ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4892/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4892/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția civilă, sub nr. 1960/62,

la data de 16 februarie 2007, contestatoarea C.I. a solicitat instanței, în

contradictoriu cu intimata SC R.I.A.L. SRL, ca prin hotărârea ce se va pronunț

să se anuleze Decizia nr. 497 din 23 ianuarie 2007, emisă de intimata, să o

oblige pe aceasta să reexamineze Dosarul intern nr. 1055/4537 din 10 aprilie

2003 și să emită o decizie cu respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001

republicată și să fie obligată intimata la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 57l/S din 14 decembrie 2007

pronunțată de Tribunalul Brașov, secția civilă, s-a admis excepția prescripției

dreptului material la acțiune, în ceea ce privește capătul de cerere relativ la

constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate

în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a admis în parte, astfel cum a fost ulterior

precizată și completată, contestația formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, de

contestatoarea C.I., în contradictoriu cu intimații SC G. SRL, D.C., D.D., M.G.,

M.E., P.Q., P.R., P.N., P.F., B.L., domiciliată în Brașov, S.M., S.A.I., L.M.,

L.F. și Statul Român, reprezentat legal de M.E.F., și, în consecință: a

constatat ne valabilitatea titlului cu care Statul Român a preluat imobilul situat

în Brașov, înscris în C.F. Brașov, sub nr. top inițial 2069/3/6; a anulat în

parte Decizia nr. 497 din 23 ianuarie 2007, emisă de intimata SC G. SRL, în

temeiul Legii nr. 10/2001, și a obligat-o pe aceasta să emită o nouă decizie

prin care să restituie în natură contestatoarei apartamentul nr. X din imobilul

mai sus identificat, respectiv suprafața pe care antecesorii acesteia au

deținut-o la data preluării imobilului de către stat; a respins restul

pretențiilor formulate de contestatoare în contradictoriu cu intimații mai sus

arătați; a anulat, astfel cum a fost ulterior precizată și completată,

contestația formulată de contestatoarea C.I., în contradictoriu cu intimații M.F.,

P.V., W.O., W.B.M., S.M., S.A. și B.A., ca urmare a admiterii excepției lipsei

capacității procesuale de folosință a acestor intimați.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că,

în conformitate cu evidențele de carte funciară,imobilul situat în Brașov,

înscris în C.F. Brașov, sub numerele topografice 2069/3/6, 2069/11/6, 5734/2/2,

2069/11/1/6, 5734/2/1/2 a constituit obiectul dreptului de coproprietate ai

numiților M.G.C. și C.C.

La data de 29 mai 1960, a survenit decesul numitei C.C.,

iar, prin Certificatul de Calitate de Moștenitor, emis, la data de 13

septembrie 2006, de Biroul Notarului Public I.F., s-a stabilit ca are calitatea

de unic succesor în drepturi al acestuia C.G., în calitate de legatar

universal.

Prin sentința civilă nr. 968 din 20 mai 2003 a

Judecătoriei Câmpulung, s-a stabilit că au calitatea de moștenitori ai

defunctului C.G., decedat, la data de 9 octombrie 1955: C.I., C.G., C.V., C.A.,

M.C.M. și contestatoarea C.I., care au venit la succesiunea acestuia prin reprezentarea

tatălui lor, C.G.G., care a decedat la data de 26 noiembrie 1991.

Singurul moștenitor al fostului proprietar al

imobilului în litigiu, care a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, a fost

contestatoarea, care a formulat, în condițiile actului normativ menționat o

notificare, prin care a solicitat să i se restituie în natură acest imobil.

Notificarea astfel formulată a fost înregistrată pe

rolul Primăriei Municipiului Brașov, care a trimis-o spre competentă

soluționare intimatei SC G. SRL, motivat de faptul că aceasta are calitatea de

unitate deținătoare a imobilului revendicat (fila 246).

