ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5965/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 34877/3/2008, reclamantele D.L.L.E. și L.S.I., au chemat în judecată pe pârâții V.I. și V.E., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 1, prin compararea titlurilor de proprietate, precizând că imobilul are valoarea de 500.000 Euro. Prin întâmpinare, V.I. și E. au invocat excepția inadmisibilității cererii, prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, modificată, a Legii nr. 213/1998, a Deciziei nr. 1055/2008 a Curții Constituționale și a Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

In conformitate cu art. 137 C. proc. civ., Tribunalul s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției inadmisibilității acțiunii, pe care a admis-o, prin sentința civilă nr. 287 din 02 martie 2009, pentru următoarele considerente: Reclamantele L.S.I. și D.L.L.E. au formulat acțiunea în revendicarea imobilului, după ce anterior au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la același imobil. Notificarea a fost respinsă, iar reclamantele nu au înțeles să atace în instanță dispoziția de respingere a notificării. În prealabil, prin hotărâre judecătorească, a fost menținut ca fiind valabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a reținut că această opțiune a fost închisă persoanelor interesate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu excepția celor ale căror acțiuni erau pendinte la data de 14 februarie 2001 și cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluționarea procedurii administrative. Prin urmare, prima instanță a considerat că, în privința imobilelor care se încadrează în ipoteza Legii nr. 10/2001, nu mai este posibilă restituirea decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun. Tribunalul a desprins această concluzie din prevederile art. 6 alin. (2)din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001.

În privința acestor imobile, după 14 februarie 2001, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, deoarece ele fac obiectul unei legi speciale de reparație. S-a mai reținut, de către prima instanță, că închiderea căii acțiunii în revendicare pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată. Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii, astfel că împrejurarea că reclamanții se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, dar solicitarea lor este respinsă în considerarea faptului că legea nu permite acest lucru, ceea ce reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil, nu constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare se impune a fi făcută o corectă aplicare a legii prin aplicarea regulii potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală. Tribunalul a considerat că, în speța de față, cu atât mai mult reclamantele nu pot exercita acțiunea în revendicare, deoarece au utilizat deja procedura Legii nr. 10/2001, fiind aplicabile principiul electa una via și principiul securității raporturilor juridice. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., reclamantele D.L.L.E. și L.S.I. În motivarea apelului, apelantele-reclamante au arătat că excepția inadmisibilității acțiunii a fost în mod greșit admisă de către prima instanță.

În susținerea acestei critici s-au adus următoarele argumente: Acțiunea de față este o acțiune clasică de revendicare între două persoane fizice, deținătoare fiecare în parte a câte unui titlu de proprietate asupra aceluiași imobil și în care se solicită instanței să acorde preferabilitate numai unuia dintre titulari, ca fiind mal bine caracterizat, cu consecința acordării posesiei imobilului către proprietarul al cărui titlu a fost declarat de instanță ca fiind preferabil. Acțiunea de față, având în vedere cele mai sus expuse, are scopul de a se constata că titlul reclamantelor este mai bine caracterizat șl pe cale de consecință să li se restituie posesia imobilului. Această acțiune nu are nicio legătură cu Legea nr. 10/2001, deoarece este o acțiune clasică de revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ.

Legea nr. 10/2001 reglementează strict raporturile juridice dintre stat și vechii proprietari și derogă de la dreptul comun prin reglementarea unei proceduri administrative de restituire a bunurilor imobile preluate abuziv de stat către proprietarii vechi. Examinând sentința civilă apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea de Apel a reținut următoarele: Prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, refuzând să examineze pe fond susținerile reclamantelor, cu motivarea că acestea au (sau aveau) la dispoziție procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, care permite atacarea în justiție a actelor emise de persoanele juridice notificate în procedura administrativă prealabilă.

Într-adevăr, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată (citat în motivarea sentinței), decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.

Verificând dacă în speța dedusă judecății reclamantele au sau au avut, potrivit legii speciale, o cale concretă și efectivă de a aduce în fața unei instanțe de judecată naționale pretenția lor, Curtea reține următoarele: Reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului preluat de Ministerul Forțelor Armate în baza ofertei de donație autentificată sub nr. 8916 din 18 decembrie 1961 și acceptată prin actul autentificat sub nr. 2882 din 23 iunie 1962. Notificarea a fost soluționată prin Decizia nr. A9867 din 11 noiembrie 2001 prin care s-a respins cererea de restituire cu motivarea că imobilul nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece a fost donat Ministerului Apărării Naționale, iar acțiunea în anularea donației a fost respinsă ca prescrisă.

