorba de o situație juridică obiectivă, avându-și originea în lege, iar nu de o situație juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voință a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acțiune. Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că soluția a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație." Totodată, s-a mai constatat că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Este de precizat însă că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești. Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare. S-a mai reținut că, pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Concluzia Curții este aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței. Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Tribunalul s-a mărginit la redarea doar a acestei părți din motivarea Curții, având în vedere că restul motivării privește situația formulării unei notificări, or, în prezenta cauză, după cum rezultă din susținerile reclamantului, aceasta nu a înțeles să formuleze o notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar motivul precizat pentru care nu a uzat de această cale, respectiv domiciliul său în străinătate, nu poate fi considerat ca fiind justificat cu referire la art. 103 C. proc. civ., nefiind vorba despre o împrejurare mai presus de voința părții, care să-1 împiedice să formuleze notificarea în termenul prevăzut de legea specială.

Având în vedere motivarea instanței supreme, cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, tribunalul a constatat că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate cu privire la care reclamantul susține că i-a fost încălcat de către stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001. Trebuie avut în vedere și faptul că statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat, condiția fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparație efectivă și să nu reprezinte în sine o îngrădire a accesului la justiție.

Ceea ce interesează este faptul că reclamantul nu a înțeles să uzeze de procedura Legii nr. 10/2001. În conformitate cu art. 22 alin. (1) din această lege, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 22 alin. (5), nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Dar cum o astfel de notificare nu a fost formulată, raportat la art. 22 alin. (5), reclamantul a pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, ceea ce însemnă că a pierdut inclusiv dreptul de a solicita în mod direct despăgubiri bănești.

Tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar, pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunal independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României, etc. Or, în cauza de față, reclamantul avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, secția civilă, dispoziția emisă. Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notificării refuză să o soluționeze în termenul legal.

În acest sens sunt Deciziile nr. IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevăd competența tribunalului, secția civilă, de a soluționa cererile de obligare a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Mai mult, practica constantă a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. În acest sens, chiar prin Hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (parag. 121) se reține că recursul în interesul legii admis prin Decizia nr. XX/2007 reprezintă o cale efectivă de acces la instanță, constatarea încălcării fiind determinată de faptul că anterior pronunțării acestei hotărâri reclamanta nu a putut să se adreseze instanțelor de judecată.

Pe de altă parte, legea prevedea condiții minimale, respectiv formularea unei notificări prin executorul judecătoresc (în practică s-a statuat că formularea unei cereri de restituire chiar dacă nu este formulată prin executor nu atrage nulitatea acesteia), într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni. Aceste limitări sunt proporționale cu scopul urmărit prin raportare la necesitatea asigurării stabilității circuitului civil, a evitării incertitudinii și a tranșării într-un termen rezonabil a situației juridice a imobile naționalizate, precum și la interesul aplicării unitare la legilor reparatorii. De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în acest sens în hotărârea pilot mai sus amintită (parag.

115 și 118). Tot în acest context, s-a reținut că cererea în revendicare a fost formulată în anul 2008, deci la mai bine de 7 ani de la data împlinirii termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel că și în situația în care termenul de 18 luni ar fi considerat prea scurt față de importanța dreptului ce se urmărește a fi protejat, totuși formularea acțiunii la aproape 5 ani de la data la care legiuitorul a instituit procedura Legii nr. 10/2001 nu mai poate fi apreciată ca fiind formulată într-un termen rezonabil. Pe de altă parte, limitarea dreptului de acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în care neîndeplinirea condiției parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamantului.

Prin urmare, nu se poate considera că neformularea notificării în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, prelungit în mod succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa reclamantului. Dimpotrivă, neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe seama lipsei de diligență a reclamantului. Consecința directă care se desprinde din cele reținute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, reclamantul a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent, inclusiv despăgubiri bănești.

Cu alte cuvinte, a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție, chiar dacă preluarea imobilului de către stat este una fără titlu valabil, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 și, de altfel, potrivit acestui ultim act normativ toate imobilele cu titlu sau fără titlu valabil sunt considerate a fi preluate în mod abuziv. Aceste argumente sunt în egală măsură valabile atât în ceea ce privește terenul care ar fi putut fi restituit în natură, cât și în ceea ce privește terenul care conform expertizei efectuate este situat în domeniul public, fiind afectat unei străzi și căilor pietonale.

