ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1017/2010

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: La 2 aprilie 2008, reclamantul S.D.R. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței a i se recunoaște calitatea de unic moștenitor de pe urma defunctei A.S. și să se constate că imobilul situat în Brașov, a fost preluat de stat, fără titlu.

În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 6 al Legii nr. 213/1998, reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al defunctei A.S., născută A., (decedată la 14 martie 2006), că preluarea imobilului s-a realizat în baza Decretului nr. 223/1974, act neconstituțional, cu încălcarea voinței coproprietarilor (reclamantul si defuncta sa mamă), cererea acestora de vânzare a imobilului către stat, în scopul plecării definitive din țară, neconstituind decât o condiționare a voinței de a accepta preluarea imobilului, contra unei sume de bani, derizorii, pentru a obține dreptul la liberă circulație, preluarea realizându-se cu încălcarea Constituției, a convențiilor și tratatelor internaționale.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat prin întâmpinare, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare față de prevederile imperative ale Legii nr. 10/2001, susținând că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi urmat prevederile Legii nr. 10/2001, republicată. Prin sentința civilă nr. 290/S din 26 septembrie 2008, Tribunalul Brașov a respins excepția inadmisibilității acțiunii. A admis în parte cererea de chemare în judecată și a constatat nevalabilitatea titlului statului, respingând restul pretențiilor formulate de reclamant. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul nu a învestit tribunalul cu o acțiune în revendicare imobiliară, ci cu o acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 “fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile imobile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”. Analizând titlul statului, instanța a apreciat caracterul neconstituțional al preluării în baza Decretului nr. 223/1974, acest act normativ contravenind și Declarației Universale a Dreptului Omului, conform căreia orice persoană are dreptul de a părăsi și a reveni în țara sa, necondiționat.

Primul petit al acțiunii, privind constatarea calității reclamantului de unic moștenitor al defunctei A.S. a fost respins cu motivarea că reclamantul nu a urmat procedura succesorală notarială, conform art. 68 din Legea nr. 36/1995, suspendarea acestei proceduri și sesizarea instanței de judecată operând în cazurile expres determinate de lege, când succesibilii își contestă unii altora calitatea ori atunci când se contestă masa succesorală. Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la 17 noiembrie 2008, Tribunalul Brașov a admis cererea și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în sentința civilă nr. 290/S din 26 septembrie 2008 a Tribunalului Brașov și în minuta acesteia, în ceea ce privește numărul cărții funciare în care este înscris imobilul în litigiu, urmând a se menționa că acesta este 10.792 Brașov, iar nu 10.729 Brașov, cum în mod greșit a fost scris.

Împotriva sentinței pronunțată de Tribunalul Brașov a declarat apel pârâtul invocând necompetența materială a tribunalului, în raport de obiectul cererii și temeiul de drept al acesteia, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 arătând că, în primă instanță, pricina este de este competența materială a judecătoriei. S-au adus critici privind soluția instanței de fond, care în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ulterior intrării în vigoare a legii speciale și cu privire la aprecierea nevalabilității titlului statului, pârâtul învederând în motivele de apel, că reclamantul a părăsit fraudulos țara, actul de preluare, respectiv decizia fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Județean, fiind emis cu respectarea legii, a art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974 și că, având în vedere imperativul momentului de la data trecerii imobilului în proprietatea statului, în mod corect a fost emisă decizia de preluare.

Apelantul-pârât a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare judecătoriei, iar, în subisdiar a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței civile nr. 290/S din 26 septembrie 2008 a Tribunalul Brașov, cu privire la constatarea nevalabilității titlului statului și menținerea celorlalte dispoziții. Prin decizia nr. 9/Ap din 3 februarie 2009, Curtea de Apel Brașov - Secția Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței Tribunalului Brașov.

Pentru a decide ca atare, instanța de control judiciar ordinar a înlăturat ca nefondat motivul referitor la necompetența materială a tribunalului, întrucât prin încheierea din 9 mai 2008, reclamantul, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ. a precizat valoarea imobilului la 200.000 euro, fiind incidente dispozițiile art. 2 lit. b) din același cod. Privitor la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a reținut că fiind o acțiune în constatarea nevalabilității titlului statului, întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, și nu o acțiune în revendicare, aceasta își păstrează caracterul admisibil în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, apariția actului normativ special neparalizând acțiunile introduse în temeiul Legii nr. 213/1998.

S-a reținut de instanța de apel că imobilul a fost preluat fără titlu, în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 223/1974, situație în care nu sunt incidente prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la îndeplinirea procedurii prealabile, impusă de Legea nr. 10/2001. A fost respinsă și critica referitoare la valabilitatea titlului statului, susținută de apelantul-pârât, cu motivarea că Decretul nr. 223/1974 cuprindea dispoziții care veneau în conflict cu reglementările constituționale din acea perioadă, precum și cu cele prevăzute de art. 480, 481 C. civ., conform cărora nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, decât pentru cauze de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, dreptul la proprietatea privată a persoanei fizice, fiind garantat de legea organică.

S-a reținut că actul normativ în baza căruia reclamantul a fost lipsit de proprietatea sa, ca urmare a plecării din țară, contravenea și dreptului la liberă circulație instituit prin art. 12 pct. 1 și 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, la care România era parte în acel moment, dar și art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Împotriva deciziei nr. 9/Ap din 3 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a declarat recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov) reiterând criticile privind excepția necompetenței materiale a tribunalului, inadmisibilitatea acțiunii reclamantului și valabilitatea titlului statului.

S-a susținut de către recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice că, față de petitul acțiunii, respectiv constatarea nevalabilității titlului statului, aceasta este inadmisibilă, întrucât pentru restituirea imobilelor naționalizate există o legea specială, nr. 10/2001, care reglementează procedura de restituire, iar reclamantul nu a uzat de prevederile obligatorii ale acestui act normativ. Astfel, s-a arătat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții nu se pot adresa instanțelor cu acțiuni în revendicare, sau în constatarea nevalabilității titlului statului, accesul la justiție fiind condiționat de urmarea acestei proceduri speciale.

Cu privire la valabilitatea titlului statului, s-a susținut de recurent că, în mod eronat s-a considerat că prevederile Decretului nr. 223/1974 veneau în contradicție cu reglementările constituționale în vigoare la acea dată, cuprinse în art. 36 din Constituție și prevederile art. 480, 481 C. civ. și că în speță, decretul menționat a fost corect aplicat. S-a arătat în motivele de recurs, că titlul statului reprezentat de decizia de preluare a imobilului, ca act administrativ de autoritate este valabil constituit, iar dobândirea dreptului de proprietate de către Statul Român s-a realizat în mod legal, reclamantului fiindu-i aplicabile prevederile art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974.

În motivele de recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a făcut referiri generice, fără concretizări la speță, cu privire la jurisprudența CEDO, despre care afirmă că s-a pronunțat în mod constant, în sensul că nu este o restrângere a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului de proprietate, condiționarea accesului la justiție, funcție de dovedirea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. Recursul este fondat pentru și în limita considerentelor ce succed: Reclamantul deduce judecății o acțiune în constatarea calității sale de unic moștenitor al defunctei sale mame, A.S. și stabilirea caracterului abuziv al preluării de către stat a imobilului.

Este de observat că prin soluția de primă instanță a Tribunalului Brașov a fost respinsă cererea de constatare a calității sale de moștenitor, sentința nefiind atacată sub acest aspect de către reclamant, definitivându-se ca atare, astfel încât ceea ce a rămas dedus judecății este constatarea nevalabilității titlului statului. Or, din această perspectivă, reclamantul care își justifică demersul judiciar invocând calitatea lui de moștenitor al titularului dreptului de proprietate pretins deposedat abuziv de către stat, nu reușește să-și mai legitimeze poziția în proces, câtă vreme a rămas stabilit definitiv că nu a făcut dovada calității de moștenitor, neurmând procedura succesorală notarială.

