ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1017/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1017/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând

asupra recursului civil de față, constată următoarele:

La 2

aprilie 2008, reclamantul S.D.R. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței a i se recunoaște calitatea

de unic moștenitor de pe urma defunctei A.S. și să se constate că imobilul

situat în Brașov, a fost preluat de stat, fără titlu.

În

motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 6 al Legii nr. 213/1998,

reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al defunctei A.S., născută A.,

(decedată la 14 martie 2006), că preluarea imobilului s-a realizat în baza

Decretului nr. 223/1974, act neconstituțional, cu încălcarea voinței coproprietarilor

(reclamantul si defuncta sa mamă), cererea acestora de vânzare a imobilului

către stat, în scopul plecării definitive din țară, neconstituind decât o condiționare

a voinței de a accepta preluarea imobilului, contra unei sume de bani,

derizorii, pentru a obține dreptul la liberă circulație, preluarea

realizându-se cu încălcarea Constituției, a convențiilor și tratatelor

internaționale.

Pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat prin întâmpinare,

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare față de prevederile imperative

ale Legii nr. 10/2001, susținând că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi

urmat prevederile Legii nr. 10/2001, republicată.

Prin

sentința civilă nr. 290/S din 26 septembrie 2008, Tribunalul Brașov a respins

excepția inadmisibilității acțiunii.

A admis

în parte cererea de chemare în judecată și a constatat nevalabilitatea titlului

statului, respingând restul pretențiilor formulate de reclamant.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul nu a învestit

tribunalul cu o acțiune în revendicare imobiliară, ci cu o acțiune în

constatarea nevalabilității titlului statului.

Potrivit

prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 “fac parte din domeniul

public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și

bunurile imobile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte

și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”.

Analizând

titlul statului, instanța a apreciat caracterul neconstituțional al preluării

în baza Decretului nr. 223/1974, acest act normativ contravenind și Declarației

Universale a Dreptului Omului, conform căreia orice persoană are dreptul de a

părăsi și a reveni în țara sa, necondiționat.

Primul

petit al acțiunii, privind constatarea calității reclamantului de unic

moștenitor al defunctei A.S. a fost respins cu motivarea că reclamantul nu a

urmat procedura succesorală notarială, conform art. 68 din Legea nr. 36/1995,

suspendarea acestei proceduri și sesizarea instanței de judecată operând în

cazurile expres determinate de lege, când succesibilii își contestă unii altora

calitatea ori atunci când se contestă masa succesorală.

Prin

încheierea pronunțată în camera de consiliu la 17 noiembrie 2008, Tribunalul

Brașov a admis cererea și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în

sentința civilă nr. 290/S din 26 septembrie 2008 a Tribunalului Brașov și în

minuta acesteia, în ceea ce privește numărul cărții funciare în care este

înscris imobilul în litigiu, urmând a se menționa că acesta este 10.792 Brașov,

iar nu 10.729 Brașov, cum în mod greșit a fost scris.

Împotriva

sentinței pronunțată de Tribunalul Brașov a declarat apel pârâtul invocând

necompetența materială a tribunalului, în raport de obiectul cererii și temeiul

de drept al acesteia, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 arătând că, în

primă instanță, pricina este de este competența materială a judecătoriei.

S-au

adus critici privind soluția instanței de fond, care în mod greșit a respins

excepția inadmisibilității acțiunii, ulterior intrării în vigoare a legii

speciale și cu privire la aprecierea nevalabilității titlului statului, pârâtul

învederând în motivele de apel, că reclamantul a părăsit fraudulos țara, actul

de preluare, respectiv decizia fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular

Județean, fiind emis cu respectarea legii, a art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974

și că, având în vedere imperativul momentului de la data trecerii imobilului în

proprietatea statului, în mod corect a fost emisă decizia de preluare.

Apelantul-pârât

a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei

spre competentă soluționare judecătoriei, iar, în subisdiar a solicitat

admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 290/S din 26

septembrie 2008 a Tribunalul Brașov, cu privire la constatarea nevalabilității

titlului statului și menținerea celorlalte dispoziții.

Prin

decizia nr. 9/Ap din 3 februarie 2009, Curtea de Apel Brașov - Secția Civilă și

pentru Cauze cu Minori și de Familie, de Conflicte de Muncă și Asigurări

Sociale a respins apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov

împotriva sentinței Tribunalului Brașov.

Pentru a

decide ca atare, instanța de control judiciar ordinar a înlăturat ca nefondat

motivul referitor la necompetența materială a tribunalului, întrucât prin

încheierea din 9 mai 2008, reclamantul, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ. a

precizat valoarea imobilului la 200.000 euro, fiind incidente dispozițiile art.

2 lit. b) din același cod.

Privitor

la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a reținut că fiind o

acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului, întemeiată pe

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, și nu o acțiune în

revendicare, aceasta își păstrează caracterul admisibil în raport de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, apariția actului normativ special neparalizând acțiunile

introduse în temeiul Legii nr. 213/1998.

S-a

reținut de instanța de apel că imobilul a fost preluat fără titlu, în temeiul

dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, situație în care nu sunt incidente

prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la îndeplinirea

procedurii prealabile, impusă de Legea nr. 10/2001.

A fost

respinsă și critica referitoare la valabilitatea titlului statului, susținută

de apelantul-pârât, cu motivarea că Decretul nr. 223/1974 cuprindea dispoziții

care veneau în conflict cu reglementările constituționale din acea perioadă,

precum și cu cele prevăzute de art. 480, 481 C. civ., conform cărora nimeni nu

poate fi silit să cedeze proprietatea sa, decât pentru cauze de utilitate

publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, dreptul la proprietatea

privată a persoanei fizice, fiind garantat de legea organică.

S-a

reținut că actul normativ în baza căruia reclamantul a fost lipsit de

proprietatea sa, ca urmare a plecării din țară, contravenea și dreptului la

liberă circulație instituit prin art. 12 pct. 1 și 2 din Pactul Internațional

cu privire la drepturile civile și politice, la care România era parte în acel

moment, dar și art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Împotriva

deciziei nr. 9/Ap din 3 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă

și pentru Cauze cu Minori și de Familie, Conflicte de Muncă și Asigurări

Sociale a declarat recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice (Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov) reiterând criticile

privind excepția necompetenței materiale a tribunalului, inadmisibilitatea

acțiunii reclamantului și valabilitatea titlului statului.

S-a

susținut de către recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice că, față de petitul acțiunii, respectiv constatarea nevalabilității

titlului statului, aceasta este inadmisibilă, întrucât pentru restituirea

imobilelor naționalizate există o legea specială, nr. 10/2001, care

reglementează procedura de restituire, iar reclamantul nu a uzat de prevederile

obligatorii ale acestui act normativ.

Astfel,

s-a arătat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții nu se

pot adresa instanțelor cu acțiuni în revendicare, sau în constatarea

nevalabilității titlului statului, accesul la justiție fiind condiționat de

urmarea acestei proceduri speciale.

Cu

privire la valabilitatea titlului statului, s-a susținut de recurent că, în mod

eronat s-a considerat că prevederile Decretului nr. 223/1974 veneau în

contradicție cu reglementările constituționale în vigoare la acea dată,

cuprinse în art. 36 din Constituție și prevederile art. 480, 481 C. civ. și că

în speță, decretul menționat a fost corect aplicat.

S-a arătat

în motivele de recurs, că titlul statului reprezentat de decizia de preluare a

imobilului, ca act administrativ de autoritate este valabil constituit, iar

dobândirea dreptului de proprietate de către Statul Român s-a realizat în mod

legal, reclamantului fiindu-i aplicabile prevederile art. 2 alin. (2) din

Decretul nr. 223/1974.