Prin Decizia nr. 497 din 23 ianuarie 2007, intimata

menționată a respins cererea contestatoarei de restituire în natură a

imobilului în litigiu, motivat de faptul că acesta a făcut obiectul unor acte

translative de proprietate, încheiate în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995

și i-a făcut acesteia o ofertă de restituire în echivalent a acestui imobil,

sub forma despăgubirilor acordate în condițiile reglementate de legea specială

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

În ceea ce privește apartamentul nr. X din imobilul

în litigiu, intimata menționată a respins notificarea formulată de

contestatoare, pe considerentul că, acesta a fost construit din fondurile

statului, ulterior datei preluării imobilului, conform autorizațiilor de

construire nr. 5282/3367 din 3 decembrie 1959 și nr. 22233/753 din 4 aprilie 1960,

aspect reținut și prin sentința civilă nr. 8956/2006 a Judecătoriei Brașov.

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, prima

instanță a reținut, de asemenea, că este întemeiat, avându-se în vedere

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum și faptul că

Decretul nr. 92/1950, în baza căruia s-a preluat imobilul, contravine

dispozițiilor art. 8 din Constituția României adoptată în anul 1948, întrucât

imobilul în litigiu având destinația de locuința nu putea fi considerat „mijloc

de producție" și, prin urmare, nici nu putea fi naționalizat, în

conformitate cu dispozițiile constituționale arătate.

Referitor la cererea de restituie în natură a

imobilului în litigiu, tribunalul a constatat că este nefondată, întrucât

aceasta nu poate fi soluționată decât în conformitate cu principiile instituite

de Legea nr. 10/2001, iar modalitatea de restituire, în natură sau prin

echivalent, este condiționată de admiterea sau nu a capătului de cerere având

ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Acest capăt de cerere, s-a constatat de către prima

instanță, că a fost formulat de către contestatoare cu depășirea termenului

imperativ instituit de prevederile Legii nr. 10/2001, reținându-se excepția

prescripției dreptului material la acțiune având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995.

S-a concluzionat că, atâta vreme cât contestatoarea

nu mai poate obține pe cale judecătorească desființarea contractelor de

vânzare-cumpărare, perfectate cu privire la imobilul în litigiu, pentru partea

din acest imobil ce a format obiectul material al acestor acte translative de

proprietate, sunt incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

contestatoarea putând beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește cererea contestatoarei de

restituire în natură a apartamentului nr. X din imobilul aflat în litigiu,

tribunalul a reținut că aceasta este îndreptățită să obțină restituirea în natură

doar a suprafeței aferente acestuia, în configurația pe care acesta a avut-o la

data trecerii imobilului în proprietatea statului, urmând să-și exercite

dreptul conferit de art. 19 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafața

adăugată ulterior preluării imobilului de către stat.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel

contestatoarea C.I. și intimații L.M., L.F., SC G. SRL Brașov, D.C. și D.D.

Prin încheierea din data de 17 iunie 2008 apelul

intimaților D., depus tardiv la dosar, la cererea expresă a apărătorului, a

fost recalificat ca aderare la apel, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 293

alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de apel, contestarea C.I. a

criticat sentința, considerând că prima instanță a reținut în mod selectiv

starea de fapt reprezentată în acțiunea introductivă și a aplicat legea

selectiv și incorect. S-a pronunțat prioritar cu privire la excepția

prescripției dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare, pe care a admis-o, dar a admis și capătul de

cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, ceea ce face ca

dispozițiile să fie contradictorii, mai ales în ignorarea cuprinsului

prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la apartamentul nr. X, s-a susținut că

probele administrate în cauză nu au conturat ideea că ar fi suferit modificări

constructive în sensul art. 19 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În apelul intimaților L. criticile s-au referit la

faptul că prima instanță, deși a reținut că ulterior trecerii în proprietatea

statului.

În baza unor autorizații de construire s-au amenajat

la mansardă două apartamente, care nu existau la momentul naționalizării, prima

instanță a făcut o greșită aplicare a art. 19 din Legea nr. 10/2001 dispunând

restituirea lor în natură, hotărârea cuprinzând din acest motiv considerente

contradictorii.

Prin apelul declarat, intimata SC G. SRL a criticat

sentința sub aspectul reținerii nevalabilității titlului statului, considerând

că titlul acestuia îl reprezintă Decretul nr. 92/1950, deci un mod originar de

dobândire al proprietății, neavând nicio relevanță proprietarul anterior,

respectiv antecesorul reclamantei. De asemenea, se susține că preluarea în baza

acestui act normativ a fost făcută cu respectarea atât a conținutului său cât

și a legislației în vigoare la momentul preluării. Cu privire la restituirea în

natură a apartamentului nr. X, apelanta a susținut că supraetajarea efectuată

reprezintă un corp nou de sine-stătător, în accepțiunea art. 19 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001.

