ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7228/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7228/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 4 București, la data de 14 octombrie 2008, sub nr.

9170/4/2008, reclamantul S.L.E. (născut E.) a chemat în judecată pe pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin

Primarul General, solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului

asupra imobilului situat în București, str. L. (colț cu M.B.), sector 4,

preluat de la autoarea sa E.S., și să se dispună obligarea pârâților să îi lase

în deplină proprietate și posesie terenul situat în București, str. L. (colț cu

M.B.), sector 4, în suprafață de 404 mp.

Prin Sentința civilă

nr. 1309 din 16 februarie 2010, Judecătoria sectorului 4 București, secția

civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, raportat la

valoarea imobilului revendicat, mai mare de 500.000 RON, care face aplicabile

dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

În urma declinării,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, sub nr. 21723/3/2010.

În fața acestei

instanțe, la primul termen de judecată, reclamantul a depus cerere precizatoare

a acțiunii, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtului Municipiul

București să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul identificat ca

fiind liber prin expertiză, în suprafață de 266,30 mp, precum și obligarea

aceluiași pârât la plata de despăgubiri bănești pentru suprafața de 137,74 mp,

ce nu poate fi restituită în natură, în cuantumul stabilit prin expertiză, de

875.062 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 909 din 17 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea astfel cum a

fost precizată.

În motivarea acestei

soluții, tribunalul a reținut că reclamantul solicită restituirea unui imobil

preluat în temeiul unui decret de naționalizare, ceea ce atrage incidența

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu alte cuvinte imobilul face obiectul legii

speciale de reparație.

În consecință, în

cauză devin aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și

art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage inadmisibilitatea

formulării unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și pe

dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, atâta vreme cât reclamantul nu a

dovedit că a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Chiar și în măsura în

care, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a

imobilului nu era posibilă întrucât acesta face parte din domeniul public al

statului, după cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul U.I.,

reclamantul trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr.

10/2001, această lege reglementând posibilitatea acordării măsurilor

reparatorii prin dispozițiile art. 10 - 11.

De asemenea,

tribunalul a apreciat că nu se poate vorbi nici de o încălcare a dispozițiilor

art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de

Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea

învestită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță

independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se

solicită a fi retrocedat, iar, pe de altă parte, dreptul de acces la un

tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce

înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii

unei proceduri prealabile, atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială

care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată

fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de

tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a

verifica decizia administrativă. în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României.

Or, în cauza de fată,

reclamantul avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi

dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, secția civilă,

dispoziția emisă. Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în

cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notificării refuză să o

soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt Deciziile nr. DC/2006 și

XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevăd competența

tribunalului, secția civilă, de a soluționa cererile de obligare a unității

deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a

soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul

legal. Mai mult, practica constantă a instanțelor este în sensul de a soluționa

orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de

Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

sus-menționate a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia civilă

nr. H6A din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a desființat sentința

apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru

următoarele considerente:

Cererea formulată de

reclamant la 14 octombrie 2008 are ca obiect acțiunea în revendicarea

imobilului situat în București, str. L. (colț cu M.B.), sector 4, prin

constatarea nevalabilității titlului statului și obligarea pârâților Statul

Român și Municipiul București să-i lase în deplină proprietate și posesie

terenul situat la adresa menționată, în suprafață de 404 mp.

Instanța fondului a

admis excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că reclamantul nu a

formulat o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, fiind decăzut

din dreptul de a obține măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, așa cum

prevede Legea nr. 10/2001.

În mod greșit prima

instanță nu a purces la cercetarea fondului litigiului, deoarece din

dispozițiile Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 - ale

cărei dezlegări date problemelor de drept judecate sunt obligatorii pentru

toate instanțele - rezultă că nu se poate aprecia că existența Legii nr.

10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea

în revendicare, căci este posibil ca într-o atare acțiune reclamantului să i se

asigure accesul la justiție.

Este imperativ

necesar ca instanța fondului să facă analiza cauzei pe fond, respectiv să

verifice dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în categoria

persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau există

motive independente de voința reclamantului pentru care nu a putut să utilizeze

procedura imperativă administrativă prealabilă, care prevede termene și

sancțiuni.