În

motivele de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a

făcut referiri generice, fără concretizări la speță, cu privire la jurisprudența

CEDO, despre care afirmă că s-a pronunțat în mod constant, în sensul că nu este

o restrângere a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului de

proprietate, condiționarea accesului la justiție, funcție de dovedirea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Recursul

este fondat pentru și în limita considerentelor ce succed:

Reclamantul

deduce judecății o acțiune în constatarea calității sale de unic moștenitor al

defunctei sale mame, A.S. și stabilirea caracterului abuziv al preluării de

către stat a imobilului.

Este de

observat că prin soluția de primă instanță a Tribunalului Brașov a fost

respinsă cererea de constatare a calității sale de moștenitor, sentința nefiind

atacată sub acest aspect de către reclamant, definitivându-se ca atare, astfel

încât ceea ce a rămas dedus judecății este constatarea nevalabilității titlului

statului.

Or, din

această perspectivă, reclamantul care își justifică demersul judiciar invocând

calitatea lui de moștenitor al titularului dreptului de proprietate pretins

deposedat abuziv de către stat, nu reușește să-și mai legitimeze

poziția în proces, câtă vreme a rămas stabilit definitiv că nu a făcut dovada

calității de moștenitor, neurmând procedura succesorală notarială.

Astfel,

în limitele învestirii, este de observat caracterul subsidiar al cererii în

constatare, în raport cu cererea în realizarea dreptului de proprietate.

Potrivit

art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru

constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită

dacă partea poate cere realizarea dreptului “.

În

speță, reclamantul a încercat să obțină recunoașterea calității de proprietar

al imobilului, eludând dispozițiile obligatorii care presupun întemeierea

pretențiilor în cadrul unei acțiuni în realizarea dreptului, acțiunea în

constatarea dreptului de proprietate neputând fi formulată, întrucât

reclamantul are posibilitatea să ceară realizarea dreptului, caracterul

subsidiar al acțiunii în constatare fiind obligatoriu și consfințit de

dispozițiile imperative ale art. 111 C. proc. civ., mai sus redat.

De

altfel, chiar art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 pe care reclamantul își întemeiază

în drept acțiunea trimite la dispozițiile legii speciale, care în materie sunt

reprezentate de Legea nr. 10/2001.

Or,

aprecierea asupra valabilității titlului statului se putea realiza în cadrul

procedurilor acestei legi.

Cât

privește critica din recurs referitoare la inadmisibilitatea acțiunii

reclamantului, în raport de prevederile obligatorii ale Legii nr. 10/2001, soluția

a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia care prevede că bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea

consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac

obiectul unor legi speciale de reparație.

Accesul

liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție a fost statuat de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder c.Regatului Unit, 1975, când a

stabilit că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum și

că „există posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor

care circumscriu conținutul oricărui drept”.

Așadar,

cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un

anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau

restricții.

Sub

acest aspect, în legătură cu promovarea unei acțiuni în constatarea

caracterului nelegal al naționalizării (Cauza Faimblat împotiva României),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că ar constitui o

încălcare a art. 6, neprimirea unei astfel de cereri, dar într-un anumit

context jurisprudențial (respectiv la un moment când practica era neunitară în

a judeca fondul acțiunilor atunci când notificarea nu era soluționată de

unitatea deținătoare).

Această

practică divergentă a fost însă unificată prin decizia în interesul legii nr. XX/2007.

S-a

statuat de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție că,

interpretând art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/20001, în spiritul reparator al

acestui act normativ, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv

dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire

în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în

cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri

la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că

instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în

natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare

să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură.

Dimpotrivă,

în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin

lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a

cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu

corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct,

restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

Decizia

Secțiilor Unite a fost pronunțată tocmai pentru a unifica practica judiciară

din punct de vedere al proteguirii dreptului de proprietate, rezolvând posibilele

situații, în cazul refuzului entității învestite cu soluționarea notificării, de

a da curs cererii de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Problema

pusă în Cauza Faimblat menționată în legătură cu încălcarea accesului la

justiție a fost aceea a influenței unei asemenea constatări asupra procedurii

inițiate în temeiul Legii nr. 10/2001, dacă s-a ales această cale, ceea ce nu

se regăsește în speță.

În Cauza

Faimblat circumstanțele în fapt ale speței erau diferite, întrucât în acel caz,

în paralel cu procedura administrativă inițiată în baza Legii nr. 10/2001,

reclamanții au sesizat în septembrie 2001, instanța competentă a soluționa acțiunea

îndreptată împotriva Consiliului local solicitând constatarea nelegalității naționalizării

din anul 1950.

S-a

apreciat astfel, că modul în care instanțele au respins acțiunea reclamanților,

fără a analiza comportamentul organelor administrative și respectarea de către

acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pun sub semnul

îndoielii eficiența accesului la o instanță judecătorească, conferit

reclamantului în cadrul procedurii în constatare.

S-a

stabilit că respingerea acțiunii în constatare nu prezintă prin ea însăși o

problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale

speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este evidențiată ca o cale de

drept efectivă.

În cazul

concret dedus judecății, în prezentul dosar, nu se identifică însă o atare

situație, reclamantul neuzând de calea legii speciale, pentru a putea

valorifica rezultatul judecății în acțiunea în constatare, în acea procedură,

ci dimpotrivă, formulând acțiunea în constatare de față, tocmai pentru a eluda

dispozițiile obligatorii ale acesteia.

Deci,

sub acest aspect situația din speță nu se circumscrie cadrului avut în vedere

în Cauza Faimblat, nefiind vorba de încălcarea accesului la justiție,

determinat de comportamentul organelor administrative care nu au dat

satisfacție dreptului reclamantului, întrucât demersul judiciar nu a fost

calificat sub imperiul legii speciale, pe care reclamantul a eludat-o, alegând

a se adresa instanței, printr-o acțiune de drept comun, în constatarea

nevalabilității titlului statului.

În speță,

nu se poate pune problema efectivității dreptului din punct de vedere al

procedurii Legii nr. 10/2001, pentru că reclamantul nu s-a adresat instanței pe

tărâmul acestui act normativ și neadresându-se pe calea legii speciale nu se

poate realiza o similitudine cu refuzul autorităților administrative de a

soluționa notificarea, ca în cazul Faimblat.

Cum s-a

evidențiat mai sus, în speță, raportul juridic grefat pe dispozițiile Legii nr.

213/1998, în cadrul unei acțiuni în constatare nu se identifică, în cazul

respingerii acțiunii cu o încălcare a accesului liber la justiție, consacrat și

consfințit de art. 21 din Constituție.

Soluția

de respingere a acțiunii în constatare se impune, așadar, în raport de

prevederile art. 111 C. proc. civ. și de caracterul subsidiar al acțiunii în

constatare, față de cea în realizare, fără ca aceasta să reprezinte, așa cum a

rezultat, potrivit considerentelor arătate, o îngrădire a accesului la

justiție.

Cât privește

petitul referitor la constatarea calității de moștenitor, corect s-a reținut că

reclamantul trebuia să se adreseze, conform art. 68 din Legea nr. 36/1995 și să

urmeze procedura notarială necontencioasă de deschidere a succesiunii, numai

suspendarea acesteia ducând la sesizarea instanței de judecată, în cazurile

expres determinate de lege, respectiv, când succesibilii își contestă unii

altora calitatea, ori compunerea masei succesorale.

Nu poate

fi însă reținut ca fondată critica din recurs referitoare la necompetența

materială a tribunalului, deoarece, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., acesta judecă în primă instanță “procesele și cererile în materie civilă

al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei”, cu excepțiile prevăzute de

lege, iar valoarea imobilului, după prețuirea reclamantului, realizată în

temeiul art. 112 pct. 3 C. proc. civ. este de 200.000 euro, astfel cum a fost

indicată prin încheierea din 9 mai 2008 (fila 12 dosar fond).

