ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6628/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6628/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului civil de față:

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 19

octombrie 2006, A.L.R.P. și M.D.A. au chemat în judecată și personal la

interogatoriu pe O.C., pentru a le lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentul situat în București.

Prin sentința civilă nr. 3088 din 19 aprilie

2007, Judecătoria sectorului 2 București, a admis acțiunea formulată de reclamante

și a obligat pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut

că autorul reclamantelor, M.C., a cumpărat în anul 1940 suprafața de teren de 860

m.p., pe care a construit un corp de clădire, subsol, parter, trei etaje și mansardă.

Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului

nr. 92/1950, în mod abuziv, fără titlu valabil, deoarece autorul reclamantelor era

funcționar la data naționalizării.

Pârâta a cumpărat imobilul de la un neproprietar,

deoarece statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului,

ci a intrat în posesie în mod nelegal și arbitrar.

Prin urmare, titlul de proprietate al reclamantei

este preferabil.

Prin decizia nr. 1065 A din 17 septembrie

2008, Tribunaltd București, secția a IV-a civilă, a admis apelul dedarat de pârâtă

împătrim sentinței, pe care a anulat-o, constatând că instanța competentă să soluponeze

cauza este Tribunalul București.

Tribunalul a reținut că valoarea imobilului

este mai mare de 5 miliarde de lei, iar competența de soluționare în primă instanță

aparține tribunalului.

Prin sentința nr. 162 din 9 februarie 2009,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nântemeiata cererea formulata

de reclamante.

Tribunalul a reținut că a fost investit

cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri și că, prin raportare la dispozițiile

art. 21 și 41 Constituția României și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, cererea este admisibilă.

Tribunalul a mai reținut că atât reclamantele

cât și pârâta invocă existența unui titlu de proprietate cu caracter translativ,

provenit de la autori diferiți.

Titlul de proprietate al reclamantelor

este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare din 24 mai 1940 și autorizația de

construcție din 16 iunie 1942, iar titlul de proprietate al pârâtei este reprezentat

de contractul de vânzare-cumpărare din 25 februarie 1997, încheiat cu SC F. SA

Tribunalul a constatat că titlul de proprietate

al pârâtei este preferabil, deoarece în favoarea acesteia operează principiul validității

aparenței în drept și pentru că, la data la care pârâta a dobândit imobilul, reclamantele

nu solicitaseră în justiție constatarea nevalabilității titlului statului,acesta

fiind prezumat valabil.

Raportându-se la jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului și la decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte în interesul

legii și constatând că reclamantele nu au făcut dovada recunoașterii calității lor

de proprietari ai imobilului printr-un act emis de puterea judecătorească sau executivă,

anterior dobândirii dreptului de proprietate de către autorul pârâtului, tribunalul

a respins acțiunea în revendicare.

Prin decizia nr. 142A din 24 februarie

2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civila, a respins ca nefundat apelul

dedarat de reclamante.

Instanța de apel a reținut că tribunalul

a făcut aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport de decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.

În această situație, nu se poate dispune

restituirea în natură a bunului, deoarece art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001

prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În măsura în care reclamantele nu au apelat

la legea specială, nu pot invoca în baza dreptului comun existența dreptului de

proprietate în patrimoniul autorului lor, pentru a se prevala de acțiunea în revendicare.

Instanța de apel a mai evocat și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului și a arătat că, potrivit acesteia, speranța

de recunoaștere a supraviețuirii unui vechi drept de proprietate nu reprezintă un

bun în sensul art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Spre deosebire de cauzele Pușcaș, Butu

și Bohukscu, Dragpș, Silimon și Gwss, Dumitrescu și Huber împotriva României, în

care părțile aveau hotărâri judecătorești anterioare din care a rezultat că naționalizarea

imobilului a fost ilegală, în cauză, reclamantele nu au făcut dovada existenței

dreptului de proprietate în patrimoniul lor.

Împotriva acestei decizii, în termen legal,

au declarat recurs reclamantele.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., recurentele au arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită

a Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială de reparație doar pentru imobilele

care se află în proprietatea statului.

Dacă instanța de apel nu a aplicat dispozițiile

art. 480 C. civ., trebuia să indice care este norma de drept care împiedică aplicarea

acestui articol sau care l-a abrogat.

Recurentele au mai arătat că dreptul lor

de proprietate a fost dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, care nu a fost

desființat niciodată, iar Decretul nr. 92/1950 a fost declarat abuziv în baza Legii

nr. 247/2005.

Prin urmare, instanța de apel a făcut o

aplicare greșită a dispozițiilor art. 480, 644 și 645 C. civ.,

De asemenea, au susținut recurentele, instanța

de apel a făcut o aplicare greșită a art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, pentru că nu sunt

titularele unui fost drept de proprietate, ci titularele unui contract de vânzare-cumpărare,

care nu a fost niciodată desființat.

De aceea, este greșită și susținerea instanței

de apel că era necesară existența prealabilă a unei hotărâri prin care să se constate

nevalabilitatea titlului statului.

Instanța de apel, au susținut reclamantele,

a încălcat și dispozițiile art. 1295 alin. (2) C. proc. civ., titlul lor fiind preferabil,

deoarece a fost primul transcris și a fost încheiat la o dată anterioară.

Criticile formulate permit încadrarea recursului

în dispozițiile art 304 pct 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru ode ce

se zor arăta în continuare.

Este nereală susținerea recurentelor că

instanța de apel a reținut că acestea nu-și pot valorifica pretențiile pe calea

dreptului comun și că a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 480 C. civ..

Chiar dacă nu a invocat în termeni expliciți

art. 480 C. civ., instanța de apel a făcut o analiză tipică acțiunii în revendicare

de drept comun prin comparare de titluri.

Referirea la faptul că reclamantele nu

au apelat la legea specială pentru a se putea prevala de acțiunea în revendicare,

aparent ar putea fi interpretată ca o schimbare a cauzei litigiului dedus judecății.

În realitate, contextul în care apare această referire demonstrează că ea a fost

făcută în compararea titlurilor de proprietate ale păiților, specifică, așa cum

s-a arătat, acțiunii în revendicare de drept comun.

În acest sens, instanța de apel a subliniat

că, în raport de decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în interesul legii, prevalează dispozițiile legii speciale, ceea ce înseamnă că

„atât timp cât reclamantele nu au un drept de proprietate recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească sau printr-o decizie de restituire emisă într-o procedură administrativă,

nu pot dovedi existența bunului în patrimoniul lor, condiție esențială pentru formularea

acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun".

În ceea ce privește celelalte critici,

se constată că reclamantele au sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare

de drept comun, prin care au solicitat compararea titlurilor de proprietate.

În fața instanței de judecată astfel investite,

atât reclamantele, cât și pârâta au exhibat câte un titlu, respectiv contractul

de vânzare cumpărare al autorului reclamantelor, încheiat în anul 1940 și contractul

de vânzare-cumpărare al pârâtei, încheiat în anul 1997.

Atât în doctrină cât și în jurisprudență

este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele păiți fac dovada unui

titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor

păiților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.

Reclamantele pretind că titlul lor de proprietate

este mai caracterizat, deoarece contractul de vânzare-cumpărare, transcris, nu a

fost desființat pe cale judecătorească, iar preluarea imobilului s-a realizat în

mod abuziv. Spre deosebire de titlul lor, cel al pârâtei provine de la un neproprietar

și este ulterior contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul lor.

Această susținere nu poate fi avută în

vedere, deoarece atât prima instanță cât și instanța de apel, în mod corect au constatat

că titlul pârâtei este preferabil.

Astfel, chiar dacă convenția de vânzare-cumpărare,

de care se prevalează reclamantele nu a fost desființată, dreptul de proprietate

al reclamantelor nu este un drept consolidat și nici nu este actual.

Imobilul în litigiu a fost preluat de stat

în baza Decretului nr. 92/1950, dar acest aspect, prin el însuși, nu este de natură

a demonstra că titlul pârâtei este mai puțin caracterizat în comparație cu cel al

reclamantelor.

Actul de preluare de către stat nu a fost

niciodată până în prezent atacat de către reclamante și nici o autoritate internă

nu a invalidat actul de preluare și titlul de proprietate al statului, dobândit

ca urmare a naționalizării.

De asemenea, după intrarea în vigoare a

Legii nr. 112/1995, când imobilul în discuție nu fusese încă înstrăinat, reclamantele

nu au făcut nici un demers pentru a beneficia de dispozițiile acestei legi.