Totodată, instanța

trebuie să aibă în vedere, în rejudecarea cauzei, principiul securității

raporturilor juridice, urmând să aprecieze în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei asupra fondului. Nu se poate nega posibilitatea de

valorificare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra unui bun

preluat de stat în mod abuziv, dar cu condiția respectării procedurii speciale

prevăzută în Legea nr. 10/2001, care recunoaște dreptul persoanelor

îndreptățite la restituirea bunurilor și, totodată, trebuie respectate exigențele

dreptului la un proces echitabil, respectiv trebuie asigurat accesul liber la

justiție, așa cum sunt prevăzute în art. 21 din Constituția României, art. 6

din Legea nr. 304/2004, care sunt aplicații în dreptul național ale art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O acțiune în

revendicare formulată pe calea dreptului comun și întemeiată exclusiv pe

prevederile art. 480 C. civ., care ar fi făcut abstracție de prevederile Legii

nr. 10/2001, nu poate fi admisă, cum în mod corect a reținut instanța fondului,

deoarece prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 s-au

reamintit principii vechi de drept - legea specială primează în raport cu

dreptul comun, stabilitatea raporturilor juridice - și s-a subliniat că o

acțiune în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul are un

"bun" în sensul Convenției. Dar, cererea introductivă formulată de

reclamant are ca temei juridic și art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 din

Legea nr. 10/2001, astfel că instanța era obligată să cerceteze pe fond ambele

capete de cerere ale acțiunii.

În rejudecare,

Tribunal București, secția a IV-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 903

din 13 mai 2011, dispunând respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, raportat la decizia de casare, că se impune a se

lămuri cu prioritate în ce măsură imobilului în litigiu îi sunt sau nu

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind invocat ca temei de drept art.

2 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de

organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii

nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în

echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile

prezentei legi.

Pe de altă parte,

potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei

legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege orice alte imobile

preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în

vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte

de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Imobilul litigios a

trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, prin urmare

acesta intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Față de faptul că

imobilului în discuției îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, în

cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație.

Pe de altă parte,

prin Decizia nr. XXXIII/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul în interesul legii și a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de

instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus

derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.

10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

În motivarea

recursului în interesul legii s-a arătat că, deși avantajos prin accesul direct

la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare

(întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu

nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit

cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie și

prealabilă sesizării instanțelor judecătorești.

Legea nouă extinde

aplicarea principiului restitutio in integrum și, totodată, diversifică amplu

gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice,

caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului

civil comun.

Legea nr. 10/2001, ca

lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității

actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție,

perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl

subordonează controlului judecătoresc.

Se mai arată că prin

legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor

din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui

act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără

titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror

situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în

vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 din C. civ. Temeiul nașterii dreptului

la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Astfel, dacă actul de

preluare prin care statul a devenit proprietar constituie, ca entitate

autonomă, facta praeterita, situația juridică pe care a generat-o, constând în

calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi

și obligații pe care le implică, constituie o situație juridică cu persistență

în timp - facta pendentia care, detașându-se de momentul constituirii sale, își

continuă existența, intrând astfel în domeniul temporal de incidență a noii

reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva.

Totodată, fiind vorba

de o situație juridică obiectivă, avându-și originea în lege, iar nu de o

situație juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voință a unuia

sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi

sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul

domeniului său temporal legitim de acțiune.

Întrucât reglementările

cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea

publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a mai arătat că soluția a fost anticipată legislativ prin

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un

titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație."

Totodată, s-a mai

constatat că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în

revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea

dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura

stabilită de legea specială.

Este de precizat însă

că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea

unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței

judecătorești.

Declanșarea

procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și urm. din Legea

nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită

persoanei juridice deținătoare.

S-a mai reținut că,

pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește

situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un

termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit

succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent.

Concluzia Curții este

aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în

revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu

s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de

legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată

la data sesizării instanței.

Potrivit art. 329

alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este

obligatorie pentru instanțe.

Tribunalul s-a

mărginit la redarea doar a acestei părți din motivarea Curții, având în vedere

că restul motivării privește situația formulării unei notificări, or, în

prezenta cauză, după cum rezultă din susținerile reclamantului, aceasta nu a

înțeles să formuleze o notificare întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar motivul

precizat pentru care nu a uzat de această cale, respectiv domiciliul său în

străinătate, nu poate fi considerat ca fiind justificat cu referire la art. 103

C. proc. civ., nefiind vorba despre o împrejurare mai presus de voința părții,

care să-1 împiedice să formuleze notificarea în termenul prevăzut de legea

specială.

