ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1696/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 477/S/24A1.2003, Tribunalul Brașov, secția civilă, a respins contestația în temeiul Legii nr. 10/2001, formulată și precizată de reclamanta I.P. în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL, cu privire la decizia nr. 179 din 09 aprilie 2003 emisă de pârâtă; a admis acțiunea formulată și precizată de aceeași reclamantă în contradictoriu cu pârâții D.M. și SC R. SRL, pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune; a respins acțiunea reclamantei împotriva paratului S.R. prin M.F.P., ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui parat; a respins cererea pârâtei D.M.

de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Această soluție a fost confirmată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, care, prin decizia nr. 397/ Ap din 29 aprilie 2004, a respins apelul reclamantei ca nefondat. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, iar prin decizia nr. 2644 din 10 martie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul și a casat hotărârile pronunțate în fond și apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Casarea cu trimitere s-a dispus pentru a se verifica incidența în speță a dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, scop în care s-a trasat instanței de trimitere sarcina de a analiza motivele invocate de reclamantă ca reprezentând obstacole în promovarea acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru a se vedea dacă acestea constituie împiedicări legitime de a exercita dreptul la acțiune și, pe cale de consecință, dacă se justifică repunerea în termenul de prescripție și judecarea pe fond a acțiunii.

În fond, după casare, pricina a fost soluționată de Tribunalul Brașov, secția civilă, prin sentința nr. 358/ S din 15 iunie 2007, prin care s-a dispus: admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997; respingerea contestației formulată de reclamantă, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâții SC R. SRL Brașov și D.M.; respingerea contestației formulată de reclamantă, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.E.F., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

În motivarea soluției date, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Uzând de procedura prealabilă obligatorie, reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamanta a înregistrat la data de 10 august 2001, pe rolul Primăriei Municipiului Brașov, o notificare prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Brașov, str. De Mijloc, imobil ce a aparținut antecesorilor săi. Această notificare a fost trimisă de Primăria Municipiului Brașov spre competentă soluționare pârâtei SC R. SRL care, prin decizia nr. 179 din 09 aprilie 2003, a admis în parte cererea reclamantei, în sensul că i-a restituit în natură partea din imobilul solicitat ce nu a fost înstrăinată. Pentru partea de imobil înstrăinată în condițiile Legii nr. 112/1995, prin aceeași decizie s-a dispus respingerea cererii de restituire în natură și s-a făcut reclamantei ofertă de restituire prin echivalent, sub formă de despăgubiri bănești.

În cadrul contestației la decizia susmenționată, reclamanta a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 și să îi restituie în natură apartamentul ce a format obiectul material al acestui act translativ de proprietate.

Cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare trebuia, însă, formulată în termenul imperativ de 1 an și 6 luni prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, termen care a expirat la data de 22 august 2002. Fiind un termen de prescripție, în privința lui operează, în condițiile stabilite de lege, instituția repunerii în termen, constând în beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune care, din motive temeinice, nu a putut declanșa acțiunea înăuntrul termenului de prescripție, astfel că organul de jurisdicție este îndreptățit să soluționeze pe fond cererea de chemare în judecată, chiar dacă aceasta a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție.

Repunerea în termenul de prescripție extinctivă este consacrată, cu caracter general, de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia „instanța de judecată (.) poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii (.). În condițiile în care cauzele de repunere în termenul de prescripție extinctivă nu sunt menționate expres de art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care se referă generic la cauze temeinic justificate, doctrina a stabilit că, prin cauze temeinic justificate, trebuie să se înțeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, sunt exclusive de culpă.

Este, deci, vorba despre piedici relative, iar nu absolute, în sensul că, împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acțiunii pentru reclamant și pentru cei aflați în situații asemănătoare și, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acțiune. În speță, reclamanta a susținut că nu a putut promova cererea în constatarea nulității în termenul instituit de lege, deoarece contractul atacat nu a fost înscris în evidențele de publicitate imobiliară, așa încât nu a cunoscut despre existența sa decât la data la care i-a fost comunicată decizia de soluționare a notificării. Pe de altă parte, reclamanta a depus la dosar, cu ocazia rejudecării cauzei, o declarație prin care a învederat nu a mai vizitat România de 30 de ani, așa încât nu a avut cunoștință de înstrăinarea unei părți din imobilul litigios anterior datei comunicării deciziei contestate.

Susținerile reclamantei nu întrunesc, însă, condițiile instituite de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, spre a se justifica repunerea ei în termenul de prescripție extinctivă, în ceea ce privește cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta deoarece, reclamanta și-a exercitat toate drepturile ce i se cuvin potrivit Legii nr. 10/2001 printr-un mandatar, dând mandat în acest sens unui avocat, deci unei persoane cu studii juridice, astfel că, sub aspectul analizat, nu prezintă nici un fel de relevanță faptul că partea nu a mai vizitat România de peste 30 de ani. Pe de altă parte, exercitându-și drepturile prin avocat, nu se poate susține că reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a formula cererea în nulitatea actelor de înstrăinare cu respectarea termenelor instituite de lege, nefiind de admis că o persoană cu studii juridice nu cunoaște semnificația și consecințele juridice ale nerespectării termenelor imperative.

Apoi, este de observat că deși actul translativ de proprietate a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată nu a fost înscris evidențele de publicitate imobiliară, în faza prealabilă obligatorie a procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001, pârâta SC R. SRL Brașov, prin adresa nr. 502/48952 din 9 octombrie 2002, a adus la cunoștința reclamantei faptul că o parte din imobilul notificat a fost înstrăinată și că este necesar să efectueze o expertiză tehnică pentru evaluarea părții de imobil vândute, care nu mai poate fi restituită în natură. La data de 21 ianuarie 2003, reclamanta, prin mandatar, a depus la dosarul administrativ un înscris prin care a învederat că nu înțelege să efectueze un raport de expertiză pentru evaluarea părții ce a fost vândută din imobilul revendicat, solicitând pârâtei SC R. SRL să procedeze la emiterea deciziei, prin care să soluționeze notificarea pe care a formulat-o îh condițiile Legii nr. 10/2001.

Rezultă că, la data de 21 ianuarie 2003, reclamanta a cunoscut că pentru o parte din imobilul în litigiu au fost încheiate acte translative de proprietate, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, ea trebuia să promoveze o cerere de constatare a nulității actelor translative de proprietate, precum și o cerere de repunere în termenul de prescripție, în termenul imperativ instituit în acest sens de textul de lege menționat, ceea ce nu a făcut. În consecință, față de neîntrunirea condițiilor repunerii în termen și față de promovarea acțiunii în nulitate cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cererea în nulitate, se impune a fi admisă.

Urmare a constatării prescripției pe cererea în nulitatea actului de înstrăinare, reclamanta nu mai poate obține desființarea pe cale judecătorească a acestui act și, ca atare, nici restituirea în natură a imobilului ce face obiectul material al actului de înstrăinare, sens în care sunt incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoana îndreptățită are dreptul exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de imobil înstrăinată cu respectarea dispozițiilor legale. Împotriva sentinței susmenționate a declarat apel reclamanta. Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantei prin decizia nr. 154/ Ap din 05 noiembrie 2007. Pentru a decide astfel, curtea a reținut că instanța de trimitere a respectat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., conformându-se îndrumării date de instanța de recurs, aceea de a verifica incidența în speță a dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958. De asemenea, instanța de trimitere a procedat corect atunci când a constatat că în speță nu sunt îndeplinite condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, reclamanta nefăcând dovada unor motive temeinice de repunere în termenul de prescripție în ceea ce privește cererea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare atacat. Sub acest aspect, s-a reținut că înscrisul prin care mandatarul avocat al reclamantei a declarat că nu înțelege să solicite unui expert întocmirea unei expertize tehnice de evaluare a apartamentelor vândute a fost comunicat pârâtei SC R. SRL Brașov în cadrul procedurii necontencioase prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, contrar celor afirmate de reclamantă, comunicarea respectivului înscris nu cade sub incidența dispozițiilor capitolului II, titlul II din cartea a II-a C. proc. civ., referitoare strict la „citațiile și comunicarea actelor de procedură” în cadrul procedurii contencioase. Pe de altă parte, adresa nr. 562/48952 din 9 octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Brașov, prin care mandatarului avocat al reclamantei i se aduce la cunoștință necesitatea efectuării „unei expertize tehnico-valorice, în vederea emiterii deciziei de restituire în echivalent a părții din imobil vândute”, nu cade sub incidența dispozițiilor sus-menționate, întrucât și ea a fost emisă în cadrul unei proceduri necontencioase și are, practic, semnificația unei simple înștiințări, nicidecum a unui act juridic emis într-o procedură contencioasă.