Astfel,

instanța de control judiciar extraordinar, în majoritate, va face aplicarea art.

312 alin. (2) și art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica

decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 290/S din 26

septembrie 2008 a Tribunalului Brașov și va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În

majoritate,

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva deciziei nr. 9/Ap din 3 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov,

Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Modifică

decizia atacată, admite apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 290/S

din 26 septembrie 2008 a Tribunalului Brașov, în sensul că respinge cererea de

chemare în judecată.

Menține

celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2010.

Cu opinia separată a

doamnei judecător R.S., în sensul că:

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva deciziei nr. 9/AP din 3 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov,

Secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, conflicte de muncă și

asigurări sociale.

OPINIA SEPARATA

Analizând decizia

recurată din perspectiva criticilor formulate prin cererea de recurs, consider

că se impune respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice (Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov)

împotriva deciziei nr.

09/AP din 3 februarie 2009 a Curții de Apel

Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de

muncă și asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează;

La 2

aprilie 2008, reclamantul S.D.R. a chemat în judecată pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să i se recunoască

calitatea de unic moștenitor al defunctei A.S., respectiv să se constate că

imobilul situat în Brașov, a fost preluat de stat, fără titlu.

În

motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 6 al Legii nr. 213/1998,

reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al defunctei A.S., născută A.,

(decedată la 14 martie 2006), că preluarea imobilului s-a realizat în baza

Decretului nr. 223/1974, act neconstituțional, cu încălcarea voinței

coproprietarilor (reclamantul si defuncta sa mamă), cererea acestora de vânzare

a imobilului către stat, în scopul plecării definitive din țară, neconstituind

decât o condiționare a voinței de a accepta preluarea imobilului, contra unei

sume de bani derizorii, pentru a obține dreptul la liberă circulație, preluarea

realizându-se cu încălcarea Constituției, a convențiilor și tratatelor

internaționale.

Prin

soluția de primă instanță a Tribunalului Brașov, a fost respinsă cererea de

constatare a calității de unic moștenitor, sentința nefiind atacată sub acest

aspect de către reclamant, definitivându-se ca atare, astfel încât ceea ce a

rămas dedus judecății este constatarea nevalabilității titlului statului.

Astfel,

în limitele învestirii, caracterul subsidiar al cererii în constatare, în

raport cu cererea în realizarea dreptului de proprietate, invocat si susținut

de recurentul-parat din perspectiva dispozițiilor de drept intern ale art.

111 C. proc. civ. - “partea care are interes poate să facă cerere pentru

constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită

dacă partea poate cere realizarea dreptului “- se impune a fi cercetat in

conformitate cu exigentele dreptului de acces la un tribunal, așa cum

acestea s-au configurat in mod constant in jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

În

cuprinsul hotărârii pronunțate in Cauza Caracas împotriva României, Curtea

Europeana a Drepturilor Omului a analizat dreptul de acces la un tribunal prevăzut

de art. 6 paragraful 1 al Convenției – “Orice persoană are dreptul ca

acțiunea sa să fie audiată echitabil ., de un tribunal. care va decide asupra

contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.” – in

contextul respectării următoarelor exigente; “articolul 6 § 1 garantează

fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestație referitoare la

drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (Golder împotriva Regatului

Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975); dreptul de acces la

un tribunal nu este absolut; el poate conduce la restricții admise implicit

deoarece se referă prin chiar natura sa la o reglementare din partea statului;

elaborând o asemenea reglementare, statele beneficiază de o anumită marjă de

apreciere; restricțiile aplicate nu ar putea restrânge accesul deschis

individului în așa fel încât sau până la punctul că dreptul este atins în

substanța sa însăși; ele nu se armonizează cu articolul 6 § 1 decât dacă

urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul vizat; Curtea apreciază că simplul fapt că

reclamanții au avut acces la un tribunal, dar numai pentru a li se declara a

doua acțiune inadmisibilă prin jocul dispozițiilor privind autoritatea lucrului

judecat, nu îndeplinește cerințele articolului 6 § 1 al Convenției. În

consecință, concluzionează că reclamanții au fost privați de orice posibilitate

clară și concretă de acces la un tribunal pentru a hotărî asupra cererii lor de

restituire a imobilului în litigiu; in concluzie, s-a încălcat articolul 6 § 1

al Convenției”.

Pentru a

ajunge la aceste concluzii, Curtea a cercetat îndeaproape circumstanțele

particulare ale cauzei civile deduse judecații, din perspectiva condițiilor

concrete de investire si a pretențiilor formulate, rezultatul acestei

analize conducând la constatarea ca pretenția in sine a reclamantului “nu

a făcut niciodată obiectul vreunei examinări de fond”.

Am avut in vedere si conținutul

explicit al hotărârii pronunțate in Cauza Faimblat împotriva României,

care a statuat in sensul exigentelor ce urmează; “simplul fapt că partea

interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art.

6 § 1; se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația

națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate

"dreptul la o instanță", având în vedere principiul supremației

dreptului într-o societate democratică; aceasta se întâmplă mai ales atunci

când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanță decât pentru

a-și vedea acțiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii; Curtea

reamintește că dreptul la o instanță judecătorească nu se rezumă numai la un

drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre

definitivă, ci că el cuprinde și speranța legitimă că această hotărâre va fi

executată; Curtea observă că acțiunea în constatare introdusă de reclamanți a

fost respinsă, în ultimă instanță, la data de 8 aprilie 2002 de către

instanțele judecătorești, care au apreciat că reclamanții trebuiau să urmeze

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001; respingerea acțiunii în constatare nu

prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției dacă, în

circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

apare drept o cale de drept efectivă; Curtea nu contestă nici eficiența pe care

o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru

stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire

și pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea

unei indemnizații). De asemenea, aceasta observă faptul că persoanele

nemulțumite pot supune decizia administrativă controlului instanțelor

judecătorești; cu toate acestea, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga

procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei

administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii

prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului

Proprietatea; Curtea a stabilit deja că acest Fond nu funcționează în prezent

într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a

unei despăgubiri (vezi, printre altele, Ruxanda Ionescu împotriva României, nr.

2.608/02, 12 octombrie 2006, și Matache și alții, citată anterior, § 42); mai

mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în

considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire

(vezi, mutatis mutandis, Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, §§ 34, 16

februarie 2006); Curtea conchide, prin urmare, că, deși Legea nr. 10/2001 le

oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și,

ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne

teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen

rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care

restituirea în natură nu mai este posibilă; Curtea consideră, prin urmare, că,

în cauza de față, ingerința în dreptul reclamanților de acces la o instanță

judecătorească nu a fost proporțională cu scopul urmărit: faptul că instanțele

judecătorești le-au opus acestora existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001

le-a încălcat dreptul de acces la o instanță, în măsura în care nici astăzi,

după mai mult de 7 ani de la inițierea procedurii administrative respective,

aceasta nu a dus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamanților,

iar aceștia nu au nicio garanție să o obțină deocamdată; prin urmare, în speță

a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție”.

La fel ca si in cauza

precedenta, cele statuate in paragraful anterior au fost grefate pe situația

concreta de fapt a cauzei deduse judecății.

Ideile

prezentate anterior, desprinse din conținutul unor hotărâri importante pronunțate

împotriva României, nu pot fi ignorate atunci când analizam critica de

nelegalitate a recurentului-parat relativa la nesocotirea dispozițiilor de

drept intern ale

art. 111 C. proc. civ., conform cărora “partea care are interes poate să facă

cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu

poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului “.

În circumstanțele

particulare ale cauzei deduse judecății, trebuie reținut, pe de o

parte, ca pretenția concreta a reclamantului a vizat clarificarea

regimului juridic al unui imobil preluat in patrimonial statului (intr-adevăr,

in contextual unei acțiuni in constatare a dreptului si nu prin promovarea

unei acțiuni in realizare, pe calea dreptului comun sau pe calea legislației

speciale), invocând calitatea sa de unic moștenitor, si, pe de alta parte,

faptul concret ca doua instanțe anterioare au pronunțat hotărâri

asupra fondului raportului juridic dedus judecății - împrejurare ce se

impune, după aprecierea mea, a fi conservata in cauza.

Am avut

in vedere inclusiv faptul ca, la data promovării acțiunii in justiție

de către reclamant, nu se pronunțase inca instanța suprema asupra

recursului in interesul legii prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, decizie

care a rezolvat problema de principiu a opțiunii intre aplicarea legii

speciale si aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv

raportul dintre legea interna si Convenția Europeana a Drepturilor Omului,

in contextul recunoscut al existentei unei legislații lipsita de coerenta

si claritate si in condițiile unei jurisprudențe neunitare.

S-a

statuat in mod explicit in cuprinsul acestei decizii ca numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normative, precum si cele care, din

motive independente de voința lor nu au putut sa utilizeze aceasta

procedura in termenele legale au deschisa calea acțiunii in

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Aceasta situație

de excepție a fost consacrata de hotărârea susmenționata a instanței

supreme, tocmai in considerarea garanțiilor ce trebuie sa însoțească

dreptul de acces la un tribunal pentru fiecare situație concreta de fapt

ce însoțește pretenția de restituire/revendicare/retrocedare din

partea persoanelor interesate.

Împrejurarea

ca reclamantul si-a structurat cererea de chemare in judecata prin formularea a

doua capete de cerere distincte, cu identitate proprie, urmata de împrejurarea

ca judecata in căile de atac superioare a fost restricționata prin voința

reclamantului, care nu a înțeles sa conteste soluția data primului capăt

de cerere, nu pot conduce la ideea ca reclamantul nu-si mai legitimează poziția

in procesul angajat, întrucât cercetarea instanțelor s-a rezumat la

clarificarea situației juridice a imobilului in litigiu la momentul

trecerii acestuia in patrimonial statului, răspunzând astfel condițiilor

concrete de investire, fără nici o referința la calitatea de moștenitor

pretinsa de reclamant.

Principiul

disponibilității specific procesului civil, așa cum acesta trebuie înțeles

din perspective legislației naționale, dar si convenționale, conferă

reclamantului libertatea de a formula si susține orice contestație

referitoare la drepturi si obligații cu caracter civil, cat timp aceasta

este reala si serioasa, iar rezultatul procedurii este direct si determinant cu

privire la existenta dreptului.

De

altfel, este important de subliniat ca si jurisprudența si literatura de

specialitate naționala, intr-adevăr in contextul existentei dispozițiilor

art. 111 din Codul de procedura civila, au consacrat ca entitate juridica, acțiunea

in constatare declaratorie, caracterizata prin aceea ca aceasta tinde la

constatarea judecătorească a existentei sau inexistentei unei situații

juridice ori a unui drept, in scopul înlăturării unei situații de

incertitudine.

Am considerat

relevanta pentru soluționarea cauzei pendinte, hotărârea pronunțată

in Cauza Faimblat împotriva Romaniei si din perspectiva faptului ca, in

cuprinsul acesteia Curtea a făcut trimitere expresa la Rezoluția R(2004)3

privind hotărârile care ridică o problemă sistemică subsecventă, adoptată la 12

mai 2004, respectiv Recomandarea Comitetului Miniștrilor Rec(2004)6 privind

îmbunătățirea căilor de recurs interne, adoptată la aceeași data,

Comitetul Miniștrilor a arătat următoarele: "considerând că scopul

Consiliului Europei este de a realiza o mai mare apropiere între membrii săi și

că unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv

este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

reafirmându-și convingerea potrivit căreia Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie să rămână principalul

punct de referință în domeniul protecției drepturilor omului în Europa și

reamintind angajamentul său de a lua măsuri pentru a asigura eficiența pe

termen lung a sistemului de control instituit prin Convenție; reamintind

caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin Convenție, care

presupune, conform art. 1, ca drepturile și libertățile garantate de Convenție

să fie protejate mai întâi prin dreptul intern și aplicate de autoritățile

naționale; exprimându-și satisfacția în această privință pentru faptul că

astăzi Convenția face parte din ordinea juridică internă a tuturor statelor membre;

reamintind că, în virtutea art. 46 din Convenție, Înaltele părți contractante

se angajează să respecte hotărârile definitive ale Curții Europene a

Drepturilor Omului în litigiile în care sunt părți și că hotărârea definitivă a

Curții este transmisă Comitetului Miniștrilor care supraveghează punerea sa în

executare”; “subliniind că, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, statele

membre s-au angajat ca orice persoană ce poate pretinde, în mod justificabil, o

încălcare a drepturilor și libertăților sale consacrate în Convenție să aibă

dreptul la o cale de recurs eficientă în fața unei instanțe naționale; reamintind

că, dincolo de obligația de a asigura existența unor astfel de căi de recurs

eficiente în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

statele au obligația generală de a remedia problemele care stau la baza

încălcărilor constatate; subliniind că este de datoria statelor membre să ia

măsuri în vederea asigurării eficienței în drept și în practică a căilor de

recurs interne și pentru ca acestea să fie susceptibile să conducă la o

hotărâre care să vizeze temeinicia cererii și la un remediu adecvat al oricărei

încălcări constatate; apreciind că disponibilitatea căilor de recurs interne

eficiente pentru toate cererile justificabile referitoare la încălcări ale

Convenției ar trebui să permită reducerea volumului de muncă al Curții,

datorită, pe de o parte, reducerii numărului de cauze care îi parvin și, pe de

altă parte, datorită faptului că tratarea în funcție de circumstanțe a cauzelor

pe plan național este capabilă să simplifice analiza lor ulterioară de către

Curte”.

Am

apreciat si eu ca nu poate fi reținuta ca fondată critica din recurs

referitoare la necompetența materială a tribunalului, deoarece, potrivit art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ., acesta judecă în primă instanță “procesele și

cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei”,

cu excepțiile prevăzute de lege, iar valoarea imobilului, după prețuirea

reclamantului, realizată în temeiul art. 112 pct. 3 C. proc. civ. este de

200.000 euro, astfel cum a fost indicată prin încheierea din 9 mai 2008 (fila

12 dosar fond).

Fiind,

in opinia mea, admisibila acțiunea promovata de reclamant la o data când legislația

in materia revendicării/retrocedării/restituirii bunurilor imobile preluate in

mod abuziv de statul comunist, era lipsita de coerenta si claritate, atât din

perspectiva condițiilor de investire a instanțelor de judecata, cat

si din perspectiva dispozițiilor de drept substanțial – situație

constatata ca atare atât de instanțele naționale, cat si de cea

europeana – pe fondul chestiunii litigioase, consider ca, judecățile

anterioare au stabilit corect si judicios că Decretul nr. 223/1974 cuprindea

dispoziții care veneau în conflict cu reglementările constituționale din acea

perioadă, precum și cu cele prevăzute de art. 480-481 C. civ., conform cărora

nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, decât pentru cauze de

utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, dreptul la proprietatea

privată a persoanei fizice, fiind garantat de legea organică.

S-a

reținut in mod corect si că actul normativ în baza căruia reclamantul a fost

lipsit de proprietatea sa, ca urmare a plecării din țară, contravenea și

dreptului la liberă circulație instituit prin art. 12 pct. 1 și 2 din Pactul

Internațional cu privire la drepturile civile și politice, la care România era

parte în acel moment, dar și art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului.

În

temeiul acestor considerente de fapt si de drept, am considerat ca se impune in

cauza de fata soluția de respingere a recursului declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice (Direcția Generală a

Finanțelor Publice Brașov) împotriva deciziei nr. 09/AP din 3 februarie 2009 a

Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.