Având în vedere

motivarea instanței supreme, cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles

să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv,

tribunalul a constatat că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului

de proprietate cu privire la care reclamantul susține că i-a fost încălcat de

către stat îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr.

10/2001.

Trebuie avut în

vedere și faptul că statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce privește

reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate

de stat, condiția fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să

acorde o reparație efectivă și să nu reprezinte în sine o îngrădire a accesului

la justiție.

Ceea ce interesează

este faptul că reclamantul nu a înțeles să uzeze de procedura Legii nr.

10/2001.

În conformitate cu

art. 22 alin. (1) din această lege, persoana îndreptățită va notifica în termen

de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a imobilului, iar potrivit art. 22 alin. (5),

nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării

atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent.

Dar cum o astfel de

notificare nu a fost formulată, raportat la art. 22 alin. (5), reclamantul a

pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în

echivalent, ceea ce însemnă că a pierdut inclusiv dreptul de a solicita în mod

direct despăgubiri bănești.

Tribunalul a apreciat

că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția

României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului având

în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este

una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluționarea

notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în

sensul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind

chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat,

iar, pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept

absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă

poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci

când se urmărește apărarea unui drept civil.

Condiția esențială

care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată

fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de

tribunal independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica

decizia administrativă. în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

s-a pronunțat în cauzele Glod contra României și Crișan contra României, etc.

Or, în cauza de față,

reclamantul avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi

dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului, secția civilă,

dispoziția emisă. Mai mult, aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în

cazul în care entitatea învestită cu soluționarea notificării refuză să o

soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt Deciziile nr. IX/2006 și

XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prevăd competența

tribunalului, secția civilă, de a soluționa cererile de obligare a unității

deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, cât și de a

soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul

legal. Mai mult, practica constantă a instanțelor este în sensul de a soluționa

orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de

Legea nr. 10/2001.

În acest sens, chiar

prin Hotărârea pilot în cauza Atanasiu contra României (parag. 121) se reține

că recursul în interesul legii admis prin Decizia nr. XX/2007 reprezintă o cale

efectivă de acces la instanță, constatarea încălcării fiind determinată de

faptul că anterior pronunțării acestei hotărâri reclamanta nu a putut să se

adreseze instanțelor de judecată.

Pe de altă parte,

legea prevedea condiții minimale, respectiv formularea unei notificări prin

executorul judecătoresc (în practică s-a statuat că formularea unei cereri de

restituire chiar dacă nu este formulată prin executor nu atrage nulitatea

acesteia), într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni.

Aceste limitări sunt

proporționale cu scopul urmărit prin raportare la necesitatea asigurării

stabilității circuitului civil, a evitării incertitudinii și a tranșării

într-un termen rezonabil a situației juridice a imobile naționalizate, precum

și la interesul aplicării unitare la legilor reparatorii.

De altfel, chiar

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în acest sens în hotărârea

pilot mai sus amintită (parag. 115 și 118).

Tot în acest context,

s-a reținut că cererea în revendicare a fost formulată în anul 2008, deci la

mai bine de 7 ani de la data împlinirii termenului prevăzut de Legea nr.

10/2001, astfel că și în situația în care termenul de 18 luni ar fi considerat

prea scurt față de importanța dreptului ce se urmărește a fi protejat, totuși

formularea acțiunii la aproape 5 ani de la data la care legiuitorul a instituit

procedura Legii nr. 10/2001 nu mai poate fi apreciată ca fiind formulată

într-un termen rezonabil.

Pe de altă parte,

limitarea dreptului de acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în

care neîndeplinirea condiției parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă

reclamantului.

Prin urmare, nu se

poate considera că neformularea notificării în termenul prevăzut de art. 22 din

Legea nr. 10/2001, prelungit în mod succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin

O.U.G. nr. 145/2001, s-ar fi datorat unor cauze care exclud culpa

reclamantului. Dimpotrivă, neformularea notificării nu poate fi pusă decât pe

seama lipsei de diligență a reclamantului.

Consecința directă

care se desprinde din cele reținute mai sus este aceea că, neformulând o astfel

de notificare, reclamantul a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri

reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent, inclusiv despăgubiri bănești.

