ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4892/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția civilă, sub nr. 1960/62, la data de 16 februarie 2007, contestatoarea C.I. a solicitat instanței, în contradictoriu cu intimata SC R.I.A.L. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunț să se anuleze Decizia nr. 497 din 23 ianuarie 2007, emisă de intimata, să o oblige pe aceasta să reexamineze Dosarul intern nr. 1055/4537 din 10 aprilie 2003 și să emită o decizie cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001 republicată și să fie obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 57l/S din 14 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește capătul de cerere relativ la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a admis în parte, astfel cum a fost ulterior precizată și completată, contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, de contestatoarea C.I., în contradictoriu cu intimații SC G. SRL, D.C., D.D., M.G., M.E., P.Q., P.R., P.N., P.F., B.L., domiciliată în Brașov, S.M., S.A.I., L.M., L.F. și Statul Român, reprezentat legal de M.E.F., și, în consecință: a constatat ne valabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat imobilul situat în Brașov, înscris în C.F.

Brașov, sub nr. top inițial 2069/3/6; a anulat în parte Decizia nr. 497 din 23 ianuarie 2007, emisă de intimata SC G. SRL, în temeiul Legii nr. 10/2001, și a obligat-o pe aceasta să emită o nouă decizie prin care să restituie în natură contestatoarei apartamentul nr. X din imobilul mai sus identificat, respectiv suprafața pe care antecesorii acesteia au deținut-o la data preluării imobilului de către stat; a respins restul pretențiilor formulate de contestatoare în contradictoriu cu intimații mai sus arătați; a anulat, astfel cum a fost ulterior precizată și completată, contestația formulată de contestatoarea C.I., în contradictoriu cu intimații M.F., P.V., W.O., W.B.M., S.M., S.A. și B.A., ca urmare a admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a acestor intimați.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în conformitate cu evidențele de carte funciară,imobilul situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov, sub numerele topografice 2069/3/6, 2069/11/6, 5734/2/2, 2069/11/1/6, 5734/2/1/2 a constituit obiectul dreptului de coproprietate ai numiților M.G.C. și C.C. La data de 29 mai 1960, a survenit decesul numitei C.C., iar, prin Certificatul de Calitate de Moștenitor, emis, la data de 13 septembrie 2006, de Biroul Notarului Public I.F., s-a stabilit ca are calitatea de unic succesor în drepturi al acestuia C.G., în calitate de legatar universal. Prin sentința civilă nr. 968 din 20 mai 2003 a Judecătoriei Câmpulung, s-a stabilit că au calitatea de moștenitori ai defunctului C.G., decedat, la data de 9 octombrie 1955: C.I., C.G., C.V., C.A., M.C.M.

și contestatoarea C.I., care au venit la succesiunea acestuia prin reprezentarea tatălui lor, C.G.G., care a decedat la data de 26 noiembrie 1991. Singurul moștenitor al fostului proprietar al imobilului în litigiu, care a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, a fost contestatoarea, care a formulat, în condițiile actului normativ menționat o notificare, prin care a solicitat să i se restituie în natură acest imobil.

Notificarea astfel formulată a fost înregistrată pe rolul Primăriei Municipiului Brașov, care a trimis-o spre competentă soluționare intimatei SC G. SRL, motivat de faptul că aceasta are calitatea de unitate deținătoare a imobilului revendicat (fila 246). Prin Decizia nr. 497 din 23 ianuarie 2007, intimata menționată a respins cererea contestatoarei de restituire în natură a imobilului în litigiu, motivat de faptul că acesta a făcut obiectul unor acte translative de proprietate, încheiate în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995 și i-a făcut acesteia o ofertă de restituire în echivalent a acestui imobil, sub forma despăgubirilor acordate în condițiile reglementate de legea specială privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În ceea ce privește apartamentul nr. X din imobilul în litigiu, intimata menționată a respins notificarea formulată de contestatoare, pe considerentul că, acesta a fost construit din fondurile statului, ulterior datei preluării imobilului, conform autorizațiilor de construire nr. 5282/3367 din 3 decembrie 1959 și nr. 22233/753 din 4 aprilie 1960, aspect reținut și prin sentința civilă nr. 8956/2006 a Judecătoriei Brașov.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, prima instanță a reținut, de asemenea, că este întemeiat, avându-se în vedere dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum și faptul că Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a preluat imobilul, contravine dispozițiilor art. 8 din Constituția României adoptată în anul 1948, întrucât imobilul în litigiu având destinația de locuința nu putea fi considerat „mijloc de producție" și, prin urmare, nici nu putea fi naționalizat, în conformitate cu dispozițiile constituționale arătate.

Referitor la cererea de restituie în natură a imobilului în litigiu, tribunalul a constatat că este nefondată, întrucât aceasta nu poate fi soluționată decât în conformitate cu principiile instituite de Legea nr. 10/2001, iar modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, este condiționată de admiterea sau nu a capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Acest capăt de cerere, s-a constatat de către prima instanță, că a fost formulat de către contestatoare cu depășirea termenului imperativ instituit de prevederile Legii nr. 10/2001, reținându-se excepția prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a concluzionat că, atâta vreme cât contestatoarea nu mai poate obține pe cale judecătorească desființarea contractelor de vânzare-cumpărare, perfectate cu privire la imobilul în litigiu, pentru partea din acest imobil ce a format obiectul material al acestor acte translative de proprietate, sunt incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, contestatoarea putând beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent. În ceea ce privește cererea contestatoarei de restituire în natură a apartamentului nr. X din imobilul aflat în litigiu, tribunalul a reținut că aceasta este îndreptățită să obțină restituirea în natură doar a suprafeței aferente acestuia, în configurația pe care acesta a avut-o la data trecerii imobilului în proprietatea statului, urmând să-și exercite dreptul conferit de art. 19 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafața adăugată ulterior preluării imobilului de către stat.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel contestatoarea C.I. și intimații L.M., L.F., SC G. SRL Brașov, D.C. și D.D. Prin încheierea din data de 17 iunie 2008 apelul intimaților D., depus tardiv la dosar, la cererea expresă a apărătorului, a fost recalificat ca aderare la apel, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de apel, contestarea C.I. a criticat sentința, considerând că prima instanță a reținut în mod selectiv starea de fapt reprezentată în acțiunea introductivă și a aplicat legea selectiv și incorect. S-a pronunțat prioritar cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, pe care a admis-o, dar a admis și capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, ceea ce face ca dispozițiile să fie contradictorii, mai ales în ignorarea cuprinsului prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la apartamentul nr. X, s-a susținut că probele administrate în cauză nu au conturat ideea că ar fi suferit modificări constructive în sensul art. 19 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. În apelul intimaților L. criticile s-au referit la faptul că prima instanță, deși a reținut că ulterior trecerii în proprietatea statului. În baza unor autorizații de construire s-au amenajat la mansardă două apartamente, care nu existau la momentul naționalizării, prima instanță a făcut o greșită aplicare a art. 19 din Legea nr. 10/2001 dispunând restituirea lor în natură, hotărârea cuprinzând din acest motiv considerente contradictorii. Prin apelul declarat, intimata SC G. SRL a criticat sentința sub aspectul reținerii nevalabilității titlului statului, considerând că titlul acestuia îl reprezintă Decretul nr. 92/1950, deci un mod originar de dobândire al proprietății, neavând nicio relevanță proprietarul anterior, respectiv antecesorul reclamantei.

De asemenea, se susține că preluarea în baza acestui act normativ a fost făcută cu respectarea atât a conținutului său cât și a legislației în vigoare la momentul preluării. Cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. X, apelanta a susținut că supraetajarea efectuată reprezintă un corp nou de sine-stătător, în accepțiunea art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin cererea de aderare la apel formulată de intimații D. s-a criticat hotărârea în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, reținându-se în mod eronat faptul că Decretul nr. 92/1950 nu reprezintă un titlu valabil de preluare. Intimații au depus întâmpinări prin care s-a solicitat respingerea apelurilor.

Intimatul Statul Român, prin M.E.F., a ridicat excepția lipsei calității de reprezentant a M.F.P. pentru Statul Român și excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Statul Român, reprezentat prin M.F. De asemenea, contestatoarea-apelantă a ridicat excepția lipsei interesului în promovarea apelurilor de către intimații-pârâți. Printr-o notă de ședință a apelantei-contestatoare s-a invocat excepția nulității relative parțiale a încheierii de ședință din data de 17 iunie 2008 cu privire la calificarea ca aderare la apel a apelului format de către pârâții D., considerând că acesta este inadmisibil. În apel, s-a solicitat, admis și administrat proba cu înscrisuri și expertiză tehnică de specialitate în domeniul construcții.

Prin Decizia civilă nr. 34/AP din 10 martie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins excepția lipsei calității de reprezentant a M.F.P. pentru Statul Român, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român invocată de către intimatul Statul Român, reprezentat prin M.E.F., reprezentat în instanță de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov. A respins excepția lipsei de interes a apelurilor intimaților invocată de apelanta-contestatoare C.I. A respins apelurile declarate de contestatoarea C.I. și intimații SC G. SRL Brașov, L.M. și L.F., precum și aderarea la apel formulată de intimații D.C.

și D.D. împotriva sentinței civile nr. 571 din 14 decembrie 2007 a Tribunalului Brașov. A respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de apelanți. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, cu privire la primele două excepții invocate, că sunt nefondate, întrucât Statul Român, reprezentat prin M.F.P., actualmente M.E.F., este singurul care poate sta în judecată în procesele având ca obiect constatarea nevalabilității titlului de preluare a imobilelor pe baza Decretului-lege nr. 92/1950, și în condițiile în care, din cuprinsul cărții funciare, a reieșit că imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes a apelului declarat de către intimați, Curtea de Apel a constatat, de asemenea, că este nefondată, întrucât, aceștia au atacat capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului, iar această rezolvare poate influența și soluționarea cererii având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpătate, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că este nefondat apelul declarat de contestatoarea C.I., în mod corect prima instanță constatând, ca fiind prescris, capătul de cerere în constatare nulitate act și dispunând restituirea în natură, doar a apartamentului nr. X ocupat de intimații L. S-a reținut, sub acest aspect, că motivarea primei instanțe nu este contradictorie, chiar daca a admis atât capătul de cerere în constatare nulitate act, cât și cel privind constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului aflat în litigiu, întrucât cele două capete de cerere nu sunt interdependente, iar în condițiile în care nu a fost analizat pe fond capătul de cerere în constatare nulitate act, fiind reținută prescripția extinctivă de un an de zile, era imposibil pentru instanță, să facă aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme în cartea funciară intimații cumpărători sunt înscriși ca proprietari ai apartamentelor solicitate în baza Legii nr. 10/2001.

S-a constatat și faptul că este nefondată critica apelantei-contestatore referitoare la dispoziția primei instanțe cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 19 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât din expertiza tehnică efectuată în cauză a rezultat că au avut loc amenajări ale mansardei imobilului, rezultând doua suprafețe locative mult mai mari de cât cele inițial existente, ceea ce înseamnă că la imobil au avut loc adăugiri pe orizontală, în raport cu forma inițială. S-a constatat existența acestor adăugiri din documentația tehnică aflată la filele 122-126 din dosarul primei instanțe, cât și din memoriul tehnic din care a rezultat că lucrarea a fost o supraetajare care s-a realizat pe zidurile deja existente pentru a se păstra caracterul inițial al clădirii.

În ceea ce privește apelul intimaților L.M. și F., instanța de apel a avut în vedere, la respingerea acestuia, aceleași considerente care au stat la baza soluționării apelului contestatoarei, reținându-se aplicarea corectă a prevederilor art. 19 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, fiind fără dubiu faptul că, doar o parte din construcții a fost adăugată, restul existând la data preluării imobilului. Cu privire la apelul intimatei SC G. SRL Brașov, s-a reținut că susținerile acestea sunt neîntemeiate, întrucât imobilul în litigiu a avut destinația de locuință, neputând fi considerat mijloc de producție, așa încât preluarea sa de către stat s-a făcut cu nesocotirea a însăși actului normativ invocat ca titlu, chiar dacă legea este un mod originar de dobândire a proprietății.

Pentru aceleași considerente s-a respins și cererea de aderare la apel, formulată de intimații D. Împotriva deciziei respective au declarat recurs, în termenul legal, atât contestatoarea C.I. cât și intimații L.M. și F., criticând-o ca fiind nelegală. Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, reclamanta C.I. a susținut că în mod greșit instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe, ale cărei critici formulate vizau două aspecte referitoare la faptul că dispozițiile instanței de fond sunt contradictorii, în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată, precum și a faptului că a pronunțat o hotărâre incompatibilă cu dispozițiile C.E.D.O. în materie; iar al doilea aspect a vizat aprecierea eronată a stării de fapt și aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește apartamentul nr. X din imobil, ocupat de chiriași.

Astfel, sub primul aspect, s-a susținut că decizia recurată este contradictorie, întrucât prima instanță a considerat contractele de vânzare-cumpărare al intimaților ca fiind valabile, aspect ce a fost ignorat de instanța de apel, pe motiv că nu s-a cercetat, în fond, valabilitatea acestora. S-a mai arătat, sub același aspect, că instanța de apel trebuia să-i analizeze apelul declarat și în temeiul dispozițiilor pertinente privitoare la dreptul de proprietate, raportate la art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional al C.E.D.O., însă instanța de apel nu a făcut nicio referire la jurisprudența CE.D.O., jurisprudență care nu recunoaște aplicabilitatea Legii nr. 1/2009, astfel încât nu subzistă nici un motiv obiectiv care să împiedice instanța să dispună restituirea în natură a întregului imobil.

În al doilea rând, s-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză care au dus la concluzia că apartamentul nr. X ar fi suferit modificări în sensul art. 19 din Legea nr. 10/2001. În acest sens, s-a susținut că instanța de apel a distorsionat conținutul anexei nr. 4 a expertizei efectuată în cauză, motivând că prin amenajarea mansardei au rezultat două suprafețe locative mult mai mari decât cea inițial existentă, ceea ce înseamnă că la imobil au avut loc adăugiri pe orizontală, în raport cu forma inițială - concluzie greșită, câtă vreme expertul tehnic a precizat că spațiul actual al mansardei, respectiv cele două apartamente rezultate din reamenajare, se suprapune peste cel inițial.

În drept, s-au invocat în susținerea recursului, prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Pârâții L.M. și F., prin motivele de recurs au criticat, în esență, decizia instanței de apel, sub un singur aspect, referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, ceea ce a dus la restituirea în natură către reclamantă a apartamentului nr. 7 din imobilul aflat în litigiu, apartament ce-l ocupă în calitate de chiriaș.

Astfel, în primul rând, s-a susținut faptul că, dispozitivul hotărârii primei instanțe este neclar și ambiguu, neputând fi pus în executare câtă vreme nu se poate stabili cu precizie dacă s-a dispus restituirea întregului apartament cu nr. X, caz în care soluția este nelegală, sau s-a dispus doar acele porțiuni din apartament, care ar fi existat la momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, caz în care nu au fost determinate în mod concret, părțile din apartament care existau și cele care nu existau fizic, la nivelul anului 1950. În al doilea rând, s-a susținut că aplicarea de către primele două instanțe a textelor legale incidente a fost defectuoasă, în sensul că nu s-a procedat la analiza coroborată a primelor două alineate ale art. 19 din Legea nr. 10/2001, operațiune care ar fi permis decelarea celor doua ipoteze distincte pe care legiuitorul a înțeles să le reglementeze.

In loc să procedeze de o astfel de manieră, instanțele nu au avut în vedere implicațiile primului alineat al textului analizat, dând pe cale de consecință o turnură eronată sensului alineatului nr. X. S-a concluzionat că, prin menținerea hotărârii primei instanțe, se încalcă dispozițiile exprese ale art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, se dispune restituirea unei părți din imobil construite de către stat ulterior naționalizării, soluție pe care legiuitorul a urmărit explicit să o evite, prin limitarea dreptului la retrocedare exclusiv asupra suprafețelor deținute în proprietate la data preluării. În drept, și-au întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Analizând recursurile declarate de părți prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor de casare prevăzute în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, și le va respinge, avându-se în vedere considerentele ce se succed. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta C.I. se vor avea în vedere următoarele: În primul rând, considerentele deciziei recurate nu sunt contradictorii, chiar dacă instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe, care a admis pe de o parte capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului aflat în litigiu pe baza Decretului-lege nr. 92/1950, iar pe de altă parte, s-a respins, ca prescris, capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate act.

Aceasta întrucât, în cadrul special al Legii nr. 10/2001, măsura reparatorie principală, privind restituirea în natură a imobilelor preluate de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este condiționată de constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare, fapt ce rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 48 lit. c), care exceptează de la restituirea în natură, imobilele înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale, coroborate cu cele ale art. 21 alin. (5) și art. 45, care reglementează cazurile de nevalabilitate a actelor juridice de înstrăinare, sancționate cu nulitatea absolută.

Cum, în cauză, valabilitatea titlului de proprietate al chiriașilor cumpărători a fost cercetată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și stabilită pe calea deciziei definitive a instanței de apel, și care nu a fost recurată sub acest aspect de către reclamantă, aceasta beneficiază de măsura acordării de despăgubiri pentru imobilul revendicat, în conformitate cu dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, protecția pe care o oferă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este acordată proprietarului pentru „bunurile sale" și se referă la proprietar fără să se facă distincție între cazurile în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare făcuta fiind în legătură cu legalitatea dobândirii.

În același timp, soluționarea unei cauze pe excepția prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește constatarea nulității unui contract de vânzare-cumpărare privind un imobil al cărui regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, nu poate fi imputată instanțelor de judecată ci reclamantei, care nu a uzat de dreptul său procesual recunoscut de dreptul național, în termenul stabilit de lege în acest sens. Cu alte cuvinte, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererea reclamantei ar fi fost exprimată cu respectarea normelor de procedură, respectiv cele care reglementează termenul în care aceasta putea fi formulată.

Cele două instanțe, soluționând astfel cauza, în ceea ce privește acțiunea în constatare nulitate act, nu au încălcat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece, jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg a statuat că această dispoziție legală ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui drept de proprietate, imposibil de exercitat pe o perioadă lungă de timp. Or, reclamanta a declanșat un demers judiciar prin care urmărea redobândirea dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor săi, caz în care, protecția oferită de textul invocat din Convenție nu-și găsește aplicarea.

Prin urmare, în mod corect, s-a menținut hotărârea primei instanțe care a reținut că în privința apartamentelor din imobil înstrăinate chiriașilor în condițiile respectării Legii nr. 112/1995, nu se mai poate dispune restituirea în natură, ci prin echivalent, deși imobilul a fost preluat fără titlu valabil, câtă vreme acțiunea în constatare nulitate a fost respinsă, reținându-se prescripția dreptului material la acțiune, astfel încât a fost consolidat titlul de proprietate al chiriașilor-cumpărători. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât capătul de cerere în constatare nulitate act a intrat în puterea lucrului judecat, reclamanta neformulând motive de recurs prin care să critice reținerea prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește această cerere.

Sub acest aspect, sunt lipsite de pertinență și nu pot fi analizate motivele de recurs privind valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pe baza Legii nr. 112/1995, iar motivele formulate pe data de 26 februarie 2010 arătate în cererea intitulată „Precizări la motivele de recurs" în care se critică într-adevăr soluționarea, pe prescripție, a acestei cereri, nu pot fi analizate, fiind depuse peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ., care a început să curgă de la data primirii deciziei recurate, fiind vorba, în realitate, de motive noi și care nu pot fi interpretate ca fiind de ordine publică.

În ceea ce privește motivul de recurs având drept obiect aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată faptul că a fost invocat atât de reclamantă în recursul său, cât și de pârâții L., acesta constituind, în esență, în exclusivitate obiectul recursului declarat de către aceștia, astfel încât va fi analizat o singură dată. Acest motiv de recurs este nefondat, întrucât aprecierea celor două instanțe, în sensul că bunul solicitat nu constituie un imobil nou în accepțiunea art. 19 din Legea nr. 10/2001 republicată, și că nu există un impediment legal pentru exceptarea de la restituirea în natură, este rezultatul interpretării și aplicării corecte a legii speciale de reparație.

Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc doar în situația construcțiilor demolate total, iar pentru cele demolate parțial, refăcute sau nu, ca urmare a demolării parțiale, prevăzându-se restituirea în natură, în starea în care se afla la data cererii de restituire. Or, în cauză, potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat de expertul tehnic T.D.

la data de 18 august 2008 și completat pe data de 20 februarie 2009 în urma obiecțiunilor formulate de intimata SC G. SRL Brașov, s-a concluzionat că mansarda imobilului situat în municipiul Brașov, în al cărei spațiu locativ funcționa apartamentul cu nr. X cu destinație de locuit, a fost reamenajată în anul 1959, rezultând două apartamente, precum și faptul că spațiul actual al mansardei (cele două apartamente) se suprapune peste cel inițial, clădirea fiind unitară pe toate cele trei nivele, parter, etaje, mansardă, atât în ceea ce privește structura cât și arhitectura, construirea imobilului efectuându-se în aceeași perioadă pentru toate nivelurile (parter, etaj, mansardă), așa cum se menționează în cartea funciară.

Același expert tehnic a mai arătat că mansarda imobilului din Brașov, a fost edificată odată cu construcția în anii 1928 - 1929, fiind compusă din „patru odăi de stăpân, una baie, o cămară, o bucătărie, 2 closete, un antreu și trei odăi pentru servitori", mansardă care a fost reamenajată în anul 1959 pe baza autorizației pentru executare de lucrări nr. 22233/753 din 4 aprilie 1960 și care specifica „lucrări de bază - amenajarea a două apartamente" și nu construirea sau edificarea mansardei sau a două apartamente - amenajarea celor două apartamente constând în lucrări de recompartimentare, crearea a noi goluri de uși interioare, modificarea instalațiilor interioare la noul spațiu rezultat.

Această probă a fost administrată pentru prima dată în cadrul instanței de apel, însă Curtea de Apel Brașov a înlăturat-o nejustificat, considerând în mod eronat, că părerea specialistului tehnic intră în contradicție cu documentația tehnică și memoriul tehnic, înscrisuri care au stat la baza reamenajării mansardei aflate în litigiu, în anul 1959, și aflate la filele 122-126 în dosarul primei instanțe, - însă expertul tehnic a realizat expertiza tehnică efectuată în cauză, pe baza aceleiași documentații. Prin urmare, existența adăugirilor la imobilul aflat în litigiu, nu poate fi reținută, mansarda imobilului solicitată de reclamantă și restituită de instanțe, reprezentând aceeași suprafață locativă, atât la data preluării de către stat, cât și la data restituirii.

Constatându-se că este vorba de aceeași suprafață locativă, care a fost reamenajată ulterior preluării de către stat, nu sunt aplicabile prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilului ce a făcut obiectul notificării nu i-a fost adăugat pe verticală, în raport de forma inițială, corpuri suplimentare de sine stătătoare, situație în care foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, să li se restituie, în natură, doar suprafața deținută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului. De asemenea, nu suntem nici în ipoteza prevăzută de art. 19 alin. (1) din aceeași lege, în condițiile în care imobilului aflat în litigiu nu i-au fost adăugate, pe verticală și/sau orizontală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată să însumeze peste 100% din aria desfășurată inițial.

În realitate, așa cum a rezultat din probele administrate în cauză, apartamentul nr. X solicitat de reclamantă și restituit în natură, a fost reamenajat de către stat, dintr-o singură unitate locativă cu destinație de locuință, rezultând în prezent două unități locative, însă cu aceeași suprafață, pe aceeași arie desfășurată și cu aceeași destinație de locuit, astfel încât este vorba de același imobil, atât la data preluării de către stat, cât și la data notificării. Prin urmare, în cauză, suntem în ipoteza clasică prevăzută de Legea nr. 10/2001, și nu în cea specială prevăzută de art. 19 din același act normativ, când imobilele preluate de stat în perioada de referință de aplicare a Legii nr. 10/2001, se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora în starea în care se află la data cererii de restituire, iar starea constructivă și arhitectonică este neschimbată la data restituirii, în raport de data preluării.

În consecință, se va reține că reclamantei C.I. i s-a restituit întregul apartament nr. X din imobilul situat în Brașov, și nu doar anumite porțiuni locative din acest apartament, câtă vreme apartamentul respectiv nu a suferit modificări constructive, ci doar reamenajări, situație în care aceasta are dreptul la întregul apartament, fiind vorba de aceeași suprafață locativă atât la data preluării de către Stat, cât și la data notificării. Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurenților-pârâți, potrivit cărora prin decizia recurată, s-a menținut hotărârea primei instanțe, prin care s-au încălcat prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a dispus restituirea unei părți din imobil construite de stat ulterior naționalizării, soluție pe care legiuitorul a urmărit explicit să o evite prin limitarea dreptului la retrocedare exclusiv asupra suprafețelor deținute în proprietate la data naționalizării.

În același timp, nu se impune admiterea recursului declarat de către reclamantă, întrucât cele două instanțe au dispus restituirea către ea a apartamentului nr. X din imobilul situat în Brașov, iar considerentele prezentei decizii clarifică ambiguitatea dispozitivului hotărârii primei instanțe, în sensul că s-a dispus restituirea întregului apartament, așa cum există în prezent, spațiul locativ aflat în litigiu, fiind același cu cel existent la data naționalizării. În consecință, se constată că nu subzistă motivele de modificare invocate de recurenți, respectiv prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., astfel încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantă și pârâții L.M.

și L.F. În baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, va fi obligată recurenta-reclamantă C.I. către intimații-pârâți M.G. și M.E. la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de jduecată, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta C.I. și de pârâții L.M. și L.F. împotriva Deciziei civile nr. 34/ AP din 10 martie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Obligă pe recurenta - reclamantă C.I. la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimații M.G. și M.E. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2010.