Mai mult, această din urmă adresă nu suportă nicio critică referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât respectivele dispoziții nu se constituie într-o normă imperativă. Cert este că prin adresa pârâtei SC R. SRL Brașov, reclamanta a fost înștiințată că o parte din imobilul solicitat a-i fi restituit a fost înstrăinată, așa încât dacă dorea să se constate nulitatea absolută a actelor translative de proprietate, reclamanta nu trebuia să rămână în pasivitate, având dreptul să solicite pârâtei copii de pe actele de transfer al dreptului de proprietate și, în raport de data primirii acestora, să promoveze acțiune în constatarea nulității absolute.

În contextul arătat, s-a apreciat că nu se mai impune examinarea criticilor privind fondul litigiului. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă care, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici: Instanțele anterioare nu au tratat consecințele juridice ce derivă din decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual al cauzei, în care instanța supremă, referindu-se la dreptul reclamantei la repunerea în termen, a reținut că „în materie de carte funciară, înscrierea valorează titlu de proprietate conform principiului forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară”. Consecința acestui punct de vedere este că actul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 nu este opozabil reclamantei și astfel acțiunea sa în anulare a fost introdusă în termen, nemaifiind necesară repunerea în termen.

Totuși, din prudență, s-a formulat cerere de repunere în termen și aceasta trebuia admisă în temeiul prevederilor art. 103 C. proc. civ. Partea adversă nu a adus la cunoștință reclamantei, înainte de emiterea deciziei atacate, contractul de vânzare-cumpărare cu numele, prenumele, adresa cumpărătoarei, cu datele de identificare a obiectului vânzării etc. Doar decizia contestată conține aceste date absolut necesare pentru promovarea unei acțiuni în anularea contractului. Deși adresa nr. 562/48952 din 9 octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Brașov este posterioară termenului de decădere instituit de legiuitor pentru promovarea acțiunii în anulare, care a expirat la 14 august 2002, totuși pe baza ei s-a respins cererea de repunere în termen.

Nici această adresă și nici declarația de a nu solicita efectuarea unei expertize de evaluare, invocate de instanțele anterioare în justificarea admiterii excepției de tardivitate, nu reprezintă comunicări valabile de acte juridice, astfel cum este reglementată această instituție juridică în capitolul II C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materie. Este de necontestat că datele privind persoana fizică, cerute de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, au fost comunicate abia prin decizia nr. 179 din 09 aprilie 2003, prin care pârâta SC R. SRL Brașov a soluționat notificarea, or față de această decizie, acțiunea în anularea contractului a fost formulată în termen.

2. Cu privire la fondul litigiului, instanța trebuie să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece părțile contractante au fost de rea-credință atâta la momentul încheierii actului, cât și după înregistrarea notificării nr. 562/48952, la data de 31 octombrie 2001. Astfel, vânzătorul a fost de rea-credință, pentru că nu a comunicat notificatoarei, în intervalul de 10 luni cuprins între data formulării notificării și data expirării termenului prevăzut de lege pentru anularea contractului (14 august 2002), despre înstrăinarea a 4 din cele 8 locuințe din imobil. Cumpărătoarea a fost și ea de rea-credință, devreme ce nu a înscris contractul în cartea funciară, pentru a o împiedica partea interesată să ia cunoștință de existența lui în termenul defipt de lege pentru introducerea acțiunii în anulare.

Potrivit Legii nr. 115/1938, drepturile imobiliare se nășteau, se modificau și se strămutau doar prin înscriere în cartea funciară, intabularea având efect constitutiv sau translativ de drepturi reale. Întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, încheiat sub regimul Legii nr. 112/1995, nu a fost înscris în cartea funciară, el nu este opozabil recurentei, drepturile neînscrise fiind considerate ca neavând ființă. Intimații-pârâți SC R. SRL Brașov și S.R. prin M.F.P. au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Întrucât pe parcursul judecății a intervenit decesul recurentei-reclamante, au fost introduși în cauză moștenitorii acesteia, I.P. și I.A.M., care au înțeles să continue procesul început de autoarea lor.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor din recurs instanța de apel a stabilit corect că instanța de rejudecare s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conformându-se îndrumărilor din decizia de casare dată în primul ciclu procesual al cauzei.

Astfel, prin această decizie instanța de recurs a statuat asupra naturii termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată [(art. 46 alin. (5) în redactarea inițială a legii)], ca fiind unul de prescripție, cu consecința că acesta este susceptibil de repunere în termen în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, iar în raport de o atare dezlegare în drept a impus instanței de trimitere sarcina de a verifica „motivele invocate de reclamantă ca reprezentând obstacole în promovarea acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru a vedea dacă acestea constituie împiedicări legitime de a exercita dreptul la acțiune și pe cale de consecință dacă se justifică repunerea în termenul de prescripție și judecarea pe fond a acțiunii." Ținând seama de aceste limite ale rejudecării, precis determinate prin decizia casare, nu poate fi primită critica din recurs potrivit căreia față de considerentele deciziei de casare nu se mai punea problema repunerii în termen, acțiunea în nulitate urmând a fi socotită ca formulată în termen.

Formularea unei acțiuni cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de lege constituie premisa instituției repunerii în termen și astfel s-a și justificat casarea cu trimitere dispusă în cauză pentru verificarea îndeplinirii condițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Este motivul pentru care, în rejudecare, s-au verificat apărările formulate de reclamantă față de excepția prescripției dreptului material la acțiunea în nulitate din perspectiva instituției repunerii în termen reglementată de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, iar faptul că instanța de rejudecare nu și-a însușit aceste apărări nu echivalează cu o nesocotire a deciziei de casare, după cum corect s-a reținut și în apel. În ceea ce privește reglementarea legală a repunerii în termenul de prescripție, așa cum s-a statuat cu putere obligatorie prin decizia de casare, aceasta se regăsește în art. 19 din Decretul nr. 167/1958, iar nu în art. 103 C. proc.

civ., cum greșit s-a invocat prin motivele de recurs, ignorându-se aplicabilitatea art. 103 C. proc. civ., exclusiv în privința termenelor procedurale de decădere. În ceea ce privește stabilirea faptelor relevante pe aspectul repunerii în termenul de prescripție, puterea de apreciere a instanței de rejudecare era deplină, atât față de considerentele deciziei de casare, cât și față de regula că stabilirea stării de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond. Ca stare de fapt, în etapele procesuale anterioare s-a reținut că deși contractul de vânzare-cumpărare atacat în cauză nu a fost înscris în cartea funciară, reclamanta a luat cunoștință despre existența lui anterior datei pretinse de ea, aceea a comunicării deciziei administrative de soluționare a notificării, și anume în faza prealabilă obligatorie a procedurii Legii nr. 10/2001.

Astfel, s-a reținut că la data de 21 martie 2003, reclamanta cunoștea că pentru o parte din imobilul notificat au fost încheiate acte translative de proprietate, deoarece la această dată mandatarul său avocat a înregistrat la entitatea notificată răspunsul la adresa acesteia nr. 502/48952 din 09 octombrie 2002, prin care i se solicitase efectuarea unei expertize de evaluare pentru partea înstrăinată din imobilul notificat. Raportat la această situație de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc.

civ., text ce permite reformarea unei hotărâri în calea extraordinară de atac a recursului J numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanțele anterioare au stabilit corect că reclamanta nu poate fi repusă în termenul de prescripție, întrucât nu a formulat acțiunea în nulitate în termen de o lună de la data la care a luat cunoștință despre înstrăinarea unei părți din imobilul notificat, așa cum prevede în mod imperativ art. 19 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Potrivit textului legal enunțat, pentru a se putea dispune repunerea în termen, cererea trebuie făcută în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție, or, în speță, cauzele care au justificat depășirea termenului de prescripție au încetat la data de 21 ianuarie 2003, dată stabilită definitiv ca fiind aceea la care reclamanta a luat cunoștință despre încheierea de acte translative de proprietate pentru o parte din imobilul notificat, pe când acțiunea în nulitatea actului de; Înstrăinare în litigiu a fost formulată la peste o lună de la acest moment, respectiv la data de 09 mai 2003. În stabilirea datei la care au încetat cauzele care au împiedicat-o pe reclamantă să ia cunoștință despre înstrăinarea contestată pe calea acțiunii în nulitate, instanțele anterioare au luat în considerare și apărarea acesteia legată de neînscrierea în cartea funciară a contractului de vânzare-cumpărare atacat, din perspectiva efectului de publicitate față de terți pe care îl realizează operațiunea de înscriere în cartea funciară.

Pe aspectul asupra căruia judecătorii fondului aveau obligația de a se pronunța, conform deciziei de casare, nu avea, însă, nicio relevanță efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, la care se face referire prin motivele de recurs, neputându-se susține că prin decizia de casare s-ar fi prefigurat vreo relevanță a acestui efect asupra repunerii în termen, în condițiile în care limitele rejudecării au fost precis determinate ca vizând verificarea incidenței în speță a dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, lăsându-se instanței de trimitere deplina liberate de apreciere asupra faptelor ce interesau în aplicarea respectivelor dispoziții.

Or, în exercitarea acestui atribut, judecătorii fondului aveau obligația să stabilească, pe bază de probe, dacă și când reclamanta a luat cunoștință despre existența înstrăinării, indiferent de modalitatea în care s-ar fi realizat acest lucru, neputându-și limita verificările pe acest aspect la faptul înscrierii/neînscrierii actului de înstrăinare în cartea funciară. Așa fiind, faptul neînscrierii în cartea funciară a actului de înstrăinare atacat este lipsit de eficiență juridică în ceea ce privește chestiunea supusă analizei, cât timp instanțele anterioare au stabilit în mod definitiv, ca situație de fapt decurgând din probele administrate în cauză, că reclamanta luat cunoștință într-o altă modalitate de înstrăinarea unei părți din imobilul notificat și aceasta înainte de data când i s-a comunicat decizia administrativă de soluționare a notificării.

Recurenții contestă valabilitatea comunicării înscrisurilor pe baza cărora s-a reținut că autoarea lor a luat cunoștință despre înstrăinarea unei părți de imobil anterior datei comunicării deciziei administrative de soluționare a notificării, sens în care au susținut că atât adresa nr. 502/48952 din 09 octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Brașov, cât și răspunsul mandatarului autoarei lor la această adresă nu reprezintă comunicări valabile potrivit dispozițiilor din capitolul II, titlul II al Codului de procedură civilă. Critica nu este întemeiată, deoarece dispozițiile invocate reglementează citarea și comunicarea actelor de procedură în procedura contencioasă, ceea ce nu este cazul înscrisurilor în discuție, reprezentând înștiințări transmise în cadrul procedurii necontencioase a Legii nr. 10/2001.

Cât privește faptul că prin adresa nr. 502/48952 din 09 octombrie 2002 a pârâtei SC R. SRL Brașov nu i s-au comunicat reclamantei datele privind persoana fizică căreia i s-a înstrăinat parte din imobil (numele, prenumele și adresa cumpărătoarei, număr de contract de vânzare-cumpărare), deși real, acesta nu se constituie într-o încălcare a prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv într-o împiedicare legitimă de a exercita dreptul la acțiunea în nulitate în termenul prevăzut de lege, generatoare de repunere în termen, cum greșit se pretinde în recurs.

Obligația entității notificate de a comunica persoanei îndreptățite datele de identificare a persoanei fizice sau juridice deținătoare a părții din imobilul solicitat care nu se mai află în detenția sa, cuprinsă în art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prezintă relevanță exclusiv sub aspectul modului de calcul al termenului în care persoana îndreptățită se poate adresa unității deținătoare a imobilului cu notificarea de restituire, sens în care alin. (4) al art. 27 dispune că termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) curge în acest caz de la data primirii acestei comunicări. Prin urmare, dispozițiile legale invocate de recurenți nu pot constitui., temei în justificarea unei împiedicări legitime de a exercita în termeni dreptul la acțiunea în nulitatea unui act de înstrăinare privind imobilul solicitat în procedura Legii nr. 10/2001.

Necunoașterea datelor exacte de identificare a actului de vânzare-cumpărare atacat până la data comunicării dispoziției administrative de restituire, în care se regăsesc și aceste date, îi este imputabilă reclamantei care, luând cunoștință anterior despre încheierea de acte translative de proprietare pentru o parte din imobil, le putea obține în urma unei simple cereri adresate entității notificate.

Un asemenea demers ar fi fost făcut de orice persoană avizată asupra situației juridice a imobilului notificat și cu atât mai mult trebuia făcut de reclamantă, în condițiile în care aceasta avea desemnat un mandatar avocat pentru exercitarea drepturilor decurgând din Legea nr. 10/2001, or neprocedând în acest mod, reclamanta nu poate justifica o imposibilitate legitimă de a promova acțiunea în nulitate până la data comunicării deciziei administrative de restituire, deoarece motivele; temeinice de repunere în termen trebuie să fie exclusive de culpă din partea titularului acțiunii. Rezultă că în mod corect instanța de apel a confirmat soluția pronunțată în rejudecarea cauzei, aceea de respingere a cererii în nulitate pe excepția prescripției dreptului material la acțiune față de neîntrunirea condițiilor de repunere în termen prevăzute de art. 19 din Decretul nr. 167/1958, ceea de face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Față de legalitatea soluției pe prescripție, dată de instanțele anterioare cererii în nulitate, criticile de fond relative la această cerere nu se mai impun a fi analizate. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.P. și I.A.M. împotriva deciziei nr. 154/ AP din 05 noiembrie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 martie 2010.