Cu alte cuvinte, a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a

dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în

discuție, chiar dacă preluarea imobilului de către stat este una fără titlu

valabil, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 2 din Legea nr. 10/2001

și, de altfel, potrivit acestui ultim act normativ toate imobilele cu titlu sau

fără titlu valabil sunt considerate a fi preluate în mod abuziv.

Aceste argumente sunt

în egală măsură valabile atât în ceea ce privește terenul care ar fi putut fi

restituit în natură, cât și în ceea ce privește terenul care conform expertizei

efectuate este situat în domeniul public, fiind afectat unei străzi și căilor

pietonale.

În Hotărârea pilot

Atanasiu contra României în parag. 118, se menționează că "în ceea ce

privește acțiunea întemeiată pe dispozițiile civile de drept comun, Curtea

apreciază că respingerea acesteia motivată de necesitatea de a asigura

aplicarea coerentă a legilor de reparație nu relevă, în sine, o problemă din

perspectiva dreptului de acces la o instanță garantat de art. 6.1 din Convenție

cu condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o

cale de drept efectivă".

Condamnarea

pronunțată în cauza Atanasiu contra României din perspectiva dreptului de acces

la un tribunal se referă la cu totul altă situație, respectiv aceea în care

reclamanta formulase notificare și bunul era înstrăinat, iar măsurile

reparatorii stabilite de legile speciale nu aveau caracterul unei despăgubiri

efective datorită nefuncționalității Fondului Proprietatea.

Or, în cauza de față,

datorită faptului că bunul se află în posesia pârâtului și ca urmare a Deciziei

nr. XX/2007 și a practicii constante a instanțelor de judecată, formularea unei

notificări însoțită de dovedirea calității de persoană îndreptățită în sensul

Legii nr. 10/2001 ar fi condus la recuperarea efectivă a bunului în discuție

sau la acordarea de măsuri reparatorii potrivit legii speciale pentru bunul ce

nu se poate restitui în natură.

Prin Decizia civilă

nr. 69A din 20 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamant împotriva acestei din urmă sentințe, având în vedere următoarele

considerente:

Cu ocazia rejudecării

cauzei, tribunalul a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și a

analizat cauza în fondul său, în acord cu dispozițiile obligatorii față de

probleme de drept deduse judecății, astfel cum ele au fost precizate în

considerentele deciziei prin care s-a desființat sentința civilă apelată în

primul ciclu procesual.

În acest sens, se

impune a se reaminti că prin Decizia civilă nr. 116 din 7 februarie 2011 s-a

statuat cu putere de lucru judecat că instanța de fond cu ocazia rejudecării

trebuie să verifice dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în

categoria persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

sau dacă există motive independente de voința reclamantului pentru care nu a

putut să utilizeze procedura imperativă administrativ prealabilă, care prevede

termene și sancțiuni.

De asemenea, la

rejudecare trebuia avut în vedere și principiul securității raporturilor

juridice față de împrejurările concrete ale cauzei.

În același timp,

Curtea de Apel București a arătat în mod expres că o acțiune în revendicare

formulată pe calea dreptului comun și întemeiată exclusiv pe prevederile art.

480 C. civ., care ar fi făcut abstracție de prevederile Legii nr. 10/2001, nu

poate fi admisă, cum în mod corect a reținut instanța fondului, sens în care

s-a amintit Decizia nr. 33/2008 și principiul de drept reafirmat prin

intermediul acesteia, că legea specială primează în raport cu dreptul comun și

că o acțiune în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul are un bun

în sensul Convenției.

În considerentele

sentinței apelate, tribunalul a analizat toate aspectele menționate în decizia

de casare, atât prin raportare la situația de fapt rezultată din administrarea

probelor, cât și a temeiurilor de drept aplicabile cauzei și a jurisprudenței

interne și europene.

În acest sens, s-au

avut în vedere atât deciziile în interesul legii ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, respectiv Deciziile nr. XX/2007 și nr. 33/2008, precum și cauza

pilot Atanasiu contra României. De asemenea, s-a avut în vedere analizarea

cauzei și din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, cât și

sub aspectul incidenței în cauză a legii speciale în materie, Legea nr.

10/2001.

Susținerile formulate

de apelant, potrivit cărora o analizare pe fondul cauzei trebuie să se

realizeze exclusiv prin raportare la titlul cel mai vechi al părților, nu sunt

întemeiate, nici sub aspectul doctrinei și a practicii judecătorești și nici

din perspectiva îndrumărilor obligatorii menționate anterior prin Decizia

civilă nr. 116/2011.

Acțiunea formulată de

reclamant a fost înregistrată pe rolul instanțelor abia în anul 2008, în

condițiile în care până la acea dată reclamantul nu a dovedit existența unor

demersuri juridice a căror finalitate să constea într-o hotărâre judecătorească

prin care Statul Român prin organele sale abilitate să fie obligat să-i

restituie în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu ori

să-i recunoască în vreo altă formă susceptibilă de executare dreptul de

proprietate pierdut prin Decretul nr. 92/1950.

În jurisprudența

Curții Europene s-a arătat, în mod constant, față de interpretarea

dispozițiilor art. 1, că, Convenția nu garantează dreptul de proprietate decât

în măsura în care reclamantul dovedește că are un bun ori o speranță legitimă.

În cauză, reclamantul

nu a dovedit existența unui bun, întrucât tot astfel cum a menționat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Atanasiu contra României, aceasta

înseamnă să fi dovedit existența unei hotărâri definitive și irevocabile de

restituire a bunului, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Reclamantul nu are

nicio speranță legitimă, întrucât statele semnatare ale Convenției nu au nicio

obligație convențională față de bunurile trecute în proprietatea statului

anterior semnării Convenției, situația în speță, însă au posibilitatea să

reglementeze situația unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior

acestui moment, sens în care persoanele interesate, printre care și reclamantul,

aveau posibilitatea de a parcurge toate etapele prevăzute de această lege, lege

care reprezenta speranța sa legitimă.

În condițiile în care

reclamantul nu a înțeles să acceseze dispozițiile Legii nr. 10/2001, el nu

beneficiază de niciuna din dispozițiile prevăzute de acest act normativ,

nedovedind, astfel cum s-a menționat și în decizia de desființare, niciun motiv

rezonabil din care să rezulte că este exceptat de la această procedură sau

motive independente de voința sa, pentru care nu a utilizat procedura specială.

Împrejurarea că

imobilul teren este liber parțial și poate fi restituit în natură, în măsura în

care nu este ocupat de schițe de sistematizare, este lipsită de relevanță

deoarece această posibilitate combinată cu plata unor despăgubiri pentru

suprafețele ce nu puteau fi restituite în natură reprezintă o modalitate

specifică Legii nr. 10/2001, lege pe care însă reclamantul nu a urmat-o,

neformulând notificarea prevăzută de art. 22.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant, care a

criticat-o ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

În dezvoltarea

acestui motiv, recurentul a arătat că instanța de apel, ca și instanța de fond,

a făcut o aplicare greșită a normelor juridice invocate, cât și a Deciziei nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, hotărârea

recurată încalcă art. 20 alin. (2) din Constituția României, deoarece instanța

nu a acordat prioritate Convențiilor internaționale în raport cu legea internă,

Legea nr. 10/2001.

De asemenea, încalcă

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care prevede că nimeni nu

poate fi privat de bun fără o despăgubire echitabilă.

În același timp,

încalcă Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, care concluzionează că "Prioritatea Convenției față de legea

specială poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept

de proprietate ori securității raporturilor juridice."

Problema

admisibilității acțiunii în revendicare a făcut obiectul recursului în

interesul legii soluționat prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție stabilind că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea

internă specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului, aceasta din urmă are aplicabilitate.

În Decizia Înaltei

Curți s-a reținut, cu valoare de principiu, că "nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a

se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice".

Hotărârea apelată nu

a respectat Decizia nr. H6A din 7 februarie 2011 a Curții de Apel București

care, admițând apelul și trimițând cauza spre rejudecare, a arătat și aspectele

pe care instanța de fond trebuie să le aibă în vedere în rejudecarea pricinii.

În primul rând, s-a

stabilit ca "instanța fondului să facă analiza cauzei pe fond", or

instanța de rejudecare nu a procedat la compararea titlurilor părților,

operațiune obligatorie într-o acțiune în revendicare. Dacă ar fi comparat

titlurile părților, ar fi constatat că numai reclamantul deține un titlu

valabil, fiind dobândit de autorii săi încă din anul 1911.

Hotărârea recurată

încalcă și dispozițiile art. 44 din Constituție, care garantează dreptul de

proprietate.

Dreptul de

proprietate al reclamantului a fost recunoscut și de Legea nr. 10/2001, art. 2

alin. (2) în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, prin care s-a

statuat că "Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.."

Rezultă că

reclamantul deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat

că "Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare

a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție."

Imobilul-teren este

liber și poate fi restituit parțial în natură, respectiv suprafața de 266,30

mp.

Instanțele de fond și

apel au respins acțiunea ab initio, fără nicio analiză a circumstanțelor

concrete ale speței. Dacă ar fi aplicat prevederile Convenției și Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți, instanțele ar fi reținut că:

- admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit de

lege, având în vedere faptul că terenul revendicat este liber, neafectat de

utilități sau investiții publice ori private, astfel cum rezultă din raportul

de expertiză întocmit în cauză;

- nu s-ar aduce

atingere securității raporturilor juridice, având în vedere că nu există niciun

alt drept de proprietate constituit/invocat asupra terenului liber;

- reclamantul se prevalează

de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, fiind

privat de imobilul revendicat fără plata vreunei despăgubiri.

Aceste aspecte

concrete arată că Legea specială internă nr. 10/2001 intră în conflict cu

Convenția Europeană și Protocolul nr. 1 adițional, prin încălcarea dreptului la

proprietate sau la o despăgubire justă și echitabilă.

Conform

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, analiza aplicabilității

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție trebuie să respecte o serie de

principii: protecția Convenției se aplică numai cu privire la bunurile actuale,

adică în privința bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a

fost încălcat dreptul de proprietate; se poate pretinde restituirea unor bunuri

aflate în stăpânirea statului cu privire la care cel care formulează o astfel

de cerere este proprietarul lor actual, calitate care i-a fost recunoscută fie

prin hotărâre judecătorească irevocabilă, fie pe calea unor măsuri legislative

de restituire adoptate de statul în cauză.

În speță, reclamantul

este proprietarul actual al imobilului revendicat, în calitate de moștenitor al

bunicii sale, E.S. (născută T.), care a dobândit de la tatăl său, C.T.,

imobilul compus din teren în suprafață de 404 mp și construcția aflată pe

acesta, în baza actului dotal autentificat la 25 februarie 1919 de Tribunalul

Ilfov, secția notariat, astfel cum rezultă și din procesul-verbal din 18

decembrie 1941, înregistrat la Comisia pentru Înființarea Cărților Funciare din

București. La rândul său, C.T. a dobândit imobilul litigios în baza actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1911 și transcris sub nr. y/1911 de

către Tribunalul Ilfov, secția notariat.

Imobilul a fost

naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, fără plata de despăgubiri, or

Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui un titlu valabil pentru stat întrucât

dispozițiile sale contraveneau Constituției din 1948, C. civ. - art. 480 - 481,

dar și tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la

proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Trecerea în

proprietatea statului a unui imobil în temeiul actului normativ menționat este

o preluare abuzivă și care dă dreptul fostului proprietar la restituirea în

natură a bunului său ori la restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent.

În concluzie,

întrucât instanțele anterioare au făcut o greșită aplicare a legii prin

nerespectarea priorității tratatelor internaționale față de norma internă,

recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate,

admiterea apelului și schimbarea sentinței apelată, în sensul admiterii

acțiunii în revendicare imobiliară astfel cum a fost formulată.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor

recurentului, instanța de apel a reținut corect că prin hotărârea apelată,

pronunțată în rejudecarea cauzei, au fost respectate dispozițiile obligatorii

ale deciziei de casare din primul ciclu procesual al cauzei.

Astfel, prin Decizia

de casare nr. 116/2011 pronunțată de Curtea de Apel București nu s-a impus

instanței de trimitere să facă analiza fondului cauzei prin compararea

titlurilor părților, cum greșit pretinde recurentul, criticile în acest sens

nefiind fondate.

Prin decizia de casare

s-a reținut că cercetarea fondului litigiului este necesară prin raportare la

dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, conform cărora nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, sens în care s-a stabilit în sarcina instanței de trimitere să

verifice dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în categoria

persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă

există motive independente de voința reclamantului pentru care nu a putut să

utilizeze procedura administrativă prealabilă, care prevede termene și

sancțiuni, respectiv dacă reclamantul are un "bun" în sensul Convenției.

Totodată, s-a arătat în mod expres că o acțiune în revendicare formulată pe

calea dreptului comun și întemeiată exclusiv pe prevederile art. 480 C. civ.,

care ar fi făcut abstracție de prevederile Legii nr. 10/2001, nu poate fi

admisă, cum în mod corect a reținut instanța fondului, față de Decizia în

interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a reafirmat principiul de drept

potrivit căruia legea specială primează în raport cu dreptul comun și s-a

subliniat că o acțiune în revendicare poate fi admisă numai dacă reclamantul

are un "bun" în sensul Convenției.

Prin urmare, conform

îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, cercetarea fondului litigiului

presupunea, raportat la Decizia în interesul legii nr. 33/2008, să se verifice

dacă există împrejurări care fac ca reclamantul să intre în categoria

persoanelor exceptate de la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă

există motive independente de voința reclamantului pentru care nu a putut să

utilizeze procedura administrativă prealabilă, respectiv dacă reclamantul este

titularul unui "bun" în sensul Convenției. Or, aceste verificări au

fost făcute de instanța de trimitere, care în acest sens a avut în vedere în

mod corect atât dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, cât și jurisprudența actuală a Curții Europene în

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Recurentul nu

contestă împrejurarea că nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001

și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării

notificării în termenul legal. Însă consideră că, indiferent de această

împrejurare, respingerea acțiunii sale în revendicare pe motiv că nu a urmat

procedura legii speciale ar fi de natură să îi încalce dreptul la respectarea

proprietății, garantat de dreptul european - art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe care în mod nelegal

instanța de apel nu l-a aplicat cu prioritate în raport cu Legea internă nr.

10/2001, nerespectând astfel dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție și

ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Nici aceste critici

nu sunt fondate.

Este adevărat că art.

20 alin. (2) din Constituția României consacră, în domeniul drepturilor

fundamentale ale omului, în cazul neconcordanței între documentele

internaționale și dreptul intern, prioritatea normelor internaționale, cu

excepția situației în care legea română conține dispoziții mai favorabile.

De asemenea, prin

Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, "în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001,

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice."

În speță, însă, nu se

poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001,

și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului

sus-menționat din Constituție sau a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca

urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Astfel, pentru a

putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamantul ar

trebui să aibă un "bun" în sensul textului convențional menționat.

În ceea ce privește

aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în materia imobilelor

preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii. În primul rând,

dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința

s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca

atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul nr.

1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât

preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către Statul Român.

În al doilea rând,

Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care

pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul

său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea de "bun"

are semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în

dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi

speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie

suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o

hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând,

statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea

condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se

restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a

adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele

îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de

prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în

termenul prevăzut de lege.

Formularea

notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care

recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi

făcut să se nască "o speranță legitimă" în patrimoniul reclamantului,

drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

În speță, reclamantul

nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri

anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau

cu un act administrativ prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în

natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele anterioare au

reținut că acesta nu are un "bun actual" și nici măcar "o

speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În Hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie      2010, Curtea Europeană a reținut

că:

"134. (..) un

reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile"

sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde

atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au

recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul

administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în

dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat

al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a

Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă

fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a

recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se

restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (..), deși

toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu

constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine

în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă

dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au

dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru

a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului

și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite."

Față de aceste

statuări ale Curții Europene, urmează a se constata că, întrucât reclamantului

nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la

restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un

"bun" în sensul Convenției și, ca atare, nu poate invoca protecția

documentului european în favoarea sa.

Prin Hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu

mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța

urmărită de reclamant.

Dacă până la

pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești

pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului

statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în

sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului

statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a

dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un "interes

patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției (a se vedea

în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie

2008, publicată în M. Of. nr. 458/02 iulie    2009, Czaran și Grofcsik împotriva

României, Hotărârea din 2 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea

din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9

decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este

posibilă.

În lipsa notificării

și fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care

să explice de ce nu a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială

pentru recuperarea bunului, reclamantul a pierdut dreptul de a-l obține prin

intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Contrar celor

susținute prin motivele de recurs, această soluție este în acord cu Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a

reținut că nu se poate aprecia c