Prin urmare, atât timp cât titlul de proprietate

al statului nu a fost contestat, iar în cadrul procedurii de înstrăinare, fostul

proprietar sau moștenitorii acestuia nu au făcut nici un demers prin care să facă

cunoscut că există și alte persoane care pretind dreptul de proprietate asupra imobilului,

la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către pârâtă, Statul Român

beneficia de aparențe mai puternice că are calitatea de proprietar.

Or, acest lucru este important, deoarece

în acțiunea în revendicare în care ambele păiți invocă existența unui titlu legal

de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili

și care din cei doi autori, la data dobândirii, era un wms dotrirm sau, cel puțin,

beneficia de aparențe mai puternice că îndeplinește această calitate.

Comparând cele două titluri, se constată

că titlul pârâtei este mai caracterizat, pentru că, în condițiile în care nimeni

nu a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare, acesta beneficiază de

prezumția de legalitate, iar la data dobândirii dreptului de proprietate de către

pârâtă, titlul statului prezenta toate aparențele de legalitate, nefiind nici măcar

defăimat sau contestat de reclamante ca fiind abuziv.

Reclamantele, dimpotrivă, deși au calitatea

de moștenitoare ale fostului proprietar, al cărui titlu de proprietate nu a fost

desființat, nu dețin un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieșit din patrimoniul

autorului lor ca efect al naționalizării, iar dreptul de proprietate al autorului

lor nu a fost consolidat prin nici un demers ulterior, de natură a aduce bunul în

patrimoniul proprietarului inițial sau de a constata caracterul abuziv al preluării,

nici în urma intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 și nici după adoptarea Legii

nr. 10/2001.

Este adevărat că prin Legile nr. 10/2001

și nr. 247/2005, preluările operate în baza Decretului nr. 92/1950 sunt considerate

ca fiind preluări abuzive, dar aceste reglementări nu pot fi opuse pârâtei, deoarece

contractul de vânzare-cumpărare, încheiat înainte de intrarea în vigoare a actelor

normative în discuție nu a fost desființat.

De altfel, prin decizia pronunțată în interesul

legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit că, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun,

având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă

în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant,

chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția europeană

a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Decizia dată de instanța supremă în interesul

legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor

în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii

proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui

contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a reținut că este

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea

de Convenție sau principiului securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat

că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze

de un bun în sensul art. 1 Primul protocol adițional la Convenție, instanțele fiind

puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea

principiului securității raporturilor juridice.

Soluția se regăsește și în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauzele în care au fost analizate încălcări

ale dreptului de proprietate de către autoritățile romane.

Astfel, în ceea ce privește noțiunea de

„bun", Curtea europeană a decis că poate cuprinde atât „bunurile existente"

cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența

CEDO prezentată, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau

judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul

de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României,

hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza

Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, par. 23,

etc).

În schimb, Curtea europeană a statuat că

nu vor fi considerate „bunuri", în sensul art. menționat speranța de a redobândi

un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională,

care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția înpotriva

României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe,

hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer înpotriva României,

hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza lonescu și Mihăilă înpotriva României,

hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, par. 29, etc).

Jurisprudența Curții europene este extrem

de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză pilot Măria Athanasiu și alții înpotriva

României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar,

ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea CEDO din 12 octombrie

2010, par. 143).

Prin urmare, reclamantele nu dețin nici

un bun în sensul art. 1 Primul Protocol adițional la Convenție, care ar putea antrena

garanțiile oferite de norma europeană.

Pârâta, în schimb, deține un bun și se

bucură de toate garanțiile oferite de art. 1 Primul Protocol adițional la Convenție,

deoarece titlul său de proprietate nu a fost anulat de nici o autoritate competentă

și conferă pârâtei un drept de proprietate actual, nerevocabil și neafectat de vreun

termen sau condiție.

Față de împrejurarea că pârâta are un bun

în sensul Convenției, lipsirea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru

cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional.

Or, anularea titlului pârâtei pentru a

se da preferabilitate titlului invocat de reclamante, care, pentru motivele arătate,

nu reprezintă un bun în sensul Convenției ar reprezenta o încălcare nejustificată

și disproporționată a dreptului de proprietate care se bucură de protecția art.

1 Primul Protocol adițional la Convenție.

Față de toate cele menționate, se constată

că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a tuturor textelor de lege enunțate

de recurente, aplicabile în cauză, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului și Înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv pentru care recursul declarat

se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A. împotriva deciziei

nr. 142A din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2010.