într-adevăr, la data soluționării notificării, reclamantele nu dispuneau de o hotărâre judecătorească de anulare a donației, cerință prevăzută de art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, deoarece prima lor acțiune fusese respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 20736/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3246/1999 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Ulterior, reclamantele au formulat o nouă acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a donației. In cadrul acestui nou proces, prin hotărâre irevocabilă s-a respins excepția autorității de lucru judecat și s-a admis acțiunea, constatându-se nulitatea absolută a ofertei de donație și a actului de acceptare (decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie).

Reclamantele au formulat la data de 07 august 2002 și acțiune în constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare prin care Ministerul Apărării Naționale a vândut imobilul către chiriași, respectiv, pârâții I.V. și I.E. Această acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că la momentul încheierii contractului (situat în perioada scursă între momentul finalizării primului proces privind nulitatea donației și promovarea celei de-a doua acțiuni în constatarea nulității absolute a aceluiași act juridic) titlul statului nu era contestat iar cumpărătorii au fost de bună-credință.

Din expunerea demersurilor administrative și judiciare efectuate până în prezent de reclamante și a rezultatelor acestora, Curtea a constatat, în esență, că reclamantele dispun de o hotărâre judecătorească prin care actul de donație a fost desființat, hotărâre care reprezintă un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, iar pârâții se prevalează, la rândul lor, de un „bun", respectiv hotărârea judecătorească prin care s-a respins acțiunea privind nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare. Pentru că ne aflăm în situația de a aprecia asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamante, trebuie examinate posibilitățile concrete și efective pe care le au la dispoziție reclamantele de a-și valorifica dreptul recunoscut prin decizia civilă nr. 1115 din 18 noiembrie 2004 și de a pretinde în fața unei instanțe de judecată protejarea bunului lor.

După obținerea hotărârii judecătorești irevocabile de constatare a nulității donației, reclamantele nu au mai avut temei juridic să promoveze pe cale administrativă o nouă cerere de restituire sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, întrucât legea specială nu a reglementat situațiile de genul celei deduse judecății. Prevederile art. 46 alin. (3) potrivit cărora termenul de notificare curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești se referă exclusiv la acțiunile care erau în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. Or, reclamantele au formulat cea de-a doua acțiune după ce notificare a fost soluționată. În aceste condiții, Curtea a constatat, contrar opiniei primei instanțe, că reclamantele nu au în prezent o cale concretă și efectivă, prevăzută de legea specială, de a se adresa instanței de judecată și de a pretinde examinarea încălcării dreptului lor de proprietate.

Ca atare, respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă apare ca o împiedicare lipsită de justificare a accesului la un tribunal, incompatibilă cu prevederile art. 6 par. 1 din Convenție. Față de aceste considerente, Curtea a considerat că în mod greșit s-a soluționat cauza pe excepția inadmisibilității, astfel încât, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., va admite apelul reclamantelor, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, prin decizia nr. 59A din 26 ianuarie 2010. Împotriva deciziei civile a Curții de Apel București au declarat recurs pârâții I.V. și I.E. care au susținut următoarele critici de nelegalitate. În primul rând, este incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. A fost aplicat greșit textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ.; în speță, temeiul prevăzut de text nu este incident, însăși interpretarea incidenței acestui text prin sintagma „s-a soluționat cauza pe excepția inadmisibilității” este eronată și nu are corespondent în norma procedurală instituită de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Concluzia instanței de apel, potrivit căreia sintagma „soluționarea pe excepție” ar echivala în accepțiunea sa cu nesoluționarea fondului pricinii, este neîntemeiată.

Urmărind motivarea hotărârii primei instanțe, în afară de motivul singular reținut de instanța de apel, ea abundă în considerente și argumente de fond, pe care le-a evidențiat magistratul, și pe temeiul cărora, soluționând pe fond pricina a ajuns la concluzia că, potrivit situației juridice a imobilului, prin raportare la normele legale interne și la cele europene este de neadmis a se mai purcede la o analiză comparativă a preferabilității titlurilor noastre, fără a se înfrânge dispoziții legale interne, norme obligatorii stabilite în soluționarea recursului în interesul legii, precum și principiile și normele CEDO. Se susține că hotărârea apelată este temeinică și legală, neexistând nici un motiv de fapt, ori de drept care să justifice desființarea sa.

Aprecierea potrivit căreia Curtea consideră că în mod greșit s-a soluționat cauza pe excepția inadmisibilității este nelegală, deoarece Tribunalul s-a preocupat de toate aspectele avute în vedere și de Curte, însă, le-a găsit analizate deja și în litigiile anterioare. Apreciind asupra cererii în revendicare a reclamantelor, instanța a luat în considerație toate împrejurările de fapt și argumentele în drept care i-au permis, dar au și obligat-o să examineze prioritar excepția inadmisibilității cererii, să o admită și să respingă cererea pe calea consecinței admiterii acestei excepții de fond. Aspectul privind respingerea irevocabilă a primei cereri în constatarea nulității donației și admiterea irevocabilă a celei de-a doua cereri erau cunoscute și au fost avute în vedere de prima instanță.

Crearea în mod artificial a unui conflict juridic și judiciar, ignorând dispozițiile legii speciale, cu trimitere la dispozițiile art. 480-481 C. civ., constituie o ingerință în dreptul nostru de proprietate și de aceea este inadmisibil. În aceste circumstanțe de drept, atitudinea mai mult decât binevoitoare a instanței de apel de a crea o situație de favoare apelantelor prin constatarea arbitrară a împrejurării că nu s-au mai putut prevala de dreptul de a ataca în justiție decizia administrativă întrucât nu se anulase donația este nu numai nelegală, dar și de-a dreptul surprinzătoare. În cadrul concursului de legi dintre o lege specială și o lege generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale.

Mai mult, potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la care fac trimitere reclamantele, „actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință". Buna credință au dovedit-o și a fost recunoscută prin sentințele definitive și irevocabile pe care le-au evocat și consemnat în textul prezentului recurs. Așa încât, sub toate aspectele prima instanță a procedat legal și temeinic, în considerarea normelor legale, hotărârea instanței de apel fiind nelegală. Soluția primei instanțe se situează pe linia ce s-a impus cu pondere în practica instanțelor și a Î.C.C.J., chiar și înainte de adoptarea Deciziei nr. 33/2008 dată interesul legii.

Doctrina și practica Instanței Supreme s-au pronunțat în sensul că acțiunea în revendicare formulată în temeiul art. 480 C. civ. este inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Criticile recurenților pârâți I.V. și I.E. vizează în principal, greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ., prin interpretarea eronată a soluționării de către instanța de fond a acțiunii în revendicare pe excepția inadmisibilității acesteia după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceste critici nu pot fi primite. Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar care trebuie să fie obligat să-i lase în deplină proprietate și posesie bunul în litigiu. Așa cum a reținut și instanța de apel, acțiunea de față nu poate fi inadmisibilă, date fiind circumstanțele reale și faptul că s-ar aduce atingere astfel dreptului de acces la instanță (la justiție) conform art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, limitele aplicate dreptului de acces la un tribunal nu trebuie să-l restrângă în așa fel încât dreptul în discuție să fie atins în însăși substanța lui, instanța europeană acordând o semnificație deosebită verificării modului în care statele își îndeplinesc obligația de a asigura exercitarea concretă și efectivă a dreptului la un tribunal.

Într-un cadru mai larg, care include ansamblul drepturilor recunoscute și protejate de Convenție, instanța europeană a reținut că statele membre și-au asumat o obligație de rezultat, de a asigura ca drepturile garantate de Convenție să fie concrete și efective, nu teoretice și iluzorii. Efectivitatea dreptului de acces la un tribunal impune ca exercițiul lui să nu fie afectat de existența unor obstacole sau impedimente de drept ori de fapt ce ar fi de natură să pună în discuție însăși substanța sa. Verificând dacă în speță reclamantele au avut, potrivit legii speciale, o cale concretă și efectivă de a aduce în fața unei instanțe de judecată națională pretenția lor, Curtea de Apel a considerat în mod just că reclamantele nu au în prezent această cale concretă și efectivă - astfel că respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă apare ca o împiedicare a accesului la justiție.

Pe de altă parte, prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a statuat că acțiunea în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă.

Chiar dispozitivul acestei decizii stabilește, în caz de neconcordanță, prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispozițiile legii interne, iar în considerente se arată că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Instanța supremă consideră însă că „este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudența constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc." Motivele de recurs invocate de recurenții pârâți apar ca fiind nefondate, în mod just instanța de apel a dispus desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, prin decizia civilă recurată.

Pentru aceste considerente se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâții I.V. și I.E. împotriva deciziei civile nr. 59A din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.