Astfel, în limitele învestirii, este de observat caracterul subsidiar al cererii în constatare, în raport cu cererea în realizarea dreptului de proprietate. Potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului “. În speță, reclamantul a încercat să obțină recunoașterea calității de proprietar al imobilului, eludând dispozițiile obligatorii care presupun întemeierea pretențiilor în cadrul unei acțiuni în realizarea dreptului, acțiunea în constatarea dreptului de proprietate neputând fi formulată, întrucât reclamantul are posibilitatea să ceară realizarea dreptului, caracterul subsidiar al acțiunii în constatare fiind obligatoriu și consfințit de dispozițiile imperative ale art. 111 C. proc.

civ., mai sus redat. De altfel, chiar art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 pe care reclamantul își întemeiază în drept acțiunea trimite la dispozițiile legii speciale, care în materie sunt reprezentate de Legea nr. 10/2001. Or, aprecierea asupra valabilității titlului statului se putea realiza în cadrul procedurilor acestei legi. Cât privește critica din recurs referitoare la inadmisibilitatea acțiunii reclamantului, în raport de prevederile obligatorii ale Legii nr. 10/2001, soluția a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia care prevede că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Accesul liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție a fost statuat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder c.Regatului Unit, 1975, când a stabilit că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.

Sub acest aspect, în legătură cu promovarea unei acțiuni în constatarea caracterului nelegal al naționalizării (Cauza Faimblat împotiva României), Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în sensul că ar constitui o încălcare a art. 6, neprimirea unei astfel de cereri, dar într-un anumit context jurisprudențial (respectiv la un moment când practica era neunitară în a judeca fondul acțiunilor atunci când notificarea nu era soluționată de unitatea deținătoare). Această practică divergentă a fost însă unificată prin decizia în interesul legii nr. XX/2007.

S-a statuat de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție că, interpretând art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/20001, în spiritul reparator al acestui act normativ, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură.

Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.

Decizia Secțiilor Unite a fost pronunțată tocmai pentru a unifica practica judiciară din punct de vedere al proteguirii dreptului de proprietate, rezolvând posibilele situații, în cazul refuzului entității învestite cu soluționarea notificării, de a da curs cererii de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Problema pusă în Cauza Faimblat menționată în legătură cu încălcarea accesului la justiție a fost aceea a influenței unei asemenea constatări asupra procedurii inițiate în temeiul Legii nr. 10/2001, dacă s-a ales această cale, ceea ce nu se regăsește în speță.

În Cauza Faimblat circumstanțele în fapt ale speței erau diferite, întrucât în acel caz, în paralel cu procedura administrativă inițiată în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții au sesizat în septembrie 2001, instanța competentă a soluționa acțiunea îndreptată împotriva Consiliului local solicitând constatarea nelegalității naționalizării din anul 1950. S-a apreciat astfel, că modul în care instanțele au respins acțiunea reclamanților, fără a analiza comportamentul organelor administrative și respectarea de către acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pun sub semnul îndoielii eficiența accesului la o instanță judecătorească, conferit reclamantului în cadrul procedurii în constatare.

S-a stabilit că respingerea acțiunii în constatare nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale speței, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este evidențiată ca o cale de drept efectivă. În cazul concret dedus judecății, în prezentul dosar, nu se identifică însă o atare situație, reclamantul neuzând de calea legii speciale, pentru a putea valorifica rezultatul judecății în acțiunea în constatare, în acea procedură, ci dimpotrivă, formulând acțiunea în constatare de față, tocmai pentru a eluda dispozițiile obligatorii ale acesteia.

Deci, sub acest aspect situația din speță nu se circumscrie cadrului avut în vedere în Cauza Faimblat, nefiind vorba de încălcarea accesului la justiție, determinat de comportamentul organelor administrative care nu au dat satisfacție dreptului reclamantului, întrucât demersul judiciar nu a fost calificat sub imperiul legii speciale, pe care reclamantul a eludat-o, alegând a se adresa instanței, printr-o acțiune de drept comun, în constatarea nevalabilității titlului statului. În speță, nu se poate pune problema efectivității dreptului din punct de vedere al procedurii Legii nr. 10/2001, pentru că reclamantul nu s-a adresat instanței pe tărâmul acestui act normativ și neadresându-se pe calea legii speciale nu se poate realiza o similitudine cu refuzul autorităților administrative de a soluționa notificarea, ca în cazul Faimblat.

Cum s-a evidențiat mai sus, în speță, raportul juridic grefat pe dispozițiile Legii nr. 213/1998, în cadrul unei acțiuni în constatare nu se identifică, în cazul respingerii acțiunii cu o încălcare a accesului liber la justiție, consacrat și consfințit de art. 21 din Constituție. Soluția de respingere a acțiunii în constatare se impune, așadar, în raport de prevederile art. 111 C. proc. civ. și de caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, față de cea în realizare, fără ca aceasta să reprezinte, așa cum a rezultat, potrivit considerentelor arătate, o îngrădire a accesului la justiție.

Cât privește petitul referitor la constatarea calității de moștenitor, corect s-a reținut că reclamantul trebuia să se adreseze, conform art. 68 din Legea nr. 36/1995 și să urmeze procedura notarială necontencioasă de deschidere a succesiunii, numai suspendarea acesteia ducând la sesizarea instanței de judecată, în cazurile expres determinate de lege, respectiv, când succesibilii își contestă unii altora calitatea, ori compunerea masei succesorale. Nu poate fi însă reținut ca fondată critica din recurs referitoare la necompetența materială a tribunalului, deoarece, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., acesta judecă în primă instanță “procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei”, cu excepțiile prevăzute de lege, iar valoarea imobilului, după prețuirea reclamantului, realizată în temeiul art. 112 pct. 3 C. proc.

civ. este de 200.000 euro, astfel cum a fost indicată prin încheierea din 9 mai 2008 (fila 12 dosar fond). Astfel, instanța de control judiciar extraordinar, în majoritate, va face aplicarea art. 312 alin. (2) și art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va modifica decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 290/S din 26 septembrie 2008 a Tribunalului Brașov și va respinge acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate, Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 9/Ap din 3 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia atacată, admite apelul pârâtului împotriva sentinței civile nr. 290/S din 26 septembrie 2008 a Tribunalului Brașov, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010. Cu opinia separată a doamnei judecător R.S., în sensul că: Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 9/AP din 3 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

OPINIA SEPARATA

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate prin cererea de recurs, consider că se impune respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice (Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov) împotriva deciziei nr. 09/AP din 3 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru considerentele ce urmează; La 2 aprilie 2008, reclamantul S.D.R. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să i se recunoască calitatea de unic moștenitor al defunctei A.S., respectiv să se constate că imobilul situat în Brașov, a fost preluat de stat, fără titlu.

În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 6 al Legii nr. 213/1998, reclamantul a arătat că este unicul moștenitor al defunctei A.S., născută A., (decedată la 14 martie 2006), că preluarea imobilului s-a realizat în baza Decretului nr. 223/1974, act neconstituțional, cu încălcarea voinței coproprietarilor (reclamantul si defuncta sa mamă), cererea acestora de vânzare a imobilului către stat, în scopul plecării definitive din țară, neconstituind decât o condiționare a voinței de a accepta preluarea imobilului, contra unei sume de bani derizorii, pentru a obține dreptul la liberă circulație, preluarea realizându-se cu încălcarea Constituției, a convențiilor și tratatelor internaționale.

Prin soluția de primă instanță a Tribunalului Brașov, a fost respinsă cererea de constatare a calității de unic moștenitor, sentința nefiind atacată sub acest aspect de către reclamant, definitivându-se ca atare, astfel încât ceea ce a rămas dedus judecății este constatarea nevalabilității titlului statului. Astfel, în limitele învestirii, caracterul subsidiar al cererii în constatare, în raport cu cererea în realizarea dreptului de proprietate, invocat si susținut de recurentul-parat din perspectiva dispozițiilor de drept intern ale art. 111 C. proc. civ. - “partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului “- se impune a fi cercetat in conformitate cu exigentele dreptului de acces la un tribunal, așa cum acestea s-au configurat in mod constant in jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cuprinsul hotărârii pronunțate in Cauza Caracas împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a analizat dreptul de acces la un tribunal prevăzut de art. 6 paragraful 1 al Convenției – “Orice persoană are dreptul ca acțiunea sa să fie audiată echitabil ., de un tribunal.

care va decide asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.” – in contextul respectării următoarelor exigente; “articolul 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975); dreptul de acces la un tribunal nu este absolut; el poate conduce la restricții admise implicit deoarece se referă prin chiar natura sa la o reglementare din partea statului; elaborând o asemenea reglementare, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere; restricțiile aplicate nu ar putea restrânge accesul deschis individului în așa fel încât sau până la punctul că dreptul este atins în substanța sa însăși; ele nu se armonizează cu articolul 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat; Curtea apreciază că simplul fapt că reclamanții au avut acces la un tribunal, dar numai pentru a li se declara a doua acțiune inadmisibilă prin jocul dispozițiilor privind autoritatea lucrului judecat, nu îndeplinește cerințele articolului 6 § 1 al Convenției.

În consecință, concluzionează că reclamanții au fost privați de orice posibilitate clară și concretă de acces la un tribunal pentru a hotărî asupra cererii lor de restituire a imobilului în litigiu; in concluzie, s-a încălcat articolul 6 § 1 al Convenției”. Pentru a ajunge la aceste concluzii, Curtea a cercetat îndeaproape circumstanțele particulare ale cauzei civile deduse judecații, din perspectiva condițiilor concrete de investire si a pretențiilor formulate, rezultatul acestei analize conducând la constatarea ca pretenția in sine a reclamantului “nu a făcut niciodată obiectul vreunei examinări de fond”.

Am avut in vedere si conținutul explicit al hotărârii pronunțate in Cauza Faimblat împotriva României, care a statuat in sensul exigentelor ce urmează; “simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6 § 1; se impune respectarea cerinței ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate "dreptul la o instanță", având în vedere principiul supremației dreptului într-o societate democratică; aceasta se întâmplă mai ales atunci când, de exemplu, partea interesată nu a avut acces la o instanță decât pentru a-și vedea acțiunea declarată inadmisibilă prin efectul legii; Curtea reamintește că dreptul la o instanță judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci că el cuprinde și speranța legitimă că această hotărâre va fi executată; Curtea observă că acțiunea în constatare introdusă de reclamanți a fost respinsă, în ultimă instanță, la data de 8 aprilie 2002 de către instanțele judecătorești, care au apreciat că reclamanții trebuiau să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001; respingerea acțiunii în constatare nu prezintă prin ea însăși o problemă din perspectiva Convenției dacă, în circumstanțele concrete ale speței,

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 apare drept o cale de drept efectivă; Curtea nu contestă nici eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizații).

De asemenea, aceasta observă faptul că persoanele nemulțumite pot supune decizia administrativă controlului instanțelor judecătorești; cu toate acestea, chiar dacă partea interesată parcurge întreaga procedură administrativă și, dacă este cazul, contencioasă, executarea deciziei administrative sau judiciare definitive se face tot prin intermediul procedurii prevăzute de Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prin intermediul Fondului Proprietatea; Curtea a stabilit deja că acest Fond nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să fie considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (vezi, printre altele, Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2.608/02, 12 octombrie 2006, și Matache și alții, citată anterior, § 42); mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire (vezi, mutatis mutandis, Porteanu împotriva României, nr. 4.596/03, §§ 34, 16 februarie 2006); Curtea conchide, prin urmare, că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu,

nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă; Curtea consideră, prin urmare, că, în cauza de față, ingerința în dreptul reclamanților de acces la o instanță judecătorească nu a fost proporțională cu scopul urmărit: faptul că instanțele judecătorești le-au opus acestora existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le-a încălcat dreptul de acces la o instanță, în măsura în care nici astăzi, după mai mult de 7 ani de la inițierea procedurii administrative respective, aceasta nu a dus la acordarea niciunei despăgubiri în favoarea reclamanților, iar aceștia nu au nicio garanție să o obțină deocamdată; prin urmare, în speță a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție”.

