ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5168/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Judecătoria sectorului 2 București a

pronunțat sentința civilă nr. 7378 din 2 octombrie 2007, prin care a fost

admisă acțiunea modificată, formulată de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A.

împotriva pârâților S.S.P., S.V. și L.S., care au fost obligați să le lase

reclamanților, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul, situat

în București, sectorul 2.

Prin Decizia nr. 1064

din 2 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a fost admis apelul declarat de pârâții S.S.P. și L.S., a fost anulată sentința

judecătorească și a fost reținută cauza, pentru rejudecare, în primă instanță

de către tribunal.

Rejudecând cauza,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința nr. 207 din 12

februarie 2009, prin care au fost respinse excepțiile inadmisibilității

acțiunii și a lipsei calității procesuale active, precum și acțiunea ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că în speță, acțiunea în revendicare prin

comparare de titluri, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. este

admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece este

formulată împotriva cumpărătorilor persoane fizice, iar nu împotriva unei

unități deținătoare, că reclamantele și-au dovedit calitatea procesuală activă,

cu actul de vânzare-cumpărare prin care autorul lor, M.C. a dobândit dreptul de

proprietate asupra terenului în suprafață de 868 mp, situat în București, pe

care a fost ridicată, cu autorizație construcția în care se află apartamentul

revendicat, imobil trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950;

că pentru același imobil a fost formulată și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

iar prin dispoziția din 2001, emisă de Primarul general al municipiului

București a fost dispusă restituirea, în natură a acestuia, cu excepția

apartamentelor vândute conform prevederilor Legii nr. 112/1995 și că,

procedându-se la compararea titlurilor, este preferabil cel al pârâților

cumpărători, a căror autoare a fost de bună-credință la încheierea

contractului.

Apelul declarat de

reclamante a fost admis, prin Decizia nr. 541/ A din 2 noiembrie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a fost schimbată, în tot, sentința tribunalului în

sensul că, a fost admisă acțiunea și au fost obligați pârâții să le lase

reclamantelor, în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în

București, sectorul 2.

Schimbând soluția

primei instanțe, curtea de apel a reținut că pârâții au dobândit apartamentul

de la autoarea lor, S.F., care îl cumpărase în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996 și că reclamanții aveau un bun în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din

Protocolul nr. 1, de a cărui proprietate au fost privați.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții L.S. și S.V., încadrându-l în prevederile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că acțiunea formulată pe

calea dreptului comun este inadmisibilă, după data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, că a fost încheiat cu bună-credință contractul de vânzare-cumpărare de

către autoarea pârâților, în temeiul Legii nr. 112/1995; că dispoziția emisă de

primarul general în baza Legii nr. 10/2001, prin care a fost restituit în

natură imobilul, cu excepția apartamentelor înstrăinate, nu a fost atacată în

termenul legal; că potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 1/2009, în condițiile în care imobilul a fost

înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fostului proprietar

i se cuvin despăgubiri; că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a

stabilit că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil și că

nici reclamantele, nici autorul acestora nu au formulat acțiune pentru anularea

contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul pârâților.

Recursul este parțial

fondat, pentru considerentele ce vor urma.

Astfel cum în mod

corect au reținut instanțele, acțiunea în revendicare formulată pe calea

dreptului comun, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este

admisibilă în prezenta cauză deoarece au fost chemate în judecată persoanele

fizice care dețin apartamentul în baza unui contract de vânzare-cumpărare,

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nu o unitate deținătoare sau o

entitate investită cu soluționarea unei notificări.

Neîntemeiate sunt și

criticile referitoare la greșita aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 1/2009, prevederi legale care nu sunt incidente

în speță, instanțele fiind sesizate cu acțiune în revendicare întemeiată pe art.

480 C. civ.

Fondate sunt însă criticile

care vizează preferabilitatea titlului pârâților, respectiv a contractului de

vânzare-cumpărare din 23 octombrie 1996, încheiat de SC F. SA cu autoarea acestora,

S.F., în baza Legii nr. 112/1995.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul 1 și

principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate, atât în cazul

fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că prin

restituirea bunurilor preluate de către stat trebuia să fie evitată

insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în

natură a bunului preluat abuziv nu mai este posibilă, când, spre exemplu, titlul

subdobânditorului nu a fost anulat, urmează a-i fi plătite fostului proprietar

despăgubiri.

Or, în prezenta cauză

este necontestat faptul că reclamantele și autorul acestora nu au formulat

acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare ce

constituie titlul de proprietate al pârâților, titlu care prin necontestare s-a

consolidat și constituie un bun, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Soluția instanței de

fond este în concordanță cu jurisprundența C.E.D.O. (cauzele Raicu contra

României, Pincova și Pinc contra Republicii Cehe), conform căreia persoanele

care au dobândit bunuri cu bună credință nu trebuie să ajungă a suporta povara

răspunderii statului, care preluase abuziv, în trecut, aceste bunuri.

În același sens, prin

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de secțiile unite, ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admis recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție s-a statuat că în cazul în care există neconcordanțe între

legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, care poate fi dată în

cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în

care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

În consecință,

urmează a fi admis recursul, conform art. 314 C. proc. civ. și a fi modificată decizia

curții de apel în sensul respingerii apelului declarat de reclamante împotriva

sentinței tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâții L.S. și S.V. împotriva Deciziei civile nr. 541/ A din 02

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Modifică Decizia

atacată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantele A.L.R.P. și M.D.A.

împotriva sentinței nr. 207 din 12 februarie 2009 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 octombrie 2010.