Prin cererea de aderare la apel formulată de

intimații D. s-a criticat hotărârea în ceea ce privește soluționarea capătului

de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului,

reținându-se în mod eronat faptul că Decretul nr. 92/1950 nu reprezintă un

titlu valabil de preluare.

Intimații au depus întâmpinări prin care s-a

solicitat respingerea apelurilor.

Intimatul Statul Român, prin M.E.F., a ridicat

excepția lipsei calității de reprezentant a M.F.P. pentru Statul Român și

excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului Statul Român,

reprezentat prin M.F.

De asemenea, contestatoarea-apelantă a ridicat

excepția lipsei interesului în promovarea apelurilor de către intimații-pârâți.

Printr-o notă de ședință a apelantei-contestatoare

s-a invocat excepția nulității relative parțiale a încheierii de ședință din

data de 17 iunie 2008 cu privire la calificarea ca aderare la apel a apelului

format de către pârâții D., considerând că acesta este inadmisibil.

În apel, s-a solicitat, admis și administrat proba cu

înscrisuri și expertiză tehnică de specialitate în domeniul construcții.

Prin Decizia civilă nr. 34/AP din 10 martie 2009,

Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins excepția lipsei calității

de reprezentant a M.F.P. pentru Statul Român, precum și excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român invocată de către

intimatul Statul Român, reprezentat prin M.E.F., reprezentat în instanță de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

A respins excepția lipsei de interes a apelurilor

intimaților invocată de apelanta-contestatoare C.I.

A respins apelurile declarate de contestatoarea C.I.

și intimații SC G. SRL Brașov, L.M. și L.F., precum și aderarea la apel

formulată de intimații D.C. și D.D. împotriva sentinței civile nr. 571 din 14

decembrie 2007 a Tribunalului Brașov.

A respins cererile de acordare a cheltuielilor de

judecată formulate de apelanți.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a

reținut, cu privire la primele două excepții invocate, că sunt nefondate,

întrucât Statul Român, reprezentat prin M.F.P., actualmente M.E.F., este

singurul care poate sta în judecată în procesele având ca obiect constatarea

nevalabilității titlului de preluare a imobilelor pe baza Decretului-lege nr. 92/1950,

și în condițiile în care, din cuprinsul cărții funciare, a reieșit că imobilul

în litigiu a fost preluat de către Statul Român.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes a

apelului declarat de către intimați, Curtea de Apel a constatat, de asemenea,

că este nefondată, întrucât, aceștia au atacat capătul de cerere având ca

obiect constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului,

iar această rezolvare poate influența și soluționarea cererii având ca obiect

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpătate, încheiate în baza

Legii nr. 112/1995.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că este nefondat apelul

declarat de contestatoarea C.I., în mod corect prima instanță constatând, ca

fiind prescris, capătul de cerere în constatare nulitate act și dispunând

restituirea în natură, doar a apartamentului nr. X ocupat de intimații L.

S-a reținut, sub acest aspect, că motivarea primei

instanțe nu este contradictorie, chiar daca a admis atât capătul de cerere în

constatare nulitate act, cât și cel privind constatarea nevalabilității

titlului statului de preluare a imobilului aflat în litigiu, întrucât cele două

capete de cerere nu sunt interdependente, iar în condițiile în care nu a fost

analizat pe fond capătul de cerere în constatare nulitate act, fiind reținută

prescripția extinctivă de un an de zile, era imposibil pentru instanță, să facă

aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme în

cartea funciară intimații cumpărători sunt înscriși ca proprietari ai

apartamentelor solicitate în baza Legii nr. 10/2001.

S-a constatat și faptul că este nefondată critica

apelantei-contestatore referitoare la dispoziția primei instanțe cu privire la

aplicabilitatea dispozițiilor art. 19 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001,

întrucât din expertiza tehnică efectuată în cauză a rezultat că au avut loc

amenajări ale mansardei imobilului, rezultând doua suprafețe locative mult mai

mari de cât cele inițial existente, ceea ce înseamnă că la imobil au avut loc

adăugiri pe orizontală, în raport cu forma inițială.

S-a constatat existența acestor adăugiri din

documentația tehnică aflată la filele 122-126 din dosarul primei instanțe, cât

și din memoriul tehnic din care a rezultat că lucrarea a fost o supraetajare

care s-a realizat pe zidurile deja existente pentru a se păstra caracterul

inițial al clădirii.

În ceea ce privește apelul intimaților L.M. și F.,

instanța de apel a avut în vedere, la respingerea acestuia, aceleași

considerente care au stat la baza soluționării apelului contestatoarei,

reținându-se aplicarea corectă a prevederilor art. 19 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 10/2001, fiind fără dubiu faptul că, doar o parte din construcții a

fost adăugată, restul existând la data preluării imobilului.

Cu privire la apelul intimatei SC G. SRL Brașov, s-a

reținut că susținerile acestea sunt neîntemeiate, întrucât imobilul în litigiu

a avut destinația de locuință, neputând fi considerat mijloc de producție, așa

încât preluarea sa de către stat s-a făcut cu nesocotirea a însăși actului

normativ invocat ca titlu, chiar dacă legea este un mod originar de dobândire a

proprietății.

Pentru aceleași considerente s-a respins și cererea

de aderare la apel, formulată de intimații D.

Împotriva deciziei respective au declarat recurs, în

termenul legal, atât contestatoarea C.I. cât și intimații L.M. și F.,

criticând-o ca fiind nelegală.

Prin motivele de recurs depuse odată cu cererea,

reclamanta C.I. a susținut că în mod greșit instanța de apel a menținut

hotărârea primei instanțe, ale cărei critici formulate vizau două aspecte

referitoare la faptul că dispozițiile instanței de fond sunt contradictorii, în

ceea ce privește aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată, precum și a faptului

că a pronunțat o hotărâre incompatibilă cu dispozițiile C.E.D.O. în materie;

iar al doilea aspect a vizat aprecierea eronată a stării de fapt și aplicarea

greșită a legii, în ceea ce privește apartamentul nr. X din imobil, ocupat de

chiriași.

Astfel, sub primul aspect, s-a susținut că decizia

recurată este contradictorie, întrucât prima instanță a considerat contractele

de vânzare-cumpărare al intimaților ca fiind valabile, aspect ce a fost ignorat

de instanța de apel, pe motiv că nu s-a cercetat, în fond, valabilitatea

acestora.

S-a mai arătat, sub același aspect, că instanța de

apel trebuia să-i analizeze apelul declarat și în temeiul dispozițiilor

pertinente privitoare la dreptul de proprietate, raportate la art. 1 alin. (1)

din Primul Protocol Adițional al C.E.D.O., însă instanța de apel nu a făcut

nicio referire la jurisprudența CE.D.O., jurisprudență care nu recunoaște

aplicabilitatea Legii nr. 1/2009, astfel încât nu subzistă nici un motiv

obiectiv care să împiedice instanța să dispună restituirea în natură a

întregului imobil.

În al doilea rând, s-a susținut că, în mod greșit,

instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză care au dus la

concluzia că apartamentul nr. X ar fi suferit modificări în sensul art. 19 din

Legea nr. 10/2001.

În acest sens, s-a susținut că instanța de apel a

distorsionat conținutul anexei nr. 4 a expertizei efectuată în cauză, motivând

că prin amenajarea mansardei au rezultat două suprafețe locative mult mai mari

decât cea inițial existentă, ceea ce înseamnă că la imobil au avut loc adăugiri

pe orizontală, în raport cu forma inițială - concluzie greșită, câtă vreme

expertul tehnic a precizat că spațiul actual al mansardei, respectiv cele două

apartamente rezultate din reamenajare, se suprapune peste cel inițial.

În drept, s-au invocat în susținerea recursului,

prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Pârâții L.M. și F., prin motivele de recurs au

criticat, în esență, decizia instanței de apel, sub un singur aspect, referitor

la greșita aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, ceea ce a

dus la restituirea în natură către reclamantă a apartamentului nr. 7 din imobilul

aflat în litigiu, apartament ce-l ocupă în calitate de chiriaș.

