ÎCCJ, decizie (scj.ro #82852)

Cerere de introducere în cauză a unei alte persoane formulată în fața instanței de fond, în rejudecare după casare. Excepția tardivității. Analiza excepției din perspectiva momentului procesual al primei zile de înfățișare Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Judecata Index alfabetic: acțiune în pretenții - cerere de introducere în cauză - prima zi de înfățișare C. proc. civ., art. 132 alin. (1), art. 134, art. 315 Casarea sentinței pronunțate chiar la prima zi de înfățișare are ca efect faptul că, în rejudecare, momentul procesual al primei zile de înfățișare și, desigur, cele subsecvente sunt din nou incidente în raportul procesual reluat după casare.

În cazul în care, în urma casării, dosarul a fost reînregistrat pe rolul instanței de fond, stabilindu-se un prim termen de judecată, când reclamanții au solicitat amânarea – ceea ce face ca, în condițiile admiterii cererii de amânare de către instanța de fond, să nu fi fost epuizată prima zi de înfățișare – arătând că, în aplicarea deciziei de recurs, intenționează să formuleze o cerere de introducere în cauză a unei alte persoane, la următorul termen fixat, fiind depusă o astfel de cerere, admiterea excepției de tardivitate a formulării unei asemenea cereri apare ca fiind nelegală. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3238 din 11 octombrie 2013 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, la data de 31.01.2008, reclamanții O.P.G.

și O.P.M. au chemat în judecată pe pârâții M.E., O.M. și B.N.P. D.M.D., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârâtele M.E. și O.M., în solidar, la plata sumei de 21.600 lei, reprezentând prețul de vânzare-cumpărare al imobilului situat în București, str. E.C. nr. 36, sector 1 și să oblige, în solidar, pe toți pârâții la plata unor despăgubiri materiale (care urmau să fie cuantificate ulterior) și a unora morale, în sumă de 200.000 lei. În motivare, reclamanții au arătat, în esență, că la data de 09.03.2001 au încheiat cu pârâta M.E. contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 736 de B.N.P. D.M.D., prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. E.C.

nr. 36, sector 1, pentru un preț de 8.000 USD, echivalent a 21.600 lei. Reclamanții au precizat că la încheierea contractului, pârâta-vânzătoare a fost reprezentată de mandatarul O.M., care a prezentat o procură autentificată la același birou notarial, sub nr. 1853/24.07.2000. Arătând că prin sentința civilă nr. 11219/19.12.2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă la data de 14.11.2003 și irevocabilă la 22.02.2005, s-a dispus anularea atât a procurii, cât și a contractului evocate mai sus, reclamanții au solicitat ca, în aplicarea principiului de drept restitutio in integrum , pârâta-vânzătoare și mandatara sa convențională să le restituie prețul încasat.

De asemenea, afirmând că în anul 2008, când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, cu prețul achitat în anul 2001 nu se mai putea achiziționa un imobil de același fel situat într-o zonă similară cu cel care a făcut obiect al contractului anulat, din cauza fluctuațiilor înregistrate pe piața imobiliară, reclamanții au solicitat ca toți pârâții (inclusiv biroul notarial) să fie obligați la plata unor daune materiale, reprezentând diferența dintre prețul actual al imobilului și cel plătit în anul 2001. Totodată, invocând suferința psihică provocată de umilința îndurată pe parcursul a cinci ani de procese, de natură a le știrbi onoarea și reputația, au solicitat obligarea tuturor pârâților și la plata unor daune morale, evaluate la suma de 200.000 lei.

La primul termen de judecată stabilit, 13.03.2008, instanța a comunicat pârâtului B.N.P. D.M. un exemplar al cererii de chemare în judecată și reclamanților – un exemplar al întâmpinării depuse de pârâta M.E.; totodată, a dispus amânarea cauzei pentru data de 24.04.2008, pentru a da posibilitate pârâtului B.N.P. D.M.D. să ia cunoștință de conținutul cererii de chemare în judecată și pentru a oferi posibilitate pârâtei O.M. să își angajeze un avocat. La următorul termen, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 773/24.04.2008, prin care a respins excepția necompetenței sale materiale, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.N.P. D.M.D., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor M.E.

și O.M., a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea îndreptată împotriva pârâtelor M.E. și O.M., constatând prescris dreptul material la acțiune. Totodată, reclamanții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată. Apelul prin care reclamanții au criticat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.N.P. D.M.D. și a excepției prescripției dreptului material la acțiune a fost admis de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 852/18.11.2008; pe cale de consecință, hotărârea primei instanțe a fost desființată, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, Tribunalului București, instanța de apel reținând doar că soluția dată excepției prescripției a fost nelegală, fără însă a face referire la criticile aduse măsurii de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.N.P.

D.M.D. Împotriva deciziei de apel, pârâții au declarat recurs; cu ocazia dezbaterilor, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., cu referire la nemotivarea deciziei asupra criticii vizând modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a B.N.P. D.M.D. În considerarea motivului de recurs invocat din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, a pronunțat decizia nr. 826 din data de 11.02.2010 prin care a admis recursurile, a casat decizia civilă nr. 852/2008 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În rejudecare, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 392A/01.06.2010, prin care a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că B.N.P. D.M.D. are calitate procesuală pasivă, întrucât reclamanții au pretins despăgubiri, invocând reaua credință a notarului, care a cunoscut la data autentificării actului, că vânzătoarea era lipsită de discernământ, suferind de schizofrenie. Apreciind că nicio dispoziție legală nu declară birourile notarilor publici ca fiind lipsite de folosința drepturilor civile, instanța de apel a considerat că un astfel de birou are calitate procesuală pasivă.

În ceea ce privește soluția dată de tribunal excepției prescripției, instanța de apel a considerat-o ca fiind temeinică și legală, în aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu împrejurarea că reclamanții ar fi trebuit să știe, cel mai târziu la data când sentința de anulare a contractului a rămas definitivă, 14.11.2003, că pârâții sunt cei care le-au pricinuit o pagubă. Cum de la acel moment până la data înregistrării cererii de chemare în judecată au trecut mai mult de 4 ani, a apreciat că în mod legal prima instanță a admis excepția prescripției. Împotriva acestei decizii, atât reclamanții, cât și pârâtul B.N.P. D.M.D.

au declarat recurs, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 5415/23.06.2011; ca o consecință, atât decizia atacată, cât și sentința civilă nr. 773/24.04.2008 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, au fost casate, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, primei instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța supremă a apreciat ca fiind întemeiată critica reclamanților vizând greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere următoarele: Prin sentința civilă nr. 11219/2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2095/2003 a Tribunalului București și irevocabilă prin decizia civilă nr. 262/2005 pronunțată de Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută atât a procurii autentificate sub nr. 1853/2000, cât și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 736/09.03.2001 de către B.N.P. D.M.D. Prin urmare, Înalta Curte a reținut că acțiunea dedusă spre soluționare instanțelor de judecată a fost una în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 111 C.proc.civ., iar hotărârea judecătorească care a fost pronunțată nu este susceptibilă de executare silită.

În aceste condiții, evocând prevederile art. 7 și 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, dar și pe cele ale art. 376 alin. 1 C.proc.civ., instanța supremă a reținut că prescripția dreptului de a solicita restituirea unor prestații efectuate în baza unui act care a fost declarat nul printr-o hotărâre judecătorească a început să curgă nu de la data la care sentința civilă nr. 11219/2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București a rămas definitivă, ci de la momentul în care a devenit irevocabilă, respectiv de la data de 22.02.2005, când a fost constatată ineficiența actului juridic, iar bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătoarei. Așa fiind, a constatat că promovarea prezentei acțiuni la data de 25.01.2008 a fost făcută înlăuntrul termenului de prescripție extinctivă.

În altă ordine de idei, Înalta Curte a apreciat ca fiind întemeiată și critica B.N.P. D.M.D., având în vedere că potrivit Legii nr. 36/1995, notarii publici au obligația să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu cuprindă clauze contrare legii și bunelor moravuri, să ceară și să dea lămuriri părților asupra conținutului acestor acte, spre a se convinge că le-au înțeles sensul și le-au acceptat efectele, în scopul prevenirii litigiilor. A notat că același act normativ reglementează răspunderea civilă a notarului public, stabilind că aceasta poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale, atunci când a cauzat un prejudiciu.

De aceea, dar și în considerarea art. 24 alin. 1 și art. 37 alin. 1 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, instanța supremă a reținut că nu biroul notarului public are calitate procesuală pasivă, ci chiar notarul public – a cărui citare în speță a apreciat că se impune . Ca urmare a acestei decizii, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, la data de 13.10.2011, stabilindu-se un prim termen de judecată la data de 19.12.2011, când reclamanții au solicitat amânarea, dar în același timp au arătat că, în aplicarea deciziei de casare, intenționează să formuleze o cerere de introducere în cauză a notarului public D.M.D. La următorul termen fixat, 16.01.2012, reclamanții au depus la dosar o cerere prin care au solicitat introducerea în cauză a notarului public D.M.D., în calitate de pârât, iar instanța a dispus citarea acesteia, acordând termen în acest sens, la data de 13.02.2012.

Ulterior, prin încheierea de la data de 19.03.2012, tribunalul a admis excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată și, ca o consecință, a respins cererea de chemare în judecată a pârâtei D.M.D., ca fiind tardiv introdusă, apreciind că înlocuirea pârâtului inițial reprezintă o modificare a cererii; de asemenea, a mai reținut că în ipoteza în care cauza se trimite spre rejudecare, prima zi de înfățișare nu se poate raporta la prima zi din dosarul reînregistrat, dar și că motivarea din cuprinsul deciziei de casare în sensul că notarul public D.M.D. ar putea avea calitate procesuală pasivă nu reprezintă o îndrumare pentru introducerea sa în cauză, ci doar un argument în susținerea lipsei calității procesuale pasive a biroului notarial.

În urma administrării probelor, la data de 22.10.2012, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1883, prin care a admis în parte acțiunea îndreptată împotriva pârâtelor M.E. și O.M., a obligat pârâta O.M. la plata către reclamanți a sumei de 21.600 lei, reprezentând prețul de vânzare-cumpărare al imobilului situat în București, str. E.C. nr. 36, sector 1, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei M.E. la plata aceleiași sume și a respins ca neîntemeiate capetele de cerere vizând obligarea ambelor pârâte, în solidar, plata despăgubirilor materiale și morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 09.03.2001 pârâta M.E., prin mandatar O.M., a încheiat cu reclamanții contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 736 de B.N.P.

D.M.D., prin care le-a transmis acestora dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. E.C. nr. 36, sector 1. Prin sentința civilă nr. 11219/19.12.2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă la data de 14.11.2003 și irevocabilă la 22.02.2005, s-a dispus anularea atât a procurii care a fost prezentată de pârâta O.M., cât și a contractului de vânzare-cumpărare menționat. De aceea, aplicând principiul de drept restitutio in integrum , prima instanță a obligat pe pârâta O.M. la restituirea prețului încasat, de 21.600 lei. Pe de altă parte, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei M.E. la plata aceleiași sume, reținând că examinarea sentinței civile nr. 11219/2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București a relevat că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 736/09.03.2001 de B.N.P.

D.M.D. a fost pronunțată pentru lipsa totală a consimțământului vânzătoarei; această împrejurare, coroborată cu faptul că prețul încasat, de 21.600 lei, nu i-a fost niciodată remis vânzătoarei de către mandatara O.M. (după cum rezultă din conținutul actelor de urmărire penală efectuate) au determinat instanța de fond să facă aplicarea art. 1540 C.civ., obligând exclusiv pe mandatara O.M. la restituirea prețului primit. În ceea ce privește capetele de cerere prin care s-a pretins obligarea ambelor pârâte, în solidar, plata despăgubirilor materiale și morale, Tribunalul a notat, în primul rând, că repunerea părților în situația anterioară, ca efect al nulității unui act, nu îi îndreptățește pe reclamanți să obțină valoarea actuală de circulație a imobilului și nici daune morale.

În al doilea rând, a apreciat că atât timp cât între părți au existat raporturi contractuale, răspunderea nu poate fi decât una contractuală, nu însă și una delictuală, cu toate că reclamanții au invocat, în susținerea acestor două capete de cerere, prevederile art. 998 C.civ. În cel de-al treilea rând, instanța de fond a reținut și că dispozițiile art. 1337, 1341 și 1350 C.civ. referitoare la evicțiune nu sunt incidente, de vreme ce ele presupun un contract valabil încheiat, iar nu unul constatat nul. Un ultim considerent avut în vedere de către prima instanță în respingerea acestor capete de cerere este acela că în sentința de anulare a contractului s-a reținut cu putere de lucru judecat că reclamanții din prezentul dosar nu au fost dobânditori de bună-credință ai imobilului, deoarece au fost de conivență cu pârâta O.M.

la dobândirea proprietății; în aceste condiții, tribunalul a apreciat că ei nu pot beneficia de alte despăgubiri cu excepția restituirii prețului achitat. Împotriva acestei sentințe, reclamanții O.P.G. și O.P.M. au declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 141A/23.05.2013; ca o consecință, sentința atacată a fost desființată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare primei instanțe. Pentru a decide astfel, Curtea a examinat cu prioritate actele procedurale care au intervenit în pricina aflată pe rolul primei instanțe, după casarea cu trimitere, în raport de care a analizat critica apelanților referitoare la demersul lor de judecare în contradictoriu și cu notarul public D.M.D.

Astfel, a notat că urmare a deciziei Înaltei Curți din data de 23.06.2011, la primul termen de judecată în fața Tribunalului București, apărătorul reclamanților a solicitat acordarea unui nou termen, pentru a formula cerere de introducere în cauză a notarului public D.M.D. – cerere care a fost încuviințată, fiind dispusă amânarea judecății pentru data de 16.01.2012, când reclamanții au și depus o cerere în sensul menționat mai sus. Ulterior însă, la data de 19.03.2012, Tribunalul a admis excepția tardivității cererii modificatoare prin care reclamanții au solicitat introducerea în cauză a pârâtei D.M.D., dispoziție pe care instanța de apel a apreciat-o ca fiind eronată, din considerentele următoare: Art. 134 C.proc.civ.

definește prima zi de înfățișare ca fiind termenul la care părțile, legal citate, pot pune concluzii. Notând distincțiile făcute în doctrină asupra acesteia, Curtea de apel a mai subliniat că atât timp cât instanța supremă nu a făcut, în cuprinsul deciziei sale de casare, nicio referire asupra actelor de procedură care urmau să fie menținute și a momentului de la care procedura urma a fi reluată, prima zi de înfățișare trebuie să fie considerată cea în care părțile, legal citate în fața instanței de rejudecare, pot pune concluzii. Cum chiar la primul termen acordat în rejudecare s-a solicitat amânarea în vederea formulării unei cereri de introducere în cauză a notarului public – situație în care nicio pârâtă nu s-a opus –, instanța de apel a apreciat că cererea respectivă a fost formulată până la prima zi de înfățișare, așa că măsura admiterii excepției de tardivitate a apărut ca fiind adoptată în mod nelegal.

Pe de altă parte, analiza deciziei de casare a condus instanța de apel către concluzia că instanța supremă a dat îndrumări cu caracter obligatoriu, în sensul art. 315 C.proc.civ., asupra stabilirii cadrului procesual, în sensul includerii în proces și a notarului public D.M.D., în calitate de pârât. De aceea, constatând că în mod greșit prima instanță a admis excepția de tardivitate a introducerii în cauză a pârâtei D.M.D., instanța de apel a apreciat că celelalte critici nu se impun a mai fi deocamdată analizate, fiind în strânsă dependență cu acest petit îndreptat împotriva acestei pârâte, ceea ce are drept consecință necesitatea ca prejudiciul să fie stabilit în contradictoriu și cu această parte, cu respectarea garanțiilor procesuale și dreptului la un proces echitabil; ca o consecință, în temeiul art. 297 C.proc.civ., a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, D.M.D. a declarat recurs, prin care a solicitat modificarea sa în tot, în sensul respingerii apelului ca nefondat. În motivare, recurenta a prezentat un scurt istoric al litigiului, în toate fazele lui procesuale și a susținut că decizia instanței de apel este nelegală, fiind dată cu interpretarea greșită a art. 132 C.proc.civ.; a fost invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta a arătat că în mod greșit a reținut instanța de apel că prima zi de înfățișare a fost la data de 19.03.2012, când părțile au fost legal citate în fața instanței de fond în rejudecare, afirmând că acest moment s-a împlinit anterior, respectiv în primul ciclu procesual, la data când părțile au putut să pună concluzii asupra excepțiilor prescripției și lipsei calității procesuale pasive a biroului notarial; de aceea, a susținut că atunci când reclamanții au pretins instanței de rejudecare acordarea unui nou termen pentru reîntregirea cererii de chemare în judecată, prima zi de înfățișare era depășită.

Recurenta a criticat considerentul care a fost reținut de către Curtea de apel, potrivit căruia atât timp cât instanța supremă nu a făcut, în cuprinsul deciziei sale de casare, nicio referire asupra actelor de procedură care urmau să fie menținute și a momentului de la care procedura urma a fi reluată, prima zi de înfățișare trebuie să fie considerată cea în care părțile, legal citate în fața instanței de rejudecare, pot pune concluzii, precizând că din cuprinsul motivării deciziei instanței de recurs rezultă fără echivoc că judecata urmează să aibă loc doar între reclamanți și pârâtele M.E. și O.M. De asemenea, a mai arătat că este greșită și interpretarea instanței de apel în sensul că reclamanții și-au manifestat intenția de a introduce în cauză un alt pârât, situație față de care celelalte părți nu s-au opus, afirmând că atitudinea celorlalte două pârâte este una firească, deoarece o asemenea măsură nu ar fi fost de natură să le lezeze interesele, ci dimpotrivă.

Cum opoziție față de completarea cadrului procesual nu putea face decât recurenta, ea a arătat că și-a precizat punctul de vedere, prin întâmpinarea depusă în termenul legal, în urma introducerii sale în proces. Recunoscând însă că principiul disponibilității acordă reclamanților dreptul de a stabili cadrul procesual, recurenta a arătat că un astfel de drept trebuie exercitat totuși în condițiile și la termenele stabilite de Codul de procedură civilă. Prin urmare, cum reclamanții au înțeles să înlocuiască pârâtul inițial (B.N.P. D.M.D.) cu un alt pârât (D.M.D.) în cel de-al doilea ciclu procesual, în condițiile în care prima zi de înfățișare fusese epuizată încă din primul ciclu procesual, recurenta a afirmat că un asemenea demers reprezintă o modificare tardivă a cererii de chemare în judecată, așa încât judecata ar fi trebuit reluată numai în raport cu pârâtele rămase în proces, M.E.

și O.M. Atât intimații-reclamanți, cât și intimata-pârâtă M.E. au depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând actele dosarului, precum și decizia recurată, prin prisma motivului de nelegalitate invocat și a apărărilor intimaților, Înalta Curte reține următoarele: De principiu, anularea, desființarea sau casarea unei hotărâri judecătorești de fond plasează raportul procesual pe premisa lui inițială, cu următoarele precizări: Este posibil, însă nu obligatoriu să se considere că prima zi de înfățișare și momentele procesuale ulterioare sunt din nou aplicabile și incidente în raportul procesual reluat după trimiterea spre rejudecare. În realitate, această chestiune se dezleagă în funcție de motivul de anulare, desființare sau casare invocat și reținut ca fiind fondat.

Astfel, dacă prin ipoteză, casarea s-ar pronunța pentru lipsa de competență a instanței, reglementată ca motiv de recurs de art. 304 pct. 3 C.proc.civ., efectele sale s-ar extinde și asupra tuturor încheierilor premergătoare, de vreme ce potrivit art. 105 alin. 1 C.proc.civ., actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule. Nu aceasta a fost ipoteza în speță; casarea sentinței instanței de fond a fost decisă în urma stabilirii faptului că în mod greșit s-a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a B.N.P. D.M.D. și excepția prescripției dreptului la acțiune; prin urmare, cauza a fost trimisă spre rejudecare. În aceste condiții, Înalta Curte constată că efectele casării sentinței civile nr. 773/24.04.2008 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, nu s-au extins și asupra încheierilor premergătoare.

De aceea, pentru a verifica dacă prima zi de înfățișare a fost epuizată în primul ciclu procesual, așa cum susține recurenta, trebuie examinată data la care acest moment procesual s-a împlinit în fața Tribunalului București. Cu alte cuvinte, dezlegarea chestiunii de drept dedusă judecății instanței supreme stă în a stabili măsura în care, anterior pronunțării sentinței civile nr. 773/24.04.2008 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, prima zi de înfățișare fusese sau nu epuizată. Dacă răspunsul este afirmativ, rezultă că în rejudecare nu se mai putea formula o cerere de modificare a acțiunii inițiale. Or, examinarea acestui aspect relevă că primul termen de judecată în fața Tribunalului, în primul ciclu procesual, a fost stabilit la data de 13.03.2008, când instanța a comunicat pârâtului B.N.P.

D.M.D. un exemplar al cererii de chemare în judecată și reclamanților – un exemplar al întâmpinării depuse de către pârâta M.E. și a dispus amânarea cauzei pentru data de 24.04.2008, pentru a da posibilitate pârâtului B.N.P. D.M.D. să ia cunoștință de conținutul cererii de chemare în judecată și pentru ca pârâta O.M. să își angajeze un avocat. Cum potrivit art. 134 C.proc.civ. prima zi de înfățișare este termenul la care părțile, legal citate, pot pune concluzii, rezultă că termenul din 13.03.2008 când judecata a fost amânată pentru a se lua cunoștință de cererea de chemare în judecată și pentru asigurarea dreptului la apărare al uneia dintre pârâte nu poate fi considerat ca fiind prima zi de înfățișare.

La următorul termen, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 773/24.04.2008, ulterior casată. Așadar, doar la acel moment părțile au putut să pună concluzii asupra celor două excepții, așa încât data de 24.04.2008 a fost prima zi de înfățișare. Însă, casarea sentinței pronunțate chiar la prima zi de înfățișare are ca efect faptul că, în rejudecare, momentul procesual al primei zile de înfățișare și, desigur, cele subsecvente sunt din nou incidente în raportul procesual reluat după casare, la reluarea judecății în fond la Tribunalul București, neputându-se considera ca epuizată prima zi de înfățișare. În aceste condiții, trebuie verificat dacă în rejudecare, cererea de chemare în judecată a notarului public D.M.D.

a fost formulată tardiv. Potrivit art. 132 alin. 1 C.proc.civ., la prima zi de înfățișare instanța va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii. Se impune subliniat, așadar, că întregirea sau modificarea cererii nu este obligatoriu a fi făcută la prima zi de înfățișare, ci și la cel subsecvent, sub rezerva însă ca la prima zi de înfățișare reclamantul să pretindă acordarea unui nou termen în acest scop. În speță, în urma casării, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, la data de 13.10.2011, stabilindu-se un prim termen de judecată la data de 19.12.2011, când reclamanții au solicitat amânarea – ceea ce face ca, în condițiile admiterii cererii de amânare de către instanța de fond, să nu fi fost epuizată prima zi de înfățișare –, dar în același timp au arătat că, în aplicarea deciziei de recurs, intenționează să formuleze o cerere de introducere în cauză a notarului public D.M.D.

La următorul termen fixat, 16.01.2012, reclamanții au depus la dosar o cerere prin care au solicitat introducerea în cauză a notarului public D.M.D., în calitate de pârât, iar instanța a dispus citarea acesteia. Or, în condițiile formulării cererii de introducere în cauză a pârâtei D.M.D. la acel termen, Înalta Curte constată că admiterea excepției de tardivitate a formulării unei asemenea cereri apare ca fiind nelegală, întrucât argumentele prezentate mai sus relevă o depunere a sa în termenul legal. Mai mult, necesitatea judecării cauzei în contradictoriu și cu notarul public D.M.D.

a fost stabilită, cu caracter de obligativitate pentru judecătorul fondului, prin decizia de casare, așa încât procedând la admiterea excepției tardivității, prima instanță a încălcat prevederile art. 315 C.proc.civ.; în acest context, este lipsită de suport real și contrazisă de însuși textul deciziei de casare afirmația recurentei potrivit căreia din cuprinsul acestuia ar rezulta că judecata urmează să aibă loc doar între reclamanți și pârâtele M.E. și O.M.

Considerentele expuse mai sus dovedesc că prima instanță a soluționat cauza făcând o greșită aplicare a textelor vizând tardivitatea modificării cererii de chemare în judecată, dar și a celor care impun caracterul obligatoriu al chestiunilor dezlegate de instanța de recurs, ceea ce face ca judecata de fond să nu poată fi considerată ca purtând în mod real și corespunzător cerințelor unui proces echitabil asupra fondului, așa încât Înalta Curte apreciază că în mod legal instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 297 alin. 1 C.proc.civ., desființând sentința Tribunalului și trimițându-i acestuia cauza, spre rejudecare. Cum critica recurentei circumscrisă motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C.proc.civ.

s-a dovedit a fi nefondată, în temeiul art. 312 alin. 1 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat. Fiind astfel stabilită culpa procesuală a recurentei în promovarea prezentei căi de atac, în baza art. 274 alin. 1, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C.proc.civ., ea a fost obligată să achite intimatei M.E. suma de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.