ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5965/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5965/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19

septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 34877/3/2008,

reclamantele D.L.L.E. și L.S.I., au chemat în judecată pe pârâții V.I. și V.E.,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să le

lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector

1, prin compararea titlurilor de proprietate, precizând că imobilul are

valoarea de 500.000 Euro.

Prin întâmpinare, V.I. și E. au invocat excepția

inadmisibilității cererii, prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001,

modificată, a Legii nr. 213/1998, a Deciziei nr. 1055/2008 a Curții

Constituționale și a Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

In conformitate cu art. 137 C. proc. civ.,

Tribunalul s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției inadmisibilității

acțiunii, pe care a admis-o, prin sentința civilă nr. 287 din 02 martie 2009,

pentru următoarele considerente:

Reclamantele L.S.I. și D.L.L.E. au formulat

acțiunea în revendicarea imobilului, după ce anterior au formulat notificare în

baza Legii nr. 10/2001 cu privire la același imobil. Notificarea a fost

respinsă, iar reclamantele nu au înțeles să atace în instanță dispoziția de

respingere a notificării. În prealabil, prin hotărâre judecătorească, a fost

menținut ca fiind valabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a reținut că această opțiune a fost

închisă persoanelor interesate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

cu excepția celor ale căror acțiuni erau pendinte la data de 14 februarie 2001

și cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea

până la soluționarea procedurii administrative. Prin urmare, prima instanță a considerat

că, în privința imobilelor care se încadrează în ipoteza Legii nr. 10/2001, nu

mai este posibilă restituirea decât în condițiile prevăzute de acest act

normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun.

Tribunalul a desprins această concluzie din

prevederile art. 6 alin. (2)din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile

preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii

acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, coroborate cu

cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001. În privința acestor imobile, după 14

februarie 2001, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă,

deoarece ele fac obiectul unei legi speciale de reparație.

S-a mai reținut, de către prima instanță, că

închiderea căii acțiunii în revendicare pentru imobilele care intră sub

incidența Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată.

Accesul la justiție nu implică și admiterea

cererii, astfel că împrejurarea că reclamanții se adresează instanței pentru a

obține restituirea bunului în natură, dar solicitarea lor este respinsă în

considerarea faptului că legea nu permite acest lucru, ceea ce reprezintă o

analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil, nu constituie o

încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare se impune a fi făcută o

corectă aplicare a legii prin aplicarea regulii potrivit căreia norma specială

derogă de la norma generală.

Tribunalul a considerat că, în speța de față, cu

atât mai mult reclamantele nu pot exercita acțiunea în revendicare, deoarece au

utilizat deja procedura Legii nr. 10/2001, fiind aplicabile principiul

electa

una via

și principiul securității raporturilor juridice.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în

termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., reclamantele D.L.L.E. și

L.S.I.

În motivarea apelului, apelantele-reclamante au

arătat că excepția inadmisibilității acțiunii a fost în mod greșit admisă de

către prima instanță. În susținerea acestei critici s-au adus următoarele

argumente:

Acțiunea de față este o acțiune clasică de

revendicare între două persoane fizice, deținătoare fiecare în parte a câte

unui titlu de proprietate asupra aceluiași imobil și în care se solicită

instanței să acorde preferabilitate numai unuia dintre titulari, ca fiind mal

bine caracterizat, cu consecința acordării posesiei imobilului către

proprietarul al cărui titlu a fost declarat de instanță ca fiind preferabil.

Acțiunea de față, având în vedere cele mai sus

expuse, are scopul de a se constata că titlul reclamantelor este mai bine

caracterizat șl pe cale de consecință să li se restituie posesia imobilului.

Această acțiune nu are nicio legătură cu Legea

nr. 10/2001, deoarece este o acțiune clasică de revendicare, întemeiată pe art.

480 C. civ.

Legea nr. 10/2001 reglementează strict

raporturile juridice dintre stat și vechii proprietari și derogă de la dreptul

comun prin reglementarea unei proceduri administrative de restituire a

bunurilor imobile preluate abuziv de stat către proprietarii vechi.

Examinând sentința civilă apelată, prin prisma

motivelor de apel invocate, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Prima instanță a respins acțiunea ca

inadmisibilă, refuzând să examineze pe fond susținerile reclamantelor, cu

motivarea că acestea au (sau aveau) la dispoziție procedura specială prevăzută

de Legea nr. 10/2001, care permite atacarea în justiție a actelor emise de

persoanele juridice notificate în procedura administrativă prealabilă.

Într-adevăr, potrivit art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, republicată (citat în motivarea sentinței), decizia sau,

după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de

restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită

la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul

unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

O astfel de procedură reglementată de norma

internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal,

prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. În

repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept

nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de

apreciere.

Verificând dacă în speța dedusă judecății

reclamantele au sau au avut, potrivit legii speciale, o cale concretă și

efectivă de a aduce în fața unei instanțe de judecată naționale pretenția lor,

Curtea reține următoarele:

Reclamantele au formulat notificare în temeiul

Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului preluat de Ministerul

Forțelor Armate în baza ofertei de donație autentificată sub nr. 8916 din 18

decembrie 1961 și acceptată prin actul autentificat sub nr. 2882 din 23 iunie 1962.

Notificarea a fost soluționată prin Decizia nr. A9867 din 11 noiembrie 2001

prin care s-a respins cererea de restituire cu motivarea că imobilul nu se

încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece a fost donat Ministerului

Apărării Naționale, iar acțiunea în anularea donației a fost respinsă ca

prescrisă. într-adevăr, la data soluționării notificării, reclamantele nu

dispuneau de o hotărâre judecătorească de anulare a donației, cerință prevăzută

de art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, deoarece prima lor acțiune fusese

respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 20736/1998 a Judecătoriei

Sectorului 1 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3246/1999 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă.

Ulterior, reclamantele au formulat o nouă

acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a donației. In cadrul

acestui nou proces, prin hotărâre irevocabilă s-a respins excepția autorității

de lucru judecat și s-a admis acțiunea, constatându-se nulitatea absolută a

ofertei de donație și a actului de acceptare (decizia civilă nr. 1115 din 18

noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie).

Reclamantele au formulat la data de 07 august 2002

și acțiune în constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare prin care

Ministerul Apărării Naționale a vândut imobilul către chiriași, respectiv,

pârâții I.V. și I.E. Această acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată, cu

motivarea că la momentul încheierii contractului (situat în perioada scursă

între momentul finalizării primului proces privind nulitatea donației și

promovarea celei de-a doua acțiuni în constatarea nulității absolute a

aceluiași act juridic) titlul statului nu era contestat iar cumpărătorii au

fost de bună-credință.

Din expunerea demersurilor administrative și

judiciare efectuate până în prezent de reclamante și a rezultatelor acestora,

Curtea a constatat, în esență, că reclamantele dispun de o hotărâre

judecătorească prin care actul de donație a fost desființat, hotărâre care

reprezintă un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, iar pârâții se prevalează, la rândul lor, de un „bun", respectiv hotărârea

judecătorească prin care s-a respins acțiunea privind nulitatea contractului

lor de vânzare-cumpărare.

Pentru că ne aflăm în situația de a aprecia

asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamante, trebuie

examinate posibilitățile concrete și efective pe care le au la dispoziție

reclamantele de a-și valorifica dreptul recunoscut prin decizia civilă nr. 1115

din 18 noiembrie 2004 și de a pretinde în fața unei instanțe de judecată

protejarea bunului lor.

După obținerea hotărârii judecătorești

irevocabile de constatare a nulității donației, reclamantele nu au mai avut

temei juridic să promoveze pe cale administrativă o nouă cerere de restituire

sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu,

întrucât legea specială nu a reglementat situațiile de genul celei deduse

judecății. Prevederile art. 46 alin. (3) potrivit cărora termenul de notificare

curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești

se referă exclusiv la acțiunile care erau în curs de judecată la data intrării

în vigoare a legii. Or, reclamantele au formulat cea de-a doua acțiune după ce

notificare a fost soluționată.

În aceste condiții, Curtea a constatat, contrar

opiniei primei instanțe, că reclamantele nu au în prezent o cale concretă și

efectivă, prevăzută de legea specială, de a se adresa instanței de judecată și

de a pretinde examinarea încălcării dreptului lor de proprietate. Ca atare,

respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă apare ca o împiedicare

lipsită de justificare a accesului la un tribunal, incompatibilă cu prevederile

art. 6 par. 1 din Convenție.

Față de aceste considerente, Curtea a considerat

că în mod greșit s-a soluționat cauza pe excepția inadmisibilității, astfel

încât, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., va admite apelul

reclamantelor, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare

la același tribunal, prin decizia nr. 59A din 26 ianuarie 2010.

Împotriva deciziei civile a Curții de Apel

București au declarat recurs pârâții I.V. și I.E. care au susținut următoarele

critici de nelegalitate.

În primul rând, este incident cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A fost aplicat greșit textul art. 297 alin. (1) C.

proc. civ.; în speță, temeiul prevăzut de text nu este incident, însăși

interpretarea incidenței acestui text prin sintagma „s-a soluționat cauza pe

excepția inadmisibilității” este eronată și nu are corespondent în norma

procedurală instituită de art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Concluzia instanței de apel, potrivit căreia sintagma

„soluționarea pe excepție” ar echivala în accepțiunea sa cu nesoluționarea

fondului pricinii, este neîntemeiată. Urmărind motivarea hotărârii primei

instanțe, în afară de motivul singular reținut de instanța de apel, ea abundă

în considerente și argumente de fond, pe care le-a evidențiat magistratul, și pe

temeiul cărora, soluționând pe fond pricina a ajuns la concluzia că, potrivit

situației juridice a imobilului, prin raportare la normele legale interne și la

cele europene este de neadmis a se mai purcede la o analiză comparativă a

preferabilității titlurilor noastre, fără a se înfrânge dispoziții legale

interne, norme obligatorii stabilite în soluționarea recursului în interesul

legii, precum și principiile și normele CEDO.

Se susține că hotărârea apelată este temeinică

și legală, neexistând nici un motiv de fapt, ori de drept care să justifice

desființarea sa. Aprecierea potrivit căreia Curtea consideră că în mod greșit s-a

soluționat cauza pe excepția inadmisibilității este nelegală, deoarece

Tribunalul s-a preocupat de toate aspectele avute în vedere și de Curte, însă,

le-a găsit analizate deja și în litigiile anterioare.

Apreciind asupra cererii în revendicare a

reclamantelor, instanța a luat în considerație toate împrejurările de fapt și

argumentele în drept care i-au permis, dar au și obligat-o să examineze

prioritar excepția inadmisibilității cererii, să o admită și să respingă

cererea pe calea consecinței admiterii acestei excepții de fond.

Aspectul privind respingerea irevocabilă a

primei cereri în constatarea nulității donației și admiterea irevocabilă a

celei de-a doua cereri erau cunoscute și au fost avute în vedere de prima

instanță.

Crearea în mod artificial a unui

conflict juridic și judiciar, ignorând dispozițiile legii speciale, cu

trimitere la dispozițiile art. 480-481 C. civ., constituie o ingerință în

dreptul nostru de proprietate și de aceea este inadmisibil.

În aceste circumstanțe de drept, atitudinea mai

mult decât binevoitoare a instanței de apel de a crea o situație de favoare

apelantelor prin constatarea arbitrară a împrejurării că nu s-au mai putut

prevala de dreptul de a ataca în justiție decizia administrativă întrucât nu se

anulase donația este nu numai nelegală, dar și de-a dreptul surprinzătoare.

În cadrul concursului de legi dintre o lege

specială și o lege generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale. Mai

mult, potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la care

fac trimitere reclamantele, „actele juridice de înstrăinare, având ca obiect

imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară

de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință".

Buna credință au dovedit-o și a fost recunoscută

prin sentințele definitive și irevocabile pe care le-au evocat și consemnat în

textul prezentului recurs.

Așa încât, sub toate aspectele prima instanță a

procedat legal și temeinic, în considerarea normelor legale, hotărârea

instanței de apel fiind nelegală. Soluția primei instanțe se situează pe linia

ce s-a impus cu pondere în practica instanțelor și a Î.C.C.J., chiar și înainte

de adoptarea Deciziei nr. 33/2008 dată interesul legii. Doctrina și practica

Instanței Supreme s-au pronunțat în sensul că acțiunea în revendicare formulată

în temeiul art. 480 C. civ. este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Analizând recursul declarat prin prisma

dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că

recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Criticile recurenților pârâți I.V. și I.E. vizează

în principal, greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 297

alin. (2) C. proc. civ., prin interpretarea eronată a soluționării de către

instanța de fond a acțiunii în revendicare pe excepția inadmisibilității

acesteia după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceste critici nu pot fi primite.

Acțiunea în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., are ca scop recunoașterea dreptului de

proprietate în favoarea proprietarului neposesor împotriva posesorului

neproprietar care trebuie să fie obligat să-i lase în deplină proprietate și

posesie bunul în litigiu.

Așa cum a reținut și instanța de apel, acțiunea

de față nu poate fi inadmisibilă, date fiind circumstanțele reale și faptul că

s-ar aduce atingere astfel dreptului de acces la instanță (la justiție) conform

art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, limitele aplicate dreptului de

acces la un tribunal nu trebuie să-l restrângă în așa fel încât dreptul în

discuție să fie atins în însăși substanța lui, instanța europeană acordând o

semnificație deosebită verificării modului în care statele își îndeplinesc

obligația de a asigura exercitarea concretă și efectivă a dreptului la un

tribunal.

Într-un cadru mai larg, care include ansamblul

drepturilor recunoscute și protejate de Convenție, instanța europeană a reținut

că statele membre și-au asumat o obligație de rezultat, de a asigura ca

drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective, nu teoretice și

iluzorii. Efectivitatea dreptului de acces la un tribunal impune ca exercițiul

lui să nu fie afectat de existența unor obstacole sau impedimente de drept ori

de fapt ce ar fi de natură să pună în discuție însăși substanța sa.

Verificând dacă în speță reclamantele au avut,

potrivit legii speciale, o cale concretă și efectivă de a aduce în fața unei

instanțe de judecată națională pretenția lor, Curtea de Apel a considerat în

mod just că reclamantele nu au în prezent această cale concretă și efectivă -

astfel că respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă apare ca o

împiedicare a accesului la justiție.

Pe de altă parte, prin decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a statuat că acțiunea în revendicare

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă. Chiar

dispozitivul acestei decizii stabilește, în caz de neconcordanță, prioritatea

Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispozițiile legii

interne, iar în considerente se arată că „nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare

acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".

Instanța supremă consideră însă că „este însă

necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce

măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există

neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond

dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în

sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens,

dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudența constantă pe

acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de

bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de

circulație a imobilului etc."

Motivele de recurs invocate de recurenții pârâți

apar ca fiind nefondate, în mod just instanța de apel a dispus desființarea

sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, prin decizia civilă recurată.

Pentru aceste considerente se va respinge

recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia

civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

pârâții I.V. și I.E. împotriva deciziei civile nr. 59A din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11

noiembrie 2010.