Astfel, în primul rând, s-a susținut faptul că,

dispozitivul hotărârii primei instanțe este neclar și ambiguu, neputând fi pus

în executare câtă vreme nu se poate stabili cu precizie dacă s-a dispus

restituirea întregului apartament cu nr. X, caz în care soluția este nelegală,

sau s-a dispus doar acele porțiuni din apartament, care ar fi existat la

momentul trecerii imobilului în proprietatea statului, caz în care nu au fost

determinate în mod concret, părțile din apartament care existau și cele care nu

existau fizic, la nivelul anului 1950.

În al doilea rând, s-a susținut că aplicarea de către

primele două instanțe a textelor legale incidente a fost defectuoasă, în sensul

că nu s-a procedat la analiza coroborată a primelor două alineate ale art. 19

din Legea nr. 10/2001, operațiune care ar fi permis decelarea celor doua

ipoteze distincte pe care legiuitorul a înțeles să le reglementeze. In loc să

procedeze de o astfel de manieră, instanțele nu au avut în vedere implicațiile

primului alineat al textului analizat, dând pe cale de consecință o turnură

eronată sensului alineatului nr. X.

S-a concluzionat că, prin menținerea hotărârii primei

instanțe, se încalcă dispozițiile exprese ale art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

în sensul că, se dispune restituirea unei părți din imobil construite de către

stat ulterior naționalizării, soluție pe care legiuitorul a urmărit explicit să

o evite, prin limitarea dreptului la retrocedare exclusiv asupra suprafețelor

deținute în proprietate la data preluării.

În drept, și-au întemeiat recursul pe prevederile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Analizând recursurile declarate de părți prin prisma

motivelor invocate și a dispozițiilor de casare prevăzute în art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, și le va respinge,

avându-se în vedere considerentele ce se succed.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta C.I.

se vor avea în vedere următoarele:

În primul rând, considerentele deciziei recurate nu

sunt contradictorii, chiar dacă instanța de apel a menținut hotărârea primei

instanțe, care a admis pe de o parte capătul de cerere având ca obiect

constatarea nevalabilității titlului statului de preluare a imobilului aflat în

litigiu pe baza Decretului-lege nr. 92/1950, iar pe de altă parte, s-a respins,

ca prescris, capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate act.

Aceasta întrucât, în cadrul special al Legii nr. 10/2001,

măsura reparatorie principală, privind restituirea în natură a imobilelor

preluate de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este

condiționată de constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare, fapt ce

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 48 lit. c), care exceptează de la

restituirea în natură, imobilele înstrăinate cu respectarea dispozițiilor

legale, coroborate cu cele ale art. 21 alin. (5) și art. 45, care reglementează

cazurile de nevalabilitate a actelor juridice de înstrăinare, sancționate cu

nulitatea absolută.

Cum, în cauză, valabilitatea titlului de proprietate

al chiriașilor cumpărători a fost cercetată pe calea unei acțiuni în

constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și stabilită pe calea

deciziei definitive a instanței de apel, și care nu a fost recurată sub acest

aspect de către reclamantă, aceasta beneficiază de măsura acordării de

despăgubiri pentru imobilul revendicat, în conformitate cu dispozițiile art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, protecția pe care o oferă art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este acordată proprietarului pentru

„bunurile sale" și se referă la proprietar fără să se facă distincție

între cazurile în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare făcuta

fiind în legătură cu legalitatea dobândirii.

În același timp, soluționarea unei cauze pe excepția

prescripției dreptului la acțiune, în ceea ce privește constatarea nulității

unui contract de vânzare-cumpărare privind un imobil al cărui regim juridic

este reglementat de Legea nr. 10/2001, nu poate fi imputată instanțelor de

judecată ci reclamantei, care nu a uzat de dreptul său procesual recunoscut de

dreptul național, în termenul stabilit de lege în acest sens. Cu alte cuvinte,

dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă

cererea reclamantei ar fi fost exprimată cu respectarea normelor de procedură,

respectiv cele care reglementează termenul în care aceasta putea fi formulată.

Cele două instanțe, soluționând astfel cauza, în ceea

ce privește acțiunea în constatare nulitate act, nu au încălcat prevederile art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, deoarece, jurisprudența

constantă a Curții de la Strasbourg a statuat că această dispoziție legală

ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța de a vedea renăscută supraviețuirea

unui drept de proprietate, imposibil de exercitat pe o perioadă lungă de timp.

Or, reclamanta a declanșat un demers judiciar prin

care urmărea redobândirea dreptului de proprietate ce a aparținut autorilor

săi, caz în care, protecția oferită de textul invocat din Convenție nu-și

găsește aplicarea.

Prin urmare, în mod corect, s-a menținut hotărârea

primei instanțe care a reținut că în privința apartamentelor din imobil

înstrăinate chiriașilor în condițiile respectării Legii nr. 112/1995, nu se mai

poate dispune restituirea în natură, ci prin echivalent, deși imobilul a fost

preluat fără titlu valabil, câtă vreme acțiunea în constatare nulitate a fost

respinsă, reținându-se prescripția dreptului material la acțiune, astfel încât a

fost consolidat titlul de proprietate al chiriașilor-cumpărători.

Aceasta, cu atât mai mult, cu cât capătul de cerere

în constatare nulitate act a intrat în puterea lucrului judecat, reclamanta

neformulând motive de recurs prin care să critice reținerea prescripției

dreptului material la acțiune în ceea ce privește această cerere.

Sub acest aspect, sunt lipsite de pertinență și nu

pot fi analizate motivele de recurs privind valabilitatea contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate pe baza Legii nr. 112/1995, iar motivele formulate

pe data de 26 februarie 2010 arătate în cererea intitulată „Precizări la

motivele de recurs" în care se critică într-adevăr soluționarea, pe

prescripție, a acestei cereri, nu pot fi analizate, fiind depuse peste termenul

de 15 zile prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ., care a început să

curgă de la data primirii deciziei recurate, fiind vorba, în realitate, de

motive noi și care nu pot fi interpretate ca fiind de ordine publică.

În ceea ce privește motivul de recurs având drept

obiect aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte

constată faptul că a fost invocat atât de reclamantă în recursul său, cât și de

pârâții L., acesta constituind, în esență, în exclusivitate obiectul recursului

declarat de către aceștia, astfel încât va fi analizat o singură dată.

Acest motiv de recurs este nefondat, întrucât

aprecierea celor două instanțe, în sensul că bunul solicitat nu constituie un

imobil nou în accepțiunea art. 19 din Legea nr. 10/2001 republicată, și că nu

există un impediment legal pentru exceptarea de la restituirea în natură, este

rezultatul interpretării și aplicării corecte a legii speciale de reparație.

Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) și art. 9 din

Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc doar în

situația construcțiilor demolate total, iar pentru cele demolate parțial,

refăcute sau nu, ca urmare a demolării parțiale, prevăzându-se restituirea în

natură, în starea în care se afla la data cererii de restituire.

Or, în cauză, potrivit raportului de expertiză

tehnică efectuat de expertul tehnic T.D. la data de 18 august 2008 și completat

pe data de 20 februarie 2009 în urma obiecțiunilor formulate de intimata SC G.

SRL Brașov, s-a concluzionat că mansarda imobilului situat în municipiul Brașov,

în al cărei spațiu locativ funcționa apartamentul cu nr. X cu destinație de

locuit, a fost reamenajată în anul 1959, rezultând două apartamente, precum și

faptul că spațiul actual al mansardei (cele două apartamente) se suprapune

peste cel inițial, clădirea fiind unitară pe toate cele trei nivele, parter,

etaje, mansardă, atât în ceea ce privește structura cât și arhitectura,

construirea imobilului efectuându-se în aceeași perioadă pentru toate

nivelurile (parter, etaj, mansardă), așa cum se menționează în cartea funciară.

Același expert tehnic a mai arătat că mansarda

imobilului din Brașov, a fost edificată odată cu construcția în anii 1928 -

1929, fiind compusă din „patru odăi de stăpân, una baie, o cămară, o bucătărie,

2 closete, un antreu și trei odăi pentru servitori", mansardă care a fost

reamenajată în anul 1959 pe baza autorizației pentru executare de lucrări nr. 22233/753

din 4 aprilie 1960 și care specifica „lucrări de bază - amenajarea a două

apartamente" și nu construirea sau edificarea mansardei sau a două

apartamente - amenajarea celor două apartamente constând în lucrări de

recompartimentare, crearea a noi goluri de uși interioare, modificarea

instalațiilor interioare la noul spațiu rezultat.

Această probă a fost administrată pentru prima dată

în cadrul instanței de apel, însă Curtea de Apel Brașov a înlăturat-o

nejustificat, considerând în mod eronat, că părerea specialistului tehnic intră

în contradicție cu documentația tehnică și memoriul tehnic, înscrisuri care au stat

la baza reamenajării mansardei aflate în litigiu, în anul 1959, și aflate la

filele 122-126 în dosarul primei instanțe, - însă expertul tehnic a realizat

expertiza tehnică efectuată în cauză, pe baza aceleiași documentații.

Prin urmare, existența adăugirilor la imobilul aflat

în litigiu, nu poate fi reținută, mansarda imobilului solicitată de reclamantă

și restituită de instanțe, reprezentând aceeași suprafață locativă, atât la

data preluării de către stat, cât și la data restituirii.

Constatându-se că este vorba de aceeași suprafață

locativă, care a fost reamenajată ulterior preluării de către stat, nu sunt

aplicabile prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât

imobilului ce a făcut obiectul notificării nu i-a fost adăugat pe verticală, în

raport de forma inițială, corpuri suplimentare de sine stătătoare, situație în

care foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, să li se restituie, în

natură, doar suprafața deținută în proprietate la data trecerii în proprietatea

statului.

De asemenea, nu suntem nici în ipoteza prevăzută de art.

19 alin. (1) din aceeași lege, în condițiile în care imobilului aflat în

litigiu nu i-au fost adăugate, pe verticală și/sau orizontală, în raport cu

forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată să însumeze peste 100% din

aria desfășurată inițial.

În realitate, așa cum a rezultat din probele

administrate în cauză, apartamentul nr. X solicitat de reclamantă și restituit

în natură, a fost reamenajat de către stat, dintr-o singură unitate locativă cu

destinație de locuință, rezultând în prezent două unități locative, însă cu

aceeași suprafață, pe aceeași arie desfășurată și cu aceeași destinație de

locuit, astfel încât este vorba de același imobil, atât la data preluării de

către stat, cât și la data notificării.

Prin urmare, în cauză, suntem în ipoteza clasică

prevăzută de Legea nr. 10/2001, și nu în cea specială prevăzută de art. 19 din

același act normativ, când imobilele preluate de stat în perioada de referință

de aplicare a Legii nr. 10/2001, se restituie în natură foștilor proprietari

sau moștenitorilor acestora în starea în care se află la data cererii de

restituire, iar starea constructivă și arhitectonică este neschimbată la data

restituirii, în raport de data preluării.

În consecință, se va reține că reclamantei C.I. i s-a

restituit întregul apartament nr. X din imobilul situat în Brașov, și nu doar

anumite porțiuni locative din acest apartament, câtă vreme apartamentul

respectiv nu a suferit modificări constructive, ci doar reamenajări, situație

în care aceasta are dreptul la întregul apartament, fiind vorba de aceeași

suprafață locativă atât la data preluării de către Stat, cât și la data

notificării.

Prin urmare, sunt nefondate susținerile

recurenților-pârâți, potrivit cărora prin decizia recurată, s-a menținut

hotărârea primei instanțe, prin care s-au încălcat prevederile art. 19 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a dispus restituirea unei părți din

imobil construite de stat ulterior naționalizării, soluție pe care legiuitorul

a urmărit explicit să o evite prin limitarea dreptului la retrocedare exclusiv

asupra suprafețelor deținute în proprietate la data naționalizării.

În același timp, nu se impune admiterea recursului

declarat de către reclamantă, întrucât cele două instanțe au dispus restituirea

către ea a apartamentului nr. X din imobilul situat în Brașov, iar

considerentele prezentei decizii clarifică ambiguitatea dispozitivului

hotărârii primei instanțe, în sensul că s-a dispus restituirea întregului

apartament, așa cum există în prezent, spațiul locativ aflat în litigiu, fiind

același cu cel existent la data naționalizării.

În consecință, se constată că nu subzistă motivele de

modificare invocate de recurenți, respectiv prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., astfel încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantă și pârâții L.M. și

L.F.

În baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă

procesuală, va fi obligată recurenta-reclamantă C.I. către intimații-pârâți M.G.

și M.E. la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de jduecată, reprezentând

onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamanta C.I. și de pârâții L.M. și L.F. împotriva Deciziei civile nr. 34/ AP

din 10 martie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenta - reclamantă C.I. la 1500 lei

cheltuieli de judecată către intimații M.G. și M.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie

2010.