La fel ca si in cauza precedenta, cele statuate in paragraful anterior au fost grefate pe situația concreta de fapt a cauzei deduse judecății. Ideile prezentate anterior, desprinse din conținutul unor hotărâri importante pronunțate împotriva României, nu pot fi ignorate atunci când analizam critica de nelegalitate a recurentului-parat relativa la nesocotirea dispozițiilor de drept intern ale art. 111 C. proc. civ., conform cărora “partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept.

Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului “. În circumstanțele particulare ale cauzei deduse judecății, trebuie reținut, pe de o parte, ca pretenția concreta a reclamantului a vizat clarificarea regimului juridic al unui imobil preluat in patrimonial statului (intr-adevăr, in contextual unei acțiuni in constatare a dreptului si nu prin promovarea unei acțiuni in realizare, pe calea dreptului comun sau pe calea legislației speciale), invocând calitatea sa de unic moștenitor, si, pe de alta parte, faptul concret ca doua instanțe anterioare au pronunțat hotărâri asupra fondului raportului juridic dedus judecății - împrejurare ce se impune, după aprecierea mea, a fi conservata in cauza.

Am avut in vedere inclusiv faptul ca, la data promovării acțiunii in justiție de către reclamant, nu se pronunțase inca instanța suprema asupra recursului in interesul legii prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, decizie care a rezolvat problema de principiu a opțiunii intre aplicarea legii speciale si aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv raportul dintre legea interna si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, in contextul recunoscut al existentei unei legislații lipsita de coerenta si claritate si in condițiile unei jurisprudențe neunitare. S-a statuat in mod explicit in cuprinsul acestei decizii ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normative, precum si cele care, din motive independente de voința lor nu au putut sa utilizeze aceasta procedura in termenele legale au deschisa calea acțiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Aceasta situație de excepție a fost consacrata de hotărârea susmenționata a instanței supreme, tocmai in considerarea garanțiilor ce trebuie sa însoțească dreptul de acces la un tribunal pentru fiecare situație concreta de fapt ce însoțește pretenția de restituire/revendicare/retrocedare din partea persoanelor interesate.

Împrejurarea ca reclamantul si-a structurat cererea de chemare in judecata prin formularea a doua capete de cerere distincte, cu identitate proprie, urmata de împrejurarea ca judecata in căile de atac superioare a fost restricționata prin voința reclamantului, care nu a înțeles sa conteste soluția data primului capăt de cerere, nu pot conduce la ideea ca reclamantul nu-si mai legitimează poziția in procesul angajat, întrucât cercetarea instanțelor s-a rezumat la clarificarea situației juridice a imobilului in litigiu la momentul trecerii acestuia in patrimonial statului, răspunzând astfel condițiilor concrete de investire, fără nici o referința la calitatea de moștenitor pretinsa de reclamant.

Principiul disponibilității specific procesului civil, așa cum acesta trebuie înțeles din perspective legislației naționale, dar si convenționale, conferă reclamantului libertatea de a formula si susține orice contestație referitoare la drepturi si obligații cu caracter civil, cat timp aceasta este reala si serioasa, iar rezultatul procedurii este direct si determinant cu privire la existenta dreptului. De altfel, este important de subliniat ca si jurisprudența si literatura de specialitate naționala, intr-adevăr in contextul existentei dispozițiilor art. 111 din Codul de procedura civila, au consacrat ca entitate juridica, acțiunea in constatare declaratorie, caracterizata prin aceea ca aceasta tinde la constatarea judecătorească a existentei sau inexistentei unei situații juridice ori a unui drept, in scopul înlăturării unei situații de incertitudine.