În Hotărârea pilot Atanasiu contra României în parag. 118, se menționează că "în ceea ce privește acțiunea întemeiată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea apreciază că respingerea acesteia motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6.1 din Convenție cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă". Condamnarea pronunțată în cauza Atanasiu contra României din perspectiva dreptului de acces la un tribunal se referă la cu totul altă situație, respectiv aceea în care reclamanta formulase notificare și bunul era înstrăinat, iar măsurile reparatorii stabilite de legile speciale nu aveau caracterul unei despăgubiri efective datorită nefuncționalității Fondului Proprietatea.

Or, în cauza de față, datorită faptului că bunul se află în posesia pârâtului și ca urmare a Deciziei nr. XX/2007 și a practicii constante a instanțelor de judecată, formularea unei notificări însoțită de dovedirea calității de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 ar fi condus la recuperarea efectivă a bunului în discuție sau la acordarea de măsuri reparatorii potrivit legii speciale pentru bunul ce nu se poate restitui în natură. Prin Decizia civilă nr. 69A din 20 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva acestei din urmă sentințe, având în vedere următoarele considerente: Cu ocazia rejudecării cauzei, tribunalul a respectat dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. și a analizat cauza în fondul său, în acord cu dispozițiile obligatorii față de probleme de drept deduse judecății, astfel cum ele au fost precizate în considerentele deciziei prin care s-a desființat sentința civilă apelată în primul ciclu procesual. În acest sens, se impune a se reaminti că prin Decizia civilă nr. 116 din 7 februarie 2011 s-a statuat cu putere de lucru judecat că instanța de fond cu ocazia rejudecării trebuie să verifice dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă există motive independente de voința reclamantului pentru care nu a putut să utilizeze procedura imperativă administrativ prealabilă, care prevede termene și sancțiuni.

De asemenea, la rejudecare trebuia avut în vedere și principiul securității raporturilor juridice față de împrejurările concrete ale cauzei. În același timp, Curtea de Apel București a arătat în mod expres că o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun și întemeiată exclusiv pe prevederile art. 480 C. civ., care ar fi făcut abstracție de prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate fi admisă, cum în mod corect a reținut instanța fondului, sens în care s-a amintit Decizia nr. 33/2008 și principiul de drept reafirmat prin intermediul acesteia, că legea specială primează în raport cu dreptul comun și că o acțiune în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul are un bun în sensul Convenției.

În considerentele sentinței apelate, tribunalul a analizat toate aspectele menționate în decizia de casare, atât prin raportare la situația de fapt rezultată din administrarea probelor, cât și a temeiurilor de drept aplicabile cauzei și a jurisprudenței interne și europene. În acest sens, s-au avut în vedere atât deciziile în interesul legii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Deciziile nr. XX/2007 și nr. 33/2008, precum și cauza pilot Atanasiu contra României. De asemenea, s-a avut în vedere analizarea cauzei și din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, cât și sub aspectul incidenței în cauză a legii speciale în materie, Legea nr. 10/2001.

Susținerile formulate de apelant, potrivit cărora o analizare pe fondul cauzei trebuie să se realizeze exclusiv prin raportare la titlul cel mai vechi al părților, nu sunt întemeiate, nici sub aspectul doctrinei și a practicii judecătorești și nici din perspectiva îndrumărilor obligatorii menționate anterior prin Decizia civilă nr. 116/2011. Acțiunea formulată de reclamant a fost înregistrată pe rolul instanțelor abia în anul 2008, în condițiile în care până la acea dată reclamantul nu a dovedit existența unor demersuri juridice a căror finalitate să constea într-o hotărâre judecătorească prin care Statul Român prin organele sale abilitate să fie obligat să-i restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu ori să-i recunoască în vreo altă formă susceptibilă de executare dreptul de proprietate pierdut prin Decretul nr. 92/1950.

În jurisprudența Curții Europene s-a arătat, în mod constant, față de interpretarea dispozițiilor art. 1, că, Convenția nu garantează dreptul de proprietate decât în măsura în care reclamantul dovedește că are un bun ori o speranță legitimă. În cauză, reclamantul nu a dovedit existența unui bun, întrucât tot astfel cum a menționat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Atanasiu contra României, aceasta înseamnă să fi dovedit existența unei hotărâri definitive și irevocabile de restituire a bunului, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Reclamantul nu are nicio speranță legitimă, întrucât statele semnatare ale Convenției nu au nicio obligație convențională față de bunurile trecute în proprietatea statului anterior semnării Convenției, situația în speță, însă au posibilitatea să reglementeze situația unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior acestui moment, sens în care persoanele interesate, printre care și reclamantul, aveau posibilitatea de a parcurge toate etapele prevăzute de această lege, lege care reprezenta speranța sa legitimă. În condițiile în care reclamantul nu a înțeles să acceseze dispozițiile Legii nr. 10/2001, el nu beneficiază de niciuna din dispozițiile prevăzute de acest act normativ, nedovedind, astfel cum s-a menționat și în decizia de desființare, niciun motiv rezonabil din care să rezulte că este exceptat de la această procedură sau motive independente de voința sa, pentru care nu a utilizat procedura specială.

Împrejurarea că imobilul teren este liber parțial și poate fi restituit în natură, în măsura în care nu este ocupat de schițe de sistematizare, este lipsită de relevanță deoarece această posibilitate combinată cu plata unor despăgubiri pentru suprafețele ce nu puteau fi restituite în natură reprezintă o modalitate specifică Legii nr. 10/2001, lege pe care însă reclamantul nu a urmat-o, neformulând notificarea prevăzută de art. 22. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a criticat-o ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că instanța de apel, ca și instanța de fond, a făcut o aplicare greșită a normelor juridice invocate, cât și a Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, hotărârea recurată încalcă art. 20 alin. (2) din Constituția României, deoarece instanța nu a acordat prioritate Convențiilor internaționale în raport cu legea internă, Legea nr. 10/2001. De asemenea, încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care prevede că nimeni nu poate fi privat de bun fără o despăgubire echitabilă.

În același timp, încalcă Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care concluzionează că "Prioritatea Convenției față de legea specială poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice." Problema admisibilității acțiunii în revendicare a făcut obiectul recursului în interesul legii soluționat prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea internă specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, aceasta din urmă are aplicabilitate.

În Decizia Înaltei Curți s-a reținut, cu valoare de principiu, că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice". Hotărârea apelată nu a respectat Decizia nr. H6A din 7 februarie 2011 a Curții de Apel București care, admițând apelul și trimițând cauza spre rejudecare, a arătat și aspectele pe care instanța de fond trebuie să le aibă în vedere în rejudecarea pricinii. În primul rând, s-a stabilit ca "instanța fondului să facă analiza cauzei pe fond", or instanța de rejudecare nu a procedat la compararea titlurilor părților, operațiune obligatorie într-o acțiune în revendicare.

Dacă ar fi comparat titlurile părților, ar fi constatat că numai reclamantul deține un titlu valabil, fiind dobândit de autorii săi încă din anul 1911. Hotărârea recurată încalcă și dispozițiile art. 44 din Constituție, care garantează dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut și de Legea nr. 10/2001, art. 2 alin. (2) în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, prin care s-a statuat că "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.." Rezultă că reclamantul deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că "Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție." Imobilul-teren este liber și poate fi restituit parțial în natură, respectiv suprafața de 266,30 mp. Instanțele de fond și apel au respins acțiunea ab initio, fără nicio analiză a circumstanțelor concrete ale speței.

Dacă ar fi aplicat prevederile Convenției și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți, instanțele ar fi reținut că: - admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit de lege, având în vedere faptul că terenul revendicat este liber, neafectat de utilități sau investiții publice ori private, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză; - nu s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice, având în vedere că nu există niciun alt drept de proprietate constituit/invocat asupra terenului liber; - reclamantul se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, fiind privat de imobilul revendicat fără plata vreunei despăgubiri.

Aceste aspecte concrete arată că Legea specială internă nr. 10/2001 intră în conflict cu Convenția Europeană și Protocolul nr. 1 adițional, prin încălcarea dreptului la proprietate sau la o despăgubire justă și echitabilă. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, analiza aplicabilității art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție trebuie să respecte o serie de principii: protecția Convenției se aplică numai cu privire la bunurile actuale, adică în privința bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate; se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului cu privire la care cel care formulează o astfel de cerere este proprietarul lor actual, calitate care i-a fost recunoscută fie prin hotărâre judecătorească irevocabilă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză.

În speță, reclamantul este proprietarul actual al imobilului revendicat, în calitate de moștenitor al bunicii sale, E.S. (născută T.), care a dobândit de la tatăl său, C.T., imobilul compus din teren în suprafață de 404 mp și construcția aflată pe acesta, în baza actului dotal autentificat la 25 februarie 1919 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, astfel cum rezultă și din procesul-verbal din 18 decembrie 1941, înregistrat la Comisia pentru Înființarea Cărților Funciare din București. La rândul său, C.T. a dobândit imobilul litigios în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1911 și transcris sub nr. y/1911 de către Tribunalul Ilfov, secția notariat. Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fără plata de despăgubiri, or Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil pentru stat întrucât dispozițiile sale contraveneau Constituției din 1948, C. civ.

- art. 480 - 481, dar și tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului. Trecerea în proprietatea statului a unui imobil în temeiul actului normativ menționat este o preluare abuzivă și care dă dreptul fostului proprietar la restituirea în natură a bunului său ori la restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent. În concluzie, întrucât instanțele anterioare au făcut o greșită aplicare a legii prin nerespectarea priorității tratatelor internaționale față de norma internă, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului și schimbarea sentinței apelată, în sensul admiterii acțiunii în revendicare imobiliară astfel cum a fost formulată.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a reținut corect că prin hotărârea apelată, pronunțată în rejudecarea cauzei, au fost respectate dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare din primul ciclu procesual al cauzei. Astfel, prin Decizia de casare nr. 116/2011 pronunțată de Curtea de Apel București nu s-a impus instanței de trimitere să facă analiza fondului cauzei prin compararea titlurilor părților, cum greșit pretinde recurentul, criticile în acest sens nefiind fondate.

Prin decizia de casare s-a reținut că cercetarea fondului litigiului este necesară prin raportare la dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform cărora nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, sens în care s-a stabilit în sarcina instanței de trimitere să verifice dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă există motive independente de voința reclamantului pentru care nu a putut să utilizeze procedura administrativă prealabilă, care prevede termene și sancțiuni, respectiv dacă reclamantul are un "bun" în sensul Convenției.

Totodată, s-a arătat în mod expres că o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun și întemeiată exclusiv pe prevederile art. 480 C. civ., care ar fi făcut abstracție de prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate fi admisă, cum în mod corect a reținut instanța fondului, față de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a reafirmat principiul de drept potrivit căruia legea specială primează în raport cu dreptul comun și s-a subliniat că o acțiune în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul are un "bun" în sensul Convenției.

Prin urmare, conform îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, cercetarea fondului litigiului presupunea, raportat la Decizia în interesul legii nr. 33/2008, să se verifice dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă există motive independente de voința reclamantului pentru care nu a putut să utilizeze procedura administrativă prealabilă, respectiv dacă reclamantul este titularul unui "bun" în sensul Convenției. Or, aceste verificări au fost făcute de instanța de trimitere, care în acest sens a avut în vedere în mod corect atât dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și jurisprudența actuală a Curții Europene în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării în termenul legal. Însă consideră că, indiferent de această împrejurare, respingerea acțiunii sale în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale ar fi de natură să îi încalce dreptul la respectarea proprietății, garantat de dreptul european - art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe care în mod nelegal instanța de apel nu l-a aplicat cu prioritate în raport cu Legea internă nr. 10/2001, nerespectând astfel dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nici aceste critici nu sunt fondate. Este adevărat că art. 20 alin. (2) din Constituția României consacră, în domeniul drepturilor fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele internaționale și dreptul intern, prioritatea normelor internaționale, cu excepția situației în care legea română conține dispoziții mai favorabile. De asemenea, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, "în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice." În speță, însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului sus-menționat din Constituție sau a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției. Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un "bun" în sensul textului convențional menționat.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul nr. 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către Statul Român. În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun.

Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de "bun" are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranță legitimă" în patrimoniul reclamantului, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1. În speță, reclamantul nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că acesta nu are un "bun actual" și nici măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1. În Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reținut că: "134. (..) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (..) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. 142. (..) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (..), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite." Față de aceste statuări ale Curții Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenției și, ca atare, nu poate invoca protecția documentului european în favoarea sa.

Prin Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant. Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un "interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

nr. 458/02 iulie 2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 2 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă. În lipsa notificării și fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice de ce nu a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului, reclamantul a pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun. Contrar celor susținute prin motivele de recurs, această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia c