ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5177/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5177/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 102/S din 23 martie 2009, Tribunalul Brașov, s

ecția

civilă, a respins acțiunea formulată, precizată și modificată de reclamantele B.E.

și E,.E., întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 1 și 2 din Legea

nr. 10/2001, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și Decretul-lege nr. 115/1938, în

contradictoriu cu pârâții STATUL ROMAN prin Ministerul Finanțelor, MUNICIPIUL

BRAȘOV prin Primar, SC R. SRL, C.M., N.C.E., N.R., R.C., R.E. și P.D.M.

A anulat cererea formulată de reclamante

în contradictoriu cu pârâta S.E. (decedată), ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane lipsite de capacitate de folosință.

A obligat reclamantele să plătească

pârâtei C.M. suma de 700 lei, pârâților N.C.E. și N.R. suma de 1000 lei,

pârâților R.C. și R.E. suma de 1000 lei și pârâtei P.D.M. suma de 1000 lei

reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că cererea dedusă judecății îmbracă aspectul unei

acțiuni complexe, scopul urmărit de reclamante fiind acela al revendicării imobilului

identificat mai sus, consecutiv constatării nevalabilitătii titlului Statului

Român asupra acestuia, ceea ce constituie premisa pentru admisibilitatea

celorlalte capete de cerere.

Prin sentința civilă nr. 4900 pronunțată

la data de 25 mai 2005 în dos. nr. 3850/2005 al Judecătoriei Brașov, a fost

respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantele S.E., B.I. și E.E. în

contradictoriu cu pârâții SC R. SRL, Statul Român prin Municipiul Brașov prin

Primar, N.C., N.R., C.M. și S.E., acțiune prin care s-a solicitat să se

constate că nu s-a produs transferul dreptului de proprietate de la fostul

proprietar de carte funciară la Statul Român asupra imobilului înscris în C.F.

22997 Brașov, nr. top. 1930/1/13/2, să se dispună radierea dreptului de

proprietate al statului Român și înscrierea celui al fostului proprietar, să se

constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 23475/1998,

23597/1998 și nr. 21173/1996.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Judecătoria Brașov a reținut în esență că trecerea în proprietatea Statului a

imobilului identificat mai sus s-a făcut în mod legal, instanța înlăturând

susținerea reclamantelor în sensul că decizia de preluare nu a fost comunicată

fostului proprietar și apreciind totodată că, în aceste condiții, contractele

de vânzare-cumpărare au fost valabil încheiate, cumpărătorii fiind de

bună-credință, deoarece în momentul încheierii actelor Statul Român era

proprietar, iar în C.F. nu era notat vreun proces cu privire la imobil.

Chiar dacă în cauză nu există autoritate

de lucru judecat în sensul dispozițiilor art. 1201 C. civ., instanța respingând

excepția invocată în acest sens prin încheierea de ședință din 16 martie 2009,

pentru neîndeplinirea condiției triplei identități de părți, obiect și cauză,

în ceea ce privește persoanele care au avut calitatea de părți în dosarul

menționat și au această calitate și în dosarul de față, funcționează pe deplin

prezumția legală absolută a puterii lucrului judecat, prezumție care, potrivit

prevederilor art. 1202 alin. (1) C. civ., dispensează de orice dovadă pe acela

în favoarea căruia este făcută.

De aceeași prezumție a puterii lucrului

judecat se bucură și capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărții

funciare prin radierea dreptului de proprietate al statului și reînscrierea

celui al antecesorului reclamantelor, care a fost de asemenea soluționat prin

sentința civilă nr. 4900/2005 a Judecătoriei Brașov.

In ceea ce privește cererea formulată

prin modificarea de acțiune depusă în fața Tribunalului Brașov, având ca obiect

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 23597 din 17 martie

1998 încheiat între Statul Român prin SC R. SRL și S.E., cerere întemeiată pe o

altă cauză juridică decât cea invocată în primul dosar soluționat între părți,

instanța a admis, prin încheierea de ședință din data de 16 martie 2009,

excepția prescripției dreptului la acțiune, întemeiat pe prevederile art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, având în vedere că, atâta timp cât

reclamantele au urmat procedura de restituire prevăzută de acest act normativ,

prin formularea notificării (aflată în copie la fila 17 din dos. nr. 13583/2002

al Judecătoriei Brașov, atașat prezentului dosar), acestora li se aplică toate

prevederile acestui act normativ, deci inclusiv cele cu privire la termenul de

prescripție în interiorul căruia puteau fi atacate actele de înstrăinare,

întrucât, prin formularea notificării, reclamantele au ales sa urmeze calea

legii speciale, care cuprinde și o atare dispoziție, legea neputându-se aplica fragmentar

sau preferențial.

În ceea ce privește capătul de cerere

având ca obiect obligarea pârâților de a lăsa reclamantelor posesia imobilului,

în urma comparării titlurilor de proprietate, întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ., instanța a reținut ca fiind fondată apărarea pârâților întemeiată

pe dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție pe calea recursului în interesul legii.

Dată fiind opțiunea reclamantelor,

exprimată prin cererea de restituire adresată unității deținătoare, rezultă că

acestea au înțeles să aleagă calea legii speciale pentru valorificarea

dreptului lor, fiind astfel

pe deplin

aplicabil principiul

„

electa una

via non datur recurssus adalteram''

.

Cu alte cuvinte, odată aleasă o anumită cale

procedurală pentru valorificarea unui drept, titularul acesteia este obligat să

urmeze până la capăt calea aleasă, alegerea făcută închizându-i calea la alte

demersuri oferite de lege pentru valorificarea aceluiași drept.

S-a mai reținut că reclamantele nu au

invocat, în cererea dedusă judecății, nici o încălcare a drepturilor prevăzute

de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu au sesizat existența vreunei

neconcordanțe între aceasta și legea specială, așa încât instanța nu poate

analiza, în baza cererii reclamantelor, în ce măsură s-ar putea da eficiență

Convenției în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiată pe prevederile

dreptului comun, pe care acestea au formulat-o, și în orice caz prioritatea la

care face referire Decizia nr. 33/2008 ar putea fi dată numai în măsura în care

astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, ori, în speță, prin sentința civilă nr. 4900/2005 a

Judecătoriei Brașov, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași, în baza Legii

nr. 112/1995, cu privire la apartamentele situate în imobilul în litigiu,

constatându-se implicit valabilitatea acestor contracte, astfel încât admiterea

acțiunii în revendicare împotriva pârâților persoane fizice ar fi de natură a

aduce atingere altor drepturi de proprietate, în legătură cu care s-a constatat

că au fost legal dobândite, precum și securității raporturilor juridice.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel, în termen si motivat,

reclamantele I.B.

și E.E.

, solicitând admiterea

acestuia,

desființarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și

precizată, avându-se în vedere și situația juridică actuală a imobilului în

cauză, situat în Brașov, înscris în C.F. 22997 Brașov, nr.top 1930/1/13/2 și

faptul că pârâta P.D.M. nu are înscris în C.F. dreptul de proprietate asupra

ap. 2 din imobil, existând posibilitatea restituirii în natură a acestuia cu

atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare asupra acestui apartament

încheiat cu antecesoarea pârâtei anume S.E. nu respecta dispozițiile Legii nr.

112/1995, deoarece aceasta din urmă nu a avut un contract de închiriere valabil

încheiat înainte de apariția Legii nr. 112/1995.

Pentru acest apartament apelantele au

susținut că, prin „compararea ridurilor" instanța trebuie să dea

preferință titlului fostului proprietar ale cărui moștenitoare acestea sunt.

S-a mai susținut că în mod greșit instanța a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretenția constând

în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între S.E. și SC R. SRL Brașov.

De asemenea, în mod greșit a fost admisă

și prezumția legală absolută a puterii lucrului judecat a sentinței civile nr. 4900/2005

față de prezenta cerere.

Petitele celor două acțiuni sunt diferite

și trebuia ca instanța să constate nevalabilitatea titlului statului care este

evidentă, fiind vorba și de o preluare abuzivă a imobilului.

Chiar fără a anula titlul de proprietate

al vreunei părți, instanțele pot stabili ce titlu e mai bine caracterizat.

Intimatele subdobânditoare ale dreptului

de proprietate în baza Legii nr. 112/1995 , au formulat întâmpinare ,

solicitând respingerea apelului , invocând aplicarea deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție prin care s-a soluționat recursul în interesul

legii. S-a susținut că apelantele nu justifică nici măcar „speranța legitimă"

asupra bunului în cauză, atâta timp cât prin hotărâri judecătorești anterioare

s-a reținut irevocabil preluarea cu titlu valabil a imobilului în cauză.

In probațiune pârâții au făcut dovada

înscrierii în C.F. a dreptului lor de proprietate dobândit în temeiul Legii nr.

112/1995.

Prin

decizia civilă nr. 129/AP din 4 decembrie 2009 Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale a respins apelul

și a obligat apelantele la plata cheltuielilor de judecată către intimați

astfel cum au fost solicitate.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut că excepțiile de procedură, respectiv excepția

autorității lucrului judecat raportat la cererea de chemare în judecată din

dosarul nr. 3850/2005 și excepția prescripției dreptului material la acțiune

pentru petitul referitor la constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare nr. 23597 din 17 martie 1998 încheiat cu S.E. de către Statul

Român prin SC R. SRL Brașov în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost soluționate

în mod corect prin încheierea din 16 martie 2009 ce face parte integrantă din

sentința atacată , constituind preambulul acesteia.

În cadrul „prezumției" de lucru

judecat , nu trebuie să existe identitate de obiect, ci doar să fie dezlegată o

chestiune de drept într-o primă hotărâre, care se regăsește și în acțiunea

nouă, ce face obiectul prezentului dosar. Prezumția legală este un mijloc prin

care legiuitorul simplifică și ușurează probațiunea, spre a asigura aplicarea

unei norme de drept. Ea presupune deci o judecată în fond, scopul ei fiind

acela de a înlătura contradicțiile dintre considerentele hotărârilor.

In speță, chiar dacă obiectul cererii din

dosarul nr. 3850/2005 era acela de a se constata că nu s-a produs transferul

dreptului de proprietate de la fostul proprietar de C.F. la Statul Român asupra

imobilului înscris în C.F. 22997 Brașov, nr.top. 1930/1/13/2 , iar în motivarea

cererii de chemare în judecată din vechiul dosar, reclamantele apelante de față

susțineau o preluare fără titlu juridic a imobilului, se constată că instanța -

prin sentința civilă nr. 4900/2005 devenită irevocabilă, a respins cererea și a

reținut în considerente că „operațiunea de preluare a imobilului în baza Decretul

nr. 223/1974 a fost făcută corect și legal".

Așadar, această chestiune de drept

dezlegată deja, repusă în discuție în această nouă acțiune, poate fi opusă în

această cauză cu putere de lucru judecat, cum s-a și procedat în mod corect de

către prima instanță.

Totuși, acest aspect nu împiedică

instanța să procedeze la compararea titlurilor așa cum greșit susțin

apelantele.

S-a mai constatat, din considerentele

sentinței atacate, că s-a analizat și acest aspect, făcându-se referire și la

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De altfel, în motivele de apel,

apelantele au făcut referire în mod special la titlul de proprietate al

subdobânditoarei S.E. pe care nu-1 consideră legal și nici desăvârșit prin

înscrierea în C.F.

Instanța de apel a înlăturat și critica

privind admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu

privire la petitul prin care se solicită nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu S.E., reținând că, chiar dacă se susține că

motivul nulității este „frauda la lege" și că, potrivit dreptului comun,

invocarea nulității este imprescriptibilă, în cauză nu pot fi ignorate

dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care prevăd expres că indiferent de

cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an (prelungit

succesiv până la 14 august 2002) de la data intrării în vigoare a legii.

Prin urmare, raportat la data formulării

cererii de chemare în judecată - 7 decembrie 2007, instanța de fond a reținut

corect ca fiind prescris dreptul material la acțiune, exercitat în scopul

constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de S.E.

Reținându-se și puterea de lucru judecat

a sentinței civile nr. 4900/2005 A Judecătoriei Brașov cu privire la

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a celor trei subdobânditori: C.M.,

S.E. și N.C., instanța de fond a procedat corect la compararea titlurilor

foștilor proprietari cu cele ale actualilor proprietari, ținând cont și de

motivele pentru care reclamantele, actualele apelante, susțineau că titlul

subdobânditorilor nu este valabil.

Pârâtele au făcut dovada în apel că

dreptul lor de proprietate este consfințit prin înscrierea în C.F., fiind

aplicabile dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996 (art. 32 din Decretul-lege

nr. 115/1938) care prevăd că dacă un drept real s-a înscris în C.F. în folosul

unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul acesteia.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat

de S.E. ce a constituit și obiectul certificatului de moștenitor în numele lui P.D.

- succesoare după S.E., este valabil încheiat.

Anterior apariției Legii nr. 112/1995, S.E.

a deținut imobilul ce a făcut obiectul vânzării mai întâi în calitate de

chiriaș, având contractul de închiriere nr. 12 din 20 februarie 1998 - f.135

din dos. nr. 13583/2002, provenit prin unificarea a două contracte: nr. 33 din 25

februarie 1993 având ca titular pe S.E. și respectiv nr. 6038 din 8 martie 1976

privind pe S.M., cumnata pârâtei. Acestea împărțeau o singură unitate locativă,

astfel că S.M. a cedat contractul său de închiriere către S.E.

Din înscrisul de la fia 134 din dos. nr. 13583/2002

al Judecătoriei Brașov rezultă că S.E. avea calitatea de chiriaș al SC R. SRL

Brașov asupra apartamentului cumpărat cu mult înainte de apariția Legii nr. 112/1995

conform contractului nr. 33 din 25 februarie 1993, astfel că nu poate fi

primită susținerea apelantelor că la momentul apariției menționatei legi,

defuncta S.E. nu avea contract de închiriere valabil și că deci, nu putea

beneficia de dispozițiile acesteia.

Este adevărat că Legea nr. 10/2001

recunoaște ca „abuzive" toate preluările dreptului de proprietate de către

Statul Român de la foștii proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

, însă această dispoziție a art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu valorează „titlu de

proprietate", nu echivalează cu înscrierea „

ope legis

" a

dreptului de proprietate în favoarea reclamantelor în C.F., ci doar deschide

calea spre valorificarea drepturilor recunoscute prin legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2001.

In condițiile menținerii valabilității

contractului de vânzare-cumpărare și în lipsa constatării nevalabilității

ridului statului, vânzarea este consolidată, mai ales prin înscrierea dreptului

real imobiliar pe numele pârâtelor care valorează „titlu".

Alegând direct calea revendicării

potrivit dreptului comun , reclamantele nu reușesc să justifice că titlul de

proprietate al autorilor lor este preferabil celui al apelanților pârâți.

Instanța de apel a mai constatat că , în

speță, reclamantele nu fac dovada unei „speranțe legitime" asupra

imobilului în cauză , simpla invocare a dreptului autorilor lor împotriva

subdobânditorilor pârâți - ale căror titluri de proprietate nu au fost

desființate , nu creează pentru reclamante condițiile „speranței legitime"

și cele de „bun" în sensul art. l din Protocolul adițional 1 la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale ale omului,

pentru a face aplicabile normele dreptului internațional în materie atunci când

ar exista neconcordanță între legea specială și convenție (decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În speță, cei care îndeplinesc condițiile

existenței unui „bun" în sensul Convenției, sunt pârâții care au hotărâri

judecătorești ce le confirma dreptul, chiar în contradictoriu cu moștenitorii

foștilor proprietari, consolidându-și dreptul de proprietate prin înscriere în C.F.

Î

mpotriva

acestei decizi au formulat recurs reclamantele I.B. si

E.E., vidând

următoarele aspecte:

1.Greșita schimbare a temeiului juridic

al cererii introductive de instanță, fără punerea în discuția părților a

acestei chestiuni, aspect contrar principiilor disponibilității și

contradictorialității, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei și

atrage nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.;

prescripției dreptului material la acțiune privind constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 23597 din 17 martie 1998

încheiat între S.E. și SC R. SRL Brașov, întrucât în cauză nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind vorba de un motiv

de nulitate întemeiat pe frauda la lege care este imprescriptibil.

In acest sens, recurentele-reclamante

arată că în mod greșit s-a reținut ca valabil contractul de închiriere al

intimatei P.D.M. (moștenitoarea defunctei S.E.), întrucât la data apariției

Legii nr. 112/1995, antecesoarea intimatei P.D.M. avea contract de închiriere

încheiat cu SC R. SRL doar pentru o parte din apartamentul în litigiu.

Astfel, la nivelul anului 1998 defuncta S.E.,

în baza contractului de închiriere nr. 33/1993, deținea spațiul locativ în

litigiu, în folosință comună cu S.M., care, la rândul său, deținea în baza

contractului de închiriere nr. 6038/1976 cealaltă parte din spațiul locativ

respectiv și care, prin declarație autentică, a renunțat în mod definitiv și

irevocabil la toate drepturile locative asupra spațiului său spre a-i servi

numitei S.E. la întocmirea unui nou contract de închiriere.

Pe baza acestei declarații, între SC R.

SRL și S.E. s-a încheiat un nou contract de închiriere - contractul nr. 12/1998,

cu un obiect diferit de contractul inițial nr. 33/1993.