Am considerat relevanta pentru soluționarea cauzei pendinte, hotărârea pronunțată in Cauza Faimblat împotriva Romaniei si din perspectiva faptului ca, in cuprinsul acesteia Curtea a făcut trimitere expresa la Rezoluția R(2004)3 privind hotărârile care ridică o problemă sistemică subsecventă, adoptată la 12 mai 2004, respectiv Recomandarea Comitetului Miniștrilor Rec(2004)6 privind îmbunătățirea căilor de recurs interne, adoptată la aceeași data, Comitetul Miniștrilor a arătat următoarele: "considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare apropiere între membrii săi și că unul dintre mijloacele cele mai importante pentru a atinge acest obiectiv este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; reafirmându-și convingerea potrivit căreia Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale trebuie să rămână principalul punct de referință în domeniul protecției drepturilor omului în Europa și reamintind angajamentul său de a lua măsuri pentru a asigura eficiența pe termen lung a sistemului de control instituit prin Convenție; reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit prin Convenție, care presupune, conform art. 1, ca drepturile și libertățile garantate de Convenție să fie protejate mai întâi prin dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale;

exprimându-și satisfacția în această privință pentru faptul că astăzi Convenția face parte din ordinea juridică internă a tuturor statelor membre; reamintind că, în virtutea art. 46 din Convenție, Înaltele părți contractante se angajează să respecte hotărârile definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului în litigiile în care sunt părți și că hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului Miniștrilor care supraveghează punerea sa în executare”; “subliniind că, astfel cum prevede art. 13 din Convenție, statele membre s-au angajat ca orice persoană ce poate pretinde, în mod justificabil, o încălcare a drepturilor și libertăților sale consacrate în Convenție să aibă dreptul la o cale de recurs eficientă în fața unei instanțe naționale; reamintind că, dincolo de obligația de a asigura existența unor astfel de căi de recurs eficiente în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, statele au obligația generală de a remedia problemele care stau la baza încălcărilor constatate; subliniind că este de datoria statelor membre să ia măsuri în vederea asigurării eficienței în drept și în practică a căilor de recurs interne și pentru ca acestea să fie susceptibile să conducă la o hotărâre care să vizeze temeinicia cererii și la un remediu adecvat al oricărei încălcări constatate;

apreciind că disponibilitatea căilor de recurs interne eficiente pentru toate cererile justificabile referitoare la încălcări ale Convenției ar trebui să permită reducerea volumului de muncă al Curții, datorită, pe de o parte, reducerii numărului de cauze care îi parvin și, pe de altă parte, datorită faptului că tratarea în funcție de circumstanțe a cauzelor pe plan național este capabilă să simplifice analiza lor ulterioară de către Curte”. Am apreciat si eu ca nu poate fi reținuta ca fondată critica din recurs referitoare la necompetența materială a tribunalului, deoarece, potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., acesta judecă în primă instanță “procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei”, cu excepțiile prevăzute de lege, iar valoarea imobilului, după prețuirea reclamantului, realizată în temeiul art. 112 pct. 3 C. proc.

civ. este de 200.000 euro, astfel cum a fost indicată prin încheierea din 9 mai 2008 (fila 12 dosar fond).

Fiind, in opinia mea, admisibila acțiunea promovata de reclamant la o data când legislația in materia revendicării/retrocedării/restituirii bunurilor imobile preluate in mod abuziv de statul comunist, era lipsita de coerenta si claritate, atât din perspectiva condițiilor de investire a instanțelor de judecata, cat si din perspectiva dispozițiilor de drept substanțial – situație constatata ca atare atât de instanțele naționale, cat si de cea europeana – pe fondul chestiunii litigioase, consider ca, judecățile anterioare au stabilit corect si judicios că Decretul nr. 223/1974 cuprindea dispoziții care veneau în conflict cu reglementările constituționale din acea perioadă, precum și cu cele prevăzute de art. 480-481 C. civ., conform cărora nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, decât pentru cauze de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, dreptul la proprietatea privată a persoanei fizice, fiind garantat de legea organică.

S-a reținut in mod corect si că actul normativ în baza căruia reclamantul a fost lipsit de proprietatea sa, ca urmare a plecării din țară, contravenea și dreptului la liberă circulație instituit prin art. 12 pct. 1 și 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, la care România era parte în acel moment, dar și art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. În temeiul acestor considerente de fapt si de drept, am considerat ca se impune in cauza de fata soluția de respingere a recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice (Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov) împotriva deciziei nr. 09/AP din 3 februarie 2009 a Curții de Apel Brașov, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat.