ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4355/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4355/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București

la 21 iunie 2007, reclamanții S.M. și S.P.V. au solicitat,

în contradictoriu cu SC T.G. SA, SC T.F. SA și SC B.U.C. SA și în temeiul art. 480

și 481 C. civ., obligarea pârâtelor să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 1.408 m.p.

și construcțiile aferente.

Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă

nr. 1357 din 14 februarie 2008,

a admis excepția

necompetenței materiale în soluționarea cauzei având ca obiect revendicare imobiliară.

A declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, în raport

de prevederile art. 2 C. proc. civ. și de obiectul acțiunii.

Soluția judecătoriei a fost menținută de Tribunalul București,

secția a IlI-a civilă, prin decizia nr. 2074 R din 21 noiembrie 2008,

prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanți împotriva sentinței.

Prin sentința nr. 265 din 26 februarie 2010, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă,

a respins

acțiunea reclamanților. A obligat pe reclamanți la 1.804 RON cheltuieli de judecată

către pârâta SC T.G. SA și a luat act că pârâta SC B.U.C. SA și-a rezervat dreptul

de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că

imobilul a aparținut autorilor reclamanților și a fost preluat în mod abuziv prin

Decretul nr. 92/1950, așa cum prevăd dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001,

dar titlul statului nu a fost anulat în niciun mod prevăzut de lege.

S-a reținut că în cauză devin incidente prevederile

art. 6 din Legea nr. 213/1998 care face trimitere la legile speciale de reparație.

Comparând titlul de proprietate al reclamanților, care provine de la adevărații

proprietari cu titlul de proprietate al pârâtelor, care au dobândit imobilul de

la Statul Român, al cărui titlu de proprietate nu fusese anulat, s-a considerat

că se impune a se da câștig de cauză celor care în prezent dețin imobilul teren

și construcție în baza unui act translativ de proprietate încheiat în procesul de

privatizare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 15/1990.

În acest sens, s-a constatat că pârâtele au făcut dovada

că imobilul a aparținut anterior privatizării în patrimoniul societății comerciale

care, în urma divizării, a dat naștere celor 3 societăți pârâte.

În acest caz, chiar dacă reclamanții înțeleg să-și întemeieze

acțiunea pe calea dreptului comun, s-a reținut că nu se poate face abstracție de

împrejurarea că legiuitorul a instituit o procedură specială cu privire la restituirea

imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada martie 1945 - decembrie

1989.

Tribunalul a făcut aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001,

în sensul că imobilul a fost evidențiat în patrimoniul societăților comerciale privatizate

cu respectarea dispozițiilor legale și anume a Legii nr. 15/1990, astfel că s-a

constatat că reclamanții din prezenta cauză sunt îndreptățiți la celelalte măsuri

reparatorii prin echivalent prevăzute de lege pentru imobilul care nu mai poate

fi restituit în natură.

Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței Tribunalului

a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 681 A din 24 noiembrie

2010,

completată prin decizia civilă nr.

592 A din 15 iunie 2011 a aceleași Curți de Apel, în sensul obligării reclamanților

la 4.760 RON cheltuieli de judecată către SC T.G. SA.

Instanța de apel a constatat că imobilul situat în București,

compus din teren de 1.408 m.p. și construcțiile aferente a fost proprietatea autorilor

reclamanților, Ș.P. și Ș.M.D., conform contractului de vânzare-cumpărare din 1

decembrie 1922 a Tribunalului Ilfov, transcris în registrul de transcripțiuni și

intabulat în CF din 19 septembrie 1940.

Acest imobil a fost preluat de stat în baza Decretului

nr. 92/1950.

În temeiul Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, imobilul

în litigiu a trecut din proprietatea statului, cu titlu gratuit, în proprietatea

SC U.T. SA și ulterior, prin divizarea acestei societăți în anul 1992, în patrimoniile

pârâtelor.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții

au formulat notificări împotriva SC U.T. SA și a Municipiului București prin care

au solicitat restituirea imobilului în litigiu.

La data de 19 iunie 2001, reclamanții (cărora nu li s-au

soluționat notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001) au formulat o primă

acțiune în revendicare împotriva acelorași pârâte având ca obiect același imobil.

Prin sentința nr. 149 din 10 februarie 2003, Tribunalul

București, secția a IlI-a civilă, a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă,

având în vedere că reclamanții trebuie să urmeze calea specială de reparație a Legii

nr. 10/2001.

Sentința civilă nr. 149 din 10 februarie 2003 (după ce

a fost anulată prin decizia nr. 371/2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, iar acțiunea admisă prin decizia nr. 295/2006 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă) a fost menținută prin decizia nr. 2217 din 9 martie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin casarea deciziilor civile nr. 371/2003

și nr. 295/2006.

În decizia de casare s-a reținut că soluția instanței

de apel de admitere a acțiunii în revendicare este nelegală. În raport de data introducerii

acțiunii și în condițiile legii, acțiunea în revendicare nu mai este admisibilă

în întregul său (ce poate cuprinde și cereri prealabile în constatare, dar toate

având aceeași finalitate), întemeiată pe prevederile Codului civil, după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 14 februarie 2001.

S-a constatat de către Curtea de Apel că sentința nr.

149/2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, nu creează autoritate

de lucru judecat față de prezenta acțiune, având în vedere faptul că prima acțiune

în revendicare a fost respinsă pe excepția inadmisibilității acțiunii și nu ca neîntemeiată,

necercetându-se fondul cauzei.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții

au rămas în pasivitate și nu au solicitat nulitatea titlurilor de proprietate ale

pârâtelor în baza art. 45 alin. ultim din lege.

Ca atare, s-a reținut că titlurile de proprietate ale

pârâtelor sunt valabile și s-au consolidat conferindu-le acestora, alături de sentința

nr. 149/2003 a Tribunalului București, secția a IlI-a civilă, un bun în înțelesul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Față de această situație de fapt și de drept, Curtea de

Apel a apreciat că acțiunea reclamanților având ca obiect revendicarea unui imobil

trecut în patrimoniul statului în mod abuziv prin naționalizare atrage incidența

în cauză a dispozițiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, chiar dacă în acțiune s-au

indicat ca temei juridic doar dispozițiile art. 480-481 C. civ.

Între Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație

și dreptul comun în materia revendicării imobiliare există în mod evident un concurs

de legi ce trebuie soluționat în favoarea legii speciale în baza principiului fundamental

de drept „specialia generalibus derogant" potrivit căruia în situația în care

legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea

unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la

aplicare dreptul comun.

Aceeași concluzie se desprinde și din considerentele deciziei

civile nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii, obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 329 C. proc. civ.,

în care s-a reținut expres că în situația de mai sus concursul dintre legea specială

și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede

aceasta în cuprinsul legii.

Având de soluționat recursul în interesul legii declarat

de Procurorul General cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept

comun având ca obiect un imobil ce cade sub incidența Legii nr. 10/2001, Înalta

Curte de Casație și Justiție a stabilit însă în considerentele deciziei de mai sus

faptul că „existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea

de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

atare acțiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului".

A stabilit totodată și faptul că atunci când există conflict

între legea internă și legea internațională, trebuie să se verifice pe fond dacă

și pârâtul din acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un bun în sensul

Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul

de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile

legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

Dând eficiență acestor dispoziții obligatorii, Curtea

a reținut, așa cum a arătat și mai sus, că atâta vreme cât titlurile de proprietate

ale pârâtelor nu au fost atacate în instanță și nu au fost desființate, acestea

au, alături de sentința civilă nr. 149/2003 a Tribunalului București, un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O. și sunt îndreptățite la

păstrarea proprietății bunului.

Cu privire la reclamanți, Curtea de Apel a constatat că

aceștia nu au formulat până la prezenta acțiune o altă cerere de chemare în judecată

în constatarea nevalabilității titlului statului care să le fie admisă, situație

în care nu se pot prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată s-a constatat că nici notificările formulate

de reclamanți și nesoluționate până la acest moment nu pot duce la admiterea acțiunii.

Nicio instanță internă sau autoritate administrativă nu

le-a recunoscut reclamanților în mod definitiv dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu, situație în care nu s-a putut reține că aceștia au un bun actual în

sensul jurisprudenței C.E.D.O. care să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție.

Față de toate aceste aspecte, Curtea de Apel a constatat

că în mod legal instanța de fond a dat preferință titlurilor pârâtelor în acțiunea

în revendicare pe care corect a respins-o ca neîntemeiată.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții

S.M. și S.P.V.,

solicitând admiterea acestuia

și modificarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.

Au criticat decizia atacată pentru încălcarea dispozițiilor

art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituția României, precum și ale art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Au arătat că instanța de apel a refuzat să facă aplicarea

în speță a dispozițiilor Codului civil, care apără proprietatea privată. Astfel,

instanța învestită cu o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. este

chemată să compare cele două titluri de proprietate înfățișate de părți, or, Curtea

de Apel nu a făcut nici măcar formal o atare comparație, apreciind de plano că acțiunea

trebuie respinsă, întrucât pârâtele au titluri valabile care nu au fost anulate

printr-o procedură judecătorească. Au considerat că respectiva motivare, la fel

cu cea a instanței de fond, nu cuprinde în realitate niciun criteriu de preferință

care să justifice soluția de respingere a acțiunii, simpla împrejurare că pârâtele

dețin imobilul în temeiul unui titlu încheiat în procesul de privatizare nereprezentând

un criteriu ci simpla realitate necontestată de părți. Nici faptul că titlul statului

nu a fost anulat nu poate reprezenta un criteriu de preferință, cu atât mai mult

cu cât imobilul nu a intrat valabil.

În patrimoniul acestuia și, în consecință, nici nu putea

fi transmis în mod valabil către societățile comerciale pârâte.

Au arătat, de altfel, că raționamentul juridic al instanței

de apel poate fi redus la absurd, întrucât dacă ar fi solicitat și obținut constatarea

nulității absolute a titlului pârâtelor nu se mai punea problema promovării unei

acțiuni în revendicare.

Au precizat că faptul că Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea

obținerii de despăgubiri nu le poate limita dreptul de a-și revendica proprietatea

și de a obține în natură imobilul proprietatea autorilor lor. Au considerat că astfel

s-ar ajunge la o nouă încălcare flagrantă a dreptului de proprietate, reglementat

ca drept fundamental de Constituția României și de art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România.

Au mai arătat că Legea nr. 10/2001 reglementează strict

raporturile dintre persoana îndreptățită și persoana deținătoare în sensul art.

22 și urm. și nu poate fi aplicată, prin analogie, raporturilor dintre fostul și

actul proprietar al imobilului. Prin urmare, dispozițiile art. 27 din Legea nr.

10/2001 au relevanță în soluționarea notificării, însă în speță nu se aplică procedura

specială reglementată de respectivul act normativ, întrucât nu s-au adresat unității

deținătoare cu o notificare și, în consecință, raportul juridic dedus judecății

nu poate fi soluționat prin aplicarea prevederilor legii speciale de reparație.

Au înțeles a combate afirmația instanțelor fondului referitoare

la valabilitatea titlului pârâtelor, arătând că în cazul unei naționalizări abuzive,

nevalabilitatea titlului statului atrage și nulitatea actului subsecvent prin care

acesta a înstrăinat sau transmis cu titlu gratuit imobilul, chiar dacă terțul a

fost de bună credință. Au precizat, de asemenea, că titlul pârâtelor nu s-a consolidat,

respectiva afirmație nefiind susținută de niciun text de lege în vigoare. Nu se

poate trage concluzia că nepromovarea acțiunii în constatarea nulității absolute

reglementată de Legea nr. 10/2001 duce la o consolidare a titlului statului sau

al deținătorilor care au dobândit proprietatea de la stat, în condițiile în care

dispozițiile legii speciale au fost edictate tocmai în scopul de a acorda o reparație

echitabilă persoanelor îndreptățite, neputând fi interpretate în defavoarea acestora.

Sub acest aspect, concluzia instanței de apel în sensul

că pârâtele dețin un bun potrivit jurisprudenței C.E.D.O. a fost considerată de

recurenți ca fiind în contradicție cu principiile art. 1 din Protocolul nr. 1.

În speță, singura interpretare conformă cu dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol la Convenție, au arătat că este aceea potrivit căreia

au un bun în sensul Convenției Europene, iar prin preluarea abuzivă a acestuia și

transmiterea nelegală către un terț le-a fost încălcat dreptul de proprietate.

Au arătat că în acest sens este și jurisprudența C.E.D.O.,

cu referire la cauza Străin și alții c. României, cauza Porteanu c. României.

Au mai precizat că dispozițiile Legii nr. 15/1990, prin

care statul a permis transmisiunea proprietății unor bunuri în patrimoniul societăților

comerciale, contravin flagrant cu prevederile internaționale în materia protecției

dreptului de proprietate, protocolul european permițând statelor să adopte legile

necesare pentru a reglementa folosința bunurilor și nu proprietatea acestora și,

prin urmare, acest act normativ nu poate servi drept temei juridic al dobândirii

dreptului de proprietate de către pârâte.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor

ce succed.

În cauză, se reține că deși reclamanții au promovat o

acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, aplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 este dată de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de incidență

a legii speciale de reparație.

În raport de această situație de fapt și de drept, precum

și de prevederile deciziei nr. 33/2008, nu pot fi primite criticile recurenților

privitoare la faptul că nu a avut loc o comparare a titlurilor de proprietate potrivit

regulilor ce guvernează revendicarea de drept comun.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

nr. 33/2008, pronunțată în recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai statuat că în cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel

nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră

în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu

ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenție

sau de principiul securității juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul

unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun

în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse

în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea

principiului securității raporturilor juridice.

În speță nu se ridică însă problema preferabilității reglementării

internaționale în fața legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanții

s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura

legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul dintre norma generală

și cea specială.

Or, în cauză reclamanții, după cum s-a arătat, au formulat

o acțiune în revendicare, potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ.

În ceea ce privește noțiunea de bun, C.E.D.O. a decis

că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv

creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță

legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O.,

bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive,

prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea

în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din

30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall

împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc).

În schimb, C.E.D.O. a statuat că nu vor fi considerate

bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate

care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din

13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 14 decembrie 2006, etc).

Jurisprudența C.E.D.O. este extrem de nuanțată și a cunoscut

evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale

fiecărui caz, iar prin hotărârea pilot în cauza Măria Athanasiu și alții împotriva

României (hotărârea din 12 octombrie 2010) a analizat din nou noțiunile de „bun

actual" și „valoare patrimonială" și a statuat că existența unui „bun

actual" este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuție

și dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește „valoarea patrimonială", C.E.D.O. a

statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecția oferită de art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție atunci când „interesul patrimonial"

ce rezultă din simpla constatare a ilegalității preluării este condiționată de întrunirea

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Prin urmare, este evident că reclamanții nu dețin un bun

și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare

și cum susțin prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite

de Convenție dreptului de proprietate.

Se reține totodată că art. 45 din Legea nr. 10/2001, a

cărui aplicabilitate este dată, după cum s-a arătat, de faptul că imobilul în litigiu

intră în sfera de incidență a legii speciale de reparație, la alin. (5) stipulează

că „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul

la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei

legi", termen care a fost prelungit succesiv până la 14 august 2002.

Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretată și analizată

în mod fragmentar sau discreționar, astfel încât atunci când dispozițiile sale prevăd

termene sau proceduri derogatorii de la dreptul comun, ele se vor aplica ca atare.

Așadar, în ceea ce privește motivele de recurs referitoare

la preferabilitatea titlului reclamanților, se constată că nu pot fi primite, pârâtele

justificând un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea actelor juridice

de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, înăuntrul termenului

prevăzut de lege, titlu și drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv

foștilor proprietari.

Faptul că legea specială a instituit un termen în care

să fie contestată valabilitatea unor asemenea acte corespunde nevoii de securitate

și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența

C.E.D.O.

Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat

în cauză de reclamanți.

Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuielile de judecată", precum și solicitarea intimatei-pârâte SC T.G. SA,

dovedită cu ordinul de plată a dosarului, se vor obliga recurenții la plata sumei

de 2.480 RON către respectiva societate pârâtă. În raport de prevederile legale

menționate, nu pot fi primite susținerile apărătorului recurenților referitoare

la depunerea cu întârziere a înscrisurilor doveditoare ale cheltuielilor de judecată

efectuate, urmând a fi respinsă și solicitarea reducerii cuantumului acestora, față

de complexitatea dosarului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

S.M. și S.P.V. împotriva deciziei nr. 681 A din 24 noiembrie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

pe recurenți la 2.480 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T.G. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.