ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6628/2010

Asupra recursului civil de față: Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 19 octombrie 2006, A.L.R.P. și M.D.A. au chemat în judecată și personal la interogatoriu pe O.C., pentru a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București. Prin sentința civilă nr. 3088 din 19 aprilie 2007, Judecătoria sectorului 2 București, a admis acțiunea formulată de reclamante și a obligat pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul. Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că autorul reclamantelor, M.C., a cumpărat în anul 1940 suprafața de teren de 860 m.p., pe care a construit un corp de clădire, subsol, parter, trei etaje și mansardă.

Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în mod abuziv, fără titlu valabil, deoarece autorul reclamantelor era funcționar la data naționalizării. Pârâta a cumpărat imobilul de la un neproprietar, deoarece statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, ci a intrat în posesie în mod nelegal și arbitrar. Prin urmare, titlul de proprietate al reclamantei este preferabil. Prin decizia nr. 1065 A din 17 septembrie 2008, Tribunaltd București, secția a IV-a civilă, a admis apelul dedarat de pârâtă împătrim sentinței, pe care a anulat-o, constatând că instanța competentă să soluponeze cauza este Tribunalul București. Tribunalul a reținut că valoarea imobilului este mai mare de 5 miliarde de lei, iar competența de soluționare în primă instanță aparține tribunalului.

Prin sentința nr. 162 din 9 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nântemeiata cererea formulata de reclamante. Tribunalul a reținut că a fost investit cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri și că, prin raportare la dispozițiile art. 21 și 41 Constituția României și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cererea este admisibilă. Tribunalul a mai reținut că atât reclamantele cât și pârâta invocă existența unui titlu de proprietate cu caracter translativ, provenit de la autori diferiți.

Titlul de proprietate al reclamantelor este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare din 24 mai 1940 și autorizația de construcție din 16 iunie 1942, iar titlul de proprietate al pârâtei este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, încheiat cu SC F. SA Tribunalul a constatat că titlul de proprietate al pârâtei este preferabil, deoarece în favoarea acesteia operează principiul validității aparenței în drept și pentru că, la data la care pârâta a dobândit imobilul, reclamantele nu solicitaseră în justiție constatarea nevalabilității titlului statului,acesta fiind prezumat valabil.

Raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte în interesul legii și constatând că reclamantele nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari ai imobilului printr-un act emis de puterea judecătorească sau executivă, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către autorul pârâtului, tribunalul a respins acțiunea în revendicare. Prin decizia nr. 142A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civila, a respins ca nefundat apelul dedarat de reclamante. Instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport de decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.

În această situație, nu se poate dispune restituirea în natură a bunului, deoarece art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În măsura în care reclamantele nu au apelat la legea specială, nu pot invoca în baza dreptului comun existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorului lor, pentru a se prevala de acțiunea în revendicare. Instanța de apel a mai evocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a arătat că, potrivit acesteia, speranța de recunoaștere a supraviețuirii unui vechi drept de proprietate nu reprezintă un bun în sensul art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Spre deosebire de cauzele Pușcaș, Butu și Bohukscu, Dragpș, Silimon și Gwss, Dumitrescu și Huber împotriva României, în care părțile aveau hotărâri judecătorești anterioare din care a rezultat că naționalizarea imobilului a fost ilegală, în cauză, reclamantele nu au făcut dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul lor. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială de reparație doar pentru imobilele care se află în proprietatea statului. Dacă instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 480 C. civ., trebuia să indice care este norma de drept care împiedică aplicarea acestui articol sau care l-a abrogat.

Recurentele au mai arătat că dreptul lor de proprietate a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, care nu a fost desființat niciodată, iar Decretul nr. 92/1950 a fost declarat abuziv în baza Legii nr. 247/2005. Prin urmare, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 480, 644 și 645 C. civ., De asemenea, au susținut recurentele, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, pentru că nu sunt titularele unui fost drept de proprietate, ci titularele unui contract de vânzare-cumpărare, care nu a fost niciodată desființat. De aceea, este greșită și susținerea instanței de apel că era necesară existența prealabilă a unei hotărâri prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului.

Instanța de apel, au susținut reclamantele, a încălcat și dispozițiile art. 1295 alin. (2) C. proc. civ., titlul lor fiind preferabil, deoarece a fost primul transcris și a fost încheiat la o dată anterioară. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art 304 pct 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru ode ce se zor arăta în continuare. Este nereală susținerea recurentelor că instanța de apel a reținut că acestea nu-și pot valorifica pretențiile pe calea dreptului comun și că a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 480 C. civ.. Chiar dacă nu a invocat în termeni expliciți art. 480 C. civ., instanța de apel a făcut o analiză tipică acțiunii în revendicare de drept comun prin comparare de titluri.

Referirea la faptul că reclamantele nu au apelat la legea specială pentru a se putea prevala de acțiunea în revendicare, aparent ar putea fi interpretată ca o schimbare a cauzei litigiului dedus judecății. În realitate, contextul în care apare această referire demonstrează că ea a fost făcută în compararea titlurilor de proprietate ale păiților, specifică, așa cum s-a arătat, acțiunii în revendicare de drept comun.

În acest sens, instanța de apel a subliniat că, în raport de decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, prevalează dispozițiile legii speciale, ceea ce înseamnă că „atât timp cât reclamantele nu au un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisă într-o procedură administrativă, nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun". În ceea ce privește celelalte critici, se constată că reclamantele au sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare de drept comun, prin care au solicitat compararea titlurilor de proprietate.

În fața instanței de judecată astfel investite, atât reclamantele, cât și pârâta au exhibat câte un titlu, respectiv contractul de vânzare cumpărare al autorului reclamantelor, încheiat în anul 1940 și contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei, încheiat în anul 1997. Atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele păiți fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor păiților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat. Reclamantele pretind că titlul lor de proprietate este mai caracterizat, deoarece contractul de vânzare-cumpărare, transcris, nu a fost desființat pe cale judecătorească, iar preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv.

Spre deosebire de titlul lor, cel al pârâtei provine de la un neproprietar și este ulterior contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor. Această susținere nu poate fi avută în vedere, deoarece atât prima instanță cât și instanța de apel, în mod corect au constatat că titlul pârâtei este preferabil. Astfel, chiar dacă convenția de vânzare-cumpărare, de care se prevalează reclamantele nu a fost desființată, dreptul de proprietate al reclamantelor nu este un drept consolidat și nici nu este actual. Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, dar acest aspect, prin el însuși, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este mai puțin caracterizat în comparație cu cel al reclamantelor.

Actul de preluare de către stat nu a fost niciodată până în prezent atacat de către reclamante și nici o autoritate internă nu a invalidat actul de preluare și titlul de proprietate al statului, dobândit ca urmare a naționalizării. De asemenea, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, când imobilul în discuție nu fusese încă înstrăinat, reclamantele nu au făcut nici un demers pentru a beneficia de dispozițiile acestei legi. Prin urmare, atât timp cât titlul de proprietate al statului nu a fost contestat, iar în cadrul procedurii de înstrăinare, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia nu au făcut nici un demers prin care să facă cunoscut că există și alte persoane care pretind dreptul de proprietate asupra imobilului, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către pârâtă, Statul Român beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de proprietar.

Or, acest lucru este important, deoarece în acțiunea în revendicare în care ambele păiți invocă existența unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un wms dotrirm sau, cel puțin, beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate. Comparând cele două titluri, se constată că titlul pârâtei este mai caracterizat, pentru că, în condițiile în care nimeni nu a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare, acesta beneficiază de prezumția de legalitate, iar la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă, titlul statului prezenta toate aparențele de legalitate, nefiind nici măcar defăimat sau contestat de reclamante ca fiind abuziv.

Reclamantele, dimpotrivă, deși au calitatea de moștenitoare ale fostului proprietar, al cărui titlu de proprietate nu a fost desființat, nu dețin un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul autorului lor ca efect al naționalizării, iar dreptul de proprietate al autorului lor nu a fost consolidat prin nici un demers ulterior, de natură a aduce bunul în patrimoniul proprietarului inițial sau de a constata caracterul abuziv al preluării, nici în urma intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 și nici după adoptarea Legii nr. 10/2001. Este adevărat că prin Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005, preluările operate în baza Decretului nr. 92/1950 sunt considerate ca fiind preluări abuzive, dar aceste reglementări nu pot fi opuse pârâtei, deoarece contractul de vânzare-cumpărare, încheiat înainte de intrarea în vigoare a actelor normative în discuție nu a fost desființat.

De altfel, prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Instanța supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea de Convenție sau principiului securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 Primul protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. Soluția se regăsește și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele în care au fost analizate încălcări ale dreptului de proprietate de către autoritățile romane. Astfel, în ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente" cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO prezentată, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, par. 23, etc). În schimb, Curtea europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri", în sensul art. menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția înpotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer înpotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza lonescu și Mihăilă înpotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, par. 29, etc). Jurisprudența Curții europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză pilot Măria Athanasiu și alții înpotriva României,

Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010, par. 143). Prin urmare, reclamantele nu dețin nici un bun în sensul art. 1 Primul Protocol adițional la Convenție, care ar putea antrena garanțiile oferite de norma europeană. Pârâta, în schimb, deține un bun și se bucură de toate garanțiile oferite de art. 1 Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece titlul său de proprietate nu a fost anulat de nici o autoritate competentă și conferă pârâtei un drept de proprietate actual, nerevocabil și neafectat de vreun termen sau condiție.

Față de împrejurarea că pârâta are un bun în sensul Convenției, lipsirea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Or, anularea titlului pârâtei pentru a se da preferabilitate titlului invocat de reclamante, care, pentru motivele arătate, nu reprezintă un bun în sensul Convenției ar reprezenta o încălcare nejustificată și disproporționată a dreptului de proprietate care se bucură de protecția art. 1 Primul Protocol adițional la Convenție. Față de toate cele menționate, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a tuturor textelor de lege enunțate de recurente, aplicabile în cauză, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și Înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv pentru care recursul declarat se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. împotriva deciziei nr. 142A din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2010.