ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1696/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1696/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursului civil de

față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 477/S/24A1.2003, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins

contestația în temeiul Legii nr. 10/2001, formulată și precizată de reclamanta

I.P. în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL, cu privire la decizia nr. 179 din

09 aprilie 2003 emisă de pârâtă; a admis acțiunea formulată și precizată de

aceeași reclamantă în contradictoriu cu pârâții D.M. și SC R. SRL, pentru

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997,

ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune; a

respins acțiunea reclamantei împotriva paratului S.R. prin M.F.P., ca urmare a

admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui parat; a

respins cererea pârâtei D.M. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor

de judecată.

Această soluție a fost confirmată de

Curtea de Apel Brașov, secția civilă, care, prin decizia nr. 397/ Ap din 29

aprilie 2004, a respins apelul reclamantei ca nefondat.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către reclamantă, iar prin decizia nr. 2644 din 10 martie 2006,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul și a casat hotărârile pronunțate în fond și

apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Casarea cu trimitere s-a dispus pentru

a se verifica incidența în speță a dispozițiilor art. 19 din Decretul nr.

167/1958, scop în care s-a trasat instanței de trimitere sarcina de a analiza

motivele invocate de reclamantă ca reprezentând obstacole în promovarea

acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 22

ianuarie 1997 în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

pentru a se vedea dacă acestea constituie împiedicări legitime de a exercita

dreptul la acțiune și, pe cale de consecință, dacă se justifică repunerea în

termenul de prescripție și judecarea pe fond a acțiunii.

În fond, după casare, pricina a fost

soluționată de Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința nr. 358/ S din

15 iunie 2007, prin care s-a dispus: admiterea excepției prescripției dreptului

material la acțiune, în ceea ce privește cererea în constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997; respingerea

contestației formulată de reclamantă, în temeiul Legii nr. 10/2001, în

contradictoriu cu pârâții SC R. SRL Brașov și D.M.; respingerea contestației

formulată de reclamantă, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu

pârâtul S.R. prin M.E.F., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală.

În motivarea soluției date, tribunalul

a reținut, în esență, următoarele:

Uzând de procedura prealabilă

obligatorie, reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamanta a înregistrat la

data de 10 august 2001, pe rolul Primăriei Municipiului Brașov, o notificare

prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Brașov, str.

De Mijloc, imobil ce a aparținut antecesorilor săi.

Această notificare a fost trimisă de

Primăria Municipiului Brașov spre competentă soluționare pârâtei SC R. SRL

care, prin decizia nr. 179 din 09 aprilie 2003, a admis în parte cererea

reclamantei, în sensul că i-a restituit în natură partea din imobilul solicitat

ce nu a fost înstrăinată. Pentru partea de imobil înstrăinată în condițiile

Legii nr. 112/1995, prin aceeași decizie s-a dispus respingerea cererii de

restituire în natură și s-a făcut reclamantei ofertă de restituire prin

echivalent, sub formă de despăgubiri bănești.

În cadrul contestației la decizia

susmenționată, reclamanta a solicitat instanței să constate nulitatea absolută

a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 și să îi restituie în

natură apartamentul ce a format obiectul material al acestui act translativ de

proprietate.

Cererea în constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare

trebuia, însă, formulată în termenul

imperativ de 1 an și 6 luni prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, republicată, termen care a expirat la data de 22 august 2002.

Fiind un termen de prescripție, în

privința lui operează, în condițiile stabilite de lege, instituția repunerii în

termen, constând în beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune

care, din motive temeinice, nu a putut declanșa acțiunea înăuntrul termenului

de prescripție, astfel că organul de jurisdicție este îndreptățit să

soluționeze pe fond cererea de chemare în judecată, chiar dacă aceasta a fost

introdusă după împlinirea termenului de prescripție.

Repunerea în termenul de prescripție

extinctivă este consacrată, cu caracter general, de art. 19 din Decretul nr.

167/1958, potrivit căruia „instanța de judecată (.) poate, în cazul în care

constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de

prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau

rezolvarea acțiunii (.).

În condițiile în care cauzele de

repunere în termenul de prescripție extinctivă nu sunt menționate expres de

art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care se referă generic la cauze

temeinic justificate, doctrina a stabilit că, prin cauze temeinic justificate,

trebuie să se înțeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul

forței majore, sunt exclusive de culpă. Este, deci, vorba despre piedici

relative, iar nu absolute, în sensul că, împrejurările de fapt respective au

caracterul de piedică în exercitarea acțiunii pentru reclamant și pentru cei

aflați în situații asemănătoare și, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă

titularului dreptului la acțiune.

În speță, reclamanta a susținut că nu

a putut promova cererea în constatarea nulității în termenul instituit de lege,

deoarece contractul atacat nu a fost înscris în evidențele de publicitate

imobiliară, așa încât nu a cunoscut despre existența sa decât la data la care

i-a fost comunicată decizia de soluționare a notificării.

Pe de altă parte, reclamanta a depus

la dosar, cu ocazia rejudecării cauzei, o declarație prin care a învederat nu a

mai vizitat România de 30 de ani, așa încât nu a avut cunoștință de

înstrăinarea unei părți din imobilul litigios anterior datei comunicării deciziei

contestate.

Susținerile reclamantei nu întrunesc,

însă, condițiile instituite de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, spre a se

justifica repunerea ei în termenul de prescripție extinctivă, în ceea ce

privește cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Aceasta deoarece, reclamanta și-a

exercitat toate drepturile ce i se cuvin potrivit Legii nr. 10/2001 printr-un

mandatar, dând mandat în acest sens unui avocat, deci unei persoane cu studii

juridice, astfel că, sub aspectul analizat, nu prezintă nici un fel de

relevanță faptul că partea nu a mai vizitat România de peste 30 de ani. Pe de

altă parte, exercitându-și drepturile prin avocat, nu se poate susține că

reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a formula cererea în nulitatea actelor

de înstrăinare cu respectarea termenelor instituite de lege, nefiind de admis

că o persoană cu studii juridice nu cunoaște semnificația și consecințele

juridice ale nerespectării termenelor imperative.

Apoi, este de observat că deși actul

translativ de proprietate a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată nu a

fost înscris evidențele de publicitate imobiliară, în faza prealabilă

obligatorie a procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001, pârâta SC

R. SRL Brașov, prin adresa nr. 502/48952 din 9 octombrie 2002, a adus la

cunoștința reclamantei faptul că o parte din imobilul notificat a fost

înstrăinată și că este necesar să efectueze o expertiză tehnică pentru

evaluarea părții de imobil vândute, care nu mai poate fi restituită în natură.

La data de 21 ianuarie 2003,

reclamanta, prin mandatar, a depus la dosarul administrativ un înscris prin

care a învederat că nu înțelege să efectueze un raport de expertiză pentru

evaluarea părții ce a fost vândută din imobilul revendicat, solicitând pârâtei

SC R. SRL să procedeze la emiterea deciziei, prin care să soluționeze

notificarea pe care a formulat-o îh condițiile Legii nr. 10/2001.

Rezultă că, la data de 21 ianuarie

2003, reclamanta a cunoscut că pentru o parte din imobilul în litigiu au fost

încheiate acte translative de proprietate, astfel că, în conformitate cu

dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, ea trebuia să promoveze o

cerere de constatare a nulității actelor translative de proprietate, precum și

o cerere de repunere în termenul de prescripție, în termenul imperativ

instituit în acest sens de textul de lege menționat, ceea ce nu a făcut.

În consecință, față de neîntrunirea

condițiilor repunerii în termen și față de promovarea acțiunii în nulitate cu

depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce

privește cererea în nulitate, se impune a fi admisă.

Urmare a constatării prescripției pe

cererea în nulitatea actului de înstrăinare, reclamanta nu mai poate obține

desființarea pe cale judecătorească a acestui act și, ca atare, nici

restituirea în natură a imobilului ce face obiectul material al actului de

înstrăinare, sens în care sunt incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001, potrivit cărora persoana îndreptățită are dreptul exclusiv la măsuri

reparatorii prin echivalent pentru partea de imobil înstrăinată cu respectarea

dispozițiilor legale.

Împotriva sentinței susmenționate a

declarat apel reclamanta.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei prin

decizia nr. 154/ Ap din 05 noiembrie 2007.

Pentru a decide astfel, curtea a

reținut că instanța de trimitere a respectat dispozițiile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., conformându-se îndrumării date de instanța de recurs, aceea de a

verifica incidența în speță a dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, instanța de trimitere a

procedat corect atunci când a

constatat că în speță nu sunt îndeplinite

condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, reclamanta nefăcând dovada unor

motive temeinice de repunere în termenul de prescripție în ceea ce privește

cererea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare atacat.

Sub acest aspect, s-a reținut că

înscrisul prin care mandatarul avocat al reclamantei a declarat că nu înțelege

să solicite unui expert întocmirea unei expertize tehnice de evaluare a

apartamentelor vândute a fost comunicat pârâtei SC R. SRL Brașov în cadrul

procedurii necontencioase prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, contrar celor afirmate de

reclamantă, comunicarea respectivului înscris nu cade sub incidența

dispozițiilor capitolului II, titlul II din cartea a II-a C. proc. civ.,

referitoare strict la „citațiile și comunicarea actelor de procedură” în cadrul

procedurii contencioase.

Pe de altă parte, adresa nr. 562/48952

din 9 octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Brașov, prin care mandatarului avocat

al reclamantei i se aduce la cunoștință necesitatea efectuării „unei expertize

tehnico-valorice, în vederea emiterii deciziei de restituire în echivalent a

părții din imobil vândute”, nu cade sub incidența dispozițiilor sus-menționate,

întrucât și ea a fost emisă în cadrul unei proceduri necontencioase și are,

practic, semnificația unei simple înștiințări, nicidecum a unui act juridic

emis într-o procedură contencioasă.

Mai mult, această din urmă adresă nu

suportă nicio critică referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 27 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât respectivele dispoziții nu se

constituie într-o normă imperativă.

Cert este că prin adresa pârâtei SC R.

SRL Brașov, reclamanta a fost înștiințată că o parte din imobilul solicitat a-i

fi restituit a fost înstrăinată, așa încât dacă dorea să se constate nulitatea

absolută a actelor translative de proprietate, reclamanta nu trebuia să rămână

în pasivitate, având dreptul să solicite pârâtei copii de pe actele de transfer

al dreptului de proprietate și, în raport de data primirii acestora, să

promoveze acțiune în constatarea nulității absolute.

În contextul arătat, s-a apreciat că

nu se mai impune examinarea criticilor privind fondul litigiului.

Decizia curții de apel a fost atacată

cu recurs de către reclamantă care, invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici:

Instanțele anterioare nu au tratat

consecințele juridice ce derivă din decizia de casare pronunțată în primul

ciclu procesual al cauzei, în care instanța supremă, referindu-se la dreptul

reclamantei la repunerea în termen, a reținut că „în materie de carte funciară,

înscrierea valorează titlu de proprietate conform principiului forței probante

absolute a înscrierii în cartea funciară”.

Consecința acestui punct de vedere

este că actul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 nu este opozabil

reclamantei și astfel acțiunea sa în anulare a fost introdusă în termen,

nemaifiind necesară repunerea în termen.

Totuși, din prudență, s-a formulat

cerere de repunere în termen și aceasta trebuia admisă în temeiul prevederilor

art. 103 C. proc. civ.

Partea adversă nu a adus la cunoștință

reclamantei, înainte de emiterea deciziei atacate, contractul de

vânzare-cumpărare cu numele, prenumele, adresa cumpărătoarei, cu datele de

identificare a obiectului vânzării etc. Doar decizia contestată conține aceste

date absolut necesare pentru promovarea unei acțiuni în anularea contractului.

Deși adresa nr. 562/48952 din 9

octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Brașov este posterioară termenului de

decădere instituit de legiuitor pentru promovarea acțiunii în anulare, care a

expirat la 14 august 2002, totuși pe baza ei s-a respins cererea de repunere în

termen.

Nici această adresă și nici declarația

de a nu solicita efectuarea unei expertize de evaluare, invocate de instanțele

anterioare în justificarea admiterii excepției de tardivitate, nu reprezintă

comunicări valabile de acte juridice, astfel cum este reglementată această

instituție juridică în capitolul II C. proc. civ., care constituie dreptul

comun în materie.

Este de necontestat că datele privind

persoana fizică, cerute de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, au fost

comunicate abia prin decizia nr. 179 din 09 aprilie 2003, prin care pârâta SC

R. SRL Brașov a soluționat notificarea, or față de această decizie, acțiunea în

anularea contractului a fost formulată în termen.

instanța trebuie să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare în baza

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece părțile contractante au fost

de rea-credință atâta la momentul încheierii actului, cât și după înregistrarea

notificării nr. 562/48952, la data de 31 octombrie 2001.

Astfel, vânzătorul a fost de

rea-credință, pentru că nu a comunicat notificatoarei, în intervalul de 10 luni

cuprins între data formulării notificării și data expirării termenului prevăzut

de lege pentru anularea contractului (14 august 2002), despre înstrăinarea a 4

din cele 8 locuințe din imobil.

Cumpărătoarea a fost și ea de

rea-credință, devreme ce nu a înscris contractul în cartea funciară, pentru a o

împiedica partea interesată să ia cunoștință de existența lui în termenul

defipt de lege pentru introducerea acțiunii în anulare. Potrivit Legii nr.

115/1938, drepturile imobiliare se nășteau, se modificau și se strămutau doar

prin înscriere în cartea funciară, intabularea având efect constitutiv sau

translativ de drepturi reale.

Întrucât contractul de vânzare-cumpărare

din 22 ianuarie 1997, încheiat sub regimul Legii nr. 112/1995, nu a fost

înscris în cartea funciară, el nu este opozabil recurentei, drepturile

neînscrise fiind considerate ca neavând ființă.

Intimații-pârâți SC R. SRL Brașov și

S.R. prin M.F.P. au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca

nefondat.

Întrucât pe parcursul judecății a

intervenit decesul recurentei-reclamante, au fost introduși în cauză

moștenitorii acesteia, I.P. și I.A.M., care au înțeles să continue procesul

început de autoarea lor.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor din recurs

instanța de apel a stabilit corect că instanța de rejudecare s-a pronunțat cu

respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conformându-se

îndrumărilor din decizia de casare dată în primul ciclu procesual al cauzei.

Astfel, prin această decizie instanța

de recurs a statuat asupra naturii termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, republicată [(art. 46 alin. (5) în redactarea inițială a

legii)], ca fiind unul de prescripție, cu consecința că acesta este susceptibil

de repunere în termen în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, iar în

raport de o atare dezlegare în drept a impus instanței de trimitere sarcina de

a verifica „motivele invocate de reclamantă ca reprezentând obstacole în

promovarea acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

din 22 ianuarie 1997 în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, pentru a vedea dacă acestea constituie împiedicări legitime de a

exercita dreptul la acțiune și pe cale de consecință dacă se justifică

repunerea în termenul de prescripție și judecarea pe fond a acțiunii."

Ținând seama de aceste limite ale

rejudecării, precis determinate prin decizia casare, nu poate fi primită

critica din recurs potrivit căreia față de considerentele deciziei de casare nu

se mai punea problema repunerii în termen, acțiunea în nulitate urmând a fi

socotită ca formulată în termen.

Formularea unei acțiuni cu depășirea

termenului de prescripție prevăzut de lege constituie premisa instituției

repunerii în termen și astfel s-a și justificat casarea cu trimitere dispusă în

cauză pentru verificarea îndeplinirii condițiilor art. 19 din Decretul nr.

167/1958.

Este motivul pentru care, în

rejudecare, s-au verificat apărările formulate de reclamantă față de excepția

prescripției dreptului material la acțiunea în nulitate din perspectiva instituției

repunerii în termen reglementată de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, iar

faptul că instanța de rejudecare nu și-a însușit aceste apărări nu echivalează

cu o nesocotire a deciziei de casare, după cum corect s-a reținut și în apel.

În ceea ce privește reglementarea

legală a repunerii în termenul de prescripție, așa cum s-a statuat cu putere

obligatorie prin decizia de casare, aceasta se regăsește în art. 19 din

Decretul nr. 167/1958, iar nu în art. 103 C. proc. civ., cum greșit s-a invocat

prin motivele de recurs, ignorându-se aplicabilitatea art. 103 C. proc. civ.,

exclusiv în privința termenelor procedurale de decădere.

În ceea ce privește stabilirea

faptelor relevante pe aspectul repunerii în termenul de prescripție, puterea de

apreciere a instanței de rejudecare era deplină, atât față de considerentele

deciziei de casare, cât și față de regula că stabilirea stării de fapt este

atributul exclusiv al instanțelor de fond.

Ca stare de fapt, în etapele

procesuale anterioare s-a reținut că deși contractul de vânzare-cumpărare

atacat în cauză nu a fost înscris în cartea funciară, reclamanta a luat

cunoștință despre existența lui anterior datei pretinse de ea, aceea a

comunicării deciziei administrative de soluționare a notificării, și anume în

faza prealabilă obligatorie a procedurii Legii nr. 10/2001. Astfel, s-a reținut

că la data de 21 martie 2003, reclamanta cunoștea că pentru o parte din

imobilul notificat au fost încheiate acte translative de proprietate, deoarece

la această dată mandatarul său avocat a înregistrat la entitatea notificată

răspunsul la adresa acesteia nr. 502/48952 din 09 octombrie 2002, prin care i

se solicitase efectuarea unei expertize de evaluare pentru partea înstrăinată

din imobilul notificat.

Raportat la această situație de fapt,

care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304

C. proc. civ., text ce permite reformarea unei hotărâri în calea extraordinară

de atac a recursului J numai pentru motive de nelegalitate, nu și de

netemeinicie, instanțele anterioare au stabilit corect că reclamanta nu poate

fi repusă în termenul de prescripție, întrucât nu a formulat acțiunea în

nulitate în termen de o lună de la data la care a luat cunoștință despre

înstrăinarea unei părți din imobilul notificat, așa cum prevede în mod

imperativ art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit textului legal enunțat,

pentru a se putea dispune repunerea în termen, cererea trebuie făcută în termen

de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție,

or, în speță, cauzele care au justificat depășirea termenului de prescripție au

încetat la data de 21 ianuarie 2003, dată stabilită definitiv ca fiind aceea la

care reclamanta a luat cunoștință despre încheierea de acte translative de

proprietate pentru o parte din imobilul notificat, pe când acțiunea în

nulitatea actului de;

Înstrăinare în litigiu a fost

formulată la peste o lună de la acest moment, respectiv la data de 09 mai 2003.

În stabilirea datei la care au încetat

cauzele care au împiedicat-o pe reclamantă să ia cunoștință despre înstrăinarea

contestată pe calea acțiunii în nulitate, instanțele anterioare au luat în

considerare și apărarea acesteia legată de neînscrierea în cartea funciară a

contractului de vânzare-cumpărare atacat, din perspectiva efectului de

publicitate față de terți pe care îl realizează operațiunea de înscriere în

cartea funciară.

Pe aspectul asupra căruia judecătorii

fondului aveau obligația de a se pronunța, conform deciziei de casare, nu avea,

însă, nicio relevanță efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, la

care se face referire prin motivele de recurs, neputându-se susține că prin

decizia de casare s-ar fi prefigurat vreo relevanță a acestui efect asupra

repunerii în termen, în condițiile în care limitele rejudecării au fost precis

determinate ca vizând verificarea incidenței în speță a dispozițiilor art. 19

din Decretul nr. 167/1958, lăsându-se instanței de trimitere deplina liberate

de apreciere asupra faptelor ce interesau în aplicarea respectivelor dispoziții.

Or, în exercitarea acestui atribut,

judecătorii fondului aveau obligația să stabilească, pe bază de probe, dacă și

când reclamanta a luat cunoștință despre existența înstrăinării, indiferent de

modalitatea în care s-ar fi realizat acest lucru, neputându-și limita

verificările pe acest aspect la faptul înscrierii/neînscrierii actului de

înstrăinare în cartea funciară.

Așa fiind, faptul neînscrierii în

cartea funciară a actului de înstrăinare atacat este lipsit de eficiență

juridică în ceea ce privește chestiunea supusă analizei, cât timp instanțele

anterioare au stabilit în mod definitiv, ca situație de fapt decurgând din

probele administrate în cauză, că reclamanta luat cunoștință într-o altă

modalitate de înstrăinarea unei părți din imobilul notificat și aceasta înainte

de data când i s-a comunicat decizia administrativă de soluționare a

notificării.

Recurenții contestă valabilitatea

comunicării înscrisurilor pe baza cărora s-a reținut că autoarea lor a luat

cunoștință despre înstrăinarea unei părți de imobil anterior datei comunicării

deciziei administrative de soluționare a notificării, sens în care au susținut

că atât adresa nr. 502/48952 din 09 octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Brașov,

cât și răspunsul mandatarului autoarei lor la această adresă nu reprezintă

comunicări valabile potrivit dispozițiilor din capitolul II, titlul II al

Codului de procedură civilă.

Critica nu este întemeiată, deoarece

dispozițiile invocate reglementează citarea și comunicarea actelor de procedură

în procedura contencioasă, ceea ce nu este cazul înscrisurilor în discuție,

reprezentând înștiințări transmise în cadrul procedurii necontencioase a Legii

nr. 10/2001.

Cât privește faptul că prin adresa nr.

502/48952 din 09 octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Brașov nu i s-au comunicat

reclamantei datele privind persoana fizică căreia i s-a înstrăinat parte din

imobil (numele, prenumele și adresa cumpărătoarei, număr de contract de

vânzare-cumpărare), deși real, acesta nu se constituie într-o încălcare a

prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv într-o

împiedicare legitimă de a exercita dreptul la acțiunea în nulitate în termenul

prevăzut de lege, generatoare de repunere în termen, cum greșit se pretinde în

recurs.

Obligația entității notificate de a

comunica persoanei îndreptățite datele de identificare a persoanei fizice sau

juridice deținătoare a părții din imobilul solicitat care nu se mai află în

detenția sa, cuprinsă în art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prezintă

relevanță exclusiv sub aspectul modului de calcul al termenului în care

persoana îndreptățită se poate adresa unității deținătoare a imobilului cu

notificarea de restituire, sens în care alin. (4) al art. 27 dispune că

termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) curge în acest caz de la data primirii

acestei comunicări.

Prin urmare, dispozițiile legale

invocate de recurenți nu pot constitui., temei în justificarea unei împiedicări

legitime de a exercita în termeni dreptul la acțiunea în nulitatea unui act de

înstrăinare privind imobilul solicitat în procedura Legii nr. 10/2001.

Necunoașterea datelor exacte de

identificare a actului de vânzare-cumpărare atacat până la data comunicării

dispoziției administrative de restituire, în care se regăsesc și aceste date,

îi este imputabilă reclamantei care, luând cunoștință anterior despre

încheierea de acte translative de proprietare pentru o parte din imobil, le

putea obține în urma unei simple cereri adresate entității notificate. Un

asemenea demers ar fi fost făcut de orice persoană avizată asupra situației

juridice a imobilului notificat și cu atât mai mult trebuia făcut de

reclamantă, în condițiile în care aceasta avea desemnat un mandatar avocat

pentru exercitarea drepturilor decurgând din Legea nr. 10/2001, or neprocedând

în acest mod, reclamanta nu poate justifica o imposibilitate legitimă de a

promova acțiunea în nulitate până la data comunicării deciziei administrative

de restituire, deoarece motivele; temeinice de repunere în termen trebuie să

fie exclusive de culpă din partea titularului acțiunii.

Rezultă că în mod corect instanța de

apel a confirmat soluția pronunțată în rejudecarea cauzei, aceea de respingere

a cererii în nulitate pe excepția prescripției dreptului material la acțiune

față de neîntrunirea condițiilor de repunere în termen prevăzute de art. 19 din

Decretul nr. 167/1958, ceea de face inoperant în speță cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de legalitatea soluției pe

prescripție, dată de instanțele anterioare cererii în nulitate, criticile de

fond relative la această cerere nu se mai impun a fi analizate.

Având în vedere considerentele expuse,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții I.P. și I.A.M. împotriva deciziei nr. 154/ AP din 05

noiembrie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

12 martie 2010.