Cum însă drepturile locative deținute de S.M.

în baza contractului nr. 6038/1976 nu se puteau transmite decât eventualelor

persoane care ar fi fost trecute în acel contract, rezultă că noul contract (nr.

12/1998) a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, motiv

pentru care nu poate fi considerat valabil, nici vânzarea întemeiată pe Legea

nr. 112/1995 nefiind astfel valabilă;

compararea titlurilor și să acorde preferință celui mai bine caracterizat, fără

a fi necesară anularea vreunuia din ele, așa cum a statuat și practica

judiciară în materie, fund invocată în acest sens decizia nr. 6255/2005 a I.C.C.F.

în dosarul nr. 21012/2004;

judecat a sentinței civile nr.4900/2005 față de prezenta cerere, întrucât din

petitele celor două acțiuni rezultă că acestea sunt diferite, fapt pe care instanțele

nu l-au luat în considerare.

Recursul

este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Critica privind schimbarea temeiului

juridic al cererii de chemare în judecată prin caracterizarea capetelor de

cerere privind revendicarea ca pe o cerere întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și

nepunerea în discuție a acestei chestiuni este nefondată.

Astfel, instanța de apel și prima

instanță nu au caracterizat „capetele de cerere privind revendicarea ca pe o

cerere la care se aplică prevederile Legii nr. 10/2001", ce nu a fost pusă

în discuția părților, așa cum susțin recurentele.

Dimpotrivă, atât prima instanță cât și

instanța de apel au constatat că au fost sesizate cu o acțiune de drept comun,

în revendicare. Prima instanță a reținut că reclamantele au și uzat de calea legii

speciale, motiv pentru care nu mai pot exercita ulterior și o acțiune în

revendicare întemeiată pe prevederile dreptului comun, iar instanța de apel a

constatat că alegând direct calea revendicării potrivit dreptului comun,

reclamantele nu reușesc să justifice că titlul lor de proprietate este

preferabil.

Prin urmare, temeiul juridic al cererilor

nu a fost schimbat, cauza fiind judecată în lumina sesizării instanțelor,

potrivit principiilor aplicabile acțiunii în revendicare de drept comun și

raportului „lege specială-lege generală".

Excepția prescripției dreptului material

la acțiune privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 23597

din 17 martie 1998 încheiat între S.E. și Statul Român prin SC R. SRL Brașov în

temeiul Legii nr. 112/1995 a fost corect soluționată de instanța de fond și

menținută de instanța de apel.

Potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate,

dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în

vigoare a prezentei legi", termen ce a fost prelungit succesiv până la 14

august 2002.

Nerespectarea termenului prevăzut de art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 atrage decăderea din dreptul de a mai obține

analiza legalității actului juridic a cărui desființare se solicită pe calea

nulității absolute.

Aplicabilitatea art. 45 din Legea nr. 10/2001

nu este dată de faptul că reclamantele au formulat notificare, ci de faptul că

imobilul în litigiu intră în sfera de incidență a legii speciale de reparație.

Legea nr. 10/2001 nu poate fi

interpretată și analizată în mod fragmentar sau discreționar, astfel încât

atunci când dispozițiile sale prevăd termene sau proceduri derogatorii de la

dreptul comun, ele se vor aplica ca atare.

Prin urmare, având în vedere incidența în

cauză a dispozițiilor legale arătate și raportat la data formulării cererii de

chemare în judecată, în mod corect instanțele au reținut ca prescris dreptul

material la acțiune exercitat în scopul constatării nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat de S.E.

Referitor la apărările

recurentelor-reclamante potrivit cărora instanțele ar fi trebuit să constate

preferabilitatea titlului lor, se constată că reclamantele au chemat în

judecată și pe pârâtele persoane fizice pentru a se dispune obligarea acestora

să le predea posesia imobilului în litigiu.

În cadrul procedurii de soluționare a

acțiunii în revendicare față de acești pârâți, toate părțile au exhibat câte un

titlu: reclamantele au invocat titlul de proprietate al autorilor lor, iar

pârâții contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Intr-o astfel de situație, intervine

compararea titlurilor părților, pentru a se stabili care dintre acestea este mai

caracterizat.

Reclamantele se prevalează de titlul

autorului lor, S.B. însă, cu privire la acest aspect este important de reținut

că prin sentința civilă nr. 4900 din 25 mai 2005, Judecătoria Brașov a respins

acțiunea formulată de reclamante prin care au solicitat să se constate că nu

s-a produs transferul dreptului de proprietate de la fostul proprietar de carte

funciară la Statul Român, radierea dreptului de proprietate al acestuia din

urmă și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 23475/1998,

23597/1998 și nr. 21173/1996.

Judecătoria Brașov a reținut că trecerea

imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod legal, Statul Român

înscriindu-și dreptul de proprietate dobândit în C.F., iar cele trei contracte

de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu bună credință.

Sentința a rămas irevocabilă prin decizia

nr. 831/R/2005 a Tribunalului Brașov.

Se constată, așadar, că prin hotărâre

judecătorească irevocabilă s-a constatat că transferul dreptului de proprietate

de la autorul reclamantelor la Statul Român a avut loc cu respectarea legii,

ceea ce înseamnă recunoașterea cu efecte retroactive a desființării titlului de

proprietate al autorului reclamantelor.

In aceste condiții, în mod corect

instanța de apel a constatat că stabilirea pe cale judecătorească a validității

titlului de proprietate al statului și bunei credințe la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare, determină ca titlul de care se prevalează

pârâții să fie mai caracterizat decât titlul autorului reclamantelor, invalidat

prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

În mod legal a fost soluționată și

problema puterii de lucru judecat rezultând din sentința civilă nr. 4900/2005 a

Judecătoriei Brașov, devenită irevocabilă prin constatarea nulității recursului

declarat de reclamante prin decizia civilă nr. 831/R/2005 a Tribunalului

Brașov.

Așa cum s-a arătat, prin sentința civilă

nr.4900/2005 a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantele S.E., B.I.

și E.E. în contradictoriu cu pârâții SC R. SRL, Statul Român, prin municipiul

Brașov prin primar, N.C., N.R., C.M. și S.E.

Problemele de drept soluționate prin

susmenționata sentință au intrat în puterea lucrului judecat, prin rămânerea ca

irevocabilă a hotărârii judecătorești care le-a consacrat.

Aceasta înseamnă că persoanele care au

figurat ca părți în dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 4900/2005,

respectiv, reclamantele și pârâții care au avut această calitate, cât și

avânzii lor cauză (succesoarea defunctei S.E.) sunt ținuți de cele statuate

prin hotărârea arătată, reclamantele neputând promova o nouă acțiune prin care

să tindă la constatarea nevalabilității ridului statului asupra aceluiași

imobil, fără a avea vreo relevanță că petitul principal al primei acțiuni a

fost formulat în termeni oarecum diferiți, câtă vreme scopul urmărit este

același, și anume, constatarea inexistenței dreptului de proprietate al

statului, corelativ cu constatarea dreptului de proprietate al autorului

reclamantelor asupra imobilului.

De aceeași prezumție a puterii lucrului

judecat se bucură și capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărții

funciare prin radierea dreptului de proprietate al statului și reînscrierea

celui al antecesorului reclamantelor.

Puterea de lucru judecat reprezintă o

prezumție legală absolută, irefragabilă, ce dispensează de orice dovadă pe

acela în favoarea căruia operează, respectiv, dacă într-un proces anterior s-a

recunoscut un drept, titularul acestuia nu va mai trebui să dovedească, într-un

litigiu ce ar pune în discuție existența acelui drept, faptele pe care se

sprijină dreptul său, și, deci, să repete probele deja administrate într-un alt

cadru procesual, fiind suficient a proba că dreptul i-a fost recunoscut printr-o

hotărâre definitivă și irevocabilă.

Prezumția de lucru judecat reprezintă

manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat, în sensul că ceea ce a

fost dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut, și constituie

instrumentul juridic ce consacră regulile potrivit cărora, pe de o parte, o

acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar pe de

altă parte, o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată

a exprima adevărul și nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre.

In speță, nu are relevanță modalitatea de

formulare a capetelor de cerere din prezenta acțiune, ci interesează scopul

urmărit de părți și chestiunea de drept dedusă judecății, care sunt identice în

ambele acțiuni, fiind astfel supuse efectelor puterii de lucru judecat, cum în

mod corect au reținut și instanțele de fond și apel. Pentru considerentele arătate,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantele I.B., E.E. împotriva deciziei civile nr. 129/AP din 04 decembrie 2009

a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurente la cheltuieli de

judecată către intimați, după cum urmează 700 lei pentru N.C.E., 2000 lei către

R.C., 700 lei către C.M. și 2000 lei către P.D.